+ All Categories
Home > Documents > 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

Date post: 07-Apr-2018
Category:
Upload: violeta-costin
View: 219 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
278
1 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT DREPT FINANCIAR SUPORT DE CURS pentru  ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ PROFESOR TITULAR: PROF. UNIV. VIOREL ROŞ  ANUL UNIVERSITAR 2010/2011
Transcript

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 1/278

1

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” BUCUREŞTI 

FACULTATEA DE DREPT

DREPT FINANCIAR

SUPORT DE CURS

pentru

 ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ 

PROFESOR TITULAR: PROF. UNIV. VIOREL ROŞ 

ANUL UNIVERSITAR 2010/2011

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 2/278

2

CUPRINS:

Unitatea de învăţare 1: .................................................................................................. 11 1. Statul, funcţiile sale şi nevoile de resurse financiare ale acestuia ...................... 11 1.1 De ce avem nevoie de stat ? ............................................................................ 12 1.2 De ce are statul nevoie de resurse proprii și cum le obține ? ........................... 12 2. Apariţia şi evoluţia finanţelor publice .................................................................. 15 3. Principalele concepţii asupra finanţelor publice.................................................. 17 3.1 Perioada veche a finanţelor publice și teoriile dominante a le acesteia ............ 17 3.2 Școala clasică a finanțelor publice ................................................................... 17 3.3 Școala modernă sau finanţele publice moderne .............................................. 20 3.4 Post-clasicismul și post-modernismul în finanțele publice................................ 22 4. Noţiunea, obiectul de studiu și definiţia finanţelor publice .................................. 23 5. Comparaţie între finanţele publice (economia financiară a statului) şi finanţeleprivate (economia privată)...................................................................................... 25 5.1 Prin ce se deosebesc și prin ce se aseamănă finanțele publice de finanțeleprivate? .................................................................................................................. 26 

Unitatea de învăţare 2: ................................................................................................ 29 1.  Nevoile publice.............................................................................................. 29 1.1 Nevoile generale și bunurile publice sau utilităţile publice ................................ 31 1.2 Nevoile semipublice ......................................................................................... 33 1.3 Externalităţile sau răul public și costurile sale .................................................. 33 2. Funcţiile finanţelor publice.................................................................................. 35 2.1 Funcţia de repartiţie a finanţ elor publice .......................................................... 36 2.2 Funcţia de control a finanţelor publice .............................................................. 38 3. Dreptul financiar. Alte denumiri ale disciplinei (drept financiar și fiscal, dreptulfinanţelor publice, drept bugetar și fiscal) și definiția acestuia................................ 39 4. Obiectul dreptului financiar (dreptului finanţelor publice) .................................... 40 5. Izvoarele dreptului financiar ............................................................................... 41 6. Delimitarea dreptului financiar faţă de alte discipline ......................................... 44 6.1 Legătura dintre dreptul financiar şi ştiinţa finanţelor ......................................... 44 6.2 Legătura finanţelor publice şi a dreptului financiar cu politica şi cu dreptulconstituţional .......................................................................................................... 44 6.3 Legătura finanţelor publice şi a dreptului financiar cu dreptul administrativ ..... 46 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 3/278

3

6.4 Legătura dreptului financiar cu dreptul penal, cu dreptul muncii şi cu dreptulprocesual civil......................................................................................................... 46 6.5 Legătura dreptului financiar cu dreptul internaţional......................................... 46 7. Caracterizarea normelor de drept financiar şi specificul raporturilor de drept

financiar ................................................................................................................. 47 

Unitatea de învăţare 3: ................................................................................................ 52 1. Activitatea financiară a statului şi aparatul său f inanciar .................................... 52 1.1. Activitatea financiară a statului ........................................................................ 52 1.2. Aparatul financiar al statului ............................................................................ 52 2. Bugetul public. Definiţie şi elemente specifice ................................................... 62 3. Natura juridică a bugetului ................................................................................. 68 4. Tipuri de bugete folosite în practică ................................................................... 68 

Unitatea de învăţare 4: ................................................................................................ 71 1. Principii şi reguli bugetare .................................................................................. 71 1.1. Principiul universalităţii bugetului .................................................................... 72 1.2. Principiul transparenței și publicităţii ............................................................... 73 1.3. Principiul unităţii .............................................................................................. 73 1.4. Principiul anualităţii ......................................................................................... 74 1.5. Principiul specializării bugetare ....................................................................... 75 1.6. Principiul unităţii monetare .............................................................................. 76 1.7. Principiul echilibrului bugetar........................................................................... 76 1.8. Principiul realităţii bugetului ............................................................................. 78 1.9. Principiul neafectării veniturilor bugetare ........................................................ 79 1.10. Reguli bugetare ............................................................................................. 79 2. Sistemul bugetar şi competenţele de aprobare a bugetelor ............................... 80 2.1. Bugetul de stat. ............................................................................................... 82 2.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat ................................................................. 83 2.3. Bugetele fondurilor speciale ............................................................................ 83 2.4. Bugetul trezoreriei statului ............................................................................... 84 2.5. Bugetele instituţiilor publice autonome. ........................................................... 84 Instituţiile publice autonome  sunt, așadar, alte instituţii decât cele mai susmenţionate, dar un criteriu de determinare a acestora nu ne este oferit de legeafinanţelor publice decât prin referirea la aprobarea bugetelor acestor instituţii de

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 4/278

4

către organele abilitate în acest scop prin legi speciale [art. 16 lit. b) din Legea nr.500/2002]. .............................................................................................................. 85 2.6. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat;. 85 2.7. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii. ................... 85 2.8. Bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate destat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice 86 2.9. Bugetul fondurilor externe nerambursabile ..................................................... 87 2.10. Bugetele locale .............................................................................................. 87 

Unitatea de învăţare 5: ................................................................................................ 89 1. Definiţia şi caracteristicile procesului bugetar .................................................... 89 2. Etapele procesului bugetar ................................................................................ 90 3. Ce este clasificația bugetară? ............................................................................ 90 4. Cine are drept de iniţiativă bugetară? ................................................................ 92 5. Elaborarea proiectului bugetului public național ................................................. 93 6. Cum se evaluează veniturile și cheltuielile în proiectele de bugete ?................. 95 7. Aprobarea (adoptarea) bugetului de către Parlament ........................................ 96 8. Respingerea bugetului ....................................................................................... 98 9. Consecințele neaprobării/neadoptării în termen a bugetului .............................. 98 10. Specialitatea votului dat pentru aprobarea bugetului ....................................... 99 11. Modificarea bugetului ..................................................................................... 100 12. Suplimentarea creditelor bugetare ................................................................. 101 13. Anularea creditelor bugetare .......................................................................... 102 14. Execuţia bugetară .......................................................................................... 102 14.1. Execuţia bugetară, instituţii implicate și responsabilităţi .............................. 103 14.2. Ordonatorii de credite și responsabilităţile lor în execuţia bugetară ............ 103 14.3. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare ................... 105 15. Execuția de casă a bugetului (operaţiunile de trezorerie) .............................. 105 15.1. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar ..................................... 106 15.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul trezoreriei publice .................... 106 16. Încheierea execuţiei, contul general al execuţiei și rezultatul execuţiei .......... 107 

Unitatea de învăţare 6: .............................................................................................. 110 1.  Noțiunea de cheltulieli publice .................................................................... 110 2.  Factorii determinanţi ai creșterii cheltuielilor publice ................................... 112 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 5/278

5

3.  Criterii de clasificare a cheltuielilor publice ................................................. 113 4.  Principiile efectuării cheltuielilor publice ...................................................... 113 5. Reguli privind efectuarea investiţiilor publice ................................................... 116 6. Concesiunea de bunuri și servicii ..................................................................... 117 7. Procedura de efectuare a cheltuielilor bugetare ............................................... 118 7.1. Deschiderea de credite bugetare .................................................................. 118 7.2. Angajamentul bugetar ................................................................................... 119 7.4. Lichidarea cheltuielilor bugetare .................................................................... 120 7.5. Ordonanţarea cheltuielilor bugetare .............................................................. 120 7.6. Plata sau utilizarea creditelor bugetare ......................................................... 120 8. Modificarea destinației unor credite bugetare .................................................. 121 

Unitatea de învăţare 7: .............................................................................................. 123 1. Noţiunea de venituri (resurse) publice.............................................................. 123 2. Clasificarea veniturilor publice.......................................................................... 125 3. Principalele categorii de venituri publice nefiscale ........................................... 128 3.1. Venituri din activităţi economice și vânzarea bunurilor statului...................... 128 3.2. Monopolurile statului ..................................................................................... 128 3.3. Emisiunea bănească fără acoperire .............................................................. 132 3.4. Resursele de trezorerie ................................................................................. 132 3.5. Împrumutul public .......................................................................................... 133 3.6. Datoria publică .............................................................................................. 143 

Unitatea de învăţare 8: .............................................................................................. 146 1. Apariţia şi evoluţia taxelor şi impozitelor .......................................................... 146 2. Definiţia impozitelor şi taxelor ........................................................................... 147 3. Caracterizarea taxelor şi impozitelor ................................................................ 148 3.1. Caracteristicile generale ale impozitelor ........................................................ 148 3.2. Caracteristicile generale ale taxelor .............................................................. 154 3.3. Caracterizarea generală a contribuţiilor sociale ............................................ 156 4. Cum se individualizează impozitele şi taxele? ................................................. 157 4.1. Denumirea venitului bugetar instituit ............................................................. 157 4.2. Subiecţii impunerii sau contribuabilii ............................................................. 158 4.2.1. Înregistrarea fiscală și evidența contabilă și fiscală .................................... 159 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 6/278

6

4.2.2. Registrul contribuabililor și declararea contribuabililor ca inactivi ............... 159 4.3. Plătitorul impozitelor reţinute la sursă ........................................................... 160 4.4. Obiectul impunerii (materia sau baza impozabilă)......................................... 161 4.5. Cota de impunere .......................................................................................... 162 4.6. Asieta sau modul de impunere şi percepere a impozitului ............................ 162 4.7. Faptul generator şi termenul de plată sau exigibilitatea ................................ 163 5. Consimţământul la impozit ............................................................................... 164 6. Principiile de bază ale impunerii ....................................................................... 165 6.1. Principiul impunerii echitabile ........................................................................ 166 6.2. Principii de politică financiară ........................................................................ 166 6.3. Principii de politică economică ...................................................................... 168 6.4. Principii social-politice ................................................................................... 169 6.5. Principii ale impuneri cu valoare constituţională ............................................ 169 6.6. Principiile fiscalităţii în Codul fiscal român..................................................... 169 6.7. Principiile administrării impozitelor în Codul de procedură fiscală ................. 170 7. Rata fiscalităţii şi efectele acesteia ................................................................... 170 8. Clasificarea prelevărilor fiscale......................................................................... 171 8.1. Clasificarea prelevărilor fiscale sub aspect conceptual ................................. 171 8.2. Clasificarea prelevărilor fiscale după criterii administrative ........................... 172 8.3. Clasificarea tehnică a prelevărilor fiscale ...................................................... 172 

Unitatea de învăţare 9: .............................................................................................. 178 1. Caracterizare generală a impozitelor directe .................................................... 178 2. Impozite directe reale și impozite directe personale......................................... 180 2.1. Impozitele directe reale ................................................................................. 181 2.2. Impozitele directe personale ......................................................................... 182 2.2.1. Impozitele pe avere .................................................................................... 183 2.2. Impozitele personale ..................................................................................... 186 3. Caracterizarea celor mai importante impozite directe ...................................... 187 3.1. Impozitele pe avere ....................................................................................... 187 3.2. Impozitele pe avere reglementate de Codul fiscal al României..................... 189 3.3. Impozitul pe profitul persoanelor juridice ....................................................... 191 3.4. Impozitul pe profit reglementat de Codul fiscal al României.......................... 193 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 7/278

7

3.4.1. Persoanele care datorează impozit pe profit, sfera de cuprindere și scutiri dela plata impozitului pe profit .................................................................................. 194 3.4.2. Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili: ............ 195 3.4.2.1. Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt

scutite de la plata impozitului pe profit pentru următoarele tipuri de venituri: ....... 196 

3.4.2.2. Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale suntscutite de la plata impozitului pe profit şi pentru veniturile din activităţi economicerealizate până la nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro într -un an fiscal, dar numai mult de 10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit ....... 197 3.4.2.3. Este scutit de impozit, profitul reinvestit, ................................................. 197 

Unitatea de învăţare 10: .............................................................................................. 199 1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte ............................................... 199 2. Avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte ............................................. 200 3. Principalele forme de manifestare a impozitelor indirecte ................................ 203 4. Taxele speciale de consumaţie sau accizele şi impozitul pentru ţiţeiul şi gazelenaturale din producţia internă............................................................................... 203 4.1. Consideraţii generale privind taxele speciale de consumaţie sau accizele ... 203 4.2. Reglementarea accizelor în România ........................................................... 205 5. Taxele generale pe vânzări. Taxa pe valoare adăugată .................................. 206 5.1. Introducerea şi evoluţia impozitelor generale pe vânzări .............................. 206 5.2. Caracteristicile TVA şi avantajele pe care le prezintă ................................... 208 5.3. Operaţiile supuse TVA. Modul de calcul şi nivelul cotelor de TVA utilizate înpractică ................................................................................................................ 210 6. Reglementarea TVA în România. Definiţie şi caracterizare ............................. 212 

Unitatea de învăţare 11: ............................................................................................ 215 1. Evaziunea fiscală ............................................................................................. 215 1.1. Noţiunea de evaziune fiscală ........................................................................ 215 1.2. Cauzele fenomenului evazionist .................................................................... 216 1.3. Formele de manifestare a evaziunii fiscale ................................................... 217 1.4. Mărimea evaziunii fiscale .............................................................................. 219 1.5 Sancţionarea evaziunii fiscale în dreptul român ............................................. 220 2. Paradisurile fiscale ........................................................................................... 220 3. Cazierul fiscal ................................................................................................... 221 4. Dubla impunere internaţională ......................................................................... 223 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 8/278

8

4.1. Cauzele şi definiţia dublei impuneri internaţionale ........................................ 223 4.2. Metode de evitare a dublei impuneri internaţionale ....................................... 224 

Unitatea de învăţare 12: ............................................................................................ 228 1.Creanţa fiscală, titlu de creanţă fiscală şi comunicarea acestuia ...................... 228 2. Modalităţi de individualizare a obligaţiilor fiscale şi mijloacele de probă .......... 230 2.1. Modalităţi de individualizare a obligaţiilor fiscale ........................................... 230 2.2. Mijloace de probă folosite la individualizarea obligaţiilor fiscale. ................... 231 3. Regulile de bază ale administrării impozitelor şi taxelor ................................... 232 4. Competenţa organelor fiscale .......................................................................... 232 4.1 Incidente în procedura fiscală: conflictul de interese, abţinerea şi recuzarea 233 5. Inspecţia fiscală................................................................................................ 234 6. Reguli privind colectarea creanţelor fiscale ..................................................... 234 7. Stingerea creanţelor fiscale.............................................................................. 235 7.1. Stingerea obligaţiei prin plată ........................................................................ 235 7.2. Stingerea obligaţiei prin compensare ............................................................ 235 7.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare......................................................... 235 7.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie .................................................... 236 7.5. Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi ............................................. 237 8. Executarea silită a creanţelor fiscale ................................................................ 238 8.1. Reguli speciale privind executarea silită a creanţelor fiscale ........................ 238 8.2. Părţile în executarea silită. Competenţă, drepturi şi obligaţii ......................... 238 8.3. Condiţiile cerute pentru începerea executării silite ........................................ 240 8.4. Suspendarea, întreruperea şi încetarea executării silite ............................... 240 8.5. Măsuri asigurătorii ......................................................................................... 241 8.6. Constituirea de garanţii ................................................................................. 241 9. Modalităţi de executare silită ............................................................................ 242 9.1. Executarea silită prin poprire......................................................................... 242 9.2. Executarea silită a bunurilor mobile .............................................................. 242 9.3. Executarea silită a bunurilor imobile.............................................................. 243 9.4. Executarea silită a altor bunuri ...................................................................... 244 9.5. Valorificarea bunurilor sechestrate ................................................................ 245 

Unitatea de învăţare 13: ............................................................................................ 248 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 9/278

9

1. Necesitatea controlului financiar ...................................................................... 248 2. Funcţiile controlului financiar ............................................................................ 249 3. Formele controlului financiar ............................................................................ 250 4. Controlul intern şi controlul financiar preventiv ................................................. 251 4.1. Controlul intern .............................................................................................. 251 4.2. Controlul financiar preventiv .......................................................................... 252 4.3. Controlul financiar preventiv propriu şi viza de control .................................. 253 4.4. Auditul public intern ....................................................................................... 253 4.5. Controlul financiar preventiv delegat ............................................................. 256 5. Controlul financiar de stat ................................................................................ 258 5.1. Direcţiile de control financiar ......................................................................... 258 5.2. Garda Financiară .......................................................................................... 260 6. Inspecţia fiscală (controlul fiscal)...................................................................... 261 7. Controlul financiar realizat de către Curtea de Conturi..................................... 261 7.1. Curtea de Conturi în sistemul nostru de drept. .............................................. 261 7.2. Organizarea Curţii de Conturi ........................................................................ 262 7.3. Principiile de bază ale activităţii Curţii de Conturi.......................................... 262 7.5. Atribuţiile Curţii de Conturi............................................................................. 263 

Unitatea de învăţare 14: ............................................................................................ 269 1. Noţiuni generale despre contenciosul fiscal ..................................................... 269 2. Contestaţia la executarea silită ........................................................................ 269 2.1. Persoanele care pot formula contestaţii şi instanţa competentă ................... 270 2.2. Termenul de formulare a contestaţiei la executare ....................................... 270 2.3. Judecarea contestaţiei .................................................................................. 271 3. Contestaţia împotriva actelor administrativ fiscale ........................................... 271 3.1. Caracterul facultativ al contestaţiei împotriva actelor fiscale şi natura juridică aacestei contestaţii................................................................................................. 271 3.2. Obiectul contestaţiei administrativ fiscale...................................................... 272 3.3. Persoanele care pot formula contestaţii ........................................................ 273 3.4.Forma şi conţinutul contestaţiei ...................................................................... 274 3.5. Locul de depunere şi termenul de formulare a contestaţiei fiscale ................ 274 3.6. Competenţa şi procedura de soluţionare a contestaţiilor. ............................. 275 3.7. Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei................................... 277 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 10/278

10

3.8.Suspendarea executării actului administrativ fiscal ........................................ 277 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 11/278

11

Unitatea de învăţare 1:

INTRODUCERE ÎN FINANŢELE PUBLICE:

Cuprins tematic:

  Statul, funcţiile sale şi nevoile de resurse financiare ale acestuia ;

  Apariţia şi evoluţia finanţelor publice;   Principalele concepţii asupra finanţelor publice;

  Noţiunea, obiectul de studiu și definiţia finanţelor publice 

  Comparaţie între finanţele publice (economia financiară a statului) şi finanţele private(economia privată).

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Indicaţi care sunt sarcinile generale ale statului şi motivul pentru care statul arenevoie de propriile-i resurse financiare;

  Arătaţi în ce măsură se concentrează la dispoziţia statului produsul intern brut;    Indicaţi cum au apărut şi evoluat finanţele statului şi care sunt trăsăturile acestora

de-a lungul istoriei;

  Arătaţi cum au evoluat concepţiile asupra finanţelor publice şi principalele curente înfinanţele publice în zilele noastre; 

  Delimitați noțiunea de finanțe publice și obiectul de studiu al acestora;  Indicați similaritățile și deosebirile dintre finanțele publice și cele private.

1. Statul, funcţiile sale şi nevoile de resurse financiare ale acestuia 

 În zilele noastre este acceptat că finanţele publice constituie baza activităţii economice,politice, culturale, sociale a statelor moderne și că progresul naţiunilor este determinat

 în mare măsură de situaţia finanţelor publice. Și fie că ne place, fie că ne displace (celor mai mulți, ne displace) realitatea nu poate fi contestată: activitatea financiară a statelor moderne constituie componenta cea mai importantă a vieţii economice, sociale și chiar politice a acestora, iar pe noi această activitate ne privește și ne atinge în mod direct

această activitate. Aceasta, pentru că, prin intermediul instrumentelor financiarespecifice finanțelor publice, statele concentrează la dispoziția lor și administreazăastăzi, între o treime și două treimidin produsul lor intern brut1. În medie deci, aproape

  jumătate din ceea ce dobândim prin muncă ori prin efort creator, constituie ofranda

1Ph. Hardwick , J. Langmead , B. Khan, Introducere în economia politică modernă, Ed. Polirom, p. 254.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 12/278

12

noastră făcută statului (care ne apără pe noi și drepturile noastre2, iar ca să ne apere,ne asuprește prin impozite), reprezintă partea noastră de contribuție la cheltuielile pecare statul le face în interes general.

1.1 De ce avem nevoie de stat ? 

Omul este, conform lui Aristotel, un „animal politic ”, o fiinţă socială care nu poate sătrăiască în afara comunităţii. Și aceasta, în pofida faptului că, potrivit aceluiași Aristotel,nu există un sistem politic perfect în sine și nici reguli optime de convieţuire socială. Larândul lor, societăţile umane pot să existe, să se dezvolte și să-și împlinească menirea,numai în structuri și forme organizate, iar forma de organizare care s-a impus, a rezistatpână în zilele noastreeste statul3. Dar pentru a-și putea îndeplini sarcinile care-i justificărecunoașterea și existenţa, statul are nevoie de propriile sale venituri.

Statul este forma juridică de organizare și de existenţă a comunităţilor umane4, apopoarelor, care garantează împotriva pericolelor din exterior și din interior propria sasiguranţă și pe aceea a indivizilor care îl alcătuiesc. Istoria umanităţii a demonstrat că

pentru societatea omenească statul este singura soluţie pentru dezvoltarea materială șispirituală a acesteia, pentru conservarea valorilor umane. 

1.2 De ce are statul nevoie de resurse proprii și cum le obține ?  

Răspunsul este, în aparență, simplu: pentru că statul, spre a-și putea îndeplini funcțiile,face cheltuieli, deci are nevoie de veniturile cu care să le acopere. În fapt, lucrurile nusunt deloc simple, pentru că o gospodărie ca aceea a statului, date fiind specificul șiproporțiile ei, este greu de organizat și de condus. Mijloacele și metodele prin carestatul obține veniturile de care are nevoie nu sunt identice cu cele din economia privată.Spre a le obține, statul se folosește –  în principal – de autoritatea lui, constrângându-șisupușii, prin măsuri de autoritate, să contribuie la constituirea fondurilor publice, prinprelevarea unei părți din veniturile lor, urmată de folosirea resurselor astfel create în

2 „Dacă ne-am constituit în state, am făcut-o numai ca să nu ne mai apărăm noi înșine drepturile noastre”.

I. Micescu, p. 164.3 Statul, potrivit profesorului Ioan Muraru, este o „entitate juridică abstractă; luat ca atare, el nu poate fi

văzut, auzit sau pipăit, deşi se manifestă uneori ca o putere de comandă, alteori ca un instrument deorganizare şi conducere a societăţii. În toate formele de manifestare, statul este forma de legitimare a

puterii unora de a comanda altora. Dar constituirea statelor nu s a produs de la sine. Constituirea statelora presupus intervenţia inteligenţei umane şi a voinţei de limitare deliberată şi conştientă a libertăţilor umane într un interes superior, comun. De aceea, statul apare ca o construcţie juridică abstractă şi pecare adesea mulţimile îl ignoră sau îl detestă, dar pe care toţi îl invocă şi îl solicită atunci când viaţa,libertatea sau averea le sunt puse în pericol. Statul, deşi este o abstracţiune, creează unora speranţe,produce altora durere, nemulţumire şi chiar sentimentul revoltei. El este ţinta răzmeriţelor şi insurecţiilor.Oamenii dărâmă state pentru a le înlocui tot cu state” . I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şiinstituţii politice, ed. a IX-a, Ed. Lumina lex, 2001, p. 12-13.4

Despre cum o comunitate ajunge să fie o societate și apoi stat, vezi Ion Deleanu, Instituții și proceduriconstituționale, Editura C. H. Beck, 2006, p. 8. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 13/278

13

interes general. Dar și utilizarea resurselor obținute de stat prin mijloace și metodespecifice este supusă unor reguli speciale.

Nevoia de resurse a statului nu este generată însă numai de necesitatea de funcționarea instituțiilor sale, ci și de alte comandamente cum sunt: asigurarea căilor decomunicații, a sistemului de învățământ și sănătate publică, asistența celor aflați în

dificultate din cauza vârstei, a sănătății, a lipsei locurilor de muncă ori a calamităților,prevenirea ori limitarea efectelor crizelor economice, etc. Vom vedea însă, că stateleadoptă și măsuri care au ca scop dirijarea ori corectarea fenomenelor economice,

  încurajarea consumului, ori descurajarea acestuia, după caz, încurajarea exporturilor,dezvoltarea investițiilor etc., din rațiuni care țin tot de interesul general, aceste măsurifiind luate în realizarea unei funcții de intervenție, de reglare și dirijare a fenomenelor economice, conform cu obiectivele sociale urmărite. 

Economia care are ca scop procurarea și întrebuinţarea de bunuri și resurse pentrunevoile statului (acoperirea cheltuielilor publice și dirijarea fenomenelor și a dezvoltăriieconomice) este economia financiară a statului sau finanţele publice. Aceastăeconomie este cu atât mai complexă cu cât nevoia statului de bunuri și resurse esteatât mai mare, iar nevoile de resurse ale statului cresc pe măsură ce statul evoluează,pe măsură ce așteptările populației față de stat cresc, pe măsură ce crește rolul statuluiși se multiplică funcţiile acestuia5. Dar creșterea numărului funcţiilor și a nevoilor deresurse la dispoziția statului implică și diversificarea metodelor și a mijloacelor deprocurare a veniturilor necesare statului și ale instituțiilor publice, iar aceasta reclamăorganizarea raţională a societăţii și repartizarea justă a sarcinilor între membrii ei nudoar prin regulile proprii economiei ci și după anumite reguli de drept. 

Existenţa finanţelor publice, a economiilor statelor  și a unor mijloace specifice prin carestatele își procură resursele necesare pentru îndeplinirea funcţiilor lor, este legată, deasemenea, de existenţa statelor și de folosirea banilor și a formelor valorice în

repartizarea produsului social. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctulde intersecţie dintre comunitatea gentilică și orânduirea sclavagistă - și până în zilelenoastre, finanţele publice nu au mai părăsit scena istoriei, ele făcând parte integrantădin sistemul relaţiilor economice. Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă dedezvoltare a societăţii și că au însoţit toate tipurile de organizare socială „dovedeștecaracterul obiectiv și istoric al acestora”6.

5

    În concepţia modernă asupra finanţelor publice, se admite, chiar și de către adversariiintervenţionismului statal, că în afara unui sistem care „să producă hrana, s-o prelucreze, s- o ambaleze și s- o distribuie, care să fabrice stofe și îmbrăcăminte, care să construiască locuinţe și să le mobileze, săasigure servicii medicale și de învăţământ, să legifereze și să menţină ordinea, să pregătească apărareacolectivităţii – viaţa ar fi grea (…). Sistemul economic optim este acela care furnizează maximum din ceeace au nevoie oamenii ”. J.K. Galbraith , Știinţă economică și interesul public , Ed. Politică, București, 1982,p. 11.6I. Văcărel , G. Anghelache , Gh. D. Bistriceanu, T. Moșteanu, F. Bercea, M. Bodnar, F.Georgescu ,

Finanţe publice, E.D.P., ed. 2, p. 33. Autorii citaţi consideră chiar că „finanţele publice vor dispărea atuncicând nu va mai fi necesară existenţa lor”, adică odată cu statele.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 14/278

14

Activitatea financiară a statelor moderne și prin care își asigură resursele necesare  îndeplinirii sarcinilor lor constituie, în zilele noastre, componenta cea mai importantă avieţii economice, sociale și chiar politice a acestora. Prin intermediul instrumentelor financiare folosite în scopul realizării veniturilor publice, statele concentrează șiadministrează astăzi, între 33% (cazul Statelor Unite ale Americii) și 60% (cazul

Suediei)

7

din produsul intern brut.Cheltuielile pe care statul trebuie să le facă pentru îndeplinirea funcţiilor sale serealizează în bani, de aceea și veniturile din care se acoperă aceste cheltuieli trebuie să

  îmbrace forma bănească: fără bani nu pot exista finanţe publice, fără veniturile salerealizate în formă bănească statul nu-și poate îndeplini sarcinile, iar dacă aceste sarcininu sunt îndeplinite statul este inutil.

Pentru că veniturile publice se realizează prin contribuția tuturor, iar cheltuielile trebuiefăcute în interes general, statul, prin instituțiile care administrează sau cheltuieșteresursele, colectate de la populaţie, trebuie să determine și să ordoneze obiectivnevoile care se satisfac pe seama acestor resurse, să stabilească în mod corectpriorităţile dar și soluţiile optime de rezolvare, să aleagă mijloacele cele mai potriviteprin care să se realizeze prelevările din  veniturile populaţiei și din profitul agenţilor economici, în funcţie nu doar de randamentul ci și de efectele pe care acestea leproduc, pentru că sporirea nesocotită a trebuințelor, a cheltuielilor și a prelevărilor nupoate conduce decât la periclitarea statului, a economiei sale și pentru că adevăratacivilizație mărginește, totuși, nevoile pe care le satisface după mijloacele de caredispune pentru aceasta. 

Constituie, de altfel, axiome ale finanţelor publice: i)  că nici o societate nu trebuie săconsume mai mult decât produce și; ii)  că progresul economic și social al unei ţări nupoate fi realizat prin sărăcirea populaţiei și a agenţilor economici prin prelevări excesive,ci numai prin măsuri care să asigure prosperitatea acestora. 

  În procesul procurării și repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru  îndeplinirea funcţiilor și sarcinilor sale, în toate tipurile de orânduire socială se nascanumite relaţii (raporturi) sociale. Relaţiile apărute în procesul de mobilizare și repar -tizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sunt denumite relaţii financiaresau finanţe publice, iar normele de drept care le reglementează sunt cele de dreptfinanciar. Sarcina „finanțelor publice” constă în asigurarea resurselor necesare

  îndeplinirii de către stat a funcțiilor sale. Parafrazând pe John Maynard Keynes8, amputea spune că rolul finanțelor publice este acela de „apărător al civilizației” și citând peAristide Basilescu că „economistul trebuie să fie cel mai oportunist dintre savanți”.9 

Obiectul de studiu al finanțelor publice, care este parte a științei economice,   îl reprezintă

mijloacele, metodele și instrumentele prin intermediul cărora statul își procură resursele

7Ph. Hardwick , J. Langmead , B. Khan, Introducere în economia politică modernă, Ed. Polirom, p. 254.

8Rolul economiștilor, conform lui John Maynard Keynes, este acela de protectori ai „posibilității 

civilizației”..9Aristide Basilescu, „Moneda”, București, 1923, Tipografia Gutenberg, f. 15).

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 15/278

15

bănești necesare pentru îndeplinirea funcţiilor și sarcinilor sale și modul în care acesteresurse sunt folosite în beneficiul comun. Regulile de drept după care se procură și se

  întrebuinţează veniturile statului alcătuiesc dreptul finanţelor publice sau dreptulfinanciar, numit uneori, pentru motive asupra cărora vom reveni și „drept financiar șifiscal” sau „drept bugetar și fiscal”. Așadar, „dreptul financiar” este parte a științei

finanțelor publice.Strâns legate de stat și de funcţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească, finanţelepublice au evoluat și s-au perfecţionat odată cu statul și cu funcţiile acestuia, dar, deșifenomenul finanțelor publice a fost și este indisolubil legat de stat, despre o știință afinanțelor publice și mai ales o știință a dreptului financiar nu se poate vorbi ca fiind,așa cum vom vedea în continuare, științe cu o istorie la fel de îndelungată ca aceea astatului. Dimpotrivă. 

2. Apariţia şi evoluţia finanţelor publice 

Apariţia finanţelor publice este legată de existenţa unei organizări de tip statal, statul

neputând să-și îndeplinească sarcinile dacă nu are și nu poate dispune de resurseleproprii. Apariția finanțelor publice a fost necesară și pentru a se putea separagospodăria statului de cea a indivizilor care alcătuiesc populația unui stat și pentru a seputea pune la punct mecanismul prin care fiecare individ să participe la cheltuielilestatului, iar această participare să-i aducă un avantaj (care nu este, în primul rând, orinumai de ordin economic).

Evoluția finanțelor publice și stadiul de dezvoltare la care se află a fost posibilă însănumai în condițiile utilizării banilor ca etalon de valoare. La evoluția acestora acontribuit, desigur, experiența dobândită de state și generalizarea rezultatelor pozitive,concluziile trase din eșecul unor măsuri, dar și codificarea regulilor după care statultrebuie să-și organizeze și să-și conducă „gospodăria”, adică să-și realizeze veniturile și

să le cheltuiască în interes general. Din momentul în care anumiţi oameni sunt însărcinaţi cu conducerea treburilor obșteștiși rezolvarea litigiilor ivite în societatea scindată în clase antagoniste, cu apărareaproprietăţii și privilegiile celor avuţi, aceștia încetează de a mai participa la procesul deproducţie, devenind consumatori de bunuri materiale și de bani. Odată cu statul și cuforţa publică pe care și-a creat-o pentru a-și îndeplini misiunea10, au apărut și primeleinstrumente ale finanţelor publice, care vor cunoaște: cheltuielile comunităților, tributuri,biruri, dări, urmate de impozite, împrumuturile publice, controlul realizării veniturilor și alcheltuielilor publice etc.

10  Potrivit istoricului politic Karl A. Witfogel, primele civilizaţii s -au dezvoltat în jurul apelor – Nil, Tigru,

Eufrat, Fluviul Galben, civilizaţii pe care le-a numit hidraulice și care necesitau lucrări hidrotehnice lascară mare pentru irigaţii și pentru controlul inundaţiilor. Aceasta a presupus constituirea, între altele, aunei reţele necesare pentru dirijarea forţei de muncă, implicit constituirea forţei politice de constrângere.Apud A. Axelrod și C. Philips, Dictatori și tirani , traducere de I. Aramă, Ed. Lider și Ed. Sirius. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 16/278

16

 În cele patru orânduiri social-economice cunoscute de omenire – sclavagism, feudalism,capitalism și socialism –  finanţele publice au îmbrăcat forma valorică, bănească. Înfiecare dintre acestea, finanțele publice au îndeplinit un anumit rol, corespunzător condiţiilor economice, politice și sociale în care au fiinţat, pentru că finanţele publicepoartă amprenta condiţiilor în care are loc procesul de constituire și repar tizare a

fondurilor financiare. Dar, indiferent de tipul de organizare socială, finanţele publice aucâteva trăsături comune. Aceste trăsături sunt:

1. caracterul obiectiv al finanţelor publice. În lipsa unor resurse proprii, obținute prinmijloace specifice, statele nu și-ar putea îndeplini sarcinile;

2. caracterul universal al contribuţiilor la constituirea resurselor publice. Laformarea fondurilor necesare statului participă atât persoanele care își desfășoarăactivitatea în sfera producţiei materiale, cât și cele din sfera nematerială cu o partedin veniturile lor. Astăzi, la constituirea fondurilor publice participă muncitorii,funcţionarii, fermierii, meșteșugarii și liber -profesioniștii, precum și întreprinderileprivate, publice sau mixte, cu o parte din veniturile lor, care îmbracă forma salariilorși a altor câștiguri din muncă, a rentei funciare, a profitului, a dividendelor, a

dobânzilor și a comisioanelor etc. Contribuţiile individuale la fondurile publice variază însă de la o orânduire la alta, de la o categorie socială la alta, de la o ţară la alta șide la o perioadă la alta; 

3. caracterul obligatoriu al contribuţiilor . Prelevările de resurse la dispoziţia statuluiau caracter obligatoriu. În caz de nerespectare a termenelor și a condiţiilor de plată,la impozitele pe venit și pe avere statul  aplică sancţiuni (amenzi, penalizări,executare silită etc.) celor vinovaţi. În cazul taxelor și impozitelor pe consum, loculconstrângerii politice îl ia constrângerea fiziologică. Excepţie fac împrumuturile destat care au caracter facultativ;

4. cheltuirea fondurilor publice de către stat în interes general. Cheltuielile publicechiar dacă profită unor beneficiari anume determinați prin actul de repartizare a

fondurilor: persoane fizice sau juridice, grupuri (pături) sociale, ramuri (subramuri)ale economiei sau sectoare de activitate, ele se fac în interesul societăţii în întregulsău. Astfel, de exemplu, de pe urma cheltuielilor pentru achiziţii de bunuri și serviciiefectuate de stat pentru scopuri militare și civile, beneficiază furnizorii acestora, de dobânzile plătite de stat pentru sumele împrumutate profită creditorii acestuia, deconstrucţiile de drumuri, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi etc. beneficiazăutilizatorii acestora și, în primul rând, agenţii economici. De pe urma cheltuieli lorpublice pentru învăţământ, sănătate, asigurări sociale și altele asemenea profită nunumai cei care frecventează școlile, primesc asistenţă medicală ori socială, dar șicei care folosesc forţa de muncă în societate. Preluând asupra sa o parte dincheltuielile cu caracter social, statul exonerează pe întreprinzători de efortul financiar 

necesar pregătirii de muncitori calificaţi și de specialiști cu înaltă pregătireprofesională de care aceștia au nevoie. Toate aceste cheltuieli se fac însă într -uninteres general al populației: al apărării naționale, asigurării transporturilor, asistențacelor aflați în nevoie, ridicarea nivelului de instruire a populației etc.

Sfera finanţelor, de asemenea, diferă de la o orânduire la alta. Astfel, în sclavagism șifeudalism, sfera finanţelor a fost limitată de slaba dezvoltare a producţiei de mărfuri și arelaţiilor bănești și de necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea apa -

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 17/278

17

ratului de stat. În capitalism, finanţele au căpătat o largă dezvoltare, ca urmare a gene-ralizării relaţiilor marfă-bani și a sporirii necesităţilor de resurse bănești ale statuluipentru îndeplinirea funcţiilor și sarcinilor sale. În socialism, sfera finanţelor a cunoscut oextindere determinată de înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea comună asupramijloacelor de producţie și de faptul că statul capătă funcţii noi, legate de organizarea și

dezvoltarea economică și socială a ţării. Finanțele publice sunt fenomene complexe. Studiul lor nu se poate limita doar ladescrierea instituțiilor financiare, pentru cunoașterea lor „fiind necesară luarea înconsiderare nu doar a factorilor financiari și economici, ci și a celor sociali, politici,

 juridici etc.” 

3. Principalele concepţii asupra finanţelor publice 

Istoria finanţelor publice poate fi împărţită în trei perioade și în trei școli mari, suficientde clar delimitate între ele, școli care corespund unor curente de gândire și unor concepţii ce s-au manifestat și au marcat deciziile statelor în această materie și pe baza

căr ora s-au cristalizat „sistemele fiscale” ale statelor moderne. Conform acesteietapizări, ce se bucură de consacrare în doctrina finanțelor publice, se vorbește despre:

1. perioada veche a finanțelor sau a scriitorilor politici 2. perioada școlii clasice sau a liberalismului;3. perioada contemporană sau modernă; 

3.1 Perioada veche a finanţelor publice și teoriile dominante ale acesteia 

Este o perioadă al cărei debut este greu de determinat cu precizie ca, de altfel, și datala care se încheie spre a face locul celei care va urma, respectiv perioadei denumităclasică a finanţelor publice. Această etapă mai prezintă importanţă doar din punct de

vedere teoretic și istoric, din punctul de vedere al celor care cercetează apariţia șievoluţia concepţiilor asupra finanţelor publice. 3.2 Școala clasică a finanțelor publice 

Bugetul, ca modalitate de determinare a cheltuielilor și veniturilor statului constituiepiatra de temelie a statului parlamentar liberal. Începând din secolul al XVIII-lea,instituția bugetului se generalizează în țările Europei, între veniturile statului și veniturilemonarhilor făcându-se o delimitare netă. În considerarea importanței acestei instituții șia ideilor care au făcut-o posibilă, epoca începută odată cu introducerea instituției„bugetului de  stat”, poate fi numită „clasică” sau „liberală”, iar școala care a creat-o

„clasică” sau „liberală”. Numeroase lucrări au fost dedicate de atunci finanțelor publice,ca parte a științei finanțelor, unele insistând asupra aspectelor administrative și jurid icea materiei, altele, asupra componentelor politice și economice. Nu puțini sunt cei careau tratat-o într -o viziune pluridisciplinară.

Doctrina clasică asupra economiei și finanțelor publice are ca punct de plecare douăreguli de bază: prima, preconizarea unei politici de libertate economică, în care finanțelepublice trebuie să aibă doar rolul de a asigura funcționarea eficientă a pieței, de unde șinumele de școală liberală dat școlii clasice, a doua, credința în marile legi naturale (a

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 18/278

18

interesului personal, a liberei concurențe, a populației, a cererii și ofertei, a salariului, arentei și a schimbului internațional) și convingerea că legile economice sunt ineluctabileși se impun, mai devreme sau mai târziu, în ciuda oricăror intervenții legislative,  șiaceasta fie că oamenii le cunosc, fie că le ignoră. Principiul liberalilor este „laissez faire,laissez passer ”. Intervenției puterii publice ei preferă să-i substituie „laissez faire”  a

fiecărui individ care trebuie să acționeze în conformitate cu interesul său personal,confruntarea acestor interese având ca rezultat final realizarea interesului general. 

Perioada clasicismului corespunde, mașinismului, capitalismului ascendent din secoleleXVIII-XX, precursorul liberalismului clasic fiind considerat Adam Smith11, autor allucrării „An Inquiry into the Natural and Causes of Wealth of Nations” (Cercetare asupra naturii și cauzei avuţiei naţiunilor, publicată în 1776, tradusă și publicată în limbaromână în 1962). În opoziţie cu fiziocraţii, Adam Smith respinge ideea impozitului unic,considerând ca producătoare de venit: pământul, capitalul și munca. Multiplicitateaimpozitelor, pentru care militează, poate fi și ea generatoare de nedreptăţi, iar pentru ale evita, el formulează un număr de patru reguli devenite celebre (nerespectate înpractică însă nici de către liberali)12:

1. impozitele trebuie să atingă pe contribuabili proporţional cu puterea lor decontribuţie; 

2. impozitele trebuie percepute după norme precise privitoare la mărimea lor, la datacând trebuie plătite și la modalităţile de percepere. Contribuabilul trebuie să știeprecis ce are de plătit și când trebuie să plătească, pentru a-și organiza astfelgospodăria încât să poată face faţă datoriei lui de contribuabil; 

3. fiecare impozit trebuie ridicat la timpul când convine cel mai bine contribuabililor; 4. perceperea impozitelor trebuie organizată astfel încât să cauzeze minimum de

cheltuieli posibile.

Adam Smith  considera neproductivă munca funcţionarilor de stat, a militarilor, a

slujitorilor cultelor și a altor categorii sociale care nu creează bunuri materiale. Toţiaceștia consumă o parte din valoarea creată de lucrătorii din manufacturi, de cei ocupaţi  în agricultură și alte activităţi productive, prelevată la dispoziţia statului pe caleaimpozitelor. „Suveranul, ca și toţi ceilalţi funcţionari ai justiţiei sau armatei care servescsub el, toată armata, toată flota, sunt toţi muncitori neproductivi. Ei sunt slujitorii statuluiși sunt întreţinuţi cu o parte din producţia anuală a activităţii altora”13.

Fără a nega necesitatea și utilitatea aparatului de stat, a justiţiei și nici importanţaarmatei și a flotei ori a altor instituţii publice, autorul „ Avuţiei Naţiunilor” avertiza asupra

11Adam Smith (1723 (?) - 1790, economist, om politic și filozof. Lucrarea   Avuţia naţiunilor, cercetare

asupra naturii și cauzelor ei,  una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei șicomerţului în Europa, a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă și a furnizat unadintre cele mai bune argumentări pentru comerţul liber și capitalism. A introdus în economie conceptul demână invizibilă.12

I. N. Stan , Teoria impozitelor indirecte, (Institutul de Arte Grafice Lupta, București, 1945) citat de C.Corduneanu , Sistemul fiscal în știinţa finanţelor, Ed. Codecs, 1998, p. 58.13

Adam Smith , Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor  ei, vol. I, Ed. Academiei RepubliciiPopulare Române, București, 1962, p. 223. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 19/278

19

consecinţelor negative pe care le pot avea, asupra dezvoltării economice a ţării, asupraprocesului reproducţiei sociale, cheltuielile publice și consumul neproductiv excesiv. „Înmajoritatea ţărilor, scria Adam Smith, totalitatea sau aproape totalitatea venitului publice întrebuinţată pentru întreţinerea oamenilor neproductivi. Astfel de oameni sunt ceicare alcătuiesc numeroasele și strălucitele curţi princiare, marile instituţii bisericești,

flotele și armatele, care nu produc nimic în timp de pace, iar în timp de război nu câștigănimic pentru a compensa cheltuielile făcute cu întreţinerea lor, cel puţin atâta timp câtdurează războiul. Oamenii de acest fel, neproducând nimic singuri, sunt toţi întreţinuţidin produsul muncii altora. Când se înmulţesc deci peste numărul necesar, ei potconsuma într -un an o parte atât de mare din acest produs, că nu rămâne destul pentru

  întreţinerea muncitorilor productivi care vor trebui să-l producă din nou pentru anulurmător”.14 

De vreme ce munca funcţionarilor publici, a militarilor și a marinarilor îmbarcaţi pe navede război este neproductivă, cheltuielile cu întreţinerea acestora reprezintă consumdefinitiv de venit naţional. De aici, se degajă concluzia că cheltuielile publice, cafenomen financiar, se situează în sfera consumului. Când impozitele percepute de stat,

de la supușii săi, nu pot acoperi în totalitate cheltuielile publice, acesta face apel la  împrumuturi purtătoare de dobânzi, care antrenează cheltuieli suplimentare și împovărează contribuabilii cu noi impozite. Adam Smith critică aceste practici, pe motivcă, prin contractarea de împrumuturi, o parte din produsul anual este abătută de lafuncţia sa de capital, spre a servi funcţiei de venit. O parte din acest produs esteabătută de la întreţinerea muncitorilor productivi, spre a întreţine pe cei neproductivi,spre a fi cheltuită și risipită, fără nici o speranţă de a se reproduce nici măcar în viitor.Dacă o mare parte din veniturile pământului și ale capitalului se transferă de ladeţinătorii acestora la creditorii statului, se ajunge până la urmă atât la neglijareapământului cât și la irosirea sau emigrarea capitalului, pe scurt la slăbirea (dacă nuchiar la ruinarea) statelor respective. Așadar, în concepţia lui Adam Smith nu numai

cheltuielile publice, dar și împrumuturile de stat, ca fenomene financiare, sunt intimlegate de consum și produc efecte dintre cele mai nefaste asupra economiei naţionale. 

Concepţiile numite clasice asupra finanţelor reflectă, de fapt, doctrina economicăliberală predominantă în perioada capitalismului ascendent, potrivit căreia activitateaeconomică trebuie să se desfășoare în conformitate cu principiul laissez-faire,laissez-passer , și evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar puteaperturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţ ei.

Principiile formulate de către adepţii doctrinei liberale, care au stat la baza finanţelor clasice (sau „de modă veche”, cum mai erau denumite acestea de către unii economiștimoderni) pot fi sintetizate astfel:

1. cheltuielile publice trebuie reduse la minimum și destinate să acopere, pe sea¬macontribuţiei generale, numai costurile serviciilor, instituţiilor și lucrărilor publice strictnecesare societăţii și pe care piaţa nu le poate furniza; 

14A Smith , op. cit. p. 230.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 20/278

20

2. dat fiind caracterul neproductiv al armatei, flotei, al muncii presta¬te de judecători,poliţiști și alţi agenţi publici, cheltuielile publice pentru întreținerea acestora conducla diminuarea capitalului productiv al ţării; 

3. cheltuielile publice ar trebui finanţate pe seama impozitelor suportate de membriicomunităţii numai în măsura în care ele se fac în interesul general al societăţii și nu

pot fi integral acoperite de către beneficiarii direcţi ai serviciilor prestate de instituţiilepublice;4. impozitele constituie un rău, deoarece influenţează procesul reproducţiei și

afectează acumularea de capital productiv; ele constituie însă un rău necesar,deoarece asigură colectarea resurselor necesare finanţării cheltuielilor publiceindispensabile societăţii; impozitul cel mai bun este acela care reclamă cel mai micefort din partea contribuabilului, ţine seama de posibilităţile acestuia și este dinaintecunoscut, iar nu arbitrar;

5. veniturile bugetare curente ar trebui să acopere în fiecare an cheltu¬ielile publice,deoarece deficitul bugetar obligă statul să apeleze la emisiune de bani sau săcontracteze împrumuturi pentru scopuri neproductive; 

Apelul la împrumuturi este, în concepţia liberală, nefast, deoarece conduce la creștereadatoriei publice care antrenează cheltuieli bugetare suplimentare cu plata dobânzilor aferente, constituind o grea povară pentru generaţiile viitoare. 

3.3 Școala modernă sau finanţele publice moderne 

Catastrofala criză economică din perioada 1929-1933 și recesiunea care i-a urmat, ademonstrat că declinul economic nu se autocorectează și că inițiativa privată singură,nu poate asigura echilibrul economic și social atât de necesar. Pe acest fond, părerileasupra rolului statului și a finanțelor publice s-au schimbat profund, în noua concepțiecare s-a dezvoltat, locul așa-numitului „stat-jandarm ” fiind luat de către

„statul-  providenţă” (statul-bunăstării) ori „statul- intervenționist” , stat care și-a lărgit multsfera de acţiune, funcţiile pe care și le-a asumat fiind nu doar mai diverse ci și maicomplexe în conţinutul lor. În această concepţie, modernă, asupra rolului statului și afinanţelor publice ce s-a afirmat, se recunoaște statului nu un drept ci și o obligaţie de ainterveni în viaţa economică, se susţine dreptul statului de a juca un rol activ în viaţaeconomică, de a influenţa prin măsuri de autoritate procesele economice, de a prevenicrizele economice sau cel puţin de a le limita efectele negative. În concepţiamoderniștilor, finanţele publice constituie instrumentul prin care statul trebuie și poatesă intervină în viaţa social-economică, în organizarea întregii societăţi. Cheltuielilepublice nu trebuie făcute doar pentru susținerea aparatului administrativ ci și în scopulcreșteri capacității de producție, iar prin impozite trebuie să se urmărească o egalizare

 în plan social și o redistribuire a venitului național15

.

15M. S. Minea , Dreptul finanţelor publice, p. 11. Pierre Lalumiere subliniază creșterea pregnantă a rolului

intervenţionist al statului în economie după criza mondială din 1929 - 1933, în cursul căreia se dovedisecă iniţiativa privată era incapabilă să asigure echilibrul economic și social necesar. Pentru îndeplinireaacestui rol, au fost folosite, pe o scară din ce în ce mai largă, cheltuielile publice, impozitele și alte

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 21/278

21

Fondatorul noii concepţii este considerat englezul John Maynard Keynes , keynesismulfiind principala doctrină economică a capitalismului modern.

Keynes, care a făcut o analiză a crizei și o politică a crizei , a examinat macro-economia(problemă de ansamblu) în opoziție cu micro-economia, a cărei logică este piața care,la rândul ei, este rezultatul unor comportamente individuale și a arătat că „factorii care

determină comportamentul de ansamblu al economiei nu sunt un simplu multiplu defactori determinanți ai comportamentelor individuale”. Exemplificând, Keynes a arătat că„economisirea făcută individual, în sine, este o măsură de precauție înțeleaptă, dar excesul de economii la scară colectivă poate avea repercursiuni negat ive asupraactivităților economice la nivel macro”. De aici, concluziile lui Keynes că nu trebuieidealizat rolul pieței ca instrument de reglare a sistemului economic și că orice politicăanti-criză trebuie gândită la nivel macro și trebuie să aibă trei componente esențiale: 

1. menținerea cererii prin excluderea oricărei reduceri a salariilor și prin reducereaimpozitelor. În opoziție cu economiștii clasici, Keynes susține că orice scădere asalariilor reale (adică a puterii de cumpărare) antrenează o scădere a consumului,consum care este factor determinant al cererii efective. De aceea Keynes considerăcă reducerea salariilor este un remediu periculos și că cererea trebuie încurajatăprin intermediul salariilor (care trebuie menținute) și prin reducerea impozitelor.

2. intervenția masivă a puterii publice în economie. În acest scop, statul trebuie săcorecteze deficitul de investiții particulare printr -o politică de investiții publice masive,relansarea investițiilor având efect multiplicator prin locuri de muncă în zone conexeinvestițiilor publice angajate, plata salariilor și creșterea puterii de cumpărare apopulației, care, la rândul ei, antrenează creșterea cererii de bunuri și servicii șirealizarea de investiții private. Și toate acestea se vor reflecta apoi în bugetul public.

 În context, Keynes a pus în discuție validitatea politicii sistematice de liber schimb șia arătat că industriile naționale ar putea fi mai bine apărate prin măsuriintervenționiste, pentru că ar reuși să absoarbă mai bine șomerii și că, prin astfel demăsuri, echilibrul internațional nu este tulburat, pentru că aceste măsuri nu fac decâtsă prevină exportul de criză din țările care sunt victime ale sub -folosirii forței demuncă; 

instrumente financiare. Potrivit lui P. Lalumiere, „cheltuiala publică a fost concepută ca un mijloc deintervenţie pe plan economic și social; dacă ea continuă să finanţeze sarcinile administrative ale statului,ea trebuie să servească în egală măsură la creșterea capacităţii de producţie a economiei (cheltuieli

publice de investiţii) sau la redistribuirea veniturilor în favoarea categoriilor sociale defavorizate (cheltuielipublice de transfer)”. Impozitul este, de asemenea, considerat ca un procedeu de intervenţie la îndemânastatului; dacă el continuă să asigure acoperirea cheltuielilor publice, el trebuie să permită în aceeașimăsură o anumită egalizare a condiţiilor sociale (amputarea prin impozit a veniturilor mari, detaxareacategoriilor sociale defavorizate) sau să provoace, prin incitare, dezvoltarea economică (exonerareaactivităţilor rentabile, majorarea impozitelor de la agenţii marginali etc.). Prin utilizarea judicioasă acheltuielilor și a veniturilor, bugetul de stat devine un imens „filtru”, care prelevă, pe calea impozitului, oparte din venitul naţional și care îl distribuie prin intermediul cheltuielilor corespunzătoare pentru obiectiveeconomice sau sociale. P. Lalumiere , Les finances publiques , Librairie Armand Colin, Paris, 1970, p. 17.A se vedea și nota pentru John Maynard Keynes. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 22/278

22

3. acțiuni asupra componentei monetare a economiei. Confor m lui Keynes, monedaare un rol pozitiv sau negativ în funcționarea economiei și este, ea însăși, o forțăcapabilă să-i modifice parametrii fundamentali. El a acordat o importanță specialădobânzilor, arătând că investitorii iau decizii în funcție de profitul pe care îl potrealiza (eficacitatea marginală a capitalului), iar acest profit depinde de costurile

  împrumuturilor contractate. Eficacitatea marginală a capitalului (profitul) trebuie săfie superioară dobânzilor. Nivelul dobânzii are însă un rol important în controlulinflației, dar nu există un mecanism de piață care, singur, să facă posibilă adaptareapermanentă a dobânzilor la stadiul tehnologiei, a rentabilității cheltuielilor de capital,a psihologiei investitorilor și conducătorilor de întreprinderi. De aceea, esteindispensabilă intervenția puterii publice, prin intermediul băncii centrale, singuraautoritate care poate fixa nivelul dobânzii pe termen scurt și îi poate influența nivelulpe termen lung. El se pronunță hotărât pentru scoaterea monedei de subautomatismul etalonului-aur și pentru depășirea, în situații de criză, a poziției deprudență clasică, prin creșterea cantității de monedă în circulație pentru a faceposibilă menținerea cererii. În acest fel, deficitul bugetar acceptat constituie resursă

pentru noi activități. Pentru keynesianiști, venitul naţional nu este decât suma cheltuielilor de consum și deinvestiţii. Nivelul venitului naţional și gradul de utilizare a forţei de muncă depinde, înaceastă concepţie, de nivelul cheltuielilor. Dacă cheltuielile de consum scad, din cauzăcă economiile populaţiei cresc, scade și venitul naţional și crește proporţia șomajului, or aceasta demonstrează rolul consumului în creșterea venitului naţional. Scădereaconsumului și creșterea economiilor,  depășind volumul investiţiilor, provoacădezechilibre, scăderea venitului naţional și creșterea șomajului, respectiv crizeeconomice. Reţeta furnizată de keynesianiști constă în intervenţia statului, care, prinpolitica sa fiscală, de credit și mai ales prin consumul său neproductiv poate combatescăderea consumului și apariţia crizelor economice. 

 În această concepţie, „pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu locde asigurare a acoperirii cheltuielilor sale, ci, înainte de toate, un loc de intervenţie îneconomie”, iar pentru specialiști, a devenit prioritară preocuparea pentru studiereainstrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, amodalităţilor de influenţare a proceselor economic¬e, a relaţiilor sociale. În noile condiţii,de la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice, obiectul cercetării sedeplasează spre analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor și al veniturilor. 

3.4 Post- clasicismul și post -mode rnismul în finanțele publice 

Suntem toți keynesianiști , a spus Richard Nixon și locul keynesianismului este la muzeu , conform ultraliberalilor, sunt poziții extreme față de doctrina celui consideratfondatorul unei școli numită, după locul unde și-a desfășurat activitatea didactică și decercetare John Maynard Keynes, Școala de la Cambridge, școală din care mai fac parteeconomiști celebri precum Joan Robinson, Nicholas Kaldor și Roy F. Harrod. Teoriilecelui despre care se susține că a făcut o analiză (corectă oare ?, n.n.) a crizei și opolitică (reușită la timpul său, de vreme ce l-a ajutat să-și refacă averea pierdută, n.n.) a

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 23/278

23

crizei, nu au putut însă împiedica nici criza economică din anii `70 ai secolului trecut șinici criza în curs.

Doctrina relevă, și nu doar de dată recentă, tendinţe de conciliere a poziţiilor clasicilor șimoderniștilor, după unele aprecieri fiind posibil ca fiecare din cele două orientări să fie

  juste, statul având o influenţă mai mare în unele privinţe și mai redusă în altele. Pe

acest fond de conciliere a poziţiilor s-au născut noi curenteneoclasice sau neoliberale șineokeynesianiste . Între autorii noilor curente se numără economiști ca MiltonFriedman (neoliberal, care consideră că orice formă de intervenţie în economie este ointervenţie în circulaţia monetară și că rolul dominant în procesul economic revinebanilor, iar stabilitatea monetară ar fi premisa stabilităţii economice și - ca orice liberal -că „ piaţa este bună, numai intervenţia statului este proastă”) și James Tobin16  (care sepronunţă pentru un rol activ al statului prin intermediul băncii centrale și, în cazuri

  justificate, prin intermediul politicii fiscale), ambii laureaţi ai premiului Nobel, dar șipolitologul american Robert Dahlcare a sugerat ţărilor care au abandonat modelulconducerii hiperplanificate a economiilor următoarele: „dacă vreţi într - adevăr, să luaţi exemplu de la economiile cele mai avansate, nu vă lăsaţi copleșiţi de dogmatismul 

economiei de piaţă. În realitate, economiile cele mai avansate și pr ospere ale lumii împletesc formele economiei de piaţă (ele însele de o diversitate considerabilă) cu intervenţiile programate ale puterilor publice asupra pieţei (și, în acest caz, diversitateafiind nebănuit de mare)”. 

4. Noţiunea, obiectul de studiu și definiţia finanţelor publice 

Cu vremea, cuvântul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzând: bugetul statului,creditul, operaţiile bancare și de bursă, relaţiile cambiale și altele, adică resursele,relaţiile și operaţiile bănești. În zilele noastre, se identifică frecvent noţiunea de „finanţe”cu aceea de „bani”, de „venituri în bani”, de „resurse bănești”, ori de „creanţe și obligaţii

de plată în bani”, indiferent de subiectul acestora. În vorbirea curentă și în literatura despecialitate se folosesc mai multe expresii făcând parte din familia cuvântului finanţe, cusensuri mai mult sau mai puţin apropiate: finanţe, finanţe publice, finanţe private. Înprezent, în limbajul comun, obișnuit, termenul „finanţe” desemnează fie resurselebănești ale cuiva, averea în bani a cuiva, dar și știința care are ca obiect de studiugestionarea patrimoniilor publice sau private, știința administrării fondurilor 17.

16

James Tobin (5 martie1918  – 11 martie2002), economist american, consultant economic alpreședintelui american John F. Kennedy și profesor la Universitatea Yale. În 1955 a câștigat medal iaJohn Bates Clark, iar în anul 1981, premiul Nobel pentru economie. J. Tobin a apărat și a dezvoltat ideileeconomiei keynesiene, susținând că guvernele trebuie să intervină în economie pentru a stabilizaproducţia și a evita recesiunile. Munca sa academică a inclus contribuţii deschizătoare de drumuri lastudiul investiţiilor, politicii monetare și fiscale și pieţelor financiare. A propus introducerea unei taxepentru tranzacţiile cu străinătatea (cunoscută sub numele de taxa Tobin) menită a reduce speculaţiile depe piaţa valutară - socotite neproductive – veniturile urmând a fi folosite pentru finanțarea unor proiecte înbeneficiul ţărilor lumii a treia sau pentru a sprijini Naţiunile Unite.  17N. Hoanţă, op. cit. p. 112.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 24/278

24

Cât privește noțiunea de „finanţe publice”, aceasta a căpătat, în doctrina străină ca și în cea română, definiții diferite, având însă în comun ideea că acestea se referă, într -oformă sau alta, la veniturile și cheltuielile statului, ori la satisfacerea nevoilor publice. 

  În toate interpretările și definițiile ce se dau noţiunii, accentul cade pe acea latură afinanţelor pe care autorul (autorii) o consideră mai semnificativă, mai concludentă, mai

importantă pentru caracterizarea acesteia. În același timp, s-a remarcat că, în realitate,  între resursele bănești prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii nevoilorsociale, modalităţile concrete prin care se procură și se distribuie aceste resurse,instrumentele prin care statul intervine în viaţa economică, metodele de gestionare aresurselor financiare publice și formele juridice pe care le îmbracă  toate acestea, existălegături strânse. O anumită legătură a finanţelor nu exclude pe celelalte, ci ajută la

 înţelegerea complexităţii fenomenelor financiare18.

Legea finanţelor publice în vigoare astăzi (Legea nr. 500/200219) dispune, în art. 1, căaceastă lege „stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea,administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar ”. 

Am putea deci, pune semnul egalității între noțiunea de „finanțele publice” și aceea de„gospodărie a statului”. Administrarea unei gospodării publice este însă mai complexădecât a unei gospodării private și presupune cunoștinţe din domenii diverse: tehnice,politice, economice și juridice, presupune multă abilitate, este  o adevărată artă. Deaceea, nici la data când a fost făcută și cu atât mai puţin astăzi nu poate fi acceptatăafirmaţia lui Mirabeau20potrivit căreia, pentru a fi un bun ministru de finanţe, adică unadministrator delegat al gospodăriei statului, „nu se cere decât să cunoști cele patru operaţii aritmetice și să fii un om de bun simţ ”. 

Constatăm, prin urmare, că studiul finanţelor publice presupune studiul activității statuluiconsiderat ca subiect economic sau activitatea financiară a statului.  „Activitatea

financiară a statului” este activitatea statului, a unităților administrativ teritoriale și ainstituțiilor publice pentru procurarea mijloacelor necesare acoperirii cheltuielilor deinteres generalși pentru corectarea fenomenelor economice. Această activitate estefoarte variată și condiţionată de împrejurări variabile în timp și loc. Între aceste variabilese numără condiţiile de dezvoltare economică a gospodăriilor private pe care se

  întemeiază gospodăria publică, condiţiile politice și concepţiile dominante în diverseleetape de dezvoltare istorică a societăţilor, implicit concepţiile de conducere a economieifinanciare.

Afară de faptul că fenomenele economice, din care fac parte și finanțele publice, suntde o imensă complexitate și că regimurile economice sunt în continuă schimbare,

182I. Văcărel  și colectivul, op. cit. p. 32.19

M. Of. nr. 597 din 13 august 2002.20

Honore Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau (1749-1791), orator și om politic, participant la RevoluţiaFranceză, a fost președintele Adunării Constituante (1791). Același Mirabeau a mai spus: „daţi -mi finanţe bune ca să vă dau o politică bună”. ApudN.G. Leon , Elemente de știinţă financiară, p. 3.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 25/278

25

finanțele publice constituie și forme de manifestare a statului, a felului în care el își facesimțită prezența. De aceea, finanțele publice au și un pronunțat caracter politic, iaracestea sunt motive pentru care nu există și nu pot exista, în acest domeniu, principiiabsolute și eterne care, aplicate, să dea același rezultat oriunde și oricând. Și dacă esteadevărat că sunt fapte și experienţe care au conferit unor principii valoare de leg i

universale, nu este mai puţin adevărat că starea de echilibru între veniturile șicheltuielile statelor, care constituie cheia de boltă a bunelor finanțe publice, sestabilește pe baza condiţiilor variabile ale evoluţiilor economice, politice și sociale dinperioada de referinţă, pentru fiecare stat în parte. De aceea, finanțele publice au și unpronunțat caracter politic. 

5. Comparaţie între finanţele publice (economia financiară a statului) şi finanţeleprivate (economia privată) 

Pentru că noţiunea de „finanţe” are mai multe înţelesuri și pentru a preveni oriceconfuzie, dar și pentru a înțelege specificul activității financiare a statului, trebuie săfacem distincţie între finanţele publice și cele private, între economia financiară astatului și economia privată, între sectorul public și cel privat, să relevăm asemănările șideosebirile dintre acestea. Se impune însă să amintim, mai întâi, că economia de piațăse caracterizează prin:

1. descentralizare, în sensul că, în acest tip de economie, prioritate au deciziileagenților economici privați și ale consumatorilor, deciziile lor fiind determinate, într -un spațiu de raționalitate, de interesul obținerii de profit, a creșterii productivității șisatisfacerea nevoilor personale. În economia de piață întreprinderile sunt cele care

  își stabilesc volumul producției, nivelurile și natura investițiilor și prețurile și facposibil schimbul de mărfuri și servicii; 

2. confruntare, care se întemeiază pe circulația informațiilor și concurență, care

asigură dinamismul economiei. În economia de piață se confruntă oferta cu cererea,care determină prețul, singura constrângere pentru întreprinzători fiind aceea acosturilor de producție. Confruntare există însă și între agenții economici și salariați; 

3. căutarea profitului, pentru că profitul este motorul economiei particulare. Afară defaptul că reprezintă rațiunea oricărei activități economice, agenții economici privaținu pot supraviețui fără profit și nu pot face investiții în lipsa profitului: Profitul de aziface investițiile de mâine și locurile de muncă de poimâine, de aceea, obținerea deprofit de către agenții economici privați nu este o problemă care îi privește doar peei. 

4.   În sfârșit, economia de piață este deschisă în interior și la exterior  și aceasta, înpofida faptului că există o permanentă tentație a creării de monopoluri și de limitare

a efectelor concurenței. Într -adevăr, agenții economici sunt obligați să-și desfășoareactivitatea în respectul regulilor concurenței loiale, iar în ce privește societățileadmise la tranzacționarea acțiunilor lor pe piață (societățile deschise), acestea au, înmod special, obligații de transparență a gestiunii, de sinceritate și corectitudine înprivința contabilității și a credibilității organismelor de control a activității și ges tiunii

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 26/278

26

lor. Economia de piață este deschisă și la exterior, în sensul că o atare economie secaracterizează prin libertatea schimburilor și refuzul protecționismului21. 

5.1 Prin ce se deosebesc și prin ce se aseamănă finanțele publice de finanțeleprivate? 

Asemănările și deosebirile au ca puncte de plecare: natura fenomenului economic,subiecţii celor două tipuri de relaţii economice, scopurile urmărite, modul de realizare aveniturilor de care dispun și regimul în care dispun de acestea, durata pentru care suntorganizate, modul de conducere, posibilităţile de a influenţa moneda naţională, modulde reglementare etc.   În ambele cazuri este vorba de activităţi cu finalitate economică,de aceea asemănările rezultă din natura unică a fenomenului (economic), în vr eme cedeosebirile se datorează scopurilor urmărite, mijloacelor utilizate pentru atingereaacestor scopuri și regimului de reglementare a acestor activități.

Subiectul economieifinanciare a statului și a finanţelor publice este statul, iar expresia de „finanţe publice” este asociată cu statul, cu unităţile

administrativ-teritoriale și alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele,cheltuielile, împrumuturile și datoriile acestora, în vreme ce subiecţii economieiprivate sunt persoane fizice și persoane juridice de drept privat, finanţele private fiindasociate cu întreprinderile economice, cu băncile și societăţile de asigurare, înlegătură cu resursele și cheltuielile acestora, cu împrumuturile primite sau acordate,cu creanţele de încasat și obligaţiile de plată, cu veniturile și cheltuielile particularilor. 

  O altă deosebire între economia publică și economia particulară rezidă în scopurile

pe care le urmărește fiecare dintre acestea. Finanţele publice sunt folosite în scopulsatisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în timp ce finanţele private sunt puse înslujba realizării de profit de către întreprinzătorii individuali sau de către acţionarii(asociaţii) societăţilor comerciale și a satisfacerii unor nevoi individuale.

Statul, în economia financiară, urmărește procurarea de mijloace care să -i permită îndeplinirea acelor nevoi a căror acoperire și-a asumat-o prin politicile de guvernare, deaceea statul produce și percepe numai atât cât îi cer nevoile timpului, iar veniturilestatului sunt condiţionate de necesităţi și nu vor trece decât în mod excepţional pesteaceste limite, caz în care va înregistra deficit . Scopul statului este, în primul rând, de aproduce bunuri (de regulă, imateriale)  care să folosească nu personal conducătoriloreconomiei financiare, ci colectivităţii întregi și în numele căreia lucrează. Bunurileimateriale produse în economia financiară a statului alcătuiesc baza de dezvoltareculturală și materială a unui popor. Ele se oglindesc în învățământ, în sistemul de

asigurări, în sistemul de sănătate, în administraţie, în justiţie, în armată etc., adică înutilitățile publice.

21M. Bouvier, p. 93

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 27/278

27

Scopul în economia privată este de a satisface direct nevoile subiectului economic, fiecă aceste nevoi sunt de natură materială și imediată, fie că sunt de natură imaterială.Economia privată urmărește, prin activitatea ei, asigurarea unor venituri care, pe lângăsatisfacerea nevoilor curente, să dea și posibilitatea unor acumulări de capitaluri. Cualte cuvinte, gospodăriile particularilor nu se mulţumesc cu satisfacerea nevoilor 

imediate, ci adună rezerve pentru nevoi eventuale sau viitoare.   În economia financiară a statului resursele necesare realizării funcţiilor și sarcinilor 

statului se procură de la persoane fizice și juridice, în principal prin măsuri deconstrângere, luate de autorităţile publice și doar într -o proporţie redusă pe bazecontractuale. Împotriva statului nu se pot lua măsuri de executare silită, cândinstituţiile publice centrale și locale nu efectuează cheltuielile publice stabilite de

legea bugetară. Spre deosebire de stat și instituţiile publice, întreprinderile private îșiprocură resursele financiare de care au nevoie pentru desfășurarea activităţii lor încompletarea resurselor proprii, de pe piaţă, pe baze contractuale, în condiţiilerezultate din confruntarea cererii și ofertei de capital de împrumut. Ele nu -și pot pro-

cura resurse prin constrângerea deţinătorilor de sume temporar disponibile, iar

  împotriva lor se pot aplica măsuri de executare silită, atunci când acestea nu și-au

 îndeplinit obligaţiile legale sau nu și-au onorat angajamentele contractuale.

  Sub aspect juridic, cea mai importantă dintre deosebiri constă în faptul că gestiuneafinanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a

 întreprinderilor urmează regulile dreptului comercial.  Cele mai multe dintre utilitățile publice oferite de stat sunt imateriale, de aceea ele

nu pot fi exprimate în bani, fiind astfel îngreunată orice comparaţie între cheltuielilede producţie și valoarea rezultatelor, pe când în economia privată calculul

rentabilităţii este ușor de făcut pe baza bilanţului de profit și pierderi. Statul produce,de regulă, bunuri imateriale care nu sunt obiecte de circulaţie, pentru ca să se poatăstabili o valoare de piaţă, ca în economiile private. Astfel, nu se pot evalua în bani,siguranţa internă sau externă, cultura poporului, sănătatea publică sau dezvoltareasimţului moral, datorate activităţii statului. La bunurile imateriale se poate socotinumai preţul lor de cost, și se poate face un control calitativ al foloaselor ce le daucolectivităţii, dar nu se poate socoti valoarea lor de schimb.

  Economia privată este organizată pentru o durată limitată în timp, pe când economiapublică este organizată pentru o durată nelimitată. În principiu, statul este etern, pecând economia privată are o durată limitată de însăși posibilitatea de trai asubiectelor economice.

  Economia financiară a statului având un domeniu de activitate foarte întins și fiindcondusă de funcţionari, care nu au interes personal și directla rezultatul muncii, sedeosebește de economia particulară unde subiectele economice sunt directinteresate în rezultatele activităţii.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 28/278

28

  Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda naţională, în care se

constituie fondurile publice și în care se fac toate operaţiile de încasări și plăţi, întimp ce întreprinderile private nu pot influenţa direct, în mod legal, această monedă,pe care și ele o folosesc. 

  În fapt, în economia de piață, izvorul finanțelor publice îl constituie finanțele private,acestea constituind punctul de plecare al tuturor fluxurilor financiare în cadrul economieinaționale. Fără economie și finanțe private, nu pot exista finanțele publice.

Test de verificare

1. Analizaţi legătura dintre stat şi nevoia de resurse a acestuia în considerareafuncţiilor pe care statul trebuie să le îndeplinească. 

2. Discutaţi trăsăturile comune ale finanţelor publice. 

3. Comparaţi concepţia clasică şi concepţia modernă asupra finanţelor publice; 

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar. Sistemul bugetar , Universul Juridic (București – 2009), pp. 5- 40 

Bibliografie facultativă: 

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 1-31;

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 17-32;

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 1-9;

N. G. LEON, Elemente de ştiinţe financiare, vol. I, Cartea Românească (Bucureşti – 1925), pp. 1-111.

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 1-8.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 29/278

29

Unitatea de învăţare 2:

NEVOILE PUBLICE; FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE; NOŢIUNEADE DREPT FINANCIAR; DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI IZVOARELE

DISCIPLINEI; CARACTERIZAREA NORMELOR DE DREPT FINANCIAR:

Cuprins tematic:

  Clasificarea nevoilor şi a bunurilor din punctul de vedere al modu lui de satisfacere a

necesităţilor;   Funcţiile finanţelor publice;   Definiţia dreptului financiar (drept financiar şi fiscal, dreptul finanţelor publice sau

drept bugetar şi fiscal);  Obiectul dreptului financiar (dreptului finanţelor publice); 

Izvoarele dreptului financiar;  Delimitarea dreptului financiar faţă de alte discipline;  Caracterizarea normelor de drept financiar şi specificul raporturilor de drept

financiar.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

  Indicaţi care sunt principalele categorii de nevoi ale populaţiei şi care sunt nevoilecare sunt satisfăcute de către stat; 

  Arătaţi care sunt funcţiile finanţelor publice şi cum se realizează acestea;    Înţelegeţi specificul dreptului financiar şi a caracterului normelor de drept financiar;

  Sesizaţi raportul dintre dreptul financiar şi alte discipline;   Sesizaţi specificul raporturilor de drept financiar;

1. Nevoile publice

Unele dintre nevoile oamenilor sunt satisfăcute în mod natural și gratuit (aer, apă,

soare), altele, prin efort individual direct ori contra cost (îmbrăcăminte, locuință, hrană),altele însă, cum sunt: apărarea în fața agresorilor, ordinea publică, sănătatea, învățământul, căile de comunicații, protecția celor aflați în nevoie etc., presupun, pentrusatisfacerea lor în mod eficient: mai întâi unirea, organizarea oamenilor în comunități

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 30/278

30

(statele și subunitățile administrativ teritoriale)22 și apoi efort colectiv, contribuția tuturor pentru a le putea satisface în interes comun, în interesul general al membrilorcomunităților, interes care este conform (sau aproape conform) cu al fiecăruia în parte.Efortul individual depus întru satisfacerea nevoilor personale, chiar și atunci cândpresupune contribuții multiple, se materializează în afacerile private, efortul colectiv

depus pentru satisfacerea nevoilor comune, în ceea ce am putea numi „afacerilecomunităților”, „finanțele publice” sau „finanțele statului”.

Din punctul de vedere al finanţelor publice și în considerarea modului de satisfacere anevoilor populaţiei, acestea pot fi clasificate în: nevoi individuale (private) și nevoigenerale (publice, colective), categorii cărora, de dată mai recentă li s-a adăugat unanouă, aceea de nevoi semipublice. Nevoile, așa zis private, pot fi satisfăcute pe seamabunurilor private, nevoile generale numai pe seama utilităților publice. Cât priveștenevoile semipublice, acestea au un caracter mixt, așa cum vom vedea în continuare. 

Rațiunea de a fi a finanțelor publice este aceea de a satisface nevoile generale, darafirmația nu poate fi absolutizată. Satisfacerea unor nevoi generale (învățământ, spitale,sistem de asigurări, ordinea și liniștea publică, apărarea națională) aduce și beneficiiindividuale, iar statul, prin măsuri fiscale poate influența și economia privată, adicăeconomia prin intermediul căreia se satisfac nevoile individuale. Dar finanțe publice fărăeconomie privată nu există, nu pot exista, pentru că seva finanțelor publice este, înstatele cu economie de piață, economia privată. În principal, din economia privată, dinfinanțele private, se extrag, prin măsuri de autoritate, resursele bănești la dispozițiastatului.23 

Nevoile private  sunt acele necesităţi ale indivizilor care pot fi și sunt satisfăcute cumaximum de avantaje și minimum de sacrificii de către fiecare membru al uneicomunităţi.

Acest tip de nevoi sunt satisfăcute pe seama bunurilor private, pe seama acelor bunuricare sunt capabile să ofere valorile de întrebuinţare necesare oamenilor cum sunt:alimentele, hainele, locuinţa și pe care consumatorii și le pot procura prin efort individualsau direct de la producători sau de la cei care le comercializează. Preţul acestor bunurise stabilește pe piaţă, în funcţie de raportul existent între cererea consumatorilor șioferta producătorilor.

Din punctul de vedere al finanțelor publice, bunurile private  sunt bunurile al căror consum de către un individ reduce cantitatea disponibilă pentru ceilalţi indivizi. Acestebunuri sunt obținute individual ori sunt oferite de producători particulari și se găsesc pepiața liberă, dar în cantităţi limitate din cauza dimensiunii factorilor de producţie și aresurselor bănești imitate, ale potenţialilor cumpărători. Specificul bunurilor private

constă în aceea că dacă un cumpărător își apropie o cantitate oarecare dintr-un anumit

22Ființă „esențialmente socială”, omul se „desăvârșește în societate și este producător de relații sociale”. IDeleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C. H. Beck, 2006, f. 28. 23Statele obțin venituri și din alte surse (exploatarea proprietăților statului, vânzarea bunurilor statului,succesiuni vacante, donații, împrumuturi), dar majoritatea resurselor statelor sunt obținute din prelevărilecu caracter obligatoriu de la agenții economici și de la populație.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 31/278

31

bun, oferta acelui bun se micșorează în mod corespunzător, celorlalţi cumpărătorirămânându-le o cantitate mai mică. Cu alte cuvinte, în cazul bunurilor private, consumulde astfel de bunuri a unei persoane intră în concurenţă cu consumul celorlaltepersoane, pentru că un bun care servește la satisfacerea unor nevoi individuale, nupoate fi consumat decât de o singură persoană.

1.1 Nevoile generale și bunurile publice sau utilităţile publice 

Nevoile publice sau nevoile generale suntnoțiuni cu un conținut variabil și, înconsecință, relative, pentru că sunt în continuă evoluţie: de la un an la altul, de la o ţarăla alta. Nevoile generale sau nevoile publice, în conținutul lor, depind de dezvoltareaserviciilor publice și de concepţia dominantă asupra statului și a funcţiilor pe care acestatrebuie să le îndeplinească, a limitelor în care acesta poate interveni în viaţaeconomică. Prin „nevoi publice”se înţelege, de o manieră foarte generală, nevoile născute dinvieţuirea în comun a oamenilor, ori nevoile simţite de colectivitate24. Dar aceste definiţii

au dezavantajul de a fi lipsite de precizie, pentru că nu determină conţinutul noţiunii.  Într -adevăr, pe lângă nevoile individuale, oamenii au multiple alte nevoi generale sausociale, nevoi care nu pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private. Astfel, oamenii aunevoie să fie apăraţi împotriva eventualelor agresiuni venite din afara ţării, să fie păziţi

 împotriva celor care încalcă regulile de conduită în societate, să fie sprijiniţi în lupta lor  împotriva forţelor naturii (inundaţii, incendii, furtună, uragan, seisme etc.), să fie protejaţisub raport social etc.

Asemenea nevoi au un caracter general, social sau colectiv și ele pot fi satisfăcutenumai pe seama unor acţiuni și activităţi sau servicii organizate de autorităţile publicevizând asigurarea apărării naţionale, menţinerea ordinii interne și a securităţii civile,

păstrarea echilibrului ecologic, protecţia socială etc. Nevoile generale, publice, colectivesau obștești reclamă  existenţa unor instituţii publice capabile să ofere cetăţenilor utilităţile publice, denumite bunuri (utilităţi) publice, bunuri (utilităţi) socialesauservicii publice, de care aceștia au nevoie și pe care nu le pot dobândi prin mijlocireapieţei. 

Bunul public este, din punctul de vedere al dreptului financiar, acel bun care poate ficonsumat de un individ fără ca acest lucru să împiedice consumul lui și de către alţiindivizi. Bunurile publice profită întregii colectivităţi, tuturor membrilor societăţii,  indiferent dacă aceștia au participat sau nu la efortul de finanţare a acestora. Exemple:serviciul public al justiţiei, apărarea naţională, serviciile de ordine publică, etc. 

Consumul utilităţilor publice este indivizibil și neconcurenţial. Dacă un bun public este

furnizat unui individ, el este, în același timp, disponibil și pentru alţi indivizi, consumulbunurilor publice fiind, în principiu, lipsit de rivalitate. Spre deosebire de bunurile private,care se consumă în mod individual și sunt concurenţiale, utilităţile publice se folosesc în

24N. G. Leon, op. cit. p. 115.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 32/278

32

comun, adică sunt indivizibile și nu sunt concurenţiale, de ele putând să beneficieze maimulte persoane în același timp. Aceasta nu înseamnă însă că toate persoanele pot săbeneficieze, în același timp, de un anume bun, serviciu sau utilitate publică. Exemplu:un pod, o șosea, un spital, pot fi folosite în același timp de un număr limitat depersoane, dar aceasta nu schimbă natura bunului. 

Spre deosebire de bunurile private care pot fi procurate prin intermediul pieţei, utilităţilepublice pot fi asigurate numai cu ajutorul autorităţilor publice, singurele în măsură săorganizeze instituţii sau acţiuni de larg interes social, ori să pună la dispoziție bunuri sauservicii de utilitate publică. Aceste autorităţi sunt chemate să identifice nevoile generaleale oamenilor și să se îngrijească de satisfacerea acestor nevoi, oferindu -le bunurile,utilitățile sau serviciile de care aceștia au nevoie.

  În cazul nevoilor colective, autorităţile publice furnizează utilităţi tuturor membrilorsocietăţii, fără criterii de eligibilitate și necondiţionat de vreo contribuţie directă dinpartea acestora la acoperirea cheltuielilor instituţiilor publice care prestează serviciipentru satisfacerea acestor nevoi. Cu alte cuvinte, serviciile sau utilităţile publice suntfurnizate tuturor, fără nici o excludere. Aceasta înseamnă că un bun public nu poate firefuzat; o persoană nu se poate sustrage de la învăţământul pe care statul îl oferăcelorlalţi membri ai societăţii, un pacifist nu poate refuza măsurile de securitate șiapărare naţională pe care statul le ia în folosul tuturor etc. 

Nevoile sociale sau nevoile generale în discuţie se caracterizează, la rândul lor prinaceea că satisfacerea lor antrenează cheltuieli din partea instituţiilor care le asigură(școli, spitale, sistemul de asigurări, armată, poliție, justiție etc.), iar acoperireacheltuielilor respective presupune existenţa unor venituri corespunzătoare. Instituţiilepublice nu prestează decât cu titlu de excepţie servicii contra plată, de aceea finanţareacheltuielilor pe care le presupun serviciile prestate de acestea, ori bunurile publice pusela dispoziția tuturor, se asigură pe seama resurselor colectate de autorităţile publice

centrale și locale cu titlu de impozite, taxe sau  contribuţii. În cazul în care asemeneavenituri, preluate cu titlu definitiv și nerambursabil, sunt insuficiente, în completare, seapelează la împrumuturi. 

Procurarea resurselor de care statul are nevoie pentru finanţarea prestaţiilor nu se faceseparat pentru fiecare serviciu public, ci în mod global, pentru ansamblul activităţilor sale, iar resursele sunt obținute, în principal, prin măsuri de autoritate, pe caleaimpozitelor, taxelor și contribuțiilor prelevate de la populație și agenții economici. Sta tulpoate să-și îndeplinească sarcinile ce-i revin în virtutea suveranităţii financiare de carese bucură, adică a dreptului său de a-și procura veniturile pe cale de constrângere, fărăsă ofere contribuabililor o contraprestaţie directă, deși, întotdeauna  populația seașteaptă ca eforul să-i fie răsplătit prin servicii de valoare egală efortului pe care l-a

făcut, îndeplinindu-și obligațiile de contribuabil. Prin contribuțiile pe care statul le impune populației pentru a obține veniturile de careare nevoie, se produce un transfer de putere de cumpărare, dar și o redistribuire devenituri și avere între membrii comunității. Dar pe această cale, statul urmărește și alteobiective, cum sunt: ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă, reciclareadisponibilităţilor bănești temporare din economie, combaterea fenomenelor inflaţioniste,evitarea îndatorării peste măsură a ţării faţă de străinătate, asigurarea echilibrului

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 33/278

33

financiar și a celui monetar, realizarea, în ultimă instanţă, a echilibrului generaleconomic.

1.2 Nevoile semipublice 

  În afara nevoilor individuale și ale celor colective, la care ne-am referit până aici, maiexistă și o a treia categorie, intermediară, de nevoi, care întrunește trăsături ale ambelor categorii, denumită cvasipublice sau semipublice. Este vorba de acele nevoi alepopulației care pot fi satisfăcute fie pe seama bunurilor private, fie pe seama bunurilor sau a utilităţilor publice.

  În cazul nevoilor semipublice (de educaţie și instrucţie, în învăţământul fără caracter obligatoriu, ocrotire medicală, protecţie socială, cultură etc.), satisfacerea lor prinacordarea de utilităţi de către autorităţile publice se face în mod selectiv, pe bazaanumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor cum sunt: rezultatele la învăţătură aleelevilor și studenţilor și/sau de situaţia materială a acestora, vechimea în muncă a

solicitantului șomer sau de studiile absolvenţilor de liceu sau de facultate care nu și -augăsit un loc de muncă, perioada de cotizare a pensionarului etc. 

Rezultă că satisfacerea nevoilor membrilor societăţii nu se poate realiza întotdeauna peseama bunurilor private, prin mecanismul pieţei, și de aceea, în numeroase împrejurări,se recurge la prestaţiile efectuate de diferite unităţi publice specializate, care secălăuzesc,   în activitatea lor, după deciziile autorităţilor publice. Dar, spre deosebire dedeciziile agenţilor economici care sunt subordonate maximizării profitului, deciziileautorităţilor publice – parlament, guvern, organe locale  –  au în vedere maximizareautilităţilor sociale, economice și de altă natură, cuantificabile și necuantificabile, imediate

și de perspectivă, au în vedere interesul general și binele comun.   În viaţa de toate zilele, bunuri private și bunuri publice pure, nu întâlnim decât laextreme, adesea bunurile publice având caracteristici ale bunurilor private și invers.Astfel, de exemplu, un automobilist care circulă pe un pod sau pe o șosea aglomerată,afectează oferta din bunul public reprezentând posibilitatea de a circula pe pod sau perespectiva șosea prin congestionarea traficului și întârzieri25. La fel, un televizor are șielemente specifice bunurilor publice, atunci când este utilizat de mai multe persoane.  

1.3 Externalităţile sau răul public și costurile sale 

Externalităţile, denumite și efecte asupra unei terţe părţi sau efecte de

vecinătatereprezintă câștiguri și/sau pierderi suportate de populație sau doar de o partea ei, ca urmare a acţiunilor iniţiate fie de producători, fie de consumatori, fie de ambii șipentru care nu se plătește nici o compensaţie. Ele apar și se manifestă atunci când

25Ph. Hardwick , op. cit. p. 271.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 34/278

34

„producția sau consumul unui bun de către un agent economic modifică funcția deproducție sau funcția de utilitate a unui alt agent economic”și reprezintă, alături demonopoluri, bunurile de folosinţă comună și bunurile publice, o „formă de eșec alpieţei”.26 Externalităţile sunt pozitivedacă generează beneficii, lucru care se întâmplă atunci

când reprezintă efecte cauzate de o entitate care aduc avantaje unei alte entităţi.Externalităţile negative sunt cele care generează costuri și reprezintă efectele produsede activităţi ale căror costuri private sunt mai reduse decât costurile sociale, acestea dinurmă suportând și costurile puse în sarcina unei terţe părţi. Externalitatea negativă areca efect, cel puţin pe termen mediu și lung, reducerea consumului total și a surplusuluide producţie, datoria statului fiind de a descuraja sau chiar de a interzice activitateacare o generează. Externalităţile negative, care sunt mai mult sau mai puţin severe,sunt proprii tuturor sistemelor economice, indiferent de gradul lor de dezvoltare, ele fiindconsiderate un rău public. 

Cauzele posibile ale externalităţilor au fost grupate în patru categorii27:

1. interacţiunea dintre sistemul economic și mediu. Toţi agenţii economici folosescresurse naturale ca aer, apă, materii prime din natură, pe care le transformă înproduse intermediare și finale. Resursele folosite se întorc, în parte, în natură subformă de deșeuri, noxe, aer și ape poluate etc.  

2. lipsa pieţelor dezvoltate pentru resursele mediului sau deficienţele unor pieţe.Societăţile au pieţe dezvoltate pentru bunurile intermediare și finale pe care leproduc și pentru resursele umane, fiind lipsite de pieţe pentru resursele mediului,unele dintre acestea fiind imposibile, în actualul stadiu de dezvoltare (exemplu: opiaţă a aerului curat), altele fiind pur și simplu ignorate: cazul resurselor neregenerabile, cum sunt petrolul, gazele naturale sau cărbunele și în cazul cărorapieţele nu iau în calcul costurile sociale totale pentru generaţiile viitoare. În ceprivește deșeurile, pieţele sunt adesea deficitare, pentru că populaţia este tentată săprivească mediul ca pe un bun gratuit pentru depozitarea deșeurilor; 

3. interdependenţa dintre producţie și consum care generează, concomitent, efecte șiexternalităţi pozitive și negative. Exemplu: fabricile de ciment: nu întâmplător, ţăriledezvoltate nu au fabrici de ciment pe teritoriul ţării lor, pentru că ele creează locuride muncă, dar sunt și mari poluatoare pentru mediul înconjurător și dăunătoarepentru sănătatea populaţiei și în primul rând a salariaţilor; 

4. drepturile de proprietate incomplete. Resurse precum apa, aerul, spaţiul, în unelecazuri, chiar pământul, nu sunt în proprietatea nimănui, iar consumatorii nu pot fi

  împiedicaţi să le folosească. Or, exploatarea acestora generează nu numaiexternalităţi pozitive ci și externalităţi negative. De exemplu, pescuitul iraţional în

apele care nu aparţin nici unui stat, poate avea consecinţe dezastruoase pe termenlung.

26I. Văcărel și colectivul , op. cit. p. 160.27

A se vedea Ph. Hardwick , op. cit. p. 280.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 35/278

35

Cele mai importante externalităţi sunt cele care afectează mediul înconjurător, cel încare oamenii urmăresc să-și satisfacă nevoile economice sau biologice și aceastapentru că orice activitate economică începe și se termină cu mediul înconjurător. Ele sepot naște atât din activitatea de producţie cât și din cea de consum și pot fi orientate pedirecţia producţie-producţie, producţie-consum, consum-producţie sau consum-consum.

Cele două tipuri de externalităţi sunt, adesea, interdependente. Astfel, de exemplu, ocentrală electrică nucleară generează externalităţi pozitive prin locurile de muncă (decare beneficiază o parte dintre locuitori, dar și alţi agenţi economici din industrii comple -mentare, cum sunt constructorii, sau diferite, cum sunt industria alimentară), furnizareade energie electrică ieftină (de care beneficiază toţi locuitorii unei comunităţi). În acelașitimp, o astfel de centrală poate polua mediul înconjurător prin radiaţii, deversări de apecontaminate și chiar accidente grave, afectând alte domenii de activitate: pescuitul,agricultura, sănătatea populaţiei etc. 

Externalităţile negative reprezintă argumente pentru intervenţia guvernamentală cu rolcorector, intervenţia putând avea diverse forme de manifestare: taxarea poluatorilor (lanoi acest lucru se petrece, de exemplu, și prin taxarea diferenţiată pentru utilizareadrumurilor naţionale de către utilizatorii de autovehicule, funcţia de nivelul de poluareprodus), acordarea de subvenţii pentru limitarea utilizării de bunuri poluante 28,acordarea de subvenţii pentru cei care suportă efectele poluării, interzicerea saulimitarea unor activităţi etc.

2. Funcţiile finanţelor publice 

Finanţele publice au un caracter obiectiv: ele există pentru a servi la îndeplinireasarcinilor și funcţiilor statului, la îndeplinirea unor nevoi (generale, ale tuturor membrilor comunității) care nu ar putea fi satisfăcute pe altă cale sau cu alte mijloace. Dar, îneconomiile de piață nu pot exista finanțe publice fără economie privată, pentru că sursaveniturilor se află în finanțele private. Fondurile bănești la dispoziția statului serealizează pe seama produsului intern brut și sunt utilizate pentru finanțarea cheltuielilor de interes general, a nevoilor sociale. În fapt, ceea ce se petrece prin acțiunea demobilizare a resurselor de către stat nu este decât o repartizare a sarcinilor publice întrecontribuabili prin intermediul obligațiilor fiscale, a prelevărilor obligatorii de la acestea aunor sume de bani. Operaţiunile financiare specifice finanţelor publice, având ca finalitate realizareaveniturilor și efectuarea cheltuielilor de interes general, constau, în ultimă analiză, înrepartizarea sarcinilor publice între indivizi. Într -adevăr, orice problemă financiară astatului se reduce la constatarea că funcţionarea serviciilor publice antrenează

consumuri de servicii personale și de bunuri, iar acestea antrenează, la rândul lor,costuri. Sarcinile și costurile care rezultă din aceste consumuri trebuie repartizate între

28Impunerea de taxe pentru generatorii de externalităţi negative și acordarea de subvenţii pentru

generatorii de externalităţi pozitive este denumită taxa Pigou, după numele autorului soluţiei. În acestsens vezi Ph. Hardwick, op. cit. p. 281.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 36/278

36

membrii societăţii, fiind necesar să se stabilească cine suportă aceste sarcini și în cemăsură. Indiferent dacă este vorba de cheltuieli sau de venituri, întotdeauna avem de -a

face cu o problemă de repartiţie a sarcinilor între persoane.29 

Prin prelevările de la contribuabili se constituie fondurile publice care fac posibilăfuncţionarea instituţiilor publice și efectuarea altor cheltuieli de interes general, cum suntfinanţarea de la buget a unor obiective sociale, economice, de infrastructură, acţiuni deprotecţie a mediului înconjurător, de limitare a efectelor crizelor economice, de reducerea șomajului, de recalificare a personalului disponibilizat, de sănătate, învăţământ,asistenţă socială etc30. Tot prin mijlocirea finanţelor publice, statul intervine pentrucorectarea ciclurilor economice, prevenirea crizelor, lichidarea efectelor calamităţilor etc. Aceasta demonstrează că prin finanţele publice se realizează, în fapt, oredistribuire a veniturilor între membrii societăţii, în scopul reducerii inegalităţilor flagrante între indivizi și a asigurării unor condiţii decente de viaţă pentru toţi cetăţeniiţării31.

 În opinia dominantă în doctrina noastră, finanţele publice își îndeplinesc misiunea lor 

socială și economică printr -un număr de două funcţii32

 pe care le exercită și anumeprin:

1)  funcţia de repartiţie și2)  funcţia de control.

2.1 Funcţia de repartiţie a finanţelor publice 

Constituirea și dirijarea fondurilor publice de resurse financiare este un proces unitar șineîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor.  Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaște două etape distincte, dar care suntorganic legate între ele: a) constituirea fondurilor publice, a resurselor statului și b)distribuirea acestora.

1. Prima etapă, constă înformarea resurselor  necesare îndeplinirii de către stat asarcinilor sale. La constituirea fondurilor bănești, a resurselor publice ale statuluiparticipă toate sectoarele sociale: public (proporția de participare a acestui sector fiind dată de nivelul de concentrare a economiei și a bunurilor în mâinile statului),privat, mixt, precum și populaţia, participă toate persoanele fizice și juridice,

29

G. Jeze , Cours de finances publiques . xxxx30  „Fenomenul financiar, susţine N. G. Leon, constă într -o transformare a bunurilor materiale în bunuri

imateriale care se pun la dispoziţia colectivităţii. Cu alte cuvinte, ne aflăm în fata unor fapte economice,  însă care se deosebesc de faptele economice generale, pentru că deși se consumă, se produc și sedistribuie, toate aceste operaţiuni economice au caractere speciale, proprii. Mai întâi, se consumă bunuri,câștigate prin constrângere (impozitele) (...), se produc bunuri materiale (servicii etc.) p e cale demonopol, iar repartiţia nu se face pe cale de liber schimb, ca la economia particulară, ci se face în modvariabil, după nevoile împrejurărilor” N. G. Leon , Elemente de Știinţă Financiară, vol. 1,Cluj, 1925, p. 14. 31I. Văcărel  și colectivul, op. cit., p. 62.32I. Văcărel  și colaboratorii, op. cit. p. 59, M. Șt. Minea, op. cit. p. 14, D. D. Șaguna, op. cit. p. 12.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 37/278

37

rezidente și nerezidente care au avere sau realizează venituri, dar în proporţiidiferite în raport cu capacitatea lor financiară. 

Participarea contribuabililor la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diverse, cum sunt: impozitele, taxele (acestea constituind partea ceamai însemnată a veniturilor publice), contribuţiile pentru asigurări sociale de

sănătate, contribuţiile la fondul de șomaj și la alte fonduri, amenzile, majorările șipenalităţile, vărsămintele din profitul regiilor autonome și din veniturile instituţiilor publice. La acestea se adaugă: redevenţele și chiriile din concesiuni și închirieri deterenuri și alte bunuri proprietate de stat, veniturile din valorificarea unor bunuriproprietate de stat și a bunurilor fără stăpân, împrumuturile de stat primite de lapersoane juridice și fizice, rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzileaferente   împrumuturilor acordate, donaţii, ajutoare și alte transferuri primite, altevenituri.

Rezultă că fondurile publice sunt alimentate, în ultimă instanţă, din produsul internbrut (indicator macroeconomic ce exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor șiserviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse îninteriorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni și străini, într -o anumităperioadă) creat în anul considerat și, într -o măsură mai mică, din avuţia naţională33 și din transferuri primite din străinătate. 

2. A doua etapă, cea a repartiției, se materializează în distribuţia mijloacelor băneșticonstituite ca fonduri publice, ca fonduri bănești ale statului, către beneficiari,

  înțelegând prin beneficiari instituțiile și serviciile publice prin care statul își  îndeplinește sarcinile sale și asigură satisfacerea nevoilor sociale. Aceastăoperațiune este necesară și pentru că statul nu-și poate procura resursele de careare nevoie pentru finanţarea prestaţiilor sale separat pentru fiecare serviciu public, ci

  în mod global, pentru ansamblul activităţilor, pe calea prelevărilor obligatorii din

resursele de care dispun contribuabilii.Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice este evidenţiată și de mărimeatransferurilor bănești operate de la diverse persoane juridice și fizice la fondurilepublice și de la acestea către diverși beneficiari.34  Prin repartiția fondurilor, statulurmărește satisfacerea nevoilor generale ale populației, realizarea obiectivelor saleeconomice, politice și sociale dar, în același timp, urmărește să promoveze șiechitatea printr-o redistribuire a venitului și a bogăţiei.

33 Avuţia naţională este totalitatea bunurilor existente la un moment dat într -o anumită ţară, indiferent de

forma de proprietate. În componenţa avuţiei naţionale intră atât bunuri corporale (tangibile) cât și bunuriincorporale (cunoștinţele tehnico-economice, experienţa, abilităţile în producţie, informaţiile etc.). Volumultotal al avuţiei naţionale nu rezultă însă din însumarea bunurilor individuale și publice. Nu intră în avuţianaţională activele financiare. De asemenea, din mărimea acesteia se scade datoria externă.  34

 Acesta este unul dintre punctele majore de divergenţă între două ideologii, liberalismul considerând căajutorul de la stat distruge ajutorul pe care fiecare trebuie să și-l dea lui însuși (State help kills self-help ).ApudA.P. Iliescu , Liberalismul între succese și iluzii, p. 89.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 38/278

38

Repartiţia sau distribuirea fondurilor publice constituie o operațiune complexă carepresupune că, după ce au fost identificate nevoile sociale și posibilitățile deacoperire a acestora, fondurile aferente cheltuielilor publice care urmează a fi făcutesunt împărțite pe destinaţii și beneficiari – persoane fizice și persoane juridice. 

Distribuirea sau repartiția resurselor reprezintă operațiune de alocare a veniturilor 

statului pe categorii de cheltuieli, pe destinații ale acestora, respectiv:     învățământ, cultură;   sănătate, asigurări sociale, și protecție socială;   apărare națională;   ordine publică (poliție, justiție);   acțiuni economice (dezvoltare de locuințe, infrastructură etc.);   alte acțiuni;   datorie publică. 

Privind fenomenul repartiției la scară națională, se constată că pe măsură ce crescfondurile publice, crește și capacitatea statului de a satisface nevoile sociale și căminusul de resurse înregistrat de plătitorii de impozite, taxe, contribuţii, vărsămintede venituri etc., pe seama cărora se constituie aceste fonduri, se regăsește într -unplus de fonduri pentru beneficiarii de alocaţii bugetare necesare pentrusatisfacerea nevoilor publice.

2.2 Funcţia de control a finanţelor publice 

Funcția de control se exercită atât în etapa realizării resurselor, cât și în aceea adistribuirii lor, aceasta fiind necesară pentru cel puțin trei motive. Astfel: 1. Statul poate să-și îndeplinească sarcinile ce-i revin în virtutea suveranităţii financiarede care se bucură, adică a dreptului său de a-și procura veniturile pe cale de

constrângere, fără să ofere contribuabililor o contraprestaţie. Întrucât suveranitateafinanciară poate împinge guvernul să solicite impozite într -un volum care ar depășiposibilităţile de plată ale populaţiei, este necesară exercitarea unui control din partealegislativului asupra executivului în privința mijloacelor, metodelor și mărimiiprelevărilor obligatorii de la populație.

2. Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge și din faptul că fondurilede resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului se realizează pe seamacontribuţiei tuturor cetăţenilor și, în consecință, aparţin întregii societăţi. De aceea,societatea este interesată atât de asigurarea resurselor financiare necesare

satisfacerii nevoilor sociale și dirijarea acestora cu luarea în considerare apriorităţilor stabilite de autorităţile cărora tot societatea i-a încredinţat dreptul de adecide în numele ei, cât și de utilizarea acestor resurse în condiţii de legalitate, deeficienţă economică, de eficacitate și transparenţă, este interesată de și înarmonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă, îndimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului și a colectivităţilor locale și în orientarea acestora către diferite destinaţii. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 39/278

39

3. Controlul realizării resurselor și distribuirii acestora este necesar și pentru că peaceastă cale pot fi identificate nevoi reale necunoscute, greșelile făcute în proceselede realizare a veniturilor și de distribuire a acestora, iar acestea sunt de natură a

  îmbunătăți activitatea financiară a statului și a instituțiilor sale. Dar necesitateacontrolului este cu atât mai evidentă cu cât, în special în etapa de tranziţie pe care o

cunoaște România, nu puţine sunt actele de încălcare a legilor cu efecte directe sauindirecte asupra finanţelor publice, încălcări care reclamă adesea, reîntregirearesurselor pe seama contribuabililor.

Finanţele publice sunt supuse, potrivit actualului cadru legislativ din România,controlului politic, controlului de specialitate (economic și financiar)  și controlului

 jurisdicţional.  Formele de control, enunţate fac parte din controlul pe care statul îlrealizează, prin mecanismele sale, asupra activităţilor pe care diverse componente alesale le îndeplinesc. 

Funcţia de control financiar se realizează în ţara noastră prin organe specializate, cumsunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice, organe specializate ale ministe-relor, departamentelor, întreprinderilor de stat și instituţiilor publice, direcţiile generaleale finanţelor publice judeţene și ale controlului financiar, Garda Financiară. Atribuţii decontrol în domeniul finanţelor au și parlamentul și guvernul ţării, precum și instanţele

 judecătorești. 

3. Dreptul financiar. Alte denumiri ale disciplinei (drept financiar și fiscal, dreptulfinanţelor publice, drept bugetar și fiscal) și definiția acestuia 

Unii autori folosesc pentru această disciplină denumiri precum: „drept financiar șifiscal”35, alţii denumirea de „drept bugetar și fiscal”36, de „drept financiar”37 ori pe aceeade „dreptul finanţelor publice”38, desemnarea diferită a ansamblului de norme carereglementează alcătuirea și cheltuirea de către stat a unei importante părți a produsului

intern brut, demonstrând doar că nu există unitate de opinii în privința importanței și aierarhiei instituțiilor care alcătuiesc dreptul financiar, unii autori acordând atenție  sporităinstituției bugetului, alții, celor care țin de fiscalitate39 ori de reglementarea raporturilordintre stat și contribuabili.

  În ce ne privește, am fi optat pentru aceea de „dreptul finanţelor publice” pentru adesemna disciplina de care ne ocupăm, cu următoarele argumente:

35  A se vedea, în acest sens,.D. Șaguna,  Drept financiar și fiscal. Tratat, Ed. Eminescu, 2000, cu

menţiunea că în cuprinsul tratatului profesorul Șaguna desemnează disciplina sub denumirea de „dreptfinanciar” (vezi definiţia dreptului financiar, p. 81).  36

I. Condor, Drept fiscal și financiar, Ed. Tribuna Economică, 1996.  37

 „Dintre aceste intitulări, cea de „drept financiar” este mai răspândită în ultimele decenii, fiind mai simplăși subînţelegându-se că este de interes public”, I. Gliga , Drept financiar, Ed. Argonaut Cluj-Napoca, 1999.Aceeași denumire este folosită și de E. Bălan, Drept financiar, Ed. All Beck, 1999.38M. Șt. Minea, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, 1999 și M. Șt. Minea, E. Iordăchescu , A-M.Georoceanu , Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, 2002. 39Vezi în acest sens Mădălin Irinel Niculeasa în „Politica fiscală. Aspecte teoretice și practice. Editura C.H. Beck, 2009, p. 40.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 40/278

40

  este cea mai sugestivă pentru raporturile juridice care fac obiect de studiu în cadrulacesteia;

  este de natură a delimita mai exact prin această denumire obiectul reglementării;    este conformă cu titlurile celor mai importante acte normative care reglementează

materia, respectiv: titlul IV al Constituției României „Economia și finanțele publice”,Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și Legea nr. 273/2006 privind finanțelepublice locale. Reglementarea prin lege specială a regimului taxelor și impozitelor nueste de natură a infirma punctul de vedere formulat, pentru că, în conformitate cuart. 1 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) „impozitele și taxele (…) constituievenituri la bugetul de stat și bugetele locale”. 

Denumirea de „drept financiar” este considerată însă de mulți autori,  mai simplă șisuficient de evocatoare  (e folosită, de altfel și în art. 137 din Constituție) și o vomutiliza și noi, atât pentru simplificarea cursului, cât și pentru a evita unele repetări, dar șipentru faptul că este, într -adevăr, cea mai răspândită și chiar tradiţională în dreptul

nostru, în doctrina și jurisprudenţa din România.  În același timp, remarcăm că denumirea de „drept financiar” nu este generatoare deconfuzii în rândul cunoscătorilor pentru că de finanţele private se ocupă alte ramuri aledreptului, în special dreptul comercial, astfel că „dreptul financiar” este asociat în modcurent cu finanţele publice și nu cu cele private. Așa cum am arătat însă, în ultimul timp,se manifestă tot mai pronunţat tendinţa de desemnare a disciplinei cu denumirea de„drept financiar și fiscal”, poate pentru a sugera importanţa crescândă pe care o arefiscalitatea în cadrul finanţelor statului, dar și în viața economică în ansamblul ei.  

Cât privește definiţia adoptată, considerăm că dreptul finanţelor publice (dreptulfinanciar) poate fi definit ca reprezentând ansamblul normelor juridice care

reglementează, în regim de drept public, relaţiile de constituire (inclusiv creditul public),repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale colectivităţilor publice locale  în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii(în care includem și pe cele careprivesc măsurile intervenţioniste ale statului în scopuri economice și sociale ),precum șicontrolul utilizării acestora.

Această definiţie o considerăm suficient de generală spre a acoperi, prin referirea larelaţiile de constituire a resurselor bănești ale statului și partea de „drept fiscal”, ca partecomponentă a „dreptului finanţelor publice”.

4. Obiectul dreptului financiar (dreptului finanţelor publice) 

Obiectul şi conţinutul reglementării dreptului finanţelor publice este circumscris lacomponentele structurale ale finanţelor publice, la veniturile şi cheltuielile statului,respectiv la: bugetele, cheltuielile şi veniturile publice, precum şi la controlul realizăriiveniturilor şi efectuării cheltuielilor. În dreptul nostru, obiectul reglementării financiare deinteres public îl constituie:

bugetul de stat;

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 41/278

41

  bugetul asigurărilor sociale de stat;

bugetele fondurilor speciale;

bugetul trezoreriei statului;

  bugetele instituţiilor publice autonome; 

  bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetulasigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;   bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;   bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi

ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

bugetele fondurilor externe nerambursabile;

bugetele locale;

cheltuielile bugetare;

  veniturile bugetare (care nu se limitează numai la taxe şi impozite, dar le includ, înainte de toate, pe acestea); 

  împrumutul public;  controlul financiar de interes public.

Unii autori includ în cadrul finanţelor publice şi reglementările referitoare la emisiunea şicirculaţia bănească. Conform acestora, în funcţie de obiectul de reglementare, normeledreptului financiar se împart în: 

  norme care reglementează procesul de formare şi de constituire a resurselor băneştipublice;

  norme care stabilesc destinaţiile pentru care pot fi utilizate resursele publice sau

norme care reglementează cheltuielile publice şi procedura de efectuare a acestora;    norme care reglementează emisiunea şi circulaţia bănească;   norme care reglementează creditul public;  norme care au ca obiect controlul financiar.

5. Izvoarele dreptului financiar

Izvoarele dreptului finanţelor publice sunt alcătuite din totalitatea normelor juridice, aactelor normative care reglementează raporturile juridice de drept financiar. Ca şi în altedomenii, izvoarele dreptului financiar sunt: generale sau comune şi speciale sau

specifice. În ansamblul actelor normative care alcătuiesc dreptul pozitiv român, normeledreptului financiar se recunosc prin faptul că reglementează actele şi operaţiunile cealcătuiesc finanţele publice, respectiv raporturile care se nasc în legătură cu formarea,administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare publice, aparţinând

statului şi colectivităţilor publice locale.

Izvoarele dreptului financiar sunt:

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 42/278

42

i) Constituţia României, care constituie un izvor comunde drept. Constituţia, ca legefundamentală, cuprinde principiile de bază ale finanţelor publice, principii formulate înTitlul IV, întitulat „Economia şi finanţele publice”, în art. 135 „Economia”, art. 137„Sistemul financiar”, art. 138 „Bugetul public naţional”, art. 139 „Impozite şi taxe”, art.140 „Curtea de conturi”. Constituţia conţine însă, numeroase alte dispoziţii care privescdirect sau indirect finanţele publice. Între acestea, amintim pe cele care privesc acţiunileşi obiectivele finanţate de stat în tot sau în parte, cum sunt gratuitatea învăţământului destat (art. 32 alin. 4), ocrotirea sănătăţii prin organizarea asistenţei medicale şi asistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate (art. 34), protecţiasocială şi instituirea salariului minim brut pe ţară (art. 41), condiţiile în care se poaterealiza exproprierea (art. 44), dreptul cetăţenilor la pensie, asistenţă medicală înunităţile sanitare de stat şi la ajutor de şomaj şi obligaţia statului de a lua măsuri dedezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivelde trai decent (art. 47), protecţia persoanelor handicapate (art. 50), dreptul la

despăgubiri a persoanelor vătămate de autorităţile publice (art. 52), dar şi pe cele careprivesc direct finanţele publice şi modul de constituire a resurselor publice sunt cele dinart. 56, care instituie obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, lacheltuielile publice, asigurarea justă a sarcinilor fiscale şi interzicerea altor prestaţii, înafara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale. 

ii) Izvoarele specifice dreptului financiar.

Constituţia conţine dispoziţii cu valoare de principiu, care sunt dezvoltate prinintermediul legilor (organice şi ordinare), al ordonanţelor de Guvern (simple sau deurgenţă), dar şi al hotărârilor de Guvern, care se dau în şi pentru aplicarea legilor şiactelor normative cu valoare de lege (ordonanţele) sau prin ordine şi instrucţiuni datepentru aplicarea unor legi ori hotărâri de guvern, cele mai importante fiind ordinele şiinstrucţiunile emise de Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Justiţiei (acesta dinurmă, cu referire la taxele de timbru). 

Legile  sunt cele mai importante acte normative emise pentru domeniul finanţelor publice Între acestea amintim: 

Legea nr. 500/2002privind finanţele publice, cu modificările ulterioare;  Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal al României, cu modificările ulterioare;  Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (republicată);  Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii

financiare, cu modificările ulterioare;   Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările ulterioare. 

Ordonanţele Guvernamentale sunt acte normative emise de Guvern, în temeiul uneilegi speciale de abilitare, prin intermediul cărora, în domeniu l financiar au fost instituite

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 43/278

43

reglementări privind taxele şi impozitele, potrivit cu necesităţile de perfecţionare alegislaţiei financiare în etapa actuală de tranziţie spre economia de piaţă. Amintim întreordonanţele adoptate şi care sunt în vigoare la această dată:

  Ordonanţa de urgenţă nr. 64 din 27 iunie 2007, privind datoria publică, cu

modificările ulterioare;   OG nr. 92 din 24 decembrie 2003, privind Codul de procedură fiscală a României,

republicată, care stabileşte cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de Codul fiscal, a drepturilor vamale şi administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce se constituie venituri ale bugetuluigeneral consolidat, precum şi drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice

fiscale. 

Hotărârile guvernamentale se emit pentru organizarea executării legilor şi sunt actenormative prin care, în mod obişnuit în domeniul financiar, se instituie norme necesare

pentru executarea dispoziţiilor generale din Legea finanţelor publice şi din celelalte legicare vizează domeniul finanţelor publice.

Instrucţiunile şi Ordinele Ministerului Finanţelor Publice sunt acte dispozitive, prin

care se instituie norme care dezvoltă şi detaliază cuprinsul dispoziţiilor generale d in

Legea finanţelor publice şi din celelalte acte normative (ordonanţe şi hotărâriguvernamentale) din domeniu. Instrucţiunile Ministerului Finanţelor Publice sunt

  justificate de necesitatea de a se îndruma, într -un mod specializat, aplicarea unitară adispoziţiilor generale din legile şi actele guvernamentale prin care se instituie normeledreptului financiar

Concomitent cu actele normative emise de organele puterii legislative şi executive, deaplicare generală, consiliile judeţene, orăşeneşti şi comunale sunt îndrituite să adoptenorme juridice privind bugetele locale, veniturile şi cheltuielile acestor bugete, prinhotărâri referitoare la aprobarea şi executarea bugetelor judeţelor, oraşelor şicomunelor, la impozitele şi taxele locale, la cheltuielile ce se efectuează din bugetelelocale, sfera de cuprindere a domeniului public local etc. Aceste ultime norme sunt de

aplicare locală şi se emit în concordanţă cu dispoziţiile referitoare la finanţele locale dinLegea administraţiei publice locale şi cu dispoziţiile generale din alte legi de specialitatefinanciară emise de Parlament, cu aplicabilitate teritorială generală. 

Pe lângă izvoarele naționale menționate mai sus, norme de drept financiar există și lanivel comunitar și internațional. Dacă la nivel comunitar principalele instituții vizate suntimpozitele indirecte (dar și taxa pe valaoare adăugată și accizele, aspectele fiscalelegate de fuziuni și societățile europene), la nivel internțaional principalele aspectefisclae se referă la evitarea dublei impuneri prin convenții internaționale.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 44/278

44

6. Delimitarea dreptului financiar faţă de alte discipline 

Finanţele publice au raporturi strânse nu numai cu economicul, dar şi cu socialul, cudreptul şi cu politicul.

6.1 Legătura dintre dreptul financiar şi ştiinţa finanţelor  Ştiinţa finanţelor publice este parte a economiei politice, iar ştiinţa dreptului financiar este parte a ştiinţei dreptului. Explicaţiile şi conceptele ştiinţei finanţelor publicereprezintă punctul de plecare pentru ideile şi teoriile ştiinţei dreptului financiar, iar pebaza acestora se decide cuprinsul reglementărilor juridice privind bugetul statului,impozitele, cheltuielile şi celelalte componente structurale ale finanţelor publice.  

  În timp ce știinţa finanţelor publice cercetează aspectele legate de procurarearesurselor necesare, utilizarea lor cu spirit de economie, repartizarea sarcinilor fiscale,contractarea și rambursarea împrumuturilor de stat, întocmirea și executarea echilibrată

a bugetelor, respectarea regulilor care ţin de disciplina financiară și de buna gestionarea acestora sau, într -o formulă concentrată de „știința veniturilor publice și punerea înoperă a acestor venituri ”40, știinţa dreptului financiar cercetează reglementareafinanciară pornind de la generalizările știinţei finanţelor, potrivit corelaţiei dintre relaţiileeconomice și expresia lor juridică. Știinţa dreptului financiar are ca obiect de cercetarereglementările juridice privind bugetele publice, sistemul fiscal și procedura fiscală,creditul public, utilizarea și controlul utilizării fondurilor publice, emisiunea și circulaţiamonetară și regimul devizelor. 

6.2 Legătura finanţelor publice şi a dreptului financiar cu politica şi cu dreptul constituţional  

Politica este organizarea societății în toate structurile ei41, de aceea, statul, politica șifinanțele publice sunt de nedespărțit. Statul nu poate exista fără finanțele publice, iar finanțele publice sunt expresia și determină fenomenele politice. Puterea financiarăeste, din cele mai vechi timpuri, strâns legată de puterea politică și îi determinăcalitatea. Dar „nici finanțele nu pot fi înțelese în afara politicii, pentru că fără oorganizare politică nu ar exista scopuri colective de urmărit și realizat, nu ar exista nevoi 

 publice pentru a fi satisfăcute și, în consecință, nu ar exista nevoia de venituri publice,nu ar exista nevoia unei activități financiare...știința financiară este, deci, politică prinnatura ei ”42.

40Paul Leroy-Beaulieu, Traite de la science des finances, 1892, vol. I, p. 2.

41 Politica este o știință ce are ca scop să ne arate cum trebuie guvernat un stat spre a avea relații bune

cu alte state și cum trebuie să acționeze guvernele în ce privește starea și viitorul economic al națiunilor.N. G. Leon42

G. Dehove, citat de M. Bouvier, p. 18.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 45/278

45

Totuși, politizarea excesivă a finanțelor publice este dăunătoare, soluția la aceastăproblemă fiind introducerea unei distanțe între finanțele publice și autoritățile de deciziepolitică prin:

1. constituționalizarea normelor financiare, menită a lăsa politicului o marjă de manevrălimitată în privința măsurilor pe care le poate adopta și

2. instituirea așa numitelor sisteme expert menite a asigura autoreglarea finanțelor publice și scoaterea deciziilor bugetare din zona slăbiciunilor umane, respectiv adeciziilor politice43.

Astfel de soluții au fost adoptate și în constituția noastră și în legile finanțelor publice șifinanțelor publice locale cu referire la categoriile de nevoi publice, aprobareacheltuielilor bugetare condiționat de stabilirea sursei de finanțare, interzicerea oricăror prestații care nu sunt stabilite prin lege, interzicerea inițiativei legislative cetățenești înprobleme fiscale etc.

Subiectul economiei financiare este statul, iar ideile dominante asupra naturii și scopuluistatului joacă un rol important în finanţele publice. Dreptul de impunere însuși și

explicarea naturii impozitelor sunt în legătură directă cu concepţia dominantă asuprastatului și a rolului său. Limitele activităţii statului, organizarea politică, drepturile,libertăţile și obligaţiile constituţionale ale cetăţenilor exercită o influenţă covârșitoareasupra problemelor financiare.

  În Constituţia României sunt formulate principiile de bază ale finanţelor publice șiinstituţiilor acestora. Astfel, Constituţia formulează conceptul de buget public naţional,stabilește competenţa Parlamentului de a aproba bugetele anuale de stat, și obligaţiacetăţenilor de a contribui prin impozite și taxe la acoperirea cheltuielilor publice,stabilește principalele nevoi publice care sunt susţinute de către stat etc.

Raporturi la fel de strânse există și între finanţele publice și politic. Partidele aflate la

putere definesc coordonatele politicii financiare a statului în programele lor deguvernământ, iar puterile legiuitoare și executive veghează ca acestea să fie traduse înviaţă. Autorităţile publice folosesc instrumentele financiare pentru a interveni nu numai

  în domeniul economic, dar și în cel social și chiar politic. Acest lucru a determinat peunii economiști să afirme că finanţele publice constituie nu numai o ramură a știinţelor economice, dar și o ramură a știinţei politice. Este, de altfel evident faptul că politicafinanciară face parte integrantă din politica generală a statului și că aceasta are doar oindependenţă relativă faţă de politica din celelalte domenii de activitate.  

43  În anul 1996, economistul Lawrence Ball a propus introducerea unui mod de control automat a evoluției

impozitului pe venitul persoanelor fizice și juridice prin intermediul unui coeficient de evoluție determinatpe baza unor criterii prestabilite și fără a mai fi nevoie de intervenția parlamentului. M. Bouvier, op. cit. p.38

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 46/278

46

6.3 Legătura finanţelor publice şi a dreptului financiar cu dreptul administrativ 

Legăturile dreptului financiar cu dreptul administrativ, ramură a dreptului public, suntnumeroase, la originea acestora aflându-se faptul că ridicarea şi repartizarea veniturilor de către stat se face cu ajutor ul organelor administrative. Relaţia de interferenţă dintre

cele două ramuri ale dreptului este complexă și pentru că dreptul administrativ,cuprinzând norme referitoare la organizarea și funcţionarea tuturor organelor puteriiexecutive, cuprinde și norme privind conducerea, organizarea și funcţionarea organelor financiare care fac parte din administraţia de stat și constituie administraţia finanţelor publice.

Legătura dreptului financiar cu dreptul administrativ este relevată şi de comparaţiaraporturilor   juridice din aceste ramuri de drept: în ambele categorii de raporturi unuldintre subiecte este întotdeauna statul sau un organ al statului, în ambele cazurireglementarea raporturilor se face prin aceeaşi metodă a subordonării părţilor şi, în

sfârşit, aparatul financiar cu atribuţii de înfăptuire a activităţii financiare face parte dinsistemul administraţiei. 

6.4 Legătura dreptului financiar cu dreptul penal, cu dreptul muncii şi cu dreptul procesual civil 

Dintre celelalte ramuri ale dreptului pozitiv, dreptul financiar are relaţii cu dreptul penal  în virtutea dispoziţiilor referitoare la constatarea infracţiunilor din domeniul financiar decătre organele de control financiar şi cu dreptul muncii şi al protecţiei sociale, prinreglementarea relaţiilor privind finanţarea acestei protecţii din bugetul asigurărilor 

sociale de stat, precum şi cu dreptul procesual civil datorită interferenţei normelor privind executarea silită a creanţelor fiscale cu cele referitoare la executarea silită acreanţelor băneşti de natură civilă. 

6.5 Legătura dreptului financiar cu dreptul internaţional  

Relaţia dreptului financiar cu dreptul internaţional public este evidenţiată de convenţiileinternaţionale ale României determinate de necesităţi şi interese financiare cum suntconvenţiile de împrumuturi externe, cele pentru evitarea impunerii duble a veniturilor care se obţin pe teritoriul statului nostru şi se transmit în alte state ori invers, cele destabilire a unor taxe vamale etc.

Asemănător şi alăturat dreptului financiar internaţional, în condiţiile dezvoltării dreptuluicomunitar, ca ansamblu de norme convenţionale interstatale privind înfiinţarea şiactivitatea Comunităţilor Europene, s-a afirmat existenţa „dreptului financiar comunitar”cuprinzând conceptele şi normele referitoare la bugetele anuale ale Comunităţilor Europene, la impozitele, taxele şi politica fiscală comunitară, circulaţia şi politicamonetară, investiţiile şi controlul financiar comunitar.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 47/278

47

7. Caracterizarea normelor de drept financiar şi specificul rapor turilor de dreptfinanciar

Raporturile juridice de drept financiar sunt reglementate în regim de drept public 44, datfiind faptul că formarea, cheltuirea și controlul utilizării fondurilor publice reprezintă o

problemă de interes general.Normele dreptului financiar respectă, în general, trăsăturile comune ale normelor 

  juridice, în sensul că au un caracter general, impersonal, ele privind un număr nedeterminat de subiecte de drept şi aplicându-se repetat în timp, ori de câte ori sunt

  îndeplinite condiţiile vizate de ele. Totuşi, ca  excepţie  de la această regulă, unelenorme ale dreptului financiar au un caracter individual   în virtutea anumitor necesităţifinanciare concrete şi în scopul împlinirii respectivelor necesităţi. Astfel sunt legile deadoptare sau aprobare a bugetelor anuale de stat care, pe lângă dispoziţiile lor generale referitoare la aceste bugete, cuprind uneori şi dispoziţii care stabilescindividual cuantumul bănesc al unor transferuri, subvenţii etc., acordate anumitor 

subiecţi de drept. 

Din punct de vedere al structurii, normele dreptului financiar cuprind, de asemenea,

elementele specifice normelor juridice, respectiv: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea, dar,cu unele particularităţi determinate de specificul obiectului de reglementare şi de  

interesul public pe care îl ocrotesc. 

Ipotezele  dreptului financiar, prevăd împrejurările în care urmează să se aplicedispoziţiile cuprinse în aceste norme juridice. Dispoziţiile normelor dreptului financiar

prevăd conduita subiectelor de drept vizate de  aceste norme, fie obligându-le să

acţioneze într -un anumit fel (norme imperative), fie permiţându-le să efectueze anumiteoperaţiuni financiare sau să săvârşească anumite acte (normele permisive), fieinterzicându-le comiterea unor acte sau operaţiuni (normele prohibitive). În general,normele dreptului financiar sunt norme imperative. Specific normelor juridice de drept

financiar sunt  sancţiunile  pe care le prevăd pentru a asigura respectarea conduiteiimpuse. Sancţiunile cuprinse în normele dreptului financiar sunt reglementate potrivit

interesului de constituire a fondurilor băneşti ale statului şi a altor colectivităţi publice.Dintre sancţiunile prevăzute de dreptul financiar, unele sunt identice cu cele cuprinse înalte norme juridice (ex: amenda), iar altele specifice şi exclusive pentru domeniulacestor finanţe (ex: suspendarea finanţării, suspendarea creditării, limitarea

operaţiunilor, supravegherea operaţiunilor). Ca sancţiuni specificeși exclusivepentru

44„Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent ”,adică dreptul public este atunci când el este în slujba imperiului roman, privat atunci când serveșteinteresele individului în parte. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 48/278

48

sfera dreptului financiar sunt: majorările de întârziere (comparabile cu daunele-interese

din dreptul comun pentru neîndeplinirea la termen a unor obligaţii), suspendareafinanţării, suspendarea creditării, limitarea operaţiunilor bancare, majorarea dobânzilor,supravegherea activităţii economico-financiare etc. Pe lângă aceste sancţiuni prevăzutede normele dreptului financiar, încălcările acestor norme pot atrage, funcţie desemnificaţia normei încălcate, gradul de periculozitate socială a faptei și de consecinţelepăgubitoare, aplicarea și a altor sancţiuni administrative, ori a unor pedepse prevăzute

  în Codul penal. Alte încălcări, mai puţin grave, ale normelor privind întrebuinţareafondurilor bănești bugetare și ale instituţiilor publice sunt și abateri disciplinare cărora lise aplică sancţiuni disciplinare, pe când încălcările mai grave care întrunesc elementeleconstitutive ale infracţiunilor de delapidare sau alte infracţiuni atrag sancţiuni penale. 

Raporturile juridice de drept financiar  sunt formate de relaţiile sociale care iaunaştere şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti alestatului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare, ele luând forma actelor şi operaţiunilor juridice. Şi în sfera finanţelor publice, raporturile juridice se stabilesc

  între anumite subiecte de drept, pe baza normelor juridice de drept financiar, înprocesul aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor respectivelor norme.

Actele, operaţiunile şi raporturile juridice de drept financiar  se disting, totuşi, faţă 

de actele, operaţiunile şi raporturile juridice din alte ramuri de drept.

Prima distincţie care trebuie să fie făcută este aceea faţă de actele şi operaţiunile dinsfera finanţelor private, care sunt supuse unui regim de drept privat (civil saucomercial). Actele şi operaţiunile financiare se identifică prin aceea că sunt emise şi

săvârşite, în regim de drept public, în scopul formării şi utilizării fondurilor băneştinecesare statului pentru satisfacerea nevoilor generale. Astfel de acte şi operaţiuni sunt

cele de întocmire şi executare a bugetelor (care presupune şi realizarea veniturilor şiexecutarea cheltuielilor acestor bugete), operaţiunile de împrumut public, de controlfinanciar asupra actelor şi operaţiunilor de venituri şi cheltuieli bugetare, de credit public

etc.

Deosebiri există însă și între actele și operaţiunile care se săvârșesc în sfera finanţelor publice, deosebirea fundamentală fiind cea care privește efectele pe care le produc.Astfel:

1. Actele financiar publice sunt acte juridice, manifestări de voinţă făcute de autorităţipublice în scopul de a produce efecte juridice specifice exercitării drepturilor și îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de normele dreptului financiar, în vederea formării și întrebuinţării fondurilor bănești ale statului și ale altor colectivităţi sau instituţii publiceși a căror realizare este garantată prin forţa de constrângere a statului, în condiţiileprevăzute de aceste norme. 

2. Emitenţii actelor și executanţii operaţiunilor financiare de interes public sunt organelede stat învestite cu atribuţiuni privind elaborarea și execuţia bugetelor ce intră în

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 49/278

49

compunerea bugetului public naţional. În acest sens, cele mai multe acte financiarepublice sunt săvârșite de către organele Ministerului Finanţelor Publice și deorganele financiare din unităţile administrativ-teritoriale. În același timp, o mare partea actelor financiar-publice sunt săvârșite de conducătorii altor ministere și organecentrale de stat, ca și de conducătorii celorlalte organe de stat și ai instituţiilor

publice, aceste acte privind realizarea de venituri bugetare și finanţarea activităţiiacestor ministere, organe și instituţii publice. Actele juridice financiare săvârșite decătre aceste organe sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral, fiind exclusă,cu unele excepții, emiterea lor consensuală sau în cadrul unor negocieri (deexemplu între organele fiscale și debitorii impozitelor, între organele finanţatoare șiinstituţiile finanţate de la buget etc.). 

Din punctul de vedere al condiţiilor de valabilitate, actele juridice financiare publice

trebuie emise de către organele competente, în limitele competenţelor conferite de lege,cu conţinutul, în termenele, în forma şi în procedura prevăzute de normele dreptuluifinanciar.

Prin modalităţile şi condiţiile de emitere şi executare, actele financiare publice seaseamănă cu actele de drept administrativ şi întrunesc, în general, particularităţileacestor acte juridice, iar executarea actelor de drept financiar este garantată prin forţade constrânger e a statului.

Cât priveşte operaţiunile financiar publice, acestea sunt operaţiuni tehnice săvârşite decătre funcţionarii de specialitate din organele de stat şi din alte instituţii sau colectivităţipublice şi de personalul financiar -contabil al întreprinderilor economice, pentru care,

normele dreptului financiar prevăd obligaţii în acest sens, cum este, de exemplu,obligaţia de a calcula şi declara profiturile impozabile.

Operaţiunile financiare publice se deosebesc de actele financiare publice prin faptul cănu produc prin ele însele efecte juridice, ele fiind denumite şi „operaţiuni materiale -

tehnice”.

Prin prisma finalităţii lor, raporturile de drept financiar se diferenţiază de celelalteraporturi juridice şi se particularizează prin următoarele elemente:

  subiectele participante la aceste raporturi şi poziţia pe care o au unele faţă decelelalte;

  conţinutul lor;   modalităţile de realizare. 

Subiectele participante   în raporturile juridice din domeniul finanţelor publice sunt: a)pe de o parte statul, reprezentat printr-unul din organele sale financiare de specialitate,

care intră în raporturi juridice de pe poziţia de purtător al autorităţii statale, investit cuatribuţii în procesul de constituire, repartizare, utilizare şi control al utilizării fonduri lor

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 50/278

50

băneşti ale statului, b) pe de altă parte, ca al doilea subiect participant la acesteraporturi juridice sunt persoane juridice sau persoane fizice în calitate de contribuabilisau beneficiari de fonduri de stat.

A doua particularitate a raporturilor   juridice din domeniul finanţelor publice, în privinţa

părţilor, o constituie faptul că subiectele participante la aceste raporturi au o poziţie juridică diferită, chiar şi în ipoteza în care ambele subiecte participante sunt organe destat, acestea nefiind egale în drepturi şi obligaţii. Organele financiare de stat,participând în aceste raporturi în exercitarea atribuţiilor autoritare cu care sunt investite,au o poziţie juridică de reprezentant al intereselor financiare de stat sau publice. Astfel,aceste organe au îndreptăţirea de a pretinde celuilalt subiect participant, prestaţiile sauabţinerile legale şi de a le garanta înlesnirile prevăzute de lege. Poziţia autoritară aprimului subiect participant este consecinţa regimului de drept public al raportu rilor

  juridice ce se stabilesc în temeiul şi în aplicarea normelor dreptului financiar. Acestregim se distinge de regimul de drept privat al raporturilor băneşti dintre cetăţeni, încadrul cărora subiectele participante au o poziţie juridică egală şi, evident, facultatea de

a participa sau nu în asemenea raporturi conform intereselor lor patrimoniale.  

Conţinutul raporturilor  de drept financiar este format din drepturile şi obligaţiilesubiectelor participante. Conţinutul raporturilor juridice din domeniul finanţelor publiceeste unic şi distinct de al celorlalte raporturi juridice, întrucât se stabilesc în legătură cuconstituirea, repartizarea, utilizarea şi controlul utilizării fondurilor băneşti ale statului. 

Obiectul raporturilor juridice de drept financiar, a raporturilor care se stabilesc înaplicarea normelor dreptului financiar este complex, caracteristică datorată sferei foarte

largi şi complexe a finanţelor publice.

Obiectul celor mai multe dintre raporturile juridice din domeniul finanţelor publice îlreprezintă: 

  fondurile băneşti sau sumele de bani ce se stabilesc şi se acordă în raporturile juridice de finanţare bugetară, ce se individualizează şi se încasează ca impozite şitaxe, ori care se realizează prin procedeele împrumutului public etc.;  

  acţiunile sau operaţiunile de întocmire a proiectelor bugetelor ministerelor şi a altor organe de stat, de urmărire silită a creanţelor bugetare, de prognoză şi organizare

bugetară, de creditare, de control financiar, de circulaţie monetară etc.    În ce priveşte modalităţile de realizare, trebuie subliniat că raporturile juridicefinanciare se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă astatului, prin forme specifice, în temeiul şi în aplicarea normelor dreptului financiar.Această particularitate a raporturilor de drept financiar creează posibilitatea executării

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 51/278

51

directe a creanţelor bugetare de către organele statului, fără a mai fi necesarăintervenţia instanţei judecătoreşti. 

  În funcţie de sfera de cuprindere, de etapa în care se nasc, se modifică sau se stingraporturile juridice de drept financiar, acestea se împart în: raporturi juridice bugetare,

raporturi de finanţare sau de cheltuieli publice, raporturi fiscale şi raporturi de creditpublic, raporturi de asigurare, raporturi de control financiar.

Test de verificare

1. Care sunt principalele reglementări de drept financiar din Constituţia României? 2. Care este specificul normelor de drept financiar şi a raporturilor de drept financiar;  3. Care sunt funcţiile finanţelor publice, ce urmăresc şi cum sunt ele îndeplinite?  

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar. Sistemul bugetar , Universul Juridic (București – 2009), pp.41 - 70 

Bibliografie facultativă: 

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 32-58.

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 9-34;M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 33-62;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 15-49;

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 8-19.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 52/278

52

Unitatea de învăţare 3: 

ACTIVITATEA FINANCIARĂ A STATULUI; BUGETUL PUBLICNAŢIONAL: 

Cuprins tematic:

  Activitatea financiară a statului şi aparatul său financiar    Bugetul public. Definiţie şi elemente specifice;

  Natura juridică a bugetului;   Tipuri de bugete folosite în practică.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:   Indicaţi care este aparatul financiar al statului şi în ce constă activitatea financiară a

acestuia.

  Determinaţi natura juridică a bugetului şi rolul acestuia.

1. Activitatea financiară a statului şi aparatul său financiar  

Administraţia finanţelor publice poate fi privită sub două aspecte: i) ca activitate cu

conţinut financiar determinat de necesităţile şi interesele financiare ale statului şiunităţilor administrativ-teritoriale; ii) ca ansamblu de organe administrativ-financiare de

stat făcând parte din administraţia centrală şi locală de stat. În ambele înţelesuri,administraţia finanţelor publice are un regim de drept pub lic.

1.1. Activitatea financiară a statului  

Activitatea financiară a statului presupune realizarea veniturilor și efectuareacheltuielilor de interes general, dar nu se limitează la atât, aceasta cuprinzând și operade legiferare   în acest domeniu, de control și de soluţionare a litigiilor ce se nasc dinraporturile juridice de drept financiar. Aceste activităţi sunt desfășurate de organeleadministrației finanțelor, de organele puterii legiuitoare și de cele ale puterii

 judecătorești.

1.2. Aparatul financiar al statului 

Aparatul financiar al statului, privit în sens larg, cuprinde întregul sistem de organe princare se realizează politica financiară a statului. Într -o astfel de concepţie aparatulfinanciar al statului nu se limitează doar la organele specializate în administrareafinanţelor publice. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 53/278

53

Privit din această perspectivă, aparatul financiar al statului este alcătuit din: i) organe

ale statului cu competenţă generală, care includ şi domeniul finanţelor publice; ii) 

organe ale statului cu competenţă specială, respectiv cu atribuţii exclusiv în domeniulfinanţelor publice. 

Aparţin categoriei de organe cu competenţă generală: Parlamentul României,Preşedinţia, Guvernul, Consiliile locale, Delegaţia permanentă şi serviciile publice locale(comunale, orăşeneşti, judeţene), ministerele şi celelalte organe centrale şi locale aleadministraţiei de stat. 

Organele cu competenţă specială, la rândul lor, se împart în: i)organe centralede

specialitate şi din care fac parte: Ministerul Finanţelor Publice, Trezoreria publică,Curtea de Conturi, Garda financiară, Direcţia generală de îndrumare şi control fiscal ;ii)organe teritoriale de specialitate din care fac parte: Camerele de Conturi judeţene,Secţiile teritoriale ale Gărzii financiare şi Direcţiile generale ale finanţelor publice

  judeţene şi a Municipiului Bucureşti care au în subordine Administraţiile finanţelor publice municipale şi ale sectoarelor Municipiului Bucureşti, Administraţiile publice aleoraşelor şi Administraţiile publice ale finanţelor comunelor.

i) Parlamentul

Ca organ reprezentativ şi unică autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul arecompetenţa de a dezbate şi accepta programul Guvernului, de a trasa liniile directoareale politicii interne şi externe a statului, de a controla aplicarea pro gramului aprobat.

Parlamentul adoptă legi care reglementează activitatea din toate domeniile vieţii

sociale, inclusiv cele referitoare la mijloacele financiare ale statului. Între acesteaamintim: legea privind finanţele publice, legile privind impozitele şi taxele (codul fiscal alRomâniei), legea asigurărilor sociale de stat, legea bancară, legea privind datoriapublică, legea asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, legea contabilităţii,legea administraţiei publice locale, legea privind finanţele publice locale, legile privindorganizarea şi funcţionarea Guvernului, a ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii publice. Senatul şi Camera Deputaţilor, întrunite în şedinţă comună,examinează şi aprobă, anual, bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,bugetele fondurilor speciale, precum şi conturile de execuţie ale respectivelor bugete.  

ii) Guvernul

Guvernul, care este organul suprem al puterii executive, asigură realizarea politiciifiscal-bugetare a statului, conform Programului de guvernare aprobat de Parlament,asigură realizarea politicii economice și financiare interne și externe, exercităconducerea generală a administrației publice. În acest scop, Guvernul elaborează anualproiectele bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și aleconturilor generale anuale de execuţie ale acestora, le supune spre aprobare

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 54/278

54

Parlamentului, iar după aprobare răspunde de realizarea prevederilor bugetare,examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetului public naţionalși stabilește măsurile necesare pentru menţinerea sau corectarea echilibrului bugetar.Guvernul răspunde de recuperarea creanţelor externe ale statului român rezultate dinactivitatea de comerţ exterior, de cooperare economică internaţională și din alte

activităţi derulate în baza unor acorduri guvernamentale, aprobă limitele emisiunii demonedă, examinează periodic execuția veniturilor și cheltuielilor și ia măsuri pentruechilibrarea acestora.

Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, precum și ordonanţe întemeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condiţiile prevăzute de aceasta.

  Între aceste, sunt de amintit: Normele metodologice date în aplicarea unor legi privindimpozitele și taxele, Regulamentul de aplicare a Codului Vamal, Clasificaţia și duratelenormale de funcţionare a mijloacelor fixe, acordarea de burse și alte facilităţi financiareși materiale pentru copii, elevi și studenţi, organizarea și funcţionarea trezorerieipublice, metodologia de stabilire a contribuţiei de întreţinere în instituţiile de asistenţăsocială, datorată de persoanele asistate sau de susţinătorii lor legali etc.  

Guvernul emite ordonanţe, în perioada vacanţelor parlamentare, pentru reglementareaunor probleme ce nu suferă amânare sau în temeiul unei legi speciale de abilitare.Astfel de ordonanţe au fost emise, spre exemplu, cu privire la: taxa pe valoareaadăugată, impozitul pe profit, taxele speciale de consumaţie (accizele), angajarea de

  împrumuturi guvernamentale prin emisiune de obligaţiuni de stat, iar de dată mairecentă, prin ordonanţă a fost adoptat Codul de procedură fiscală și s-a modificat Codul

fiscal al României. 

iii) Ministerul Finanţelor Publice 

Organizarea și atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice sunt reglementate prin Legeanr. 500/2002, a finanțelor publice și prin HG nr. 34/2009 și alte legi. Acest (cel mai)important minister, este organizat și funcţionează ca organ de specialitate aladministraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, careaplică Programul de guvernare în domeniul finanţelor publice, contribuie la elaborarea șiimplementarea strategiei în domeniul finanţelor publice, în exercitarea administrăriigenerale a finanţelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare, în concordanţăcu cerinţele economiei de piaţă și pentru stimularea iniţiativei operatorilor economici. 

Pentru atribuţiile, funcţiile şi măsurile pe care le poate dispune Ministerul Finanţelor 

Publice se va vor vedea actele normative mai sus menţionate. 

iv) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 55/278

55

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a fost înființată prin HG nr. 1574 din18 decembrie 200345, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale,instituţie publică cu personalitate juridică, cu buget propriu, în subordinea MinisteruluiFinanţelor Publice. În prezent, organizarea și funcţionarea ANAF sunt reglementate prinHG nr. 109 din 18 februarie 2009. Conform actului de reglementare, în subordinea

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală funcţionează:   Garda Financiară;   Autoritatea Naţională a Vămilor;   Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene și Direcţia Generală a Finanţelor 

Publice a Municipiului București, ca instituţii publice cu personalitate juridică. 

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are: atribuţii operative privind colectareaveniturilor bugetare (taxe, impozite, contribuții), atribuții de îndrumare și control și deformare profesională, atribuții de sinteză, avizare și   întocmire de proiecte de actenormative, atribuții de soluționare a contestațiilor, atribuții de reprezentare și de

colaborare cu autorități străine. 

Autoritatea Națională a Vămilor  

Autoritatea Națională a Vămilor este organ de specialitate al administraț iei publicecentrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice și aAgenției Naționale de Administrare Fiscală. Este organizată, funcționează și areatribuțiile stabilite prin HG nr. 110/2009 și Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal alRomâniei, principala atribuție fiind aceea de a asigura aplicarea politicilor vamale șipentru accize. Autoritatea Națională a Vămilor are în subordine Direcții regionale pentru accize șioperațiuni vamale, Direcții Județene pentru accize și operațiuni vamale și birouri

vamale, ca unități operative care realizează activitatea de control vamal.  Garda Financiară

 Înființată prin Legea nr. 30/1991, inițial, ca un corp de control militarizat și neîncazarmat,Garda financiară este, azi, organizată și  funcționează în conformitate cu dispozițiileOUG nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii financiare, ale HG nr. 533/2007 privindorganizarea și funcționarea Gărzii financiare și Ordinul ministrului finanțelor nr.152/2008, pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a gărziifinanciare. 

  În prezent, Garda financiară este instituţie publică de control, cu personalitate juridică,  în subordinea Autorităţii Naţionale de Control, finanţată de la bugetul de stat, care

exercită controlul operativ și inopinat, cu excepţia controlului fiscal, privind prevenirea,descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte din domeniul economic, financiar șivamal care au ca efect evaziunea și frauda fiscală. Ea este organizată în structuridenumite comisariate (general și regionale și a municipiului București). 

45M. Of. nr. 2 din 5 ianuarie 2004.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 56/278

56

v) Trezoreria publică 

Denumirea de „tezaur public” sau de „trezorerie publică” a fost adoptată în numeroaseţări pentru serviciul financiar care îndeplinește funcţia de trezorier al serviciilor statului.

  În acest înţeles, tezaurul îndeplinește în unele ţări funcţiunile Ministerului Finanţelor în

 întregime, iar în alte ţări, cum este și România, ale unei părţi din acesta.Extraordinara importanță a Trezoreriei statului este dată, pe de o parte, de rolulstrategic pe care îl are în asigurarea echilibrului monetar și financiar , iar pe de altăparte de faptul că, pentru a nu pune niciodată statul în starea de „încetare de plăți”,trebuie să asigure alimentarea permanentă fondurilor statului, contul său neputândsă rămână niciodată descoperit. Conform unor reputați autori, în concepția modernă,trezoreria îndeplinește cinci funcții principale, respectiv: 1) administrator al banilor publici; 2) intermediar financiar; 3) mandatar al puterii publice, 4) agent al intervențieifinanciare în economie și 5) supraveghetor al marilor echilibre46.

  În ţara noastră, Trezoreria statului a fost înființată și execuţia de casă a bugetului printrezoreria publică a fost introdusă treptat, după Revoluţia din Decembrie 1989, prinLegea contabilităţii sau Legea pentru aprobarea Statutului Băncii Naţionale și Hotărâreade Guvern nr. 78/1992 privind organizarea și funcţionarea trezoreriei finanţelor publice.O reglementare unitară privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreriastatului s-a realizat în anul 1994, prin Ordonanţa de Guvern nr. 66/199447, act normativprin care, în vederea întăririi rolului finanţelor publice și asigurării unei disciplinebugetare ferme, s-a instituit obligaţia tuturor instituţiilor publice de a efectua operaţiunilede încasări și plăţi prin trezoreria generală a statului. În prezent, activitatea de trezorerieeste reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 146/2002 rep. privind formarea șiutilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului48 (aprobată prin Legea nr.146/2002)49 și Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Trezoreria statului este organizată și funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în a cărui structură organizatorică funcţionează Direcția Generală de Trezorerieși Contabilitate Publică, la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice,respectiv în cadrul Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice și ale Administraţiilor Finanţelor Publice funcționând Direcţii de Trezorerie și Contabilitate Publică, dar însistemul nostru, aceasta nu are importanța ce i se acordă în alte țări. 

Trezoreria statului este sistemul unitar și integrat prin care se centralizează și segestionează fondurile publice, se asigură efectuarea operaţiunilor   de încasări și plăţiprivind fondurile publice, inclusiv cele privind datoria publică, și a altor operaţiuni alestatului, în condiţii de siguranţă și în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.Trezoreria statului alcătuind punctul central de concentrare a tuturor veniturilor, tot ea

trebuie să fie aceea care efectuează plăţile pentru acoperirea cheltuielilor generale.

46 I. Văcărel și colectivul, op. cit. p. 588.

47 Republicată în M. Of. nr. 141 din 8 aprilie 1998.  

48M. Of. nr. 824 din 14 noiembrie 2002.

49M. Of. nr. 351 din 22 mai 2003.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 57/278

57

Trezoreria este, totdeauna, la curent cu încasările și cu plăţile care se fac zilnic, iar serviciul de trezorerie permite cunoașterea, în orice moment, a situaţiei exacte afinanţelor publice. 

Trezoreria execută, așadar, operaţiunile financiare ale statului, în vederea procurării șicheltuirii mijloacelor bănești care sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor acestuia. Înacest scop, trezoreria efectuează încasările și plăţile bugetare, ţine contabilitateaacestor operaţiuni, gestionează disponibilităţile bugetului, intră în concurenţă cuaparatul bancar în atragerea disponibilităţilor bănești ale întreprinderilor și a economiilorpopulaţiei pentru acoperirea deficitelor bugetare. În Tezaurul public se adună veniturileși din acesta se iau fondurile pentru efectuarea plăţilor, tezaurul făcând legătura întreserviciul veniturilor și cel al cheltuielilor publice. Trezoreria este casierul statului șibanca statului.

a) În calitate casier al statului de Trezoreriaeste casa în care se încasează și careconţine toate veniturile statului.  Această funcţie se realizează prin cuprinderea încontabilitatea trezoreriei fondurilor publice, a tuturor veniturilor statului, indiferent denatura și provenienţa lor, internă sau externă, centrală sau locală. În practică,  încalitate de casier, trezoreria efectuează, prin sistemul conturilor deschise pentrubugetul de stat:

1. toate operaţiile de încasare a veniturilor și de plăţi de la buget;2. controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fonduri de la buget;  3. asigurară informaţiile necesare privind execuţia de casă a bugetului, în vederea

 întocmirii conturilor execuţiei bugetare și a rapoartelor periodice asupra acesteia;4. gestiunea echilibrului zilnic al bugetului, prin asigurarea lichidităţilor necesare prin

cunoașterea fluxurilor de încasări și plăţi;5. sincronizarea plăţilor și încasărilor mai ales a celor legate de finanţarea deficitului și

serviciului datoriei publice.

Pentru a se facilita urmărirea încasărilor, unitățile de trezorerie înscriu în evidențele lor toate persoanele fizice și juridice care datorează statului impozite, taxe, contribuții,amenzi etc. Agenții economici și celelalte persoane juridice sunt evidențiate în cadrultrezoreriei și cu ajutorul codului fiscal, atribuit tuturor persoanelor juridice, mențiuneaacestuia fiind obligatorie pe toate documentele pe baza cărora se efectuează plataobligațiilor fiscale. În cazul persoanelor fizice, rolul codului fiscal îl îndeplinește codulnumeric personal.

b) În calitate de bancher al statului, Trezoreria are misiunea de a echilibra intrările șiieșirile de fonduri și de a desfășura activități de creditare pe termen scurt, în cazul   încare apar goluri temporare de casă în execuţia bugetului de stat. În acest caz, golurile

pot fi acoperite, până la încasarea veniturilor, pe seama resurselor aflate în conturile detrezorerie ale statului, prin acordarea de avansuri bugetului de stat, iar acest lucru poatefi făcut, în cazul în care există disponibilități, prin mișcări de fonduri, operațiunile deacest fel fiind simplificate de mijloacele informatice și de sistemul de conturi altrezoreriei. În cazul în care resursele tezaurului nu sunt suficiente, prin legea bugetarăanuală, Ministerul Finanţelor Publice poate fi autorizat să le obțină prin emiterea debonuri de tezaur, care se distribuie persoanelor juridice sau populaţiei, contra numerar,aceasta constituind așa-zisa datorie flotantă.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 58/278

58

 În calitate de bancher, prin trezoreria publică:

1. se organizează evidenţa contabilă a instituţiilor publice, se ţine gestiuneadisponibilităţilor bănești ale sectorului public și se asigură integrarea acestora înpolitica de lichidităţi a bugetului;

2. se gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentru

finanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice, operaţiunilede refinanţare a datoriei publice;

3. se fac operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia laacordarea de împrumuturi unor instituţii guvernamentale. 

Trezoreria finanţelor publice intră în relaţii directe cu sistemul bancar, prin gestiuneadisponibilităţilor bănești ale sectorului public și a datoriei publice. În acest scop, laBanca Naţională a României funcţionează contul curent general al trezoreriei statuluicare este deschis pe seama Ministerului Finanţelor Publice și a unităţilor trezorerieistatului din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, a municipiuluiBucurești și administraţiilor finanţelor publice ale sectoarelor municipiului București. Prinacest cont, disponibilităţile bănești ale sectorului public din conturile trezoreriei suntintegrate în circulaţia monetară și în circuitul economic. În contul curent general altrezoreriei statului, Banca Naţională a României înregistrează încasările și efectueazăplăţile în limita disponibilităţilor existente în cont. 

Ministerul Finanţelor Publice asigură, de asemenea, organizarea și funcţionarea prinTrezorerie a controlului financiar preventiv, asupra:

1.   încasării la termenele stabilite a impozitelor și taxelor datorate de către agenţiieconomici și contribuabili, precum și a majorărilor în cazul nerespectării termenelor de plată;

2. utilizării fondurilor alocate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat șibugetelor locale, potrivit destinaţiei și limitei prevăzute în dispoziţiile legale învigoare;

3. constituirii mijloacelor extrabugetare și a fondurilor speciale de către instituţiilepublice și utilizarea lor în limita dispoziţiilor legale în vigoare. 

Agenţii economici și contribuabilii au obligaţia de a achita, la termenele stabilite,impozitele și taxele datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat ș ibugetelor locale, iar ministerele, celelalte organe centrale, consiliile judeţene și locale,inclusiv instituţiile publice din subordine, să efectueze operaţiunile de încasări și plăţi șisă păstreze disponibilităţile bănești numai la trezoreria statului în a căror rază sunt

  înregistrate fiscal, cu excepţia instituţiilor publice ai căror conducători au calitatea de

ordonatori principali și secundari de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale și instituţiilor publice autonome cu sediul

  în municipiul București, precum și a Consiliului General al Municipiului București, careefectuează operaţiunile de încasări și plăţi prin Trezoreria Municipiului București. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 59/278

59

Gestiunea datoriei publice  de către trezorerie reprezintă o altă sarcină a acestuiserviciu. Potrivit OUG nr. 64 din 27 iunie 2007 privind datoria publică50, MinisterulFinanţelor Publice este singurul contractant și administrator al datoriei publice și areautoritatea să stabilească balanţa zilnică a contului general al Trezoreriei statului,viitoarele niveluri ale cerinţei de lichiditate, scadenţa datoriei publice, costurile cu

dobânda corespunzătoare și refinanţarea sau diminuarea datoriei publice. În scopulmenţinerii în permanenţă a unui sold corespunzător în contul general al trezorerieistatului, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi externe și interne, prinMinisterul Finanţelor Publice. Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz,din surse stabilite prin dispoziţii legale, din surse ale contului general al trezorerieistatului și din împrumuturi de stat pentru refinanţarea datoriei publice.  

Contul General al Trezoreriei Statului este ținut de către Banca Națională a României(art. 3 din OUG nr. 146/2002 și art. 27 și 28 din Legea nr. 312/2004 privind Statul BănciiNaționale). Funcționarea acestuia face și obiectul unei convenții între MinisterulFinanțelor Publice și Banca Națională. În acest cont, Banca Națională înregistrează

 încasările de venituri și efectuează plățile în limita disponibilităților existente. Contul nu

poate rămâne descoperit, Trezoreria având misiunea, fundamentală, de a veghea laalimentarea în permanență a acestuia, pentru a face față plăților. 

După aderarea României la Uniunea Europeană, la Trezoreria statului s-a deschiscontul în lei în numele Comisiei Europene, denumit „Contul de resurse proprii înnumele Comisiei Europene” , prevăzut la art. 9 din Regulamentul Consiliului (CE,Euratom) nr. 1.150/2000 pentru implementarea Deciziei 94/728/CE, Euratom asuprasistemului de resurse proprii ale Comunităţilor, modificat prin Regulamentul Consiliului(CE, Euratom) nr. 2.028/2004, ca parte a sistemului de conturi prin care se realizeazăexecuția bugetului Uniunii. 

vi) Direcţiile finanţelor publice 

Direcţiile finanţelor publice  ale judeţelor şi municipiului Bucureşti au o structurăorganizatorică mai complexă deoarece sunt investite cu atribuţiuni atât financiar -publice, cât şi de control financiar. Ca atribuţiuni financiar -publice aceste direcţiielaborează proiectele bugetelor anuale ale judeţelor şi municipiului Bucureşti şi, dupăaprobarea lor de către consiliile acestor unităţi administrativ-teritoriale, urmărescexecuţia acestor bugete sub aspectele realizării veniturilor, efectuării cheltuielilor ,precum şi ale relaţiilor financiare cu bugetul de stat şi cu bugetele unităţilor administrativ-teritoriale subordonate. Un rol important revine acestor direcţii înrealizarea veniturilor bugetului de stat şi bugetelor locale din fiecare judeţ şi din

municipiul Bucureşti, având şi atribuţia de a soluţiona litigiile de natură fiscală ivite înrelaţiile cu orice unităţi economice, persoane fizice şi alte subiecte din cuprinsulrespectivelor unităţi administrativ-teritoriale.

50Publicată în: M. Of. nr. 439 din 28 iunie 2007.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 60/278

60

vii) Curtea de Conturi

Curtea de Conturi constituie organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie îndomeniul financiar care funcţionează pe lângă Parlamentul ţării. În unităţileadministrativ-teritoriale, funcţiile Curţii se exercită prin camerele de conturi judeţene.

Această instituţie îşi exercită funcţia de control asupra modului de formare, deadministrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectoruluipublic, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statuluişi al unităţilor administrativ-teritoriale. Prin activitatea de control pe care o desfăşoară,Curtea de Conturi urmăreşte respectarea legilor şi aplicarea principiilor deeconomicitate, eficacitate şi eficienţă în gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti.  

ix) Banca Naţională a României 

Banca Naţională a României constituie Banca Centrală a statului român. Pentru

atingerea obiectivului său fundamental - asigurarea stabilităţii monedei naţionale - BNRelaborează, aplică şi răspunde de politicile monetară, valutară, de credit şi de plăţi,precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politiciigenerale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea lapromovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă. 

La elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei publice centrale, BNR este consultată în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor împrumuturilor sectorului public. 

Banca Naţională, în calitate de unică instituţie autorizată să emită însemne monetare,

emite şi pune în circulaţie bancnote şi monede metalice, ca mijloace legale de plată pe

teritoriul României, efectuează operaţiuni de piaţă monetară, operaţiuni cu băncile,operaţiuni de supraveghere bancare, operaţiuni pe contul statului, precum şi operaţiunicu aur şi active externe. În cadrul operaţiunilor sale cu băncile, BNR le poate acordacredite, pe timp limitat, garantate cu titluri de stat, cu cambii şi bilete la ordin şi cu altehârtii de valoare, le deschide conturi curente, le poate asigura servicii de compensare,

depozitare şi de plată. 

Pe linia operaţiunilor pe contul statului, BNR deschide un cont curent Trezorerieistatului, ţine evidenţa operaţiunilor în acest cont, primeşte încasările şi efectueazăplăţile, efectuează operaţiuni cu titluri de stat şi poate acorda împrumuturi purtătoare de

dobândă, pe termen limitat, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasările şiplăţile din contul curent general al Trezoreriei statului. 

Banca Naţională stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, alcătuite din aur, activeexterne, cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, urmăreşte,

  împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, menţinerea rezervelor internaţionale la unnivel pe care îl apreciază ca fiind adecvat tranzacţiilor externe ale statului. BNR poate

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 61/278

61

participa, în numele statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare,monetare, valutare, de credit şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării şisupravegherii bancare; ea exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii care revin României

  în calitate de membru al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii financiare pe termen mediu şi lung pentru nevoile balanţei de plăţi şiconsolidarea rezervelor internaţionale ale ţării; poate negocia şi încheia acorduri,convenţii sau alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiunifinanciar-bancare cu instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi bancareşi nebancare. 

x)Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei centrale de stat   îndeplinesc, princompartimente specializate, o serie de sarcini în domeniul financiar, astfel:elaborează bugetele de venituri şi cheltuieli şi urmăresc realizarea acestora;repartizarea creditelor bugetare organelor ierarhic inferioare; exercită controlul financiar intern asupra activităţii unităţilor subordonate şi iau sau propun, după caz, măsuripentru înlăturarea deficienţelor constatate, asigurarea integrităţii patrimoniului,respectarea disciplinei financiare.

xi) Administraţia publică locală 

Administraţia publică locală funcţionează în unităţile administrativ - teritoriale (comune,

oraşe şi judeţe) pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, ale legalităţii şi consultăriicetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. La nivelul comunelor şi al oraşelor fiinţează consilii locale, care au calitatea de autorităţi deliberative, şi primarii, ca

autorităţi executive. La nivelul judeţelor şi al capitalei există consilii judeţene, respectivconsiliul general al municipiului Bucureşti. 

Consiliile locale au atribuţii în probleme de interes local, inclusiv în cele referitoare lafinanţele publice locale şi la activităţile economice, sociale şi de altă natură de intereslocal. Astfel, consiliul local:

  aprobă bugetul local, formarea, administrarea şi executarea acestuia, aprobă virărilede credite şi modul de utilizare a rezervelor bugetare, aprobă împrumuturile şi contulde încheiere a exerciţiului bugetar; 

  stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, pe termen limitat, încondiţiile legii;   administrează domeniul public şi privat al comunei ori al oraşului şi exercită

drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înfiinţat;    înfiinţează instituţii şi agenţi economici de interes local; hotărăşte asupra

concesionării sau închirierii de bunuri sau de servicii publice de interes local, precum

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 62/278

62

şi asupra participării, cu capital sau cu bunuri, la societăţi comerciale pentrurealizarea de lucrări şi servicii de interes public local, în condiţiile legii.  

Primarul  îndeplineşte atribuţii şi în domeniul finanţelor publice locale, cum sunt:

  întocmirea proiectului bugetului local şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar pe care le supune aprobării consiliului;   exercită funcţia de ordonator principal de credite;   verifică încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică consiliului cele

constatate;

supraveghează inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin comunei sauoraşului. 

Consiliul judeţean  reprezintă autoritatea administraţiei publice judeţene pentrucoordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor 

publice de interes judeţean. În această calitate îndeplineşte o serie de atribuţii şi îndomeniul finanţelor publice locale. Astfel, consiliul judeţean: 

  adoptă programe şi prognoze de dezvoltare economico-socială a judeţului şiurmăreşte realizarea acestora; 

  adoptă bugetul propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;    stabileşte impozite şi taxe judeţene, precum şi taxe speciale pe timp limitat, în

condiţiile legii. 

Preşedintele consiliului judeţean  exercită funcţia de ordonator principal de credite,

  întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiuluibugetar şi le supune spre aprobare consiliului. 

Prefectul,   în calitate de reprezentant al Guvernului pe plan local, poate ataca, în faţainstanţei de contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale, încazul în care consideră că acestea sunt ilegale. 

2. Bugetul public. Definiţie şi elemente specifice 

Activitatea financiară a statului, dată fiind dimensiunea și complexitatea sa și așteptărilepopulației în raport cu această activitate și pe temeiul căreia își dă votul competitorilor 

politici, nu se poate desfășura fără un program pe măsură. Acest act, plan sau programeste bugetul.

Bugetul este un act de planificare financiară și își păstrează această natură fie că estevorba de bugetul statului, fie că este vorba de bugetele particularilor, pentru că înambele cazuri, chiar dacă scopul urmărit diferă, fără o planificare a veniturilor șicheltuielilor, în cazul particularilor, ori a cheltuielilor în interes general de făcut șiveniturilor de realizat, în cazul statului, activitatea ar fi haotică, ori chiar imposibil decondus, mai ales în cazul activităților de amploare, cum este aceea a statului.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 63/278

63

Pentru statul modern, bugetul este un instrument indispensabil pentru numeroasemotive, între care amintim: 

1. dimensiunea activității financiare a statului, care este mult mai mare decât în cazulparticularilor. Această dimensiune uriașă a activității statului reclamă un planfinanciar, un buget al veniturilor și cheltuielilor, care, în cazul particularilor este

recomandat, dar nu este indispensabil, ca în cazul statului. Bugetul statului este unplan financiar la nivel macroeconomic.

2. este în interesul națiunii și al autorității statale, ca veniturile statului să nu rămânăsub suma cheltuielilor necesare și nici să le depășească în mod periodic. Ordineanormală a finanțelor publice constă în echilibrarea cheltuielilor cu veniturile, iar aceasta se face, previzional, prin buget și ulterior  prin bilanț. Bugetul este actul careface posibilă starea de echilibru.

3. spre deosebire de particulari, care sunt stăpâni absoluți ai veniturilor și cheltuielilor lor, neavând a da socoteală de acestea decât lor înșiși, statul primește și cheltuieștebanii altora, banii contribuabililor, aceștia având îndatorirea (patriotică) și dreptul dea contribui la cheltuielile publice și de a consimți la efectuarea acestora (prin

reprezentanții aleși). Dar spre deosebire de particulari, statul este mult mai expuspericolului de a păcătui prin abundență de cheltuieli și, în consecință, de a stabilivenituri în exces. De aceea, trebuie să se știe în permanență ce cheltuieli îșipropune statul să facă și care sunt resursele de care are nevoie pentru susținereacheltuielilor sale, iar această publicitate se realizează prin buget; 

4. spre deosebire de particulari, pentru care veniturile sunt partea fixă și stabilă (afarăde cazurile excepționale), pentru stat, componenta stabilă a activității sale esteaceea a cheltuielilor. Dar statul nu realizează el însuși venituri din activitățieconomice proprii, resursele sale constituindu-se, în principal, pe seama prelevărilor obligatorii de la particulari, iar randamentul acestora și implicit nivelul veniturilor estefluctuant. Or aceste prelevări trebuie planificate și prevăzute în buget, în așa fel

  încât să facă posibilă acoperirea cheltuielilor aprobate în tot cursul exercițiuluibugetar. Această planificare se face prin buget. 5. Atât cheltuielile cât și veniturile statului trebuie  să fie consimțite de către

contribuabili51  prin reprezentanții aleși (aceasta fiind de esența democrațieiparlamentare), iar ei nu-și pot da votul decât dacă știu care sunt cheltuielile de făcutși veniturile de realizat. Bugetul este instrumentul care oferă națiunii informațiilenecesare pentru ca votul să fie dat în cunoștință de cauză.

6. Cheltuielile statului trebuie făcute sub un control strict și în condiții de transparență.Or controlul și transparența în folosirea banului public nu sunt posibile în l ipsaacestui instrument, care este bugetul.

7. Bugetul public, ca act de planificare al veniturilor și cheltuielilor, este un instrument

necesar și pentru a se preveni inechităţile în repartiţia sarcinilor fiscale asupramembrilor societăţii, inechități care  ar putea să apară dacă nu s-ar proceda la

51 Este în spiritul art. 14 din Declarația drepturilor omului: „toți cetățenii au dreptul de a constata ei înșiși 

sau prin reprezentanții lor, necesitatea contribuțiilor publice, de a consimți în mod liber la acestea, de aurmări modul de folosire, de a determina cotitatea,asieta,modul de ridicare și durata” . 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 64/278

64

redistribuirea veniturilor lor pe baza unui program financiar, care să aibă în vedereraportul dintre nevoile sociale și puterea de contribuţie a cetăţenilor și agenţilor economici. Facultatea de contribuţie a subiecţilor impozabili trebuie să alcătuiască,de altfel, chiar măsura în care e bine să se satisfacă anumite nevoi generale, carepot fi utile, necesare sau indispensabile.

8. Economia publică a statului, fiind un mijloc de satisfacere a nevoilor colective șineavând, aidoma economiei private, doar un scop în sine, nu poate lăsa nevoinesatisfăcute, prin lipsă de prevederi suficiente și nici nu poate să prevadă maimulte venituri decât sunt necesare pentru satisfacerea nevoilor colective pentru cănu acumularea de bunuri este scopul principal al acestei economii52, ci satisfacereaacelor nevoi generale ale populației care nu pot fi satisfăcute în cadrul economieiprivate.

Constatăm, prin urmare, că bugetul statului, având obiective diferite de cele ale întreprinzătorilor privați, trebuie să dea răspuns la trei probleme: 

1. care vor fi bunurile și serviciile pe care statul le va pune, gratuit, la dispozițiapopulației? 

2. cine și prin ce mijloace va suporta costurile acestor bunuri și servicii? 3. care vor fi consecințele acestora pentru economia țării și pentru relațiile financiare

ale statului în plan intern și extern? 

Instituția bugetului a evoluat însă mult în timp: dacă la începuturile sale, prin votul anualce trebuia dat de parlament, bugetul constituia un act politic major, prin intermediulcăruia Parlamentul punea la dispoziția instituțiilor publice mijloacele necesare pentru afuncționa, iar scopul urmărit a fost acela de a se limita prerogativele monarhului, maitârziu rolul bugetului s-a amplificat, bugetul devenind un instrument complex șiconjunctural, menit să corijeze fluctuațiile economice și să permită intervenția statului îneconomie, iar finanțele publice s-au integrat, din ce în ce mai mult, în economia

generală, bugetul devenind un plan financiar la nivel  macroeconomic, dar șiinstrumentul prin care se realizează politica fiscală a statului. Dar prin politica fiscală,statul își exercită și rolul intervenționist, funcția de reglare a fenomenelor economice șisociale prin pârghii fiscale. 

 În statele moderne, bugetele publice tind, tot mai mult, să devină bugete ale „economieinaționale”, care reprezintă documente estimative „care reflectă toate resursele societății și destinația lor, cuprinzând informații previzionale în legătură cu producția, repartiția,co nsumul, produsul intern brut, precum și cu privire la formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat ”53.

La 11 iulie 2002 a fost adoptată în România o nouă Lege a finanţelor publice (Legea nr.

500/2002),care stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea,administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilităţile

52N. G. Leon , Elemente de știinţă financiară, vol. II, 1930, p. 312-313.

53 I. Văcărel și colectivul, op. cit. p. 501. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 65/278

65

instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Dispoziţiile acestei legi se aplică îndomeniul elaborării, aprobării, executării și raportării:

1. bugetului de stat;2. bugetului asigurărilor sociale de stat; 3. bugetelor fondurilor speciale;

4. bugetului trezoreriei statului;5. bugetelor instituţiilor publice autonome; 6. bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz; 7. bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; 8. bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și

ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice; 9. bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Noua lege, eliminând unele neajunsuri ale reglementării anterioare, este conceputădupă modelul ţărilor membre ale Comunităţilor europene și clarifică, prin definiţiilecuprinse în art. 2, o serie de termeni și concepte cu care legea operează.  

Deosebit de aceste bugete, prin lege specială, sunt reglementate bugetele locale, carecuprind bugetele unităţilor administrativ teritoriale, care au personalitate juridică(comune, orașe, municipii, sectoare ale municipiul București, judeţe, respectivmunicipiul București) și se întocmesc în condiţii de autonomie. Autonomia unităţilor administrativ-teritoriale a fost întărită de Legea nr. 273/2006 privind finanțele publicelocale (precedată de Legea nr. 189/1998, care a abrogat capitolul III al Legii nr. 72/1996și OUG nr. 45 din 5 iunie 2003 privind finanţele publice locale54, aprobată cu modificăriprin Legea nr. 108/200455).

Instrumentul financiar, contabil și juridic prin care se prevăd și se autorizează veniturile

și cheltuielile statului este bugetul public. Bugetul public este, de asemenea,instrumentul prin intermediul căruia se poate stabili un echilibru între nevoile colective șimijloacele prin care se asigură acoperirea acestora. A face un buget înseamnă aenumera, a evalua și a compara în mod periodic, dinainte și pe o perioadă de timp înviitor, cheltuielile de făcut și veniturile de perceput56.

Bugetul este un instrument juridic și economic pentru că elaborarea, execuţia șicontrolul bugetar sunt realizate în conformitate cu legile de aprobare, cu procedurile dedrept bugetar dar și în cadrul principiilor contabilităţii publice. Bugetul oferăParlamentului, Guvernului, dar și populaţiei „o imagine de ansamblu, aproape exactă,asupra raportului dintre valoarea bunurilor materiale și imateriale create într -o economie financiară și valoarea eforturilor făcute pentru realizarea lor ”. În economiile moderne,

bugetul nu mai constituie doar un document în care se înscriu veniturile și cheltuielileprobabile ale statului pe o perioadă de douăsprezece luni, ci este un plan financiar la

54M. Of. nr. 431 din 19 iunie 2003.

55M. Of. nr. 336 din 16 aprilie 2004.

56M. Lăzeanu , Curs de știinţă și legislaţie financiară, 1942, p. 133.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 66/278

66

nivel macroeconomic. Bugetul a devenit și un instrument de previziune, atât pe termenscurt, ca urmare a dimensionării veniturilor și cheltuielilor publice la nivelul unui an, câtși pe termen mediu, prin elaborarea bugetelor  program, mai ales pentru cheltuielilepublice de investiţii. 

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, spre deosebire de legile anterioare (Legeanr. 10/1991 și Legea nr. 72/1996), între alţi termeni pe care îi definește s-a oprit și laacela de buget. Definiţia adoptată este foarte generală, probabil din nevoia de a acoperitoate tipurile de bugete la care legea se referă. Astfel, potrivit art. 2.6. bugetul este„documentul prin care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare ainstituţiilor publice”. Aceeași lege, în art. 2.7. definește și bugetul general consolidat ca fiind „ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg ”. 

Din cuprinsul definiţiilor formulate rezultă trei elemente specifice ale bugetuluipublic: 

1. bugetul public este un act de previziune, în sensul că prezintă un tablou evaluativ șicomparativ de venituri publice, adică indică sursele bănești ale bugetului;  2. bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executivă este

  împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască și să perceapă venituri în acordcu prevederile bugetare;

3. bugetul public este un act limitat în timp, de regulă pentruo perioadă de un an, maipotrivită pentru a se efectua programarea și a se urmări execuţia bugetară. 

  În epoca modernă, rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile deexercitare a funcţiilor finanţelor publice (de repartiţie și de control). Bugetul nureprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu și prin care se compară veniturile șicheltuielile publice, rolul acestuia fiind mult mai complex. El este considerat de cătrefinanţiști un instrument prin care se realizează alocarea  și redistribuirea  resurselor șicare prezintă utilitate în procesul reglării activităţii economice și sociale. 

Rolul alocatival bugetului decurge din natura statului și din funcţiile sale, din faptul căel are sarcina finanţării serviciilor publice. Bugetul public reflectă, în partea de cheltuieli,modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar. Dar statul se poate manifesta și caagent economic, atât prin dezvoltarea unor activităţi industriale și comerciale proprii, câtși prin participarea la finanţarea unor activităţi în sectorul privat, cheltuielile din astfel deacţiuni fiind evidenţiate în bugete anexe și în conturi speciale de trezorerie.

Rolul redistributiv al bugetului derivă din natura acestuia de instrument de mobilizarea resurselor și de repartizare a acestora pentru finanţarea unor activităţi și acţiuni

stabilite prin lege. Bugetul este instrumentul prin care se redistribuie o parte dinprodusul intern brut, redistribuire care se realizează atât prin intermediul impozitelor șitaxelor, cât și al cheltuielilor. Astfel, prin intermediul impozitului progresiv asupraveniturilor persoanelor fizice se realizează, în fapt, o redistribuire a veniturilor întrediferite categorii sociale. Tehnicile fiscale prin care se asigură, pe calea impozităriiveniturilor, redistribuirea produsului intern brut, sunt: deducerile din venit, neimpozitareaveniturilor mici, diferenţierea impunerii în funcţie de tranșele de venit, instituirea deimpozite particulare numai pentru persoanele ce obţin venituri sau deţin averi foarte

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 67/278

67

mari, utilizarea unor impozite diferenţiate în raport cu originea veniturilor. Pe de altăparte, și destinaţia dată resurselor, respectiv cheltuielile aprobate și subvenţionareaunor activităţi, reprezintă modalităţi de înfăptuire a redistribuirii produsului intern.Alocarea de resurse pentru subvenţionarea organismelor de asigurări socialegenerează redistribuire în scopul asigurării protecţiei sociale, după cum susţinerea de la

buget a agriculturii, a cercetării știinţifice, a unor acţiuni social-culturale constituie și ea omodalitate de redistribuire a veniturilor.

Rolul de reglare a vieţii economicedecurge din importanţa bugetului de stat cainstrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată deGuvern. Prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei stimulând saufrânând o anumită activitate. Autorităţile publice pot acţiona, în acest s cop, prinintermediul cheltuielilor, veniturilor și soldului bugetar. Impozitele, împrumuturile de stat,cheltuielile publice și altele, au fost și sunt folosite de autoritățile publice”ca instrumentepentru promovarea creșterii economice, corectarea ciclului economic, ocuparea forțeide muncă, restabilirea echilibrului general perturbat de factori conjuncturali (…).Sistemele noastre economico bugetare moderne sunt structural dotate cu forțe de

stabilizare automată foarte eficace. Ziua sau noaptea, indiferent dacă Președintele seaflă sau nu la Casa Albă, sistemul bugetar contribuie, aidoma unui reostat, laneutralizarea factorilor de dezechilibru”.57 

Cheltuielile publice constituie un mijloc de care statul dispune pentru a favorizarelansarea globală sau sectorială a vieţii economice. Sporirea părţii din resurselepublice care se distribuie cu titlu de cheltuieli influenţează consumul și producţianaţională. Astfel, creșterea numărului de salariaţi determină o creștere a cererii debunuri și servicii și, implicit, o creștere a producţiei naţionale, după cum diminuareacheltuielilor publice poate reprezenta un mijloc prin care Guvernul acţionează în sensulreducerii importului și limitării inflaţiei. 

Veniturile publice, în special taxele și impozitele, pot fi  utilizate ca instrument de politicăeconomică în două direcţii opuse: fie pentru frânarea activităţii economice, fie pentru asusţine relansarea acestor activităţi. Sporirea fiscalităţii reduce nivelul veniturilor disponibile și influenţează în mod direct  consumul, după cum reducerea impozitelor produce un surplus de venituri care permite relansarea consumului. La rândul lor,modificarea accizelor favorizează sau frânează cererea pentru un anumit produs.

De asemenea, prin intermediul instrumentelor fiscale (cote de impunere, deducerifiscale, scutiri) sau a provizioanelor speciale care diminuează veniturile impozabilepoate fi susţinută relansarea economică. Reducerea impozitului pe profit are drept efectstimularea activităţii în domeniul respectiv de activitate și crearea resurselor necesaredezvoltării viitoare, prin folosirea profitului pentru autofinanţare. 

57 Paul D. Samuelson citat de I. Văcărel și colectivul în Finanțe publice, p.89.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 68/278

68

3. Natura juridică a bugetului 

Bugetul public național are o natură ambiguă: el este un instrument financiar șicontabil care îmbracă o formă juridică, dar și un prin careinstrument se pun în operăpolitici ale partidului (partidelor) politic care exercită puterea, voința politică a

acestor forțe. Un ansamblu de conturi care descriu, pentru o perioadă determinată,toate resursele și toate cheltuielile permanente ale statului. Conform unor opinii recente,bugetul modern „este un act intervenționist al statului datorită acțiunii sale asuprastructurii economice, a structurilor sociale și asupra situației economice și monetare ”58 

  În sistemul nostru de drept, bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat seaprobă de Parlament și se adoptă prin lege ordinară, într -o procedură diferită însă dea celorlalte legi ordinare. Concluzia care se desprinde din textele constituționale șilegale (Legea nr. 500/2002) care reglementează materia este aceea că bugetul statuluiare natură juridică de lege, dar calificarea bugetului public constituie încă o problemăcontroversată. 

Conform opiniilor formulate, bugetul public este susceptibil de a fi calificat59:

1. ca act având natura juridică de lege; 2. ca act administrativ sau act condiție de natură administrativă; 3. ca act administrativ și legislativ, în același timp; 4. ca act de planificare sau act financiar.

4. Tipuri de bugete folosite în practică 

Bugetele publice au o structură diferită, funcţie de structura organizatorică a fiecăruistat. Din punctul de vedere al structurii organizatorice, statele sunt:

State de tip unitar (ex: Austria, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, România, Suedia,

Turcia etc.), care au o legislaţie unică şi organe centrale unice ale puterii şiadministraţiei de stat, teritoriu împărţit în unităţi administrativ - teritoriale, conduse de

organe locale autonome, cu personalitate juridică şi care dispun de bugete localeproprii. Structura bugetară a statelor de tip unitar cuprinde un buget general al

statului (în ţara noastră este numit bugetul de stat) şi bugete locale autonome, caresunt organizate la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Sistemul bugetar al

ţării noastre este specific unui stat de tip unitar.

State de tip federal (ex: Australia, Canada, Elveţia, Iugoslavia, India, Germania,Statele Unite ale Americii etc.) care sunt formate din statele membre ale federaţiei şiunităţile administrativ-teritoriale, structura bugetară este formată din: bugetulfederaţiei, bugetele statelor, provinciilor, landurilor, cantoanelor membre ale  

federaţiei şi bugetele locale. 

58 Apud M. Șt Minea și C. F. Costaș, în op. cit. vol. I, p. 75 (citând pe R. Muzellec).  

59D. D. Șaguna, op. cit. p. 525 și E. Bălan. op. cit. p. 18. I. Condor , op. cit. p. 77 și I. Gliga , op.cit. p. 40

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 69/278

69

Indiferent de natura (încă ambiguă și evolutivă) a Uniunii Europene, aceastapromovează politici economice și sociale de interes pentru toate țările membre șicetățenii acestora, are instituții (Parlamentul european, Consiliul UE, Comisiaeuropeană, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi etc.) și funcționari care fac posibilăfuncționarea instituțiilor, luarea deciziilor și punerea lor în practică. Cetățenii statelor 

membre ale Uniunii au o sumă de nevoi comune, diferite de cele care sunt satisfăcute  în țările lor, cum sunt cele legate de: politica agricolă, siguranța alimentară, politicaindustriala, piața internă, politica fiscală și vamală etc. De aceea, Uniunea Europeană,are cheltuielile proprii și are nevoie de venituri, are nevoie de un act de planificare aactivității sale financiare, de un buget propriu de venituri și cheltuieli.  

Bugetul Uniunii Europene este, conform Regulamentului financiar al CE nr. 1605/2002și Normelor de aplicare ale acestuia, un instrument care, pentru fiecare exercițiufinanciar, prevede și autorizează toate veniturile și cheltuielile considerate necesarepentru Comunitatea Europeană și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. 

Este de menționat că, începând din anul 1998, bugetul anual al Uniunii este stabilit înconcordanţă cu un plan financiar pe termen mediu, care definește limitele anuale alecheltuielilor comunitare și au creat un cadru care facilitează adoptarea anuală abugetului și controlul asupra evoluţiei cheltuielilor. Astfel, în anul 1999, au fost stabiliteși adoptate liniile directoare ale politicii bugetare pe o perioadă de 7 ani (2000 și 2006),care au inclus și cheltuielile pentru lărgirea Uniunii. Pentru perioada 2007 -2013, au fostadoptate (în anul 2004) liniile directoare ale unui buget cu un plafon de cheltuieli de862,363 miliarde € (în prețuri 2004). Pentru anul 2009, bugetul a fost stabilit la 116miliarde de Euro, ceea ce înseamnă aproximativ 1% din produsul intern brut al Uniuniiși că fiecare locuitor al Uniunii contribuie la bugetul acesteia cu 235 de Euro.

Test de verificare

1. Care sunt cele mai importante instituţii ale statului cu atribuţii în domeniul financiar şice atribuţii au aceste instituţii. 

2. Care este natura juridică a bugetului de stat? 3. Discutaţi tipurile de bugete folosite în practică. 

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar. Sistemul bugetar , Universul Juridic (București – 2009), pp.74 - 104 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 70/278

70

Bibliografie facultativă: 

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 59-95.

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 63-86;

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 35-55;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 50-75;

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 52-74.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 71/278

71

Unitatea de învăţare 4: 

PRINCIPII ŞI REGULI BUGETARE; SISTEMUL BUGETAR:

Cuprins tematic:

  Principii şi reguli bugetare;  Sistemul bugetar şi competenţele de aprobare a bugetelor; 

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Explicaţi principiile bugetare;   Analizaţi sistemul bugetar al României; 

  Identificaţi competenţele în aprobarea bugetului de stat al României.   Indicaţi cine are drept de iniţiativă bugetară; 

1. Principii şi reguli bugetare 

Cele mai multe dintre principiile și regulile bugetare sunt formulate în cele două legifinanciare, respectiv în art. 8-15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice și art.7-17 din Legea nr.273/2006, privind finanţele publice locale, dar unele dintre acesteasunt considerate ca atare în doctrina de specialitate. Dintre aceste, unele sunt aplicabileatât bugetului statului, cât și bugetelor locale, altele, numai pentru bugetelecomunităţilor locale. Aceste principii sunt: 

1. principiul universalității bugetului (comun); 2. principiul transparenței și publicității (comun); 3. principiul unității (comun); 4. principiul anualității (comun); 5. principiul specializării bugetare (comun);6. principiul unității monetare (comun); 7. principiul echilibrului (comun, dar formulat numai în legea finanţelor locale); 8. principiul realităţii (doctrina); 9. principiul neafectării veniturilor (doctrina); 10. principiul autonomiei locale (specific bugetelor locale);11.principiul solidarităţii (specific bugetelor locale); 12.principiul proporţionalităţii (specific bugetelor locale); 13.principiul consultării (specific bugetelor locale); 

Vom vedea însă că, în practică, principiile bugetare sunt deseori nesocotite, că acestlucru nu se întâmplă doar la noi, că aceste principii sunt, nu de puţine ori, în contradicţiecu regulile după care se conduc instituţiile publice și constituie o imposibilitate totalăpentru ca ele să poată da un bun rezultat financiar. Vom vedea, de asemenea, că legile

  înseși permit abateri de la principiile pe care tot ele le consacră. Dar, principiile

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 72/278

72

formulate sunt considerate, chiar și în aceste condiţii, necesare pentru elaborarea șiexecuția conformă a bugetelor. 

1.1. Principiul univ ersalităţii bugetului  

Principiul universalităţii este comun celor două tipuri de bugete (art. 8 din Legea nr.500/2002 și art. 7 din Legea nr. 273/2006) și presupune includerea în buget a tuturor veniturilor și cheltuielilor publice în sume brute sau totale, fără omisiuni și fărăcompensări reciproce. Toate veniturile și cheltuielile se înregistrează în buget integralfără a fi regularizate între ele. 

Principiul universalităţii presupune că veniturile bugetare nu pot fi afectate direct uneicheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor și sponsorizărilor , care au stabilitedestinaţii distincte. Conform acestui principiu, serviciile administrative nu pot să -șiprocure fonduri pentru ele însele, resursele acestora fiind alcătuite, exclusiv, dinalocațiile bugetare, din sumele repartizate de la buget. Orice cheltuială a acestor serviciipoate fi efectuată în limitele sumelor alocate pentru aceasta și orice sumă încasată va

constitui venit al bugetului, iar nu a serviciului care o încasează. În acest sens, Legeaprevede, de altfel, expres, că „este interzisă efectuarea cheltuielilor publice direct dinveniturile încasate”. Pe de altă parte, universalitatea implică și neafectarea veniturilor. Încadrul bugetului, veniturile și cheltuielile alcătuiesc două mase distincte și autonome,veniturile servind la efectuarea ansamblului de cheltuieli aprobate și nu la o anumecheltuială. 

Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicândcompensarea între cheltuieli și venituri proprii. Bugetul de stat, elaborat sub forma unuibuget „brut”, permite analiza corelaţiilor existente între diferite categorii de venituri șicheltuielile corespunzătoare acestora, precum și cunoașterea volumului total alcheltuielilor de efectuat și al veniturilor de încasat60. 

Două reguli asigură realizarea în practică a acestui principiu. Prima  este aceea anecompensării cheltuielilor proprii cu veniturile proprii, iar cea de a doua  presupuneneafectarea unora dintre veniturile realizate pentru cheltuielile necesare întreţineriiinstituţiilor publice sau pentru desfășurarea unor activităţi care se finanţează de la stat.  

Principiul universalităţii bugetului prezintă și dezavantajul că, date fiind proporţiile pecare le impune bugetului, este foarte mult amplificată evidenţa contabilă bugetară și

60Principiul universalităţii permite cunoașterea și controlul sumei exacte a cheltuielilor publice. Dacă s -ar distinge, pe de o parte veniturile și, pe de altă parte, cheltuielile, ar fi imposibil, fie să se compensezevenituri le și cheltuielile, fie să se afecteze un anume venit unei cheltuieli (…). În fapt, principiul universa- lităţii permite să se evite ca anume servicii publice să nu dispună de fonduri proprii și să nu reușeascăastfel să- și dobândească independenţa faţă de autorităţile centrale. Dacă serviciile fiscale care încaseazăveniturile ar păstra o parte din acestea pentru acoperirea cheltuielilor lor de percepere, în fapt, ele ar 

 putea să- și constituie fonduri de rezervă care le- ar asigura o anumită autonomie faţă de tezau rul public.Chiar dacă administratorii ar avea dreptul să- și acopere cheltuielile prin venituri special afectate, ei ar dispune de o liber tate financiară evidentă”. P. Lalumiere, Les Finances publiques, 1970, p. 67

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 73/278

73

conduce la evidenţierea unor rulaje artificiale a sumelor reprezentând venituri șicheltuieli publice.

Există și unele excepţii de la principiul universalităţii, ca de exemplu:  

resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o

afectaţiune specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;    fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia

administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţiideterminate;

  reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenitesau acordate cu titlu provizoriu. 

1.2. Principiul transparenței și publicităţii  

Potrivit art. 9 din Legea nr. 500/2002, sistemul bugetar este deschis și transparent,aceasta realizându-se prin:

1. dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; 2. dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul

aprobării acestora; 3. publicarea   în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de

aprobare a bugetelor și conturilor anuale de execuţie a acestora; 4. mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului

bugetului, exceptând informaţiile și documentele nepublicabile, prevăzute de lege61.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 273/2006, a finanțelor publice locale, principiul publicităţiipresupune că procesul bugetar este deschis și transparent, acesta realizându-se prin:

1. publicarea în presa locală sau  afișarea la sediul autorităţii administraţiei publicelocale respective a proiectului de buget local și a contului anual de execuţie aacestuia;

2. dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia;  3. prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în ședinţă publică. 

1.3. Principiul unităţii  

  În dreptul nostru, principiul unităţii bugetului este consacrat încă din 1860, iar Legeaprivind finanţele publice, nr. 500/2002, îl reafirmă în art. 10, potrivit căruia „veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într -un singur document pentru a se asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice”, ceea ce face ca acest principiu să fie înstrânsă legătură cu cel al universalității.

61  Pentru obligaţiile de informare ce revin autorităţilor și instituţiilor publice a se vedea și Legea nr.

544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în M. Of. 663 din 23 octombrie2001. Între informaţiile calificate de interes public de această lege și la care accesul este liber șineîngrădit se numără și cele privind sursele financiare, bugetul și bilanţul contabil.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 74/278

74

  În accepţiunea clasică, principiul unităţii bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor și cheltuielilor statului, în sumele lor globale,  într -un singur document,dispoziția fiind formulată în termeni asemănători în art. 4 din Regulamentul financiar alUniunii Europene („Bugetul este un instrument care, pentru fiecare exercițiu financiar,prevede și autorizează toate veniturile și cheltuielile considerate necesare pentru

Comunitatea Europeană și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice”). Respectarea acestei cerinţe conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă informaţiide ansamblu privind resursele publice și utilizarea lor, permite aprecierea importanţeidiverselor categorii de venituri și cheltuieli. 

Noua lege a finanţelor publice, deși sporește numărul de bugete  care alcătuiescsistemul bugetar, întărește principiul unităţii prin două dispoziţii. Astfel:  

1. Spre deosebire de legea anterioară (Legea nr. 72/1996) care, în art. 19 conţinea oexcepţie de la principiul unităţii care prevedea că „fondurile speciale, aprobate prinlegi speciale, se constituie în afara bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat”, în noua lege a finanţelor publice, în art. 78, prevede că bugetele

fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie și se administrează în afara bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat (bugetul Fonduluipentru asigurările sociale de sănătate și bugetul asigurărilor de șomaj) se aprobă caanexă la legea bugetului de stat și, respectiv, la legea bugetului asigurărilor socialede stat.

2. Potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 500/2002, în vederea respectării principiilor bugetare, în termen de trei ani, Guvernul trebuie să propună Parlamentuluimodificarea actelor normative pentru desfiinţarea veniturilor și cheltuielilor cudestinaţie specială incluse în bugetul de stat. 

  În materie de bugete locale, principiul unităţii, consacrat prin art. 9 din Legea nr.273/2006, presupune că:

1. Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într -un singur document, pentru a seasigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice locale. 

2. Se interzic reţinerea și utilizarea de venituri în regim extrabugetar, precum șiconstituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale, dacă legea nuprevede altfel.

1.4. Principiul anualităţii  

Conform principiului anualităţii, bugetul public se aprobă în fiecare an de cătreParlament. Anualitatea este primul principiu bugetar aplicat în practică și el s -a menţinutde-a lungul timpului, deși conţinutul tradiţional a fost uneori reconsiderat din raţiunitehnice legate de asigurarea stării de echilibru sau din cauze economice referitoare, maiales, la finanţarea cheltuielilor de investiţii care necesită alocarea resurselor pe intervalemai mari de un an.

Alegerea perioadei de înregistrare contabilă și de execuţie a operaţiunilor bugetare esteesenţială din punctul de vedere al gestionării resurselor publice. În temeiul principiuluianualităţii, durata de timp pentru care puterea legiuitoare autorizează puterea executivăsă încaseze veniturile publice și să efectueze cheltuieli publice este limitată la un an. La

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 75/278

75

expirarea acestei perioade este necesară o nouă autorizare din partea legiuitoruluipentru o altă durată de timp. 

Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă la perioada de timppentru care se întocmește și se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp

  în care se încasează veniturile și se efectuează cheltuielile înscrise în autorizaţia dată

Guvernului de către Parlament. Aprobarea anuală a veniturilor și cheltuielilor publice de către Parlament dă acestuiaposibilitatea să examineze proiectul de buget public și, prin acest examen, să -șiexercite controlul asupra politicii financiare a executivului.

1.5. Principiul specializării bug etare 

Potrivit principiului specializării bugetare, înscris în art. 12 din Legea nr. 500/2002,veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget pe surse deprovenienţă și, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economicăși destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare. 

Specializarea bugetară impune individualizarea veniturilor publice (taxe, impozite,contribuţii etc.) și specializarea creditelor publice, adică aprobarea de către Parlament aveniturilor pe surse de formare și a creditelor bugetare pe categorii de cheltuieli. Prinbuget, se aprobă nivelul cheltuielilor ca limite maxime care, pentru fiecare destinaţiereprezintă creditele bugetare62 în limita cărora se pot face plăţile.

Principiul specializării bugetare este contrariul autorizării în bloc a tuturor cheltuielilor șiveniturilor statului. Individualizarea poziţiilor privind veniturile și cheltuielile publice, pebaza unor criterii definite semnifică specializarea bugetară. 

Principiul specializării bugetare este întărit de regulile formulate în art. 14 din lege cuprivire la cheltuielile bugetare. Astfel: „(1) Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă șilimitată și sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice și în legile bugetar eanuale. (2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete (bugetele la care se aplicăLegea nr. 500/2002, n. n.) și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu existăbază legală pentru respectiva cheltuială. (3) Nici o cheltuială din fondur i publice nupoate fi angajată, ordonanţată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu areprevederi bugetare”. 

Pentru ca puterea legislativă să poată avea o imagine clară asupra bugetului de stateste necesar ca veniturile și cheltuielile să fie înscrise în buget după o schemă unitară.Gruparea veniturilor și cheltuielilor într -o anumită ordine și pe baza unor criterii precisdeterminate poartă denumirea de clasificaţie bugetară, dar asupra acestei probleme

vom reveni.

62  Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat și aprobată de puterea

legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 76/278

76

  În cazul bugetelor locale, principiul specializării bugetare presupune, de asemenea, căveniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget pe surse deprovenienţă și, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economicăși destinaţia acestora (art. 12).

1.6. Principiul unităţii monetare Potrivit acestui principiu, consacrat în art. 13 a Legii finanţelor publice nr. 500/2002,toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională. Moneda naţională esteleul, iar subdiviziunea acestuia este banul [art. 137 alin. (2) din Constituţia României].Același conţinut îl are principiul unităţii monetare și pentru bugetele locale (art. 10Legea nr. 273/2006, a finanțelor publice locale). 

 Înscrierea acestui principiu în lege este inutilă, dat fiind faptul că leul este consacrat caatare printr-o dispoziţie cu caracter constituţional, dar menţionarea lui conferă, credem,caracter temporar actualei legi a finanţelor publice, având în vedere perspectivaintegrării României în UE și adoptării monedei europene.

Principiul îl regăsim și în Regulamentul financiar al UE, sud titlul „principiul unității decont”, care prevede, în art. 16, că „bugetul se întocmește și se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro”, fiind permise, totuși, pentru unele fluxuri de numerar și, încazul conturilor de avans, precum și pentru gestionarea administrativă a serviciuluiextern al Comisiei, efectuarea de operațiuni în monede naționale. 

1.7. Principiul echilibrului bugetar 

  În actuala lege a finanţelor publice deși principiul echilibrului bugetar nu mai esteformulat -  el regăsindu-se însă în legea finanțelor publice locale (art. 13) și înRegulamentul financiar al UE (art. 14) - mai multe dispoziții ale acestor legi (inclusiv ale

Legii nr. 500/2002) obligă autoritățile la luarea de măsuri de execuție care să asigure, înpermanență, echilibrul bugetar. În concepția legiuitorului nostru, starea de echilibru abugetului statului apare doar ca un deziderat, dar există încă țări în care, prin lege, esteinterzisă întocmirea unor bugete dezechilibrate.

Principiul echilibrului bugetar a fost și încă mai este considerat de mulţi autori unprincipiu extrem de important pentru bugetul public naţional, dar ignorarea lui prinrecenta lege a finanţelor publice nu poate fi socotită doar o scăpare și credem chiar, căeliminarea lui din cuprinsul legii finanțelor publice s-a făcut deliberat, pentru a scoateautoritățile de sub presiunea unui principiu consacrat legislativ inutil, pentru că nu poatefi respectat în practică. 

Conform acestui principiu, starea de echilibru este dată de egalitatea dintre veniturilebugetare și cheltuielile bugetare în cadrul unui exerciţiu bugetar și presupuneacoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar.Anualitatea și echilibrul bugetului erau indisolubil legate, având drept rezultat echilibrulanual al bugetului, considerat, în doctrina clasică a finanţelor publice drept „principiul deaur al gestiunii bugetare”. Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugetecorect proporţionate, a unor bugete în care veniturile publice acoperă cheltuielile, cât șila păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 77/278

77

Am afirmat că ignorarea acestui principiu în noua lege a finanţelor publice nu poate fipusă pe seama unei simple scăpări, fiind rezultatul unui act deliberat al legiuitoruluiizvorât din conștiinţa faptului că, în cazul bugetului public naţional este, practic,imposibil de respectat. Principiul echilibrului bugetar a fost abandonat însă în multe țări,  atât sub impulsul teoreticienilor finanţelor funcţionale care promovau teoria bugetelor 

ciclice și cu caracter regulator, cât mai ales sub impactul economiei reale care nuasigura un randament fiscal suficient pentru acoperirea cheltuielilor publice anuale.

Teoria bugetelor ciclice face parte din categoria acţiunilor menite a susţine echilibrulbugetar pe termen lung. Potrivit acestei teorii, în etapele prospere ale ciclului economictrebuie să se constituie fonduri de rezervă sau de egalizare care să fie utilizate pentruacoperirea deficitelor bugetare intervenite în perioadele de declin economic. Acţiunilede acest fel sunt condiţionate, pe de o parte de alternanţa perioadelor de prosperitatecu cele de declin și, pe de altă parte, de măsuri legislative de sporire a taxelor șiimpozitelor în perioadele de prosperitate, pentru constituirea fondurilor de rezervă saude egalizare.

Principiul echilibrului nu poate fi respectat strict, de aceea se recurge la diferite altepractici cum sunt: întocmirea a două bugete, unul ordinar, echilibrat, altul extraordinar,deficitar, ce putea fi echilibrat pe seama veniturilor provenind din împrumuturi șiemisiune bănească (în Germania), asigurarea echilibrului prin operaţiunea de„debugetizare” (în Franţa) sau elaborarea de bugete ciclice (Suedia și alte ţăriscandinave)63.

Deficitul bugetar este folosit adesea ca mijloc de influenţare a dezvoltării economiceprin întrebuinţarea de către stat a unei importante părţi a capitalurilor disponibile pepiaţa internă64. Deficitul bugetar este, totuși, considerat un fenomen cronic al finanţelor contemporane. Cauzele deficitului bugetar sunt multiple și vizează atât propriaeconomie, cât și conjunctura internaţională.

Efectele în plan economic ale deficitului bugetar sunt multiple. Existenţa deficituluibugetar majorează datoria publică, crescând serviciul acesteia, respectiv rambursările,dobânzile și comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea datoriei publice interneși externe. Se consideră chiar că deficitul bugetar contribuie la creșterea ratei dobânziide piaţă și că, prin aceasta, deficitul descurajează investiţiile private și încetinește ritmulcreșterii economice.65 

63I. Văcărel și colectivul, op. cit. p. 516.64

   În ţări ca Japonia, Suedia ori SUA deficitul bugetar se repetă de la un exerciţiu financiar la altul deșiprodusul intern brut crește de la un an la altul.  65

   În contrast cu această opinie, considerată clasică, se situează viziunea potrivit căreia nu există ocorelaţie între deficit și rata dobânzii. Aceasta pornește de la faptul că, în timp, contribuabilii își dau sea -ma că deficitele în lanţ implică impozite mai mari în viitor. Contribuabilii au tendinţa de a realiza economii,atunci când se recurge la finanţarea deficitului din împrumuturi, pentru că veniturile disponibile prezentesunt mai mari decât dacă s-ar majora impozitele curente. Creșterea economiilor populaţiei determinăsporirea disponibilităţilor pe piaţa capitalului de împrumut, compensând cererea sporită de crediteguvernamentale. Cele două efecte (creșterea economiilor și cererea sporită de împrumuturi publice) seanulează reciproc, neinfluenţând nivelul ratei dobânzii. I. Văcărel și colectivul , Finanţe publice, p. 521. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 78/278

78

Acoperirea serviciului datoriei publice presupune echilibrarea veniturilor curente, prove-nind în special din impozite și taxe, în detrimentul efectuării altor cheltuieli publice caresă producă bunuri și servicii suplimentare. În condiţiile unei cereri de credite mari pentruacoperirea deficitului bugetar, rata dobânzii prezintă tendinţă de creștere.  Mărimeadeficitului bugetar, în fiecare an considerat, este influenţată de nivelul și fluctuaţiile pro-

dusului intern brut și de gradul de redistribuire a acestuia prin intermediul instrumentelorfinanciare. Cheltuielile publice, cum sunt cele pentru a  jutor de șomaj și asistenţăpublică, cresc atunci când rata șomajului crește. La rândul lor, veniturile din impozitecresc aproape automat atunci când crește numărul populaţiei ocupate și, implicit,sporește produsul intern brut, iar impozitele și taxele plătite de agenţii economici sunt cuatât mai mari cu cât profitul și cifra de afaceri cresc. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice, având la bază o structură de cote progresive, oscilează, de asemenea, în funcţiede nivelul activităţii economice. 

 În dreptul nostru, finanţarea deficitului bugetar se asigură prin împrumuturi de stat. Esteinterzisă acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin sporirea masei monetare (prinemisiune monetară) sau prin finanţarea directă de către bănci. Este permisă însă

emiterea de bonuri de tezaur de către Ministerul Finanţelor Publice, cu aprobareaGuvernului, dacă aceasta este aprobată prin legea anuală a bugetului și pentru a seface faţă cheltuielilor statului până la încasarea veniturilor aprobate. 

Pentru bugetul Uniunii Europene, echilibrul este regulă de bază, iar recurgerea la  împrumuturi nu este compatibilă cu sistemul de resurse proprii al Uniunii, astfel cumeste acesta reglementat prin Regulamentul financiar. Totuși, principiul echilibruluibugetului Uniunii nu este de natură să împiedice operațiunile de împrumut și de creditgarantate de bugetul general al Uniunii.

1.8 . Principiul realităţii bugetului  

Legea finanţelor publice nr. 72/1996, în art. 4, vorbea și ea de principiul realităţiibugetului, în vreme  ce doctrina tratează acest principiu uneori separat66, alteoriidentificând acest principiu cu cel al specializării bugetului67  sau ignorându-l68. Legilefinanțelor publice în vigoare nu îl enunță. 

Potrivit profesorului M. Șt. Minea, principiul realităţii bugetare „impune a fi avute învedere, cu ocazia întocmirii proiectului de buget, variantele cele mai apropiate derealitate, în sensul prevederii unor cifre de venituri care se vor putea realiza efectiv,respectiv a unor cheltuieli a căror acoperire se poate prevedea ca posibilă în anul fiscalpentru care se stabilesc”69. În această concepţie, principiului realităţii se apropie până laidentificare cu principiul echilibrului bugetar, principiu abandonat de noua lege a

finanţelor publice, dar regăsit încă în legea finanţelor publice locale.

66Vezi M. Șt. Minea, Dreptul finanţelor publice, p. 49. 

67Vezi D.D. Șaguna, Drept financiar și fiscal, Tratat, p. 568 și E. Bălan, Drept financiar, p. 24.

68Vezi I. Gliga , Drept financiar, p. 42-50.

69 Mircea Ștefan Minea și Cosmin Flavius Costaș, Dreptul finanțelor publice, vol. I. Drept financiar, Editura

Wolters Kluwer, 2008, p. 85.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 79/278

79

1.9 . Principiul neafectării veniturilor bugetare 

Această regulă de bază a bugetelor publice, neconsacrată legal, dar enunțată ca atare  în doctrina de specialitate, privește veniturile publice și are afinități cu principiuluniversalității bugetului. 

 Într -adevăr, este de principiu, că veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel  încât veniturile, în totalitatea lor, se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor.Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumitecheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimeaunui venit și nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului specialafectat. Veniturile cu afectaţiune specială, fie că depășesc necesarul de resurse pentruacoperirea cheltuielii respective, ceea ce conduce la o folosire neraţională a fondurilor,fie că sunt insuficiente, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea realizării acţiuniirespective din fondurile de resurse bănești ale bugetului de stat, nu conferă certitudineprivind execuția bugetară. 

Legea finanţelor publice în vigoare nu formulează expres acest principiu, dar conţine oaplicaţie a acestuia în alin. (2) al art. 8 (care definește principiul universalităţii). Potrivittextului amintit, veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetareanume, cu excepţia donaţiilor și sponsorizărilor care au stabilite destinaţii distincte.

  În România, Legea finanţelor publice prevede expres destinaţia resurselor publice,  înţelese ca resurse totale, și care vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor deapărare a ţării și a ordinii publice, susţinerea unor programe de cercetare fundamentală,domeniul economic și finanţarea administraţiei de stat centrale și locale și a altor cheltuieli prevăzute de lege. Fondurile speciale (prevăzute în art. 10 alin. (3) din Legeanr. 500/2002, aprobate anual prin legea bugetară, evidenţiază venituri cu afectaţiespecială reprezentând o excepţie de la principiul neafectării veniturilor bugetare. 

1.10. Reguli bugetare 

Afară de principiile enunțate, Legea nr. 500/2002, formulează și câteva reguli privindcheltuielile bugetare și instituie unele limitări privind micșorarea veniturilor și majorareacheltuielilor bugetare .

Astfel, conform art. 14 din legea finanțelor publice: 

1. Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă și limitată și sunt determinate deautorizările conţinute în legi specifice și în legile bugetare anuale.  

2. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete și nici angajată și efectuată din acestebugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. 

3. Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată și plătită dacănu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.

Potrivit art. 15 din lege, în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiectede acte normative a căror aplicare atrage micșorarea veniturilor sau majorareacheltuielilor aprobate prin buget, trebuie să se prevadă și mijloacele necesare pentruacoperirea minusului de venituri sau creșterea cheltuielilor. În acest scop Guvernul, prinordonatorii principali de credite în domeniul cărora se iniţiază proiecte de acte normative

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 80/278

80

și Ministerul Finanţelor Publice, va elabora fișa financiară, care se atașează laexpunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca document necesar pentru dezbaterea proiectului, și care va fi actualizată în concordanţă cu eventualelemodificări intervenite în proiectul de act normativ. În această fișă se înscriu efectelefinanciare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere: 

1. schimbările anticipate în veniturile și cheltuielile bugetare pentru anul curent șiurmătorii 4 ani; 

2. eșalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale; 3. propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor; 4. propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri. 

2. Sistemul bugetar şi competenţele de aprobare a bugetelor  

Sistemul bugetar român are trei mari componente bugetare care corespund celor treimari direcții de acțiune în și pentru finanțele statului și pentru cheltuielile statului:

1. administrația centrală, care se realizează prin intermediul bugetului de stat, cuanexele sale;

2. administrarea sistemului de asigurări sociale, realizată prin intermediul bugetuluiasigurărilor sociale de stat;

3. administrația publică locală, care se realizează, în mod autonom, în fiecare unitateadministrativ teritorială, prin intermediul bugetelor locale. 

Această clasificare a bugetelor corespunde celei folosite în țările membre ale UniuniiEuropene și a fost consacrată în dreptul comunitar prin Tratatul de la Maastricht și țineseama de natura cheltuielilor, iar nu de autorul acestora.

Prin „sistem bugetar” se înţelege, potrivit art. 1 alin. (2) pct. 38 din legea 500/2002,„sistemul unitar de bugete care cuprinde bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) (din

aceeași lege, n. n.) și bugetele locale”, ceea ce înseamnă că noțiunile de „buget publicnațional” și de „sistem bugetar” desemnează, doar aparent, aceeași instituție juridică,respectiv totalitatea bugetelor care se întocmesc, se aprobă și se execută într -un anfinanciar70. În realitate, sistemul unitar și corelat de fonduri formează ceea ce legea învigoare numește  „bugetul general consolidat” 71, reprezentat de „ansamblul bugetelor,componente ale sistemului bugetar , agregate și consolidate pentru a forma unîntreg ” [art. 1 alin. (2) pct. 8 din Legea nr. 500/2002], ca act prin care se dimensioneazăși se compară, la nivelul unui an, veniturile și cheltuielile statului și ale celorlalte instituţiipublice.

Bugetul general consolidat reflectă fluxurile financiare publice de formare a veniturilor statului (veniturile fiscale și nefiscale) și de repartizare a acestora pe destinaţii înconformitate cu nevoile sociale și cu obiectivele de politică financiară specifice anului la

70  În sensul că noțiunile sunt sinonime, a se vedea și M. Șt. Minea și C. F. Costaș, op. cit. vol. I, p. 65.

71   În sensul că sinonimie există între conceptele de „buget public național” și cel de „buget general

consolidat al statului”, a se vedea și P. Brezeanu, L. Ristea, G. Fotache, A. Trandafir și T. Boengiu,Macrofinanțe, Editura Meteor Press, 2007, p. 136.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 81/278

81

care se referă72, iar consolidarea este operaţia de eliminare a transferurilor de sumedintre două componente ale bugetului general consolidat, în vederea dublei evidenţieria acestora. Rezultă că sinonimie există între noțiunile de „buget public național” și„buget general consolidat”. 

Conform legii finanțelor publice în vigoare, resursele publice la dispoziţia statului sunt

alcătuite din resursele financiare ale statului, ale unităţilor administrativ teritoriale și aleinstituţiilor publice, iar aceste resurse se constituie, se gestionează și se cheltuiescconform unui sistem unitar de bugete, sistem care cuprinde:

1. bugetul de stat;2. bugetul asigurărilor sociale de stat;3. bugetele fondurilor speciale;4. bugetul trezoreriei statului;5. bugetele instituţiilor publice autonome;6. bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat;7. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;8. bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și

ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice;9. bugetul fondurilor externe nerambursabile;10. bugetele locale;

Resursele și cheltuielile reflectate în aceste bugete, cumulate la nivel naţional,alcătuiesc resursele financiare publice totale, respectiv cheltuielile publice totale.

Se constată că bugetul statului nu se prezintă sub forma unui document unic, ci a unuiansamblu de bugete care alcătuiesc sistemul bugetar (conform legii finanțelor publice)sau bugetul public național (conform Constituției). 

Funcţie de natura lor, bugetele se aprobă anual, prin legi și hotărâri ale consiliilor locale,

iar în unele cazuri de către organele abilitate în acest scop prin legi speciale, în cazulbugetelor instituţiilor publice autonome și de către ordonatorul de credite sau organul deconducere cu aprobarea ordonatorului de credite, după caz.

 În cadrul legilor bugetare anuale (de adoptare) se includ următoarele:

1. legea bugetului de stat, legea (legile) de rectificare a bugetului de stat;2. legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea (legile) de rectificare a bugetului

asigurărilor sociale de stat (art. 5 din Legea nr. 500/2002).

Rezultatele execuției acestor bugete se aprobă prin tot prin legi(legea privind contulgeneral anual de execuţie a bugetului de stat și legea privind contul general anual deexecuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat - art. 6 din Legea nr. 500/2002).

72I. Văcărel șialţii , op. cit. p. 562. Caracterul de buget consolidat, arată autorii citaţi, decurge din tehnica întocmirii lui, în conformitate cu care se elimină transferurile dintre diferitele categorii de bugete. Bugetulconsolidat reflectă la nivelul unui an dimensiunea efortului financiar public și, după caz, starea deechilibru sau dezechilibru.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 82/278

82

Constituie anexe ale legilor bugetare, potrivit art. 27 din legea finanțelor publice și,prin urmare, se adoptă odată cu legile bugetare:

1. sintezele bugetelor fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate saugarantate de stat și bugetele fondurilor externe nerambursabile;

2. bugetele ordonatorilor principali de credite și anexele la acestea;  3. sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și criteriile de repartizare a

acestora;4. alte anexe specifice.

Bugetele altor instituţii se adoptă astfel: 

1. bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prinlegi speciale;

2. bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din credite externe contractate saugarantate de stat și fonduri externe, prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilorprincipali de credite;

3. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din credite externe contractate sau

garantate de stat și fonduri externe, de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora;4. bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către

organul de conducere al instituţiei publice și cu acordul ordonatorului de crediteierarhic superior;

5. bugetul trezoreriei statului, prin hotărâre a Guvernului. 

2.1. Bugetul de stat.

Prin bugetul de stat, care este cel mai amplu, dar și cea mai importantă componentă asistemului bugetar, se aprobă constituirea și utilizarea fondurilor la dispoziţia statului,

pentru funcţionarea autorităţilor publice, asigurarea ordinii publice, apărarea ţării,realizarea acţiunilor social-culturale, pentru finanţarea unor investiţii și activităţi deinteres strategic, asigurarea protecţiei și refacerea mediului înconjurător, asigurareamăsurilor de protecţie socială a populaţiei și realizarea programelor de cercetare etc.,precum și măsurile intervenționiste ale statului.

Bugetul de stat conține veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora pentrucheltuieli pe domenii, în scopul acoperirii trebuințelor comune. 

 În buget, veniturile bugetului de stat sunt evidenţiate pe surse de provenienţă în venituricurente (fiscale și nefiscale) și venituri din capital. Cheltuielile prevăzute și aprobate prinbugetul de stat sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pecheltuieli curente și de capital.

Așa cum am mai arătat, bugetul reprezintă și instrumentul prin intermediul căruia statul  își realizează politicile intervenționiste. Prin intermediul bugetului, statul intervine înviața economică în scopul reglării sau corectării proceselor economice și sociale, pentrurealizarea unor obiective sociale și economice care nu pot fi puse altfel în practică.

Bugetul de stat se aprobă prin lege. Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursulexerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 83/278

83

noiembrie. Legilor de rectificare li se aplică aceleași proceduri ca și legilor bugetareanuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.

Bugetul de stat este administrat de Ministerul Finanțelor Publice. 

2 .2. Bugetul asigurărilor sociale de stat  

Sistemul asigurărilor sociale de stat din România este pus în practică pe baza unuibuget propriu. Există însă și sisteme de asigurări care nu sunt integrate sistemuluipublic de asigurări sociale,  fiind organizate la nivelul unor asociații profesionale (deregulă, a profesiilor liberale) cum sunt la noi, de exemplu, asigurările sociale pentruavocați. 

Parte componentă a bugetului public naţional, bugetul asigurărilor sociale destateste planul financiar anual prin care se aprobă constituirea, repartizarea și utilizareafondurilor bănești necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor și membrilor de familie aiacestora. Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din bugetele pentru asigurările sociale de la nivelul caselor judeţene de pensii și al Casei de Pensii a Municipiului

București și din bugetul asigurărilor sociale elaborat de Casa Naţională de Pensii și alteDrepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), care cuprinde veniturile și cheltuielile pentruasigurările sociale de stat la nivel centralizat. Tot în cadrul aceluiași buget sunt aprobateși bugetele aferente unor categorii speciale de asigurări, cum sunt: asigurările socialepentru accidente de muncă și boli profesionale și asigurările pentru șomaj, cumențiunea că bugetele acestora au veniturile și cheltuielile lor proprii.  

Proiectul acestui buget se elaborează de Guvern, pe baza propunerilor CNPAS, cuavize ale Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și ale Ministerului Finanţelor Publice și se supune spre aprobare Parlamentului, unde este dezbătut mai întâi încomisiile de specialitate și apoi în plen. 

Deși este parte componentă a bugetului general consolidat, acesta se adoptă prin lege separatăși se administrează de sine stătător, pe baza principiului autonomiei, de cătreCasa Naţională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, soluţie care prezintăavantajul de a permite utilizarea integrală a resurselor pentru acţiunile de ocrotiresocială a populaţiei îndreptăţite și de a se reporta pe anii următori eventualeleexcedente.

2.3. Bugetele fondurilor speciale 

  În afara bugetului de stat, ca excepţie de la principiul unităţii bugetare, anual suntaprobate veniturile și cheltuielile fondurilor speciale, respectiv, bugetele fondurilor

speciale, care au destinaţii precizate prin legi speciale.Bugetele fondurilor speciale  se întocmesc pentru finanţarea anumitor obiective șiacţiuni necesare în perioada considerată, pentru care se instituie, prin lege, prelevăriobligatorii predestinate acestora. Acestea sunt aprobate ca anexe la bugetul de stat,bugetul asigurărilor sociale de stat sau a bugetelor locale și se numesc bugete anexe.Astfel, prin diverse acte normative, de-a lungul timpului, au fost aprobate constituirea anumeroase fonduri, între care: Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic,Fondul special al drumurilor publice, Fondului special pentru protejarea asiguraţilor,

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 84/278

84

Fondul special pentru sănătate, Fondul pentru asigurări sociale de sănătate, Fondulspecial de solidaritate socială, Fondul special pentru dezvoltarea și modernizareapunctelor de control pentru trecerea frontierei precum și a celorlalte unităţi vamale,Fondul naţional de solidaritate, Fondul special pentru promovarea și dezvoltareaturismului, Fondul special al aviaţiei civile, Fondul special pentru executarea lucrărilor 

de consolidare la Palatul de Justiţie din București etc.2.4. Bugetul trezoreriei statului 

Reamintesc că Trezoreria statului este organizată și funcţionează ca un sistem unitar șiintegrat prin care statul asigură efectuarea operaţiunilor de încasări și plăţi privindfondurile publice, inclusiv cele privind datoria publică și a altor operaţiuni ale statului.Trezoreria statului este organizată și funcţionează ca un sistem unitar, în cadrulMinisterului Finanţelor Publice, în a cărui structură organizatorică funcţionează Unitateade Management a Trezoreriei statului, cu statut de direcţie generală (condusă de unsecretar de stat) și la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice,respectiv în cadrul Direcţiilor Generale ale Finanţelor Publice și ale Administraţiilor Finanţelor Publice în care funcţionează Direcţii de Trezorerie și Contabilitate Publică. 

Bugetul trezoreriei statului cuprinde bugetul de venituri și de cheltuieli a acestei instituţii.Partea de venituri a bugetului Trezoreriei este alcătuită din dobânzi, dobânzipenalizatoare, majorări, comisioane încasate și alte venituri73, iar la cheltuieli, dobânzileși comisioanele plătite, cheltuieli de funcţionare a unităţilor Trezoreriei Statului.

2 .5. Bugetele instituţiilor publice autonome. 

  În finanţele publice, denumirea de „instituţii publice” este o denumire generică ceinclude Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Curtea Constituțională, ConsiliuSuprem de Apărare a Țării, ministerele, celelalte organe de specialitate aleadministraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum șiinstituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora (art. 3pct. 30 din Legea nr. 500/2002). Cheltuielile instituţiilor publice precum CameraDeputaţilor, Senatul, Administraţia Prezidenţială, Curtea Constituţională, Curtea deConturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului,administraţia publică centrală, care include Secretariatul General al Guvernului,Cancelaria primului Ministru, ministerele și celelalte autorităţi ale administraţiei pub licecentrale de specialitate au fost aprobate prin Legea bugetului de stat pe anul 2009.

73Art. 11 alin (2) din OUG 146/2002 rep.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 85/278

85

Instituţiile publice autonome sunt, așadar, alte instituţii decât cele mai sus menţionate,dar un criteriu de determinare a acestora nu ne este oferit de legea finanţ elor publicedecât prin referirea la aprobarea bugetelor acestor instituţii de către organele abilitate înacest scop prin legi speciale [art. 16 lit. b) din Legea nr. 500/2002].

2 .6. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din buget ul de stat; Potrivit art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 500/2002, obiectul acestei legi îl constituie,

  între alte bugete, și „bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial dinbugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, dupăcaz”, dar ultimele două bugete mai sunt enumerate și la lit. b) și c) ale aceluiași articol.

Pe de altă parte, este de remarcat faptul că, de regulă, instituţiile publice sunt finanţateintegral din bugetul de stat, așa încât enunţarea bugetelor instituţiilor publice finanţateintegral de la bugetul de stat în art. 1 alin. (2) lit. f) nu este doar inutilă, ci și de natură agenera confuzii, pentru că aceasta nu mai este decât o problemă de repartizare afondurilor aprobate către beneficiarii finanţării de la buget a activităţii. Legea finanţelor 

publice în vigoare dispune că bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetulde stat se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora [art.16 lit. d)], în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale sau a legii derectificare în Monitorul Oficial. În această situaţie sunt instituţiile publice aflate înraporturi de subordonare financiară faţă de ordonatorul principal de credite. Este cazul,

 între altele, a instanţelor judecătorești, pentru care ordonatorul de credite este MinisterulJustiţiei, problemă care continuă să provoace suspiciuni sub aspectul independenţei

 justiţiei ca putere în stat.

 În ce ne privește, credem că acest text de lege are înţeles numai cu referire la bugeteleinstituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat, situaţie în care se află aceleinstituţii cărora legea le permite, prin excepţie de la principiul depersonalizării veniturilor,ca o parte sau totalitatea veniturilor pe care le realizează (prin plata de către beneficiaria serviciilor prestate sau din valorificarea bunurilor pe care le produce) să fie folositepentru acoperirea propriilor cheltuieli.

Bugetele instituţiilor finanţate parţialdin bugetul de stat se aprobă prin lege, ca anexe labugetele ordonatorilor principali de credite [art. 16 lit. c) din Legea nr. 500/2002].

2 .7. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii. 

Finanţarea unor instituţii publice integral din venituri proprii  încalcă mai multe principiibugetare și credem că excepţia instituită de lege în privinţa acestora nu poate aveadecât caracter temporar.

Bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se aprobăde către organul de conducere al instituţiei publiceși cuacordulordonatorului decredite ierarhic superior, în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anualesau a legii de rectificare în Monitorul Oficial. Exemplu: Oficiul de Stat pentru Invenții șiMărci, în prezent în subordinea Ministerului Întreprinderilor Mici și Mijlocii. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 86/278

86

2.8. Bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice 

Guvernul este autorizat să garanteze împrumuturi interne și externe numai prinMinisterul Finanţelor Publice, contractate în scopuri prioritare pentru economia

românească, stabilite, pentru fiecare caz în parte, prin hotărâre a Guvernului.Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligaţie necondiţionată șiirevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor și a altor costuri aferente

  împrumuturilor contractate sau garantate; comisioanele, valoarea discontului,cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea împrumuturilor de stat, precumși cheltuielile aferente serviciilor prestate de agenţiile de rating pentru evaluarea risculuide ţară vor fi plătite din bugetul de stat. 

  În vederea plăţii serviciului datoriei publice guvernamentale se acordă autorizarebugetară permanentă pentru efectuarea acestor cheltuieli. Sursele de plată pentruserviciul datoriei publice guvernamentale sunt, după caz, următoarele: 

1. disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului; 2.   împrumuturile de stat pentru finanţarea și refinanţarea datoriei publice

guvernamentale;3. cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat; 4. sumele încasate de către instituţiile financiare mandatate de Ministerul Finanţelor 

Publice pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta, în numeleși în contul statului, de la beneficiarii finali de împrumuturi;  

5. sumele încasate de Ministerul Finanţelor Publice de la beneficiarii finali ai  împrumuturilor, în baza acordurilor de împrumut subsidiar, încheiate în condiţiileacordurilor de împrumut intervenite între statul român și creditori; 

6. sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor finali, în baza acordurilor de împrumutsubsidiar și a acordurilor de împrumut subsidiar și garanţie încheiate între MinisterulFinanţelor Publice, autorităţile administraţiei publice locale și agenţii economici desub autoritatea acestora, în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statulromân și creditori; 

7. sumele prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat împrumuturi cugaranţia statului; 

8. fondul de risc, pentru situaţiile în care sunt executate garanţiile emise de MinisterulFinanţelor Publice sau în cazul în care beneficiarii finali ai împrumuturilor directe șisubîmprumutate nu își onorează obligaţiile prevăzute în acordurile de împrumutsubsidiar sau în acordurile de împrumut subsidiar și garanţie; 

9. alte surse, în condiţiile legii. 

Rambursarea ratelor de capital aferente serviciului datoriei publice guvernamentaledirecte se face prin refinanţarea acestora de către Ministerul Finanţelor Publice. 

Bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare,dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice se aprobă prin lege [art. 16 alin. (1)lit. a) din Legea nr. 500/2002].

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 87/278

87

2.9. Bugetul fondurilor externe nerambursabile 

Fondurile externe nerambursabile74  se cuprind în anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite și se aprobă odată cu acestea. Creditele bugetare aferentefondurilor externe nerambursabile au caracter previzional și se derulează conform

acordurilor încheiate cu partenerii externi. Fondurile externe nerambursabileseacumulează într -un cont distinct și vor fi cheltuite numai în limita disponibilităţilor existente în acest cont și în scopul în care au fost acordate. 

Bugetele fondurilor externe nerambursabile se aprobă prin lege [art. 16 alin. (1) lit. a),art. 51 și art. 29 din Legea nr. 500/2002]. 

2.10. Bugetele locale 

Din sistemul bugetar al României, ca sistem unitar de bugete, fac parte și bugetelelocale75 (art. 2 pct. 38 din Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006, a finanțelor publicelocale). Ele se întocmesc și se aprobă în condiţii de autonomie, de natură a stimula

iniţiativa locală în realizarea veniturilor și satisfacerea nevoilor sociale locale.Bugetele locale  sunt actele prin care sunt aprobate, în fiecare an, veniturile șicheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii, sectoare alemunicipiului București, judeţe). Dar dispoziţiile legii finanţelor publice locale se aplică șibugetelor instituţiilor publice locale (finanţate integral sau parţial din bugetele locale sauintegral din venituri proprii, după caz), bugetului împrumuturilor externe și interne,pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri seasigură din bugetele locale și bugetului fondurilor externe nerambursabile. 

Aceste bugete se aprobă astfel:

1. bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe și interne și bugetele fondurilor 

externe nerambursabile, de către consiliile locale ale comunelor, orașelor,municipiilor, sectoarelor, judeţelor și de Consiliul General al Municipiului București,după caz; 

2. bugetele instituţiilor publice (locale), de către consiliile prevăzute în alineatulprecedent, în funcţie de subordonarea acestora. 

Pe parcursul exerciţiului bugetar, autorităţile deliberative pot aproba rectificarea acestor bugete, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare abugetului de stat, precum și ca urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilorprincipali de credite. Rectificărilor bugetelor locale li se vor aplica aceleași proceduri cași aprobării iniţiale a acestora, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.  

74A se vedea pentru administrarea acestor credite O.U.G nr. 52/1999 (M. Of. nr. 186 din 29 aprilie 1999),

aprobată prin Legea nr. 172/2001 (M. Of. nr. 188 din 12 aprilie 2001).75

 A se vedea mai sus și principiul autonomiei locale. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 88/278

88

Test de verificare

1. Care sunt principiile comune pentru bugetul de stat şi bugetele locale? 2. Cum se aprobă bugetul de stat şi bugetele locale?  3. Cum contribuie principiile bugetare la realizarea funcţiilor finanţelor publice?  

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar. Sistemul bugetar , Universul Juridic (București – 2009), pp.108 - 133 

Bibliografie facultativă: 

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 96-123.

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 56-94;

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 87-116;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 76-114;

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 74-102.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 89/278

89

Unitatea de învăţare 5:

PROCESUL BUGETAR:

Cuprins tematic:

  Definiţia şi caracteristicile procesului bugetar;

  Elaborarea proiectelor de bugete. Iniţiativa bugetară;   Evaluarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare în procesul de elaborare a proiectelor 

de bugete;

Aprobarea bugetului de stat;

  Execuţia bugetară;   Execuţia de casă a bugetului (operaţiunile de trezorerie);   Încheierea execuţiei, contul general al execuţiei şi rezultatul execuţiei;   Calendarul bugetar şi executarea cheltuielilor în cazul neaprobării bugetului în

termen.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Arătaţi cum se evaluează veniturile şi cheltuielile bugetare;   Cunoaşteţi care sunt instituţiile implicate în procesul bugetar şi atribuţiile acestora;   Detaliaţi modul de execuţie al bugetului. 

1. Definiţia şi caracteristicile procesului bugetar

Am văzut că din punct de vedere juridic, bugetul reprezintă un act normativ, o lege, încare sunt prevăzute și prin care sunt autorizate veniturile și cheltuielile anuale alestatului. Sub aspect economic, bugetul exprimă relaţii economice în formă băneascăce iau naștere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cuobiectivele de politică economică, socială și de altă natură ale fiecărei perioade, relaţiiprin care, pe de o parte, se asigură resursele bănești la dispoziţia statului, iar pe de altăparte, se repartizează aceste resurse. Am văzut, de asemenea, că în statele moderne,

bugetul nu mai este doar un instrument de previziune și aprobare a cheltuielilor pe untermen limitat (un an) ci și un plan financiar la nivel macroeconomic pe termen mediu șichiar pe termen lung, dar și instrument de intervenție a statului în activitățile economico -sociale. De aceea, întocmirea, aprobarea și execuția bugetului se constituie în uneledintre cele mai importante acte de decizie și ale guvernării, iar elaborarea unui bugetpublic național constituie un proces economic, juridic și politic, un proces complex încare sunt implicate, în principal, instituții aparținând puterii executive și puterea

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 90/278

90

legiuitoare, ambele fiind însă, cum bine se știe, instituții cu o pronunțată amprentăpolitică. 

Sub aspectstrict juridic,procesul bugetar se prezintă ca fiind ansamblul actelor șioperaţiunilor referitoare la întocmirea proiectului de buget, aprobarea și executarea lui,

  încheierea și aprobarea contului general de execuţie bugetară, precum și controlul

execuţiei bugetare. 

2. Etapele procesului bugetar

Procesul bugetar presupune, așa cum rezultă de altfel din definiţia noţiunii, parcurgereamai multor etape. Aceste etape sunt:

1. pregătirea proiectului de buget,  care constă în activitatea de determinare aveniturilor și a cheltuielilor bugetului public; 

2. aprobarea bugetului, care presupune dezbaterea și votarea bugetului de cătreParlament;

3. executarea bugetului sau execuţia bugetară care constă în realizarea veniturilor la

termenele și la nivelurile prevăzute, precum și în efectuarea cheltuielilor în limitele șipotrivit destinaţiilor stabilite; 

4. controlul execuţiei bugetare, care constă în verificarea modului în care au fostaduse la îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public; 

5. aprobarea execuţiei bugetuluicare presupune realizarea unei dări de seamă cuprivire la modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor pentru anulbugetar expirat.

3. Ce este clasificația bugetară? 

Veniturile și cheltuielile statului se înscriu în buget cu respectarea unor criterii unitare,

stabilite de către autoritatea care pregătește proiectul de buget (MFP), printr -un act cuvaloare normativă pentru toți participanții la întocmirea, aprobarea și execuția bugetului.Folosirea clasificației bugetare permite și face posibilă gruparea veniturilor șicheltuielilor bugetare într -o ordine obligatorie și după criterii unitare. Clasificaţia este uninstrument tehnic conceput din necesităţi de sistematizare, raţionalizare și simplificare amijloacelor și metodelor de prelucrare a informaţiilor, de unificare a limbajului folosit înactivitatea financiară. Veniturile și cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare [art. 29 alin.(1) din Legea finanţelor publice și art. 26 din Legea nr. 273/2006, a finanțelor publicelocale], clasificaţie care a fost elaborată și aprobată de către Ministerul Finanţelor Publice prin Ordinul nr. 1954/2005 pentru aprobarea Clasificaţiei indicatorilor privind

finanţele publice. 

Clasificaţia nu constituie temei legal pentru încasarea de venituri și efectuarea decheltuieli, ea servind doar necesităţilor de sistematizare și corelare unitară a indicatorilor bugetari.

Gruparea veniturilor și cheltuielilor publice în buget trebuie să se facă după o schemăsimplă, concisă și clară, pentru a fi ușor înţeleasă de către cei chemaţi să examineze

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 91/278

91

bugetul, dar și de populaţie, de contribuabili și de beneficiari. Clasificaţia bugetarătrebuie să ofere o imagine de ansamblu și clară în legătură cu: 

  sursele de provenienţă a veniturilor (cum sunt repartizate obligaţiile bugetare pecategorii de plătitori); 

 destinaţia dată resurselor financiare;

  organele statului prin care se realizează veniturile și se efectuează che ltuielile

prevăzute în buget.

La cheltuieli, clasificaţia bugetară cuprinde, în general, defalcarea lor după destinaţiicum sunt, spre exemplu, cheltuieli pentru autorităţi publice, pentru întreţinerea organelor puterii legislative și executive, a poliţiei, apărării, justiţiei, pentru servicii le datorieipublice, învăţământ, sănătate, cultură și alte destinaţii social-culturale, subvenţii,destinaţii economice, alte cheltuieli. Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută

 încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă și în funcţie de conţinutul economic.

Legile financiare în vigoare (Legea nr. 500/2002 și Legea nr. 273/2006) și Ordinul nr.1954/2005 folosesc, respectiv definesc, două tipuri de clasificaţie bugetară, ambelepentru cheltuieli. În privinţa veniturilor, atât legile cât și Ordinul Ministerului Finanţelor Publice, se limitează la o sistematizare și numerotare a diverselor surse devenituri. Cele două tipuri de clasificaţie bugetară sunt: 

1. Clasificaţia economică prin care se înţelege gruparea cheltuielilor după natura șiefectul lor economic și

2. Clasificaţia funcţională prin care se înţelege gruparea cheltuielilor după destinaţialor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective caredefinesc necesităţile publice. 

Clasificaţia veniturilor cuprinde veniturile grupate în capitole și subcapitole de venituricurente și venituri de capital, de venituri fiscale, nefiscale și diverse, fiecare cuimpozitele directe pe profit, salarii etc., impozite indirecte pe valoarea adăugată etc.,venituri nefiscale din dividendele cuvenite statului la societăţile comerciale la care statuldeţine acţiuni sau părţi sociale etc. Exemple: venituri din impozite pe profit cu simbol declasificare 01.00, impozit pe salarii, simbol 02.01, alte impozite directe, impoziteindirecte cu taxa pe valoare adăugată având simbolul 13.01, accize cu simbol 14.01.taxe vamale cu simbol 16.01, vărsăminte din profitul net al regiilor autonome cu simbol20.01, taxe pentru brevete de invenţii și înregistrarea mărcilor: 21.02, taxe consulare cusimbol 21.04, venituri din proprietate cu simbol 30.01 etc.

Clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este mai complexă, pentru că, în acord cunecesităţile practice ale  programării bugetare și ale evidenţei contabile bugetare,cuprinde atâto clasificaţie funcţională, care enunţă părţile, capitolele și subcapitolelede cheltuieli bugetare, cât și o clasificaţie economică,  ce numerotează și prevedeintitularea speciilor și subspeciilor de cheltuieli limitativ admise și finanţate din bugetulstatului.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 92/278

92

4. Cine are drept de iniţiativă bugetară? 

 În practica internaţională sunt cunoscute și utilizate următoarele metode de elaborare aproiectelor de buget:

1. sistemul iniţiativei guvernamentale;

2. sistemul inițiativei guvernamentale și parlamentare; 3. sistemul iniţiativei șefului executivului. 

1) Sistemul iniţiativei guvernamentale,  practicat în Marea Britanie, constă îndreptul Guvernului de a iniţia măsurile și procedurile care au drept consecinţăaprobarea cheltuielilor publice sau instituirea unor venituri publice. În acest sistem,Trezoreria (care are rolul pe care la noi îl îndeplinește Ministerul Finanţelor), primește șicentralizează propunerile de cheltuieli de la celelalte ministere și are dreptul de a lecontrola, iar în caz de divergenţă, primul-ministru sau guvernul este arbitrul. Deasemenea, Trezoreria este împuternicită a se îngriji de veniturile publice. CameraComunelor evită, în general, să modifice propunerile bugetare ale Guvernului pe care le

aprobă sau le respinge, iar Camera Lorzilor nu are atribuţii în această materie. 

2) Sistemul mixt, al iniţiativei bugetare parlamentare și guvernamentale esteaplicat în Franţa. În acest sistem, rolul Ministerului Finanţelor es te redus la centralizareapropunerilor ministerelor și întocmirea unei schiţe de buget cu cheltuielile și veniturilepublice propuse. Echilibrarea și definitivarea proiectului de buget se realizează de cătreConsiliul de Miniștri, proiect care este prezentat Parlamentului de către Ministerul deFinanţe, dar în numele șefului statului. În Franţa, atât Adunarea Naţională (camerainferioară), cât și Senatul, au câte o comisie financiară care discută propunerilebugetare și care sunt sesizate și cu propunerile de amendamente. Comisiile financiareale celor două camere au dreptul de a interveni în mod direct în dezbaterile publice ale

bugetului în aceste Camere. 3) Sistemul iniţiativei șefului executivuluieste aplicat în SUA. În acest sistem,

iniţiativa în materie bugetară aparţine președintelui Statelor Unite (care este și ȘefulExecutivului SUA). Acesta este sprijinit de un Birou bugetar, care centralizează șirevizuiește propunerile departamentelor (ministerelor) și le supune spre examinarepreședintelui ţării,  care definitivează proiectul de buget. La rândul său, președinteleSUA are obligaţia de a prezenta proiectul de buget Congresului (Parlamentului) în lunaianuarie (anul bugetar al SUA se derulează între 1 octombrie și 30 septembrie). CameraReprezentanţilor are competenţe mai reduse, aceasta putând efectua amendamentenumai asupra impozitelor federale propuse de Executiv, Senatul având dreptul de aopera modificări în conţinutul proiectului de buget, atât în privinţa veniturilor cât și a

cheltuielilor federale76.

76I. Văcărel și colectivul , op. cit., p. 616.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 93/278

93

 În sistemul nostru de drept, iniţiativa elaborării bugetului de stat aparţine puteriiexecutive.  Iniţiativa legislativă a cetăţenilor pe probleme fiscale este exclusă [art. 73alin. (2) din Constituţie]77.

5. Elaborarea proiectului bugetului public național

Elaborarea proiectului de buget al statului cuprinde activitatea de determinare a nevoilorsociale, a priorităților în acoperirea acestora și activitatea de determinare a cheltuielilor de făcut pentru acoperirea acestor nevoi și veniturilor necesare și posibil a fi realizate.Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor,

 însoțite de o prognoză a indicatorilor macroeconomici pentru următorii trei ani. Aceastăactivitate începe în anul premergător celui pentru care se întocmește proiectul, urmândcalendarul bugetar și se realizează în sistem piramidal, de jos în sus, adică de launităţile de bază din teritoriu, pe linie ierarhică, spre organele centrale.  Proiectul bugetului de stat cu anexele sale și proiectul bugetului asigurărilor sociale destat, se pregătesc, potrivit art. 138 alin. (2) din Constituţie și art. 28 din Legea nr.

500/2002, de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv MinisterulMuncii, Familiei și Protecției Sociale. În stabilirea indicatorilor macro-economici pe bazacărora se elaborează bugetul, Ministerul Finanțelor Publice colaborează cu BancaNațională. 

Potrivit art. 19 din Legea finanţelor publice, Ministerul Finanţelor Publice are, îndomeniul elaborării proiectelor de buget amintite, următoarele atribuţii:

1. coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire lasistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, a legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual deexecuţie; 

2. emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor și forma de prezentare aacestora;3. solicită rapoarte și informaţii oricăror instituţii care gestionează fonduri publice; 4. analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor;5. furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de

credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetareanuale;

Proiectul de buget se întocmește, în termenele stabilite prin calendarul bugetar,respectându-se următorii pași: 

1. Se elaborează indicatorii macro-economici și sociali pentru anul bugetar căruia îieste destinat noul buget, precum și pentru următorii trei ani. Indicatorii trebuiedefinitivați până la 31 martie (putând fi însă actualizați în cursul procesului bugetar)

  împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite. Aceștiindicatori și limitele de cheltuieli, în formă definitivă, sunt comunicate Guvernului

77Vezi I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional și instituţii politice, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 217.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 94/278

94

până la data de 1 mai și, după aprobarea lor, sunt transmise Comisiilor pentru bugetfinanțe ale Parlamentului 

2. Până la data de 1 iunie, se întocmește și se transmite de către Ministerul Finanțelor Publice, ordonatorilor principali de credite, scrisoarea-cadru (conținând indicatoriimacroeconomici în care se întocmește proiectul de buget) și îndrumările

metodologice de elaborare a proiectelor de bugete, precum și limitele de cheltuielistabilite.3. Ordonatorii principali de credite formulează și depun, până la data de 15 iulie a

fiecărui an, propunerile pentru proiectele de bugete proprii pentru anul următor, împreună cu anexele acestora (cu încadrarea în limitele de cheltuieli deja stabilite) șiestimările pentru următorii trei ani. Pe baza propunerilor și recomandărilor MFP,aceste proiecte, însoțite de documentațiile pentru investiții (dacă este cazul) șiexpunerea de motive, sunt definitivate și trimise, până la data de 1 august,Ministerului Finanțelor Publice. 

4. Ministerul Finanțelor Publice examinează aceste proiecte, putând cere încadrarea încifrele de venituri și cheltuieli necesare pentru realizarea echilibrului bugetar 78.

Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de bugete ale ordonatorilor principali, putând cere modificarea acestora atât în privința veniturilor cât și acheltuielilor preconizate, dar atunci când ordonatorii principali de credite nu seconformează acestor recomandări, Guvernul este cel care soluționeazădivergențele. Pe baza proiectelor de bugete ale ordonatorilor principali (între care seaflă și MFP) se întocmește proiectul general al bugetului de stat și proiectul legiibugetare anuale, care trebuie depuse la Guvern până la data de 30 septembrie afiecărui an. Aceste proiecte trebuie să fie însoțite de un raport privind situațiamacroeconomică pentru anul bugetar pentru care s-a întocmit proiectul și proiecțiaacesteia pentru următorii trei ani. Acest raport trebuie să cuprindă un rezumat alpoliticilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget,

precum și strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice. Raportul și proiectelelegilor bugetare anuale exprimă politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum și alteinformaţii relevante în domeniu. 

5. Proiectele de buget și lege bugetară depuse la Guvern sunt supuse unei verificări șiaprobări, cu modificări, dacă acestea sunt necesare. Dacă este aprobat, proiectul debuget este trimis, până la data de 15 octombrie, Parlamentului, împreună cuRaportul privind situația macroeconomică pentru anul următor și proiecția pentr uurmătorii trei ani și cu proiectul legii bugetare anuale. Raportul cu care se supuneParlamentului proiectul bugetului de stat conţine, în fapt, programul de guvernare aforţelor politice aflate la putere, cu indicarea direcţiilor, obiectivelor, mijloacelor,metodelor și căilor de realizare a acestui program.

78 Reamintim că echilibrul bugetar nu constituie un principiu al bugetului de stat al .  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 95/278

95

6. Cum se evaluează veniturile și cheltuielile în proiectele de bugete ? 

Elaborarea proiectelor de buget necesită analize multiple privind evoluţia economiei șifinanţelor, atât în perioada anterioară, cât și pentru perioada următoare. În acest sens,

  în noua lege a finanţelor publice, adoptată în anul 2002, s-a prevăzut că proiectele

legilor bugetare și ale bugetelor se elaborează și pebaza prognozei indicatorilor macroeconomicipentru următorii trei ani.

Bugetul fiind un act de prevedere, este necesar ca evaluările veniturilor și cheltuielilor să se facă de o manieră cât mai exactă. În practică, la evaluarea volumului veniturilorși cheltuielilor bugetarese utilizează mai multe metode, dintre care menţionăm: 

1. metoda automată sau sistemul penultimei,  constă în evaluarea forfetară aveniturilor și cheltuielilor bugetare pentru anul n   (anul pentru care se elaboreazăproiectul de buget) pe baza veniturilor și cheltuielilor anului n-2 ( pentru că nu suntcunosc încă rezultatele execuţiei bugetului anului în curs n-1), corectate cueventuale modificări determinate de schimbarea legislaţiei sau de alte măsuriadoptate până la data întocmirii proiectului de buget.

2. metoda majorării sau diminuării are în vedere rezultatele executării bugetului destat obţinute în ultimii ani, pe baza cărora se stabilește rata medie anuală a creșterii(descreșterii) veniturilor, respectiv a cheltuielilor bugetare. Prin aplicarea acestui ritmasupra veniturilor și cheltuielilor anului în curs (n-1) se obţin datele bugetului pentruanul următor, (n),  adică anul pentru care se elaborează proiectul de buget.Determinarea veniturilor și cheltuielilor prin această metodă are o valoareaproximativă pentru că, pe de o parte, nu ţine seama de factorii noi care potinterveni și care pot influenţa bugetul de stat, iar pe de altă parte, transpune în viitor influenţele negative ale unor fenomene economico-financiare care s-au manifestat înanii care au trecut și care au servit drept bază de ca lcul.

3. metoda evaluării directe a veniturilor și cheltuielilor bugetare, presupune efec-

tuarea de calcule pentru fiecare sursă de venit și fiecare categorie de cheltuieli.Pentru aceasta, se pornește de la execuţia preliminară a bugetului pe anul în curs și  previziunile în domeniul economic și social în anul pentru care se proiecteazăbugetul, nivelul indicatorilor ajustându-se în funcţie de necesităţile reale sau demodificările legislative ori conjuncturale. Cu alte cuvinte, această metodă nucuprinde reguli fixe, la baza ei aflându-se inteligenţa, sinceritatea și abilitateapreparatorului proiectului de buget79.

 Într -o ţară în tranziţie, cum este România, stare care se caracterizează prin schimbăriimportante de la un an la altul, este firesc să se utilizate metode elastice de evaluare aveniturilor și cheltuielilor bugetului de stat, metode care să ţină seama de necesităţi

reale de consum de bunuri și servicii publice, de posibilităţile reale de satisfacere a

79N. G. Leon , Elemente de știinţă financiară, vol. II, p. 385. Autorul citat susţinea că metoda evaluării

directe poate da rezultate favorabile într -o ţară în care lumea politică și conducătorii finanţelor publicesunt însufleţiţi de cele mai înalte sentimente faţă de interesele obștești și că aceasta poate însemna unpericol în ţările lipsite de educaţia cetăţenească necesară și de simţul răspunderii politice .

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 96/278

96

acestora, de conjunctura internaţională, de evoluţia echilibrului financiar, monetar șivalutar, a datoriei interne și externe a statului, de modificările legislative și de rezultatelepractice obţinute în procesul reformei economice, de evoluţia bazei fiscale.  

 În privinţa cheltuielilor publice, aparent, acestea sunt ușor de evaluat. În realitate, nutoate cheltuielile pot fi evaluate cu ușurinţă, iar tranziţia, ca și criza economică fac

procesul de evaluare a cheltuielilor mult mai dificil decât în economiile stabile orineafectate de criză. De altfel,  chiar și în ţările dezvoltate, metodele tradiţionale deevaluare a cheltuielilor publice și de dimensionare a acestora sunt considerate limitate,deoarece se bazează pe un volum redus de informaţii, nu urmăresc în primul rândeficienţa acţiunilor care se intenţionează a se realiza și nici corelarea cheltuielilor lanivelul tuturor unităţilor care concură la înfăptuirea unui obiectiv din resursele bugetare.

  În aceste condiţii, tot mai multe state renunţă la metodele clasice, înlocuindu-le cumetode moderne de evaluare a cheltuielilor publice.

Este de remarcat și tendința de extindere a orizontului de evaluare, statele fiindpreocupate de luare în considerare a unor perioade mai mari, de programe pe termenmediu și lung care depășesc planurile și proiecțiile anuale. Consecința este că, în loc deun buget public al „mijloacelor” cu finalitate anuală, se trece la un buget al programelor pe termene mai mari (trei-cinci ani sau chiar mai mult). Un buget care permite șiintroducerea controlului financiar de performanţă, practicat în statele cu economie depiaţă. 

  În ţara noastră există, de asemenea, o preocupare intensă pentru trecerea de la„bugetul mijloacelor” la „bugetul program”, noua lege a finanţelor publice introducând,așa cum am arătat și mai sus, obligativitatea prognozelor pe termen mediu (trei ani).

7. Aprobarea (adoptarea) bugetului de către Parlament 

Bugetul de stat (ca și bugetul asigurărilor sociale de stat) se aprobă de către Parlament,  în ședinţă comună a celor două camere, prin legi separate. Soluţia adoptării bugetuluide stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat de către camerele reunite aleParlamentului demonstrează importanţa pe care legiuitorul a înţeles să o acordeacestor bugete și rolul egal al celor două camere în procedura bugetară, dar esteimpusă și de raţiuni de celeritate. 

 În Parlament, bugetul parcurge următoarele etape importante:

1. Prezentarea de către executiv (primul-ministru sau ministrul finanţelor) a raportuluipe marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului; 

2. Examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului (comisiicare sunt constituite și funcţionează pe domenii: agricultură, apărare, cultură,industrie și comerţ, ocrotirea sănătăţii, protecţia mediului, siguranţă naţională,transporturi etc.) și formularea de amendamente. Prin aceste amendamente,parlamentarii urmăresc satisfacerea solicitării cetăţenilor pe care îi reprezintă și carele-au acordat votul pe baza platformelor electorale în care se regăsesc opţiunile denatură economică socială, culturală etc.; 

3. Analiza și aprobarea proiectului de buget în comisia de specialitate a Parlamentului(comisia de buget, finanţe și bănci). În această comisie se propune și aprobarea sau

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 97/278

97

respingerea amendamentelor formulate de celelalte comisii parlamentare, deciziafinală asupra acestora aparţinând însă Parlamentului. Selectarea și aprobareaamendamentelor constituie un proces dificil, propunerile de aprobare sau derespingere trebuind să ţină seama de resursele limitate în raport cu cerinţelesocietăţii, de susţinerea pe care o are fiecare amendament în partidul care

formulează amendamente, de numărul de solicitări pe care amendamentul este denatură să le satisfacă etc.; 4. Dezbaterea proiectului și aprobarea bugetului în forma finală de către Parlament,

dezbateri în cursul cărora fiecare partid încearcă să-și impună propriileamendamente, aprobate fiind însă numai acelea care întrunesc majoritateaparlamentară. Discuţiile pe marginea bugetului dă prilejul tuturor partidelor să pună

  în discuţie toată politica guvernului. Pe marginea proiectului de buget, discuţiile sepoartă atât în linii generale, cât și pe articole.

5. Bugetele se aprobă prin vot deschis sau secret, dar sunt autori care consideră căeste preferabil votul secret, acesta fiind de natură să permită parlamentarilor săvoteze fără preocupări de ordin electoral (votul public va face pe reprezentanţii

naţiunii să se alăture la orice propunere de cheltuieli care ar satisface intereseleelectorale). În practică se semnalează o tendinţă de restrângere a posibilităţilor Parlamentului de a efectua modificări substanţiale vizând fondul politiciifiscal-bugetare. Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole,subcapitole, titluri, articole, precum și alineate, după caz, și pe ordonatorii principalide credite, pentru anul bugetar, precum și creditele de angajament pentru acţiunimultianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarulde finanţare pe termen mediu și nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetarirespectivi.

6. Legea de aprobare a bugetului de stat trebuie să prevadă:    Aprobarea veniturilor și cheltuielilor bugetului pentru anul bugetar; 

Cuantumul sumelor alocate ordonatorilor principali de credite (Senat, CameraDeputaților, Administrația Prezidențială, Guvern , ministere, alte organe centraleetc.);

  Lista impozitelor și taxelor;  Creditele bugetare pe categorii de cheltuieli;

  Alte dispoziții (relative la eventuale împrumuturi destinate a acoperi cheltuielilebugetare etc.).

Așa cum am văzut deja, legile bugetare sunt atipice, în sensul că se adoptă într -oprocedură diferită și, spre deosebire de toate celelalte legi, conțin, pe lângă unele

dispoziții cu caracter general sau cvasi-general și dispoziții care privesc subiecte dedrept determinate și urmează a se aplica o singură dată. 

7. Dacă bugetul este aprobat de Parlament, iar legea bugetară este adoptată, aceastase trimite președintelui pentru promulgare. Președintele poate avea obiecţiuni șipoate cere reexaminarea bugetului de către Parlament.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 98/278

98

8. Respingerea bugetului

Parlamentul judecă și critică proiectul de buget, iar în cazul în care îl găsește nepotrivit  îl poate respinge, caz în care procedura de elaborare și adoptare trebuie reluată.Președintele ţării are, de asemenea, dreptul de a  provoca, o singură dată,

reexaminarea legii bugetului [art. 77 alin. (2) din Constituţie]. Este însă de remarcat faptul că prin respingerea bugetului sau a unei anumite cheltuielinu se poate desfiinţa un serviciu public, aceasta având, după caz, semnificaţia unui votde neîncredere acordat guvernului sau a unei sugestii adresate guvernului de a iniţiamăsuri legislative pentru desfiinţarea acelui serviciu, pentru că un serviciu înfiinţat prinlege nu poate fi desfiinţat decât tot prin lege. 

9. Consecințele neaprobării/neadoptării în termen a bugetului 

Legile bugetare anuale trebuie adoptate cel mai târziu până la data de 28 decembrie aanului precedent celui pentru care se adoptă bugetele. 

Potrivit legii (art. 37 din Legea nr. 500/2002), dacă legea bugetului de stat și legeabugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte deexpirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplinește sarcinile prevăzute în bugetulanului precedent, limitele lunare de cheltuieli  neputând depăși de regulă 1/12 dinprevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic

  justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumelepropuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele dinanul precedent. Instituţiile publice și acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care

 încep cu data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarealegii bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.Cu alte cuvinte, legiuitorul nostru a optat pentru soluţia denumită a „douăsprezecimilor 

bugetare”, respectiv a unor bugete lunare ale căror venituri și cheltuieli reprezintă adouăsprezecea parte din bugetul anului precedent, instituind și două excepţii în carecheltuielile pot depăși acest cuantum sau pot fi raportate și făcute la nivelul sumelor propuse în proiectul de buget. Constituţia din 1991, care, în art. 138 alin. (2) dispune cădacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin trei zile înainte de expirareaexerciţiului bugetar „se aplică în continuare bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete”, conţine însă osoluţie, în parte, diferită.

 În practica bugetară a statelor, pentru depășirea impasului provocat de neaprobarea întermen a bugetului de către Parlament, s-au cristalizat două soluţii: 

1. aprobarea așa numitelor dousprezecimi bugetare provizorii, respectiv a unor bugeteale căror venituri și cheltuieli reprezintă a douăsprezecea parte din cifrele prevăzuteși propuse în legea de adoptare a bugetului de stat. În unele sisteme, acestedouăsprezecimi sunt adevărate mini bugete, examinate de comisiile de specialitateale parlamentelor și aprobate de plenul parlamentului și care, odată aprobate se pun

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 99/278

99

  în executare de către guvern pentru a asigura continuitatea activităţii la nivelulsocietăţii80;

2. aprobarea dată guvernului de a îndruma execuţia bugetară pe baza cifrelor devenituri și cheltuieli utilizate în cadrul bugetului din exerciţiul financiar expirat,aceasta fiind și soluţia consacrată constituţional în dreptul nostru.  

10. Specialitatea votului dat pentru aprobarea bugetului

Potrivit Legii finanţelor publice nr. 500/2002 (art. 36), bugetele se aprobă de Parlamentpe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum și alineate, dupăcaz, și pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum și creditele deangajament pentru acţiuni multianuale.

  În doctrină se susţine că, luând în discuţie bugetul, Parlamentul își dă votul odatăasupra cheltuielilor și odată asupra veniturilor, astfel că, teoretic, bugetul se votează dedouă ori și că valoarea acestor voturi nu este egală81.

Astfel,pentru venituri, votul este, în principiu, limitativ și imperativ, în ceea ce

privește natura și numărul ramurilor și izvoarelor autorizate, dar numai evaluativ în ceprivește randamentul probabil. Cu alte cuvinte, când Parlamentul votează o anumităsumă la venituri, autorizează Guvernul să ridice acea sumă din ramura de venitdeterminată, iar nu din alta, dar această sumă este numai evaluată. Și dacă dinimpozitul autorizat Guvernul va încasa o sumă mai mare, acea sumă va fi încasată,cifra votată de Parlament în privinţa acesteia neavând decât o valoare indicativă.

Veniturile, indiferent de modul în care sunt votate (printr -un singur vot sau prin maimulte voturi, pentru o sumă anumită sau pentru mai multe sume), dau același rezultat:autorizează puterea executivă să-și creeze sumele necesare pentru acoperirea nevoilorgenerale. Veniturile sunt însă create prin legi speciale sau contracte (în cazul

 împrumuturilor publice) și votul Parlamentului nu este decât un vot de autorizare.   În ce privește cheltuielile, în dreptul nostru acestea sunt votate în detaliu, astfel căputerea executivă nu poate dispune, discreţionar, de mânuirea și repartizareacheltuielilor. Împărţind autorizaţia dată guvernului pe ordonatori principali de creditebugetare, libertatea puterii executive este micșorată și ea nu poate depăși sumeleacordate pentru fiecare serviciu în parte.

Acest sistem după care cheltuiala este specificată și detaliată se numeștesistemul specialităţii votului.  Specialitatea votului poate fi mai întinsă sau mairestrânsă, după cum autorizaţia se dă pentru un număr mai mic sau mai mare decazuri. Dar specialitatea votului bugetar este totuși limitată, pentru că dacă pentrufiecare cheltuială s-ar vota un credit special, puterea legiuitoare s-ar substitui puteriiexecutive.

80N.G. Leon , Elemente de știinţă financiară, vol. II, p. 416-424.

81N.G. Leon , Elemente de știinţă financiară, vol. II, p. 408. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 100/278

100

Legată de specialitatea votului este și problema caracterului facultativ sauobligatoriu al cheltuielilor aprobate de Parlament. Votul Parlamentului este un votde autorizare pentru o cheltuială necesară unui serviciu public, iar aceste nevoi au fostevaluate cu aproximaţie. Este, prin urmare, firesc că dacă pentru un anumit serviciusunt necesare cheltuieli mai mici, guvernul să nu fie obligat a epuiza creditul

acordat. Sunt însă cazuri în care cheltuiala autorizată are caracter obligatoriu.Este cazul sumelor globale acordate pentru sporuri salariale sau pentru acordarea deajutoare unor sinistraţi și când Guvernul nu s-ar putea sustrage de la cheltuiala integralăa creditului acordat pentru că aceasta ar constitui o încălcare a atribuţiilor puteriilegiuitoare de către puterea executivă.

11. Modificarea bugetului

Noua lege a finanţelor publice a eliminat creditele bugetare cu caracter previzional șiposibilitatea majorării acestora prin hotărâri ale Guvernului82, soluţie care răspundenecesităţii întăririi disciplinei financiare. Caracter previzional, potrivit noii legi pot aveadoar creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile, care se deruleazăconform acordurilor încheiate cu partenerii externi. 

Totuși, Legea nr. 500/2002 permite și ea modificarea legilor bugetare anuale încursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare. Astfel de legi pot fi elaborate celmai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleașiproceduri ca și legilor bugetare anuale iniţiale,  cu excepţia termenelor din calendarulbugetar. De asemenea, aceste legi rectificative trebuie să respecte anumite limiteprivind micșorarea veniturilor și majorarea cheltuielilor bugetare. Astfel, potrivit art. 15alin. (1) din lege, astfel cum a fost modificat, prin Legea nr. 314/2003 în cazurile în carese fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare atragemicșorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au

obligaţia să prevadă și mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri saucreșterea cheltuielilor. În acest scop, iniţiatorii trebuie să elaboreze, cu sprijinulMinisterului Finanţelor Publice sau al altor instituţii implicate, fișa financiară care

  însoţește expunerea de motive sau nota de fundamentare, după caz, și care va fiactualizată în concordanţă cu eventualele modificări intervenite în proiectul de actnormativ. În această fișă se înscriu efectele financiare asupra bugetului generalconsolidat, care trebuie să aibă în vedere: 

1. schimbările anticipate în veniturile și cheltuielile bugetare pentru următorii 4 ani; 2. eșalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale;  3. propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor; 4. propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri. 

82  Potrivit art. 29 alin. (7) și (8) din Legea nr. 72/1996, creditele bugetare aprobate la unele capitole

puteau să aibă caracter  previzional și puteau fi majorate prin hotărâri ale Guvernului dintr -o sumă globalăcreată în acest scop cuprinsă într -o lege rectificativă. Lista capitolelor la care creditele aprobate aveaucaracter previzional se aproba prin legea bugetară anuală. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 101/278

101

După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament pot fi aprobate actenormative numai în condiţiile menţionate mai înainte, și cu precizarea surselor deacoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferenteexerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul.

Modificarea bugetelor mai poate avea loc și în cazul transferurilor între ordonatorii

principali de credite. Astfel, potrivit art. 50 din lege, în situaţiile în care, în timpul exer ci-ţiului bugetar, pe baza dispoziţiilor legale, au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini dela un ordonator principal de credite la altul sau în cadrul aceluiași ordonator principal decredite, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să introducă modificărilecorespunzătoare în bugetele acestora și în structura bugetului de stat, fără afectareaechilibrului bugetar și a Fondului de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului.  

De asemenea, potrivit art. 63 din lege, instituţiile publice pot folosi, pentru desfășurareaactivităţii lor, bunuri materiale și fonduri bănești primite de la persoanele juridice șifizice, sub formă de donaţii și sponsorizări, cu respectarea dispoziţiilor legale. Fondurilebănești acordate cu acest titlu instituţiilor publice finanţate integral de la buget, se varsădirect la bugetul din care se finanţează acestea. Cu aceste sume se majoreazăcreditele bugetare ale bugetului respectiv, ele urmând a se utiliza în condiţiile legii (art.49) și cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător. 

  În cazul instituţiilor publice finanţate din venituri proprii și subvenţii acordate de labugete, ori integral din venituri proprii, cu fondurile bănești acordate cu titlu de donaţiisau sponsorizări se vor majora bugetele de venituri și cheltuieli ale acestora. Acesteinstituţii au obligaţia de a prezenta, în anexa la contul de execuţie bugetară trimestrialăși anuală, situaţia privind sumele primite și utilizate în aceste condiţii și cu care a fostmajorat bugetul de venituri și cheltuieli. 

Bunurile materiale primite de instituţiile publice în aceleași condiţii se înregistrează încontabilitatea acestora.

12. Suplimentarea creditelor bugetare

Pe parcursul execuţiei bugetare pot apărea nevoi publice stringente care nu au fostavute în vedere la elaborarea și aprobarea bugetului, cum sunt realizarea unor obiective, înlăturarea efectelor unor calamităţi, participarea armatei la operaţiuni militareneprevăzute etc.

Acoperirea acestor nevoi se face prin suplimentarea creditelor bugetare, pe bazaanalizelor politico-economice. În scopul acoperirii acestor nevoi în bugetul de stat se

 înscriu:

1. Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului; 2. Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului. 

Aceste fonduri se utilizează pe baza unor hotărâri de guvern în scopul acopeririinevoilor cu caracter excepţional de felul celor arătate mai sus [art. 18 lit. e)]. 

Fondul de rezervă bugetară  la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatoriprincipali de credite ai bugetului de stat și ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri aleGuvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 102/278

102

exerciţiului bugetar. Alocarea de sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţiaGuvernului, pentru bugetele locale, se face prin majorarea sumelor defalcate din unelevenituri ale bugetului de stat sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetelelocale pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz. 

Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori

principali de credite ai bugetului de stat și ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri aleGuvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi naturale și sprijinirii persoanelor fizice sinistrate. În cursul exerciţiului bugetar,Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului poate fi majorat de Guvern din Fondul derezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, în funcţie de necesităţile privind asigurareasumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale. 

13. Anularea creditelor bugetare

  În reglementarea anterioară era permisă blocarea unor credite bugetare în scopulmenţinerii echilibrului bugetar sau reducerea utilizării unor credite83, soluţia la care noua

lege a renunţat. Ordonatorii principali de credite au, în conformitate cu dispoziţiile art. 54 din Legeanr. 500/2002, obligaţia de a analiza lunar necesitatea menţinerii unor credite bugetarepentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor cauze, sarcinile au fost desfiinţatesau amânate, și de a propune Ministerului Finanţelor Publice anularea creditelorrespective. Pentru ultima lună a anului bugetar termenul limită pentru transmitereapropunerilor ordonatorilor principali de credite de anulare a unor astfel de credite este10 decembrie.

Cu creditele bugetare anulate la ordonatorii principali de credite, finanţaţi din bugetul destat în aceste condiţii, se majorează Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia

Guvernului prevăzut în bugetul de stat.Creditele bugetare neutilizate până la sfârșitul anului sunt anulate de drept.

14. Execuţia bugetară 

Executarea bugetului sau execuţia bugetară este a treia etapă a procedurii bugetareși constă în:   activitatea de încasare a veniturilor bugetare și   activitatea de efectuare a plăţilor, a cheltuielilor aprobate prin buget.  

83Potrivit art. 29 alin. (9) și art. 41 din Legea nr. 72/1996, în vederea menţinerii echilibrului bugetar (a

  încadrării deficitului bugetar în limita aprobată) prin legile bugetare anuale, se puteau bloca o parte dincreditele bugetare aprobate ordonatorilor principali de credite. De asemenea, în urma controalelor efectuate, Curtea de Conturi putea bloca, iar Ministerul Finanţelor putea bloca sau reduce utilizarea unor credite constatate ca fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor principali de credite aibugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 103/278

103

14.1. Execuţia bugetară, instituţii implicate și responsabilităţi 

Potrivit art. 2 pct. 25 din Legea finanţelor publice, execuţia de casă a bugetuluireprezintă complexul de operaţiuni care se referă la încasarea veniturilor și platacheltuielilor bugetare.

Toate veniturile statului (atât cele fiscale, cât și cele nefiscale) se realizează după reguliprestabilite, statul neputând lăsa la voia întâmplării, a voinței autorității care acționează  în numele său în fiecare caz în parte atunci când realizează (încasează) un venit saualtul, ori a prepusului instituției publice prin care se duc la îndeplinirea activitățile derealizare a veniturilor, modul în care acestea trebuie să ajungă î n visteria sa, pentru apreveni abuzul, arbitrariul, lipsa de continuitate în realizarea de venituri. Cum partea ceamai importantă a veniturilor se realizează pe seama impozitelor și taxelor, ele constituieși partea cea mai reglementată a veniturilor statului. Dar și în privința celorlalte venituriale statului, modul de realizare este reglementat prin lege.

Și cheltuielile publice nu pot fi făcute decât după regulile stabilite prin legea finanțelor publice ori legile speciale (ex. legea achizițiilor publice). În principal, aceste reguli sereferă la economicitatea și eficiența cheltuielilor publice, la transparența și interesul încare se fac cheltuielile, la necesitatea, utilitatea și urgența lor. Cum în acest domeniu, alcheltuielilor publice, se săvârșesc și cele mai multe și mai grave abateri de la lege,regimul lor este sever reglementat și supus unor controale multiple.  

 În ce privește partea de venituri a bugetului, aceasta se realizează prin aparatul fiscal,  întreprinderile statului (societăți comerciale, regii autonome), instituții cu atribuții înnegocierea și gestionarea împrumuturilor (Ministerul Finanțelor Publice, BancaNațională a României, Trezoreria), dar și prin simpli particulari, cum sunt angajatoriicare au obligația de a reține și vărsa la buget impozitul pe venit al salariaților, editurile,care au obligația de a reține și vărsa la buget impozitul aferent drepturilor de autor 

pentru operele pe care le editează, notarii, în privința taxelor de autentificare care sunt încasate de la beneficiarii acestor servicii, dar și prestatorii de servicii și distribuitorii deproduse pentru TVA-ul colectat și pe care îl varsă la buget, toți aceștia având unmandat legal din partea statului.

  În partea de cheltuieli, responsabilitatea revine, de asemenea, unui număr mare deinstituții (bugetare), cu atribuții în domeniul repartizării sumelor de la buget (MinisterulFinanțelor Publice), efectuării de plăți de la buget (Trezoreria), al controlului efectuăriicheltuielilor (Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Conturi), a organizării licitațiilor deachiziții publice, etc., dar și unor particulari care efectuează lucrări sau presteazăservicii plătite din bani publici. 

14.2. Ordonatorii de credite și responsabilităţile lor în execuţia bugetară 

Pentru operaţiunile de execuţie a bugetului, din punctul de vedere al atribuţiilor cu caresunt învestiţi, se face distincţie între ordonatorii de credite și funcţionarii cu atribuţiiexecutive.

Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care pr imesc creditebugetare prin Legea bugetară anuală. Ordonator de credite este persoana împuternicită

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 104/278

104

prin lege sau prin delegare, potrivit legii, să dispună și să aprobe acţiuni cu efectfinanciar pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, indiferent de naturaacestora. Ordonatorii de credite asigură și controlul preventiv al cheltuielilor și controlulde gestiune.

Ordonatorii de credite sunt de trei grade:

1. ordonatorii principali de creditepentru bugetul de stat sunt miniștrii, conducătoriicelorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice și conducătorii instituţiilor publice autonome. Pentru bugetelelocale, ordonatorii principali sunt primarii și președinţii consiliilor judeţene. 

Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept,secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul dedelegare, ordonatorii principali de credite vor preciza limitele și condiţiile delegării. Încazurile prevăzute de legi speciale, ordonatorii principali de credite sunt secretariigenerali sau persoanele desemnate prin aceste legi.

Ordonatorii principali de credite repartizează cred itele bugetare aprobate, pentru

bugetul propriu și pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cusarcinile acestora, potrivit legii.

2. ordonatorii secundari de credite  sunt conducătorii instituţiilor publice cupersonalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care nu aulegătură directă cu bugetul de stat. Ei sunt conducătorii instituţiilor publice cupersonalitate juridică din subordinea ministerelor și a celorlalte instituţii publicecentrale finanţate din bugetul de stat. Aceștia au competenţa de a aproba efectuareacheltuielilor din bugetele proprii și repartizarea creditelor bugetare aprobate peunităţi ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate de ordonatoriiprincipali pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, aicăror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora,potrivit legii. Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare, dupăreţinerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţiibugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal și a celor care decurg dinobligaţii internaţionale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor reţinute înproporţie de 10% se face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern aexecuţiei bugetare pe primul semestru. 

3. ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate

  juridică din subordinea unor instituţii publice finanţate din bugetul de stat. Aceștiordonatori au competenţa limitată la utilizarea creditelor bugetare ce le-au fostrepartizate numai pentru nevoile instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilorbugetelor proprii aprobate și în condiţiile stabilite prin lege. Ordonatorii terţiari decredite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizareasarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și

 în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 105/278

105

Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai înlimita prevederilor și destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitateainstituţiilor publice respective și cu respectarea dispoziţiilor legale.

14.3. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare 

Veniturile și cheltuielile aprobate prin bugetul de stat,  bugetul asigurărilor sociale destat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantatede stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile și bugetele instituţiilor publiceautonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare aveniturilor, de termenele și posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficituluibugetar și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. 

Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor se face în scopul stabilirii, înfiecare trimestru, a unui echilibru între venituri și cheltuieli. Repartizarea are ca scop șisesizarea în timp util a posibilelor dezechilibre și ajustarea sau acoperirea lor dinfondurile de rezervă bugetară.

15. Execuția de casă a bugetului (operaţiunile de trezorerie) 

Execuţia bugetului înseamnă, așa cum am văzut, încasarea veniturilor, deschidereacreditelor bugetare și efectuarea de plăţi din buget în contul cheltuielilor, precum șimobilizarea resurselor financiare pentru finanţarea deficitului bugetar. Operaţiunile carese efectuează pentru execuţia bugetului sunt, din punct de vedere numeric, extrem demulte și presupun existenţa unui sistem organizat de conturi deschise pentru bugetul destat sau de legătură cu bugetul de stat, a plătitorilor de venituri, a beneficiarilor decredite bugetare, a sistemului bancar antrenat în efectuarea acestor operaţiuni.

Prin sistemul organizat al circuitului de fluxuri monetare se urmăresc și alte obiective

legate de execuţia bugetului, cum sunt: supervizarea plăţilor și a încasărilor, gestiuneadisponibilităţilor bugetare, asigurarea informaţiei pentru înregistrarea în contabilitate afluxurilor bugetare și întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.

Operaţiunile derulate prin sistemul de conturi deschise pentru bugetul de stat sau delegătură cu bugetul de stat a plătitorilor de venituri, a beneficiarilor de credite, asistemului bancar antrenat în efectuarea operaţiunilor se numește execuţia de casă abugetului.

 În practică, execuţia de casă a bugetului se realizează în două sisteme organizatorice,respectiv prin:

1. sistemul bancar;2. sistemul trezoreriei publice84.

84Vezi art. 60 din Legea nr. 500/2002.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 106/278

106

15.1. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar  

 În acest sistem, funcţia de casier al statului este îndeplinită de către o bancă, de regulă,banca centrală. Aceasta efectuează operaţiunile de încasări, de plăţi și de finanţare adeficitului în contul bugetului. Instituţiile publice au conturi la bănci, iar fluxurile

monetare cu bugetul sunt desfășurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuţiade casă a bugetului. 

Acest sistem prezintă avantajul că în execuţia bugetului public se folosește reţeaua decasierii și conturi ale băncilor, iar banca centrală, împuternicită cu execuţia de casăpoate exercita, în mod direct, controlul asupra masei monetare aflată în fluxurile de

 încasări și plăţi în numele bugetului statului. 

Sistemul execuţiei de casă prin banca centrală prezintă și unele dezavantaje, între carecele mai importante sunt următoarele: 

  gestiunea fondurilor făcându-se cu dificultate, pentru că implică un sistem distinct desupraveghere a plăţilor, încasărilor și a cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor 

de către Ministerul Finanţelor Publice;   disponibilităţile bănești ale instituţiilor publice existente la băncile în care sunt ţinute

conturile acestora reprezintă imobilizări pentru buget, statul fiind nevoit să  împrumute de pe piaţa de capital sume mai mari decât cele necesare, în modnormal, pentru finanţarea deficitului bugetar;

  analiza execuţiei bugetare și cunoașterea poziţiei de casă a bugetului depind deoperativitatea și calitatea informaţiilor primite de la sistemul bancar al execuţiei decasă. 

15.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul trezoreriei publice 

Trezoreria statului execută operaţiuni financiare în numele statului, în vedereaprocurăriiși cheltuirii  mijloacelor bănești care sunt necesare pentru îndeplinireafuncţiilor acestuia. Prin urmare, trezoreria efectuează încasările și plăţile bugetare,ţine contabilitatea acestor operaţiuni, gestionează disponibilităţile bugetului, intră înconcurenţă cu aparatul bancar în atragerea disponibilităţilor bănești ale întreprinderilor și a economiilor populaţiei pentru acoperirea deficitelor bugetare.

  În tezaurul public se adună veniturile și din acesta se iau fondurile pentru efectuareaplăţilor, tezaurul făcând astfel legătura între serviciul veniturilor și cel al cheltuielilor publice și asigurând unitatea executării bugetului. Tezaurul este rezervorul resurselorstatului și bancherul bugetelor de stat. 

Trezoreria finanţelor publice îndeplinește, așadar, două funcţii de bază: de casierpublic și de bancă a statului. În practică, în calitate de casier, trezoreria efectuează,prin sistemul conturilor deschise pentru bugetul de stat:

1. toate operaţiile de încasare a veniturilor și de plăţi de la buget; 2. controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fonduri de la buget;  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 107/278

107

3. asigurarea informaţiei necesare privind execuţia de casă a bugetului, în veder ea întocmirii conturilor execuţiei bugetare și a rapoartelor periodice asupra acesteia; 

4. gestiunea echilibrului zilnic al bugetului, prin asigurarea lichidităţilor necesare princunoașterea fluxurilor de încasări și plăţi; 

5. sincronizarea plăţilor și încasărilor mai ales a celor legate de finanţarea deficitului și

serviciului datoriei publice. În calitate de bancher, prin trezoreria publică: 

1. se organizează evidenţa contabilă a instituţiilor publice, se ţine gestiuneadisponibilităţilor bănești ale sectorului public și se asigură integrarea acestora înpolitica de lichidităţi a bugetului; 

2. se gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentrufinanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice, operaţiuni lede refinanţare a datoriei publice; 

3. se fac operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia laacordarea de împrumuturi unor instituţii guvernamentale. 

Trezoreria finanţelor publice intră în relaţii directe cu sistemul bancar, prin gestiuneadisponibilităţilor bănești ale sectorului public și a datoriei publice. În acest scop,trezoreria dispune de un cont de corespondent în sistemul bancar, disponibilităţilebănești ale sectorului public din conturile trezoreriei fiind, în acest mod, integrate încirculaţia monetară și în circuitul economic.

Contul General al Trezoreriei Statului este ținut de către Banca Națională a României(art. 3 din OUG nr. 146/2002 și art. 27 și 28 din Legea nr. 312/2004 privind Statul BănciiNaționale). Funcționarea acestuia face și obiectul unei convenții între MinisterulFinanțelor Publice și Banca Națională. În acest cont, Banca Națională înregistrează

 încasările de venituri și efectuează plățile în limita disponibilităților existente. Contul nupoate rămâne descoperit, Trezoreria având misiunea, fundamentală, de a veghea laalimentarea în permanență a acestuia, pentru a face față plăților. 

După aderarea României la Uniunea Europeană, la Trezoreria statului s-a deschiscontul în lei în numele Comisiei Europene, denumit „Contul de resurse proprii înnumele Comisiei Europene” , prevăzut la art. 9 din Regulamentul Consiliului (CE,Euratom) nr. 1.150/2000 pentru implementarea Deciziei 94/728/CE, Euratom asuprasistemului de resurse proprii ale Comunităţilor, modificat prin Regulamentul Consiliului(CE, Euratom) nr. 2.028/2004, ca parte a sistemului de conturi prin care se realizeazăexecuția bugetului Uniunii. 

16. Încheierea execuţiei, contul general al execuţiei și rezultatul execuţiei  

  În sistemul nostru, anul bugetar corespunde cu anul calendaristic, astfel că execuţiabugetului de stat se încheie la 31 decembrie a fiecărui an. Încheierea exerciţiuluibugetar produce următoarele efecte: 1. orice venit neîncasat până la 31 decembrie se va încasa în contul bugetului pe anul

următor, în rezultatele căruia urmează a se reflecta. Cu alte cuvinte, veniturileneîncasate vor fi vărsate cu acest titlu, în exerciţiul următor; 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 108/278

108

2. orice cheltuială neefectuată se va putea plăti numai în contul bugetului noului an,dacă acel buget va conţine prevederi în acest sens. 

  Încheierea exerciţiilor bugetare reprezintă un procedeu de contabilitate și nu afecteazădrepturile creditorilor. Modul de gestionare a bugetului se evidenţiază în contul deexecuţie bugetară, document care reflectă operaţiunile de executare a veniturilor și

cheltuielilor bugetare și modul în care instituţiile publice au respectat încadrarea înveniturile, cheltuielile și soldul bugetar (echilibru, deficit sau excedent) aprobat deParlament.

Contul general anual de execuţie a bugetului administraţiei centrale de stat se  întocmește pe structura bugetului aprobat de Parlament și are ca anexe conturileanuale de execuţie a ordonatorilor principali de credite bugetare și trebuie să conţină: 

  La venituri: a) evaluări bugetare; b) drepturi constatate; c) încasări realizate:    La cheltuieli: a) credite aprobate; b) credite definitive; c) plăţi efectuate; d) obligaţii

cu termene legale până la 31 decembrie.

Situaţia de casă a execuţiei bugetare se stabilește prin compararea încasărilor lavenituri și a plăţilor la cheltuieli. În caz de necesitate, Ministerul Finanţelor poateprezenta Guvernului, până la 31 martie, un proiect de lege pentru regularizareaexerciţiului financiar încheiat.

  În cazul în care rezultatul execuţiei este deficit, Parlamentul hotărăște, la propunereaGuvernului, acoperirea deficitului, modul de acoperire a deficitului și măsurile pe caretrebuie să le ia pentru echilibrarea bugetului în exerciţiul financiar al anului următor. Încazul în care rezultatul este excedent, Parlamentul este învestit cu competenţa de ahotărî, la propunerea Guvernului, asupra modului de utilizare a excedentului. Totuși,Legea finanţelor publice prevede că din excedentul anual se va rezerva o cotă de 50%

pentru crearea unui fond de tezaur al statului.Contul anual al execuţiei bugetului asigurărilor sociale de stat se întocmește de cătreMinisterul Muncii și Protecţiei Sociale, pe care, împreună cu raportul de verificare șianaliză al Ministerului Finanţelor, îl prezintă Guvernului, până  cel mai târziu la 1 mai aanului următor celui la care se referă. Guvernul prezintă acest cont Parlamentului spreaprobare, până la data de 1 iunie a anului următor celui de execuţie. Aprobarea acestuicont are loc o dată cu aprobarea contului general anual al execuţiei bugetului de stat,termenul limită fiind 30 noiembrie a anului următor celui la care se referă. 

Contul general al datoriei publice se întocmește anual de către Ministerul Finanţelor. Elcuprinde contul operaţiunilor în ţară și în străinătate și se anexează la contul generalanual al execuţiei bugetului de stat, care se depune spre aprobare la Parlament. Laacest cont se anexează și situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne șiexterne primite de către alte persoane juridice. 

Test de verificare

1. Care sunt modalităţile de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor la întocmireaproiectului de buget şi cine face operaţiunile de evaluare primară? 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 109/278

109

2.  În ce constă procesul bugetar? 3.  În ce constă execuţia bugetului şi cum se stabileşte rezultatul execuţiei bugetare? 

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar. Sistemul bugetar , Universul Juridic (București  – 2009), pp.133 - 157 

Bibliografie facultativă: 

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 124-153.

N. G. LEON, Elemente de ştiinţe financiare, vol. I, Cartea Românească (Bucureşti – 1925), pp. 112-197.

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 88-93;

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 155-164;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 76-81;

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 197-246.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 110/278

110

Unitatea de învăţare 6: 

CHELTUIELILE PUBLICE:

Cuprins tematic:

  Cheltuielile publice. Definiţie şi clasificare;  Factorii determinanţi ai creşterii cheltuielilor publice şi consecinţele acestei creşteri;   Principiile efectuării cheltuielilor publice;   Structura cheltuielilor bugetare în dreptul nostru;   Efectuarea investiţiilor publice şi parteneriatul public-privat;

Procedura de efectuare a cheltuielilor bugetare.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Arătaţi care sunt principalele cheltuieli publice ale statului;   Detaliaţi procedura de efectuare ale cheltuielilor bugetare. 

1. Noțiunea de cheltulieli publice

Cheltuielile publice sunt plăţile efectuate de stat din resursele la dispoziţia sa în scopul satisfacerii nevoilor publice , a intereselor generale ale societăţii, a îndepliniriiobiectivelor urmărite de stat: funcţionarea instituţiilor publice, asigurarea ordinii și liniștiipublice și a siguranţei naţionale, finanţarea învăţământului, culturii și sănătăţii, precumși a sistemului de asigurări sociale, realizarea acţiunilor economice de interes general.Aceste cheltuieli materializează cea de a doua etapă a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, care constă în repartizarea fondurilor publice pe diverse destinaţii85.

Cheltuielile publice nu pot avea alt scop decât utilitatea publică, acest lucru fiindsubînţeles. Totuși, există state, precum Statele Unite ale Americii, în care acestprincipiu este de ordin constituţional. Și la noi, principiul derivă din obligaţiaconstituțională pe care o are fiecare cetăţean de a contribui, prin impozite și taxe, lacheltuielile publice (art. 56 din Constituţia României). Or, dacă statul ar face cheltuielipentru interesele particulare ale unor indivizi, ar însemna că majoritatea nu contribuiepentru interesele generale, colective, ci pentru cele individuale, ceea ce contravine

scopului finanţelor publice.Cheltuielile publice se fac, de regulă, în bani, aceștia reprezentând cel mai comod și celmai echitabil achizitor de bunuri materiale sau imateriale necesare pentru satisfacerea

85I. Văcărel și colectivul , op. cit. p. 127.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 111/278

111

nevoilor generale. Prestaţiile în natură, sub diferitele forme în care se pot prezenta (deexemplu, locuinţe de serviciu pentru funcţionarii publici) au unele inconveniente, întrecare se numără faptul că nu oferă o imagine corectă a sacrificiilor pe care populaţia leface pentru întreţinerea serviciilor publice, imposibilitatea contabilizării efective aacestor cheltuieli, implicit a stabilirii raportului de valoare dintre serviciile și

contraserviciile prestate, faptul că acest tip de cheltuieli dau naștere la abuzuri șinedreptăţi. 

Cheltuielile publice constau în utilizarea fondurilor publice pentru acoperireanecesităţilor de bunuri și servicii publice. Ele reprezintă modalităţi de repartizare șiutilizare a fondurilor bănești publice, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale alesocietăţii și se materializează în plăţi efectuate de către stat și colectivităţile locale, dinresurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de serviciinecesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective de interes general.

  În ce ne privește, optăm pentru definirea cheltuielilor publice  ca fiind ansamblulcheltuielilor de natură publică ale ţării, ce se finanţează de la bugetul public, definiţiecare ni se pare mai simplă și, în același timp, cuprinzătoare. Potrivit acestei definiţii, princheltuială publică se   înţelege orice cheltuială făcută de stat, judeţ, oraș sau comunăpentru satisfacerea unei nevoi publice. Cheltuielile făcute de instituţiile publice pentruinterese particulare nu intră în categoria cheltuielilor publice.

Atât doctrina cât și practica fac, uneori, distincţie între cheltuielile publice și cheltuielilebugetare. Potrivit acestei distincţii, cheltuielile publice constituie o categorie mai cuprin-zătoare decât aceea de cheltuieli bugetare, deoarece se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în interes public (statal sau în folosul colectivităţii publice locale), prin inter -mediul instituţiilor publice și care se acoperă fie de la buget, fie din fondurileextrabugetare (din venituri proprii ale instituţiilor publice) sau de la bugetele pr oprii aleinstituţiilor publice, pe seama veniturilor obţinute de acestea86.

Cheltuielile bugetare  sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice suntcheltuieli bugetare. Cheltuielile bugetare   se referă numai la acele cheltuieli care seacoperă de la bugetul de stat, de la bugetele locale și din bugetul asigurărilor sociale destat. În cazul cheltuielilor bugetare, natura destinaţiei multora dintre acestea estecomună, elementul distinctiv constituindu-l bugetul din care sunt efectuate. Cheltuielilorbugetare le mai sunt asimilate și cheltuielile efectuate din fondurile bănești specialepentru sănătate, învăţământ, agricultură etc., întrucât și aceste fonduri bănești suntaprobate de către Parlament, alăturat bugetului de stat și prin aceleași legi bugetare.

Delimitarea cheltuielilor bugetare, în cadrul celor publice, se poate face având în vedereurmătoarele reguli: 

86Categoria cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli efectuate de alte colectivităţi cum sunt asociaţiile

profesionale, culturale, sportive etc., în interesul membrilor acestor colectivităţi și din fonduri băneștiformate prin contribuţii bănești ale membrilor acestor colectivităţi, din donaţii bănești ale oricăror subiectede drept și din alte surse. I. Gliga, op. cit. p. 71.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 112/278

112

1. efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă șiaprobarea nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz; 

2. sumele alocate și cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au aprobat acestesume prin bugete sunt nerambursabile;

3. efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale și

nu numai de constituirea și existenţa resurselor bănești; 4. finanţarea se efectuează, în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sauactivităţilor cu caracter bugetar, din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor socialede stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;

5. cheltuielile bugetare sunt supuse controlului financiar cu caracter preventiv șiacordării vizei cu ocazia operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare șiutilizare a resurselor financiare publice;

2. Factorii determinanţi ai creșterii cheltuielilor publice

O primă cauză a creșterii cheltuielilor statului o reprezintă creșterea funcţiilor, asarcinilor pe care statul și le asumă, a utilităţilor publice pe care înţelege să le satisfacă.

Există însă o serie de factori, obiectivi  și subiectivi, care determină creșterea cheltu-ielilor bugetare independent de această creștere a rolului pe care statul înţelege să și -lasume, între care putem identifica:

1. creșterea populaţiei. De exemplu, dezvoltarea localităţilor noi, ca urmare a creșteriinumărului de locuitori implică o creștere a cererii pentru utilităţi publice (apă,canalizare, transport, furnizare de energie etc.), iar creșterea numărului populaţiei învârstă presupune cheltuieli mai mari pentru sănătate și pensii. Este de observat însăcă în ţara noastră acest criteriu nu funcţionează: sporul demografic este negativ, iar cheltuielile în creștere;

2. creșterea venitului pe cap de locuitor. Creșterea economică duce la creșterea

veniturilor populaţiei, iar aceasta determină o sporire a cererii de consum pentruservicii produse de sectorul public, cum sunt, de exemplu, educaţia și sănătatea.Astfel de servicii au o cerere elastică, de aceea, cheltuielile publice pentru furnizareaacestor servicii tind să crească mai repede decât produsul intern brut al ţării dereferinţă; 

3. creșterea exigenţelor populaţiei faţă de nivelul serviciilor publice oferite de stat. Separe chiar că populaţia este mai atentă la beneficiile rezultate din creștereacheltuielilor publice decât la creșterea impozitelor;

4. creșterea numerică a aparatului administraţiei publice și necesitatea înzestrăriiacestuia cu mijloace moderne de acţiune; 

5. dezvoltarea sectorului de stat prin constituirea de întreprinderi pe seama bugetului,

prin participarea statului la societăţi  mixte, prin acordarea de subvenţii pentrustimularea producţiei sau exportului; 

6. extinderea reţelei de instituţii publice de învăţământ, sănătate și cultură; 7. organizarea asigurărilor, a asistenţei sociale și protecţiei sociale; Reducerea vârstei

de pensionare are ca efect nu doar creșterea numărului de pensionari ci și aexigenţelor acestei categorii faţă de venitul pe care îl realizează după pensionare șifaţă de utilităţile de care beneficiază; 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 113/278

113

8. dezvoltarea infrastructurii prin construirea de străzi, autostrăzi, poduri, porturi,aeroporturi, modernizarea mijloacelor de transport rutier, feroviar, naval, aerian;

9. sistematizarea teritoriului, dezvoltarea gospodăririi comunale și protecţia mediului înconjurător; 

10. sporirea cheltuielilor militare87  și pentru asigurarea ordinii publice și a siguranţei

naţionale;   În general, la determinarea cheltuielilor publice se au în vedere politica financiară astatului, obiectivele strategiei de dezvoltare economică și socială a ţării, dimensiuneaacceptată a sectorului public, priorităţile imediate și cele de perspectivă, situaţiainternaţională etc. 

3. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

 În literatura și practica financiară și statistică a statelor și a organismelor internaţionale,se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii : a) administrativă; b) economică;c) funcţională; d) financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale;

f) gruparea folosită de organismele ONU și clasificaţii mixte sau combinate.  În România, cuprinderea în buget a cheltuielilor publice se face pe baza criteriilorutilizate în clasificaţiile ONU în: a) clasificaţia economică; b) clasificaţia funcţională și c)clasificaţia administrativă. 

4. Principiile efectuării cheltuielilor publice 

Prin Regulamentul financiar al Consiliului Comunităţilor Europene au fost formulatecâteva principii privind efectuarea cheltuielilor publice și măsura în care nevoile publicetrebuie să fie acoperite din resursele publice. Astfel, potrivit Regulamentului: 

1.   în condiţiile în care creșterea cheltuielilor publice este inevitabilă, sunt necesarecăutări pentru reducerea acelora dintre cheltuielile bugetare care pot fi micșorateprin reforme administrative, prin raţionalizarea serviciilor publice și alte acţiuni deacest fel;

2. având în vedere că posibilităţile de micșorare a cheltuielilor bugetare sunt limitate,statele membre ale Comunităţilor Europene sunt invitate să-și stabilească o ordinede prioritate a cheltuielilor publice pe baza unor criterii proprii, alese cu aplicare petermene scurte ori mijlocii, în raport de oportunitatea specifică fiecărei categorii decheltuieli bugetare, fiind recomandată și flexibilitatea cheltuielilor care vizează

 îndeosebi investiţii publice;3. politica cheltuielilor publice trebuie însoţită și coordonată cu o politică a resurselor

financiare, în centrul căreia impozitele să nu compromită economiile bănești

87Cheltuielile militare apasă greu asupra finanțelor statelor, acestea fiind, în ansamblul, cele maineproductive dintre toate cheltuielile statelor. În ultimii 3500 de ani ai omenirii, doar în 230 de ani nu auexistat războaie. Sigur că pentru ocupanți, războaiele pot fi productive. Xxx 26.04.2010.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 114/278

114

particulare și nici investiţiile întreprinderilor, iar investiţiile publice să fie finanţate din împrumuturi publice pe termen lung88.

Aceste concepte comunitare privind cheltuielile publice și ale bugetelor de stat suntrecomandate în prezent statelor membre și asociate ale Uniunii Europene, deci inclusivRomâniei. Aplicarea lor în cuprinsul unor programe financiare plurianuale urmărește

printre altele și echilibrul economic și financiar al statelor și al acestei uniuni.  Doctrina a relevat și alte principii care trebuie să stea la baza cheltuielilor publice.Astfel:

1. Orice cheltuială trebuie judecată din punct de vedere al necesităţii, al utilităţii și al urgenţei . O cheltuială nu trebuie să fie absolut necesară, adică indispensabilă pentruviaţa socială a statului pentru ca ea să fie aprobată și făcută, este suficient ca ea săfie utilă. Dar utilitatea trebuie văzută în lumina urgenţei, pentru că se poate ca ocheltuială să fie utilă, dar nu în prezent, ci în viitor, și atunci ar fi o greșeală să secheltuiască sume care ar fi putut căpăta o întrebuinţare mai bună în prezent. 

2. Alt principiu este acela că cheltuielile statului trebuie să servească scopuri lor 

generale, adică de efectele lor să se folosească toţi cetăţenii și toate clasele sociale,fără preferinţă. Nu este drept, nu este echitabil să se facă cheltuieli numai pentruanumite regiuni, anumite clase sau persoane. Repartiţia inegală a cheltuielilor estegeneratoare de frustrări, de tensiuni sociale, iar România nu este scutită de astfel detensiuni ale căror consecinţe finale sunt greu de prevăzut.

Principiul nu trebuie să fie absolutizat pentru că nu se poate susţine că statul trebuie săfacă cheltuieli exclusiv pentru nevoile întregii colectivităţi, fără nici o considerare deo-sebită asupra intereselor unei minorităţi. Statul poate găsi că este în interesul ordiniisociale să intervină numai pentru una din clase care este defavorizată și mai slabă înlupta pentru existenţă sau pentru o regiune defavorizată.

Statul poate, de asemenea, interveni în avantajul diferitelor ramuri de producţie, cândele trec prin perioade de criză care le-ar ameninţa existenţa, sau când vrea să încurajeze o industrie care nu se poate susţine în lupta concurenţei libere.

Este însă de subliniat faptul că și atunci când se face o cheltuială pentru anumitepersoane, grupe de persoane, sau clase sociale, totdeauna trebuie avut în vedere, cascop final: utilitatea generală. Numai atunci putem condamna o cheltuială făcută pentruastfel de categorie, când interesele personale sau de clasă sunt satisfăcute princheltuieli care ignoră utilitatea lor publică. Nevoile colective se găsesc într -un raport decoordonare cu nevoile individuale și nu le putem distinge decât prin intensitatea cu careele se manifestă. 

3.Cheltuielile statului mai trebuiesc judecate și din punct de vedere al

scopului pentrucare ele servesc. Din acest punct de vedere putem spune că orice cheltuială trebuiesă fie reproductivă. 

88I. Gliga , op. cit., p. 72.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 115/278

115

Productivitatea sau reproductivitatea cheltuielilor poate fi de două feluri: directă sauindirectă. Productivitatea este directă când cheltuielile se fac în scopul producerii debunuri materiale, cum sunt: regularizarea unor cursuri de apă, construcţia de șosele saucăi ferate, întreprinderi comerciale sau industriale etc. Productivitatea este indirectăcând bunurile care se produc sunt imateriale, cum este cazul instituţiilor de învăţământ

care contribuie la dezvoltarea generală a culturii și civilizaţiei. Există însă și cheltuielipentru care productivitatea indirectă pare de domeniul imposibilului, cum este cazulcheltuielilor militare.

 În toate cazurile, utilitatea unei cheltuieli se măsoară cu utilitatea bunurilor materiale sauimateriale create sau conservate.

 În privinţa cheltuielilor care produc bunuri materiale se pune problema de a se ști în cemăsură trebuie să se angajeze statul în atare direcţie. Sunt întreprinderi industriale saucomerciale care ar fi foarte productive dacă s-ar lua în exploatare de către stat și totușiștiinţa financiară se opune, pentru că este un fapt pe care nu trebuie să-l pierdem dinvedere: finanţele publice se întemeiază pe finanţele particulare și dacă sustragiparticularilor diferite ramuri de activitate economică, se micșorează puterea lor decontribuţie și se slăbesc forţele productive ale naţiunii. 

Pe acest tărâm, se confruntă, de altfel, ideologiile dominante astăzi: liberalismul șisocial-democraţia. Statul jandarm reduce funcţiunile statului la paza ordinii publice, iarliberaliștii clasici sunt împotriva lărgirii sferei de activitate a statului. În concepţia,considerată modernă, asupra funcţiilor statului, acestuia i se recunoaște nu doar undrept de intervenţie pentru reglarea vieţii economico-sociale prin mijloace financiare, cise consideră că aceasta este chiar o obligaţie a statului modern. 

4. Un principiu general, de mare însemnătate în această materie, este acela că toatecheltuielile trebuie să se facă în raport cu venitul naţional , ceea ce înseamnă că nutrebuie să depășească puterea de contribuţie a cetăţenilor. 

Acest principiu apare cu atât mai evident, cu cât gospodăria financiară, finanțelestatului, se întemeiază pe economia naţională și cu cât partea cea mare a veniturilor publice se întemeiază,  astăzi, pe impozite, taxe și contribuții. Economia financiarămodernă, bazată pe puterea de constrângere (obligând pe contribuabili la plata de taxeși impozite), își găsește motivarea în activitatea ei rentabilă, îndreptată în sensulprocurării de bunur i pentru nevoile colective ale statului. Dacă statul însă, ar înţelege să

  întrebuinţeze această putere de constrângere, pentru a distruge însăși baza ei deexistenţă, distrugând prin exploatare excesivă gospodăriile particulare, nu s -ar mai găsinici o justificare pentru activitatea lui financiară. Subiectul economiei financiare este opersoană juridică, fără corp și fără suflet propriu, așa că el trebuie să fie, pe cât se

poate, expresia celor mai mulţi dintre cei ce-l compun, lucrând pentru interesele lor.Principiul formulat este, fără îndoială, corect, dar poate fi aplicat numai în vremurinormale. Sunt însă vremuri când necesitatea apărării naţionale, crizele etc., obligă laefectuarea unor cheltuieli care depășesc chiar venitul naţional. 

5. Un ultim și  poate cel mai important dintre principiile asupra cărora ne oprim esteacela al eficienţei sau eficacităţii cheltuielilor publice. Eficienţa sau eficacitateacheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 116/278

116

eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) și efectelecomensurabile sau estimative ce pot fi obţinute pe seama obiectivelor finanţate decătre stat. 

 În condiţiile în care nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, în continuăcreștere și diversificare, pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la

fel de rapid, se creează un decalaj de ritm, care conduce la o stare permanentă deinsuficienţă a resurselor necesare. Acest fenomen se petrece în condiţiile în care, înmod conștient, guvernul procedează la trierea și ierarhizarea nevoilor sociale și,respectiv, la dimensionarea cheltuielilor publice, în funcţie de mai multe criterii:prioritate, oportunitate, eficienţă sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitate aserviciilor publice, nivelul standardelor internaţionale.

Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupă un loc important, (dacă nuprincipalul) între criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare avolumului acestora în vederea cuprinderii, în legile bugetare anuale, prin carecheltuielile se adoptă ca sarcini maxime. 

Aprecierea eficienţei sau a eficacităţii cheltuielilor publice este de competenţa factorilor de decizie politică și ai celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare afondurilor alocate. Pe parcursul acestui proces pot fi găsite soluţii de minimizare acosturilor, a investiţiilor sau a cheltuielilor curente privind serviciile publice. În aplicareametodelor de evaluare a indicatorilor înscriși în bugetul anual, ca și a celor cuprinși înprograme având un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atinstrebuie să fie eficienţa utilizării resurselor. În acest fel, metodele aplicate pot influenţa înmod real decizia financiară a administraţiei publice, la care se adaugă și puterea deamendament a Parlamentului. Acest aspect relevă echilibrul între puterea legislativă șicea executivă. Intervenţiile ulterioare cu ocazia rectificării legii bugetare, pe baza unor ajustări în cursul unui exerciţiu, trebuie să se apropie și mai mult de criteriul eficienţei

sau al eficacităţii cheltuielilor. Eficienţa cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiţii, de optim social, atuncicând este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport curezultatul final al serviciului public, pentru care se dorește creșterea cantitativă aserviciului public.

Coroborarea acestor aspecte implică minimizarea costurilor proiectelor obiectivelor definanţat, ceea ce permite costuri sociale minime (prin fiscalitate mai redusă, renunţăricât mai puţine la îndeplinirea altor obiective, deficit bugetar minim etc.); preţuriaccesibile plătite de consumatori (dacă asemenea preţuri se aplică în regimul deproducere și distribuire a bunurilor publice); creșterea calităţii consumului de bunuri

publice și, deci, a satisfacţiei consumatorului public etc. 5. Reguli privind efectuarea investiţiilor publice

Dată fiind importanţa pe care o prezintă și numeroasele probleme pe care le ridică, îndeosebi în privinţa utilizării fondurilor pentru astfel de cheltuieli, noua lege a finanţelor publice se ocupă în mod special de regimul investiţiilor publice, aprobarea proiectelor șifinanţarea acestora și obligaţiile ordonatorilor principali de credite în acest domeniu, în

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 117/278

117

art. 39-46. Aceste dispoziții se completează cu cele ale legii speciale în materii deachiziții publice, respectiv cu cele ale OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor deachiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice ș i a contractelor deconcesiune de servicii.

Efectuarea de cheltuieli pentru investiţiile publice trebuie să parcurgă etape obligatorii,

legea stabilind care sunt aceste etape și modul în care se aprobă și se efectueazăaceste cheltuieli, rolul Guvernului, al Ministerului Finanţelor Publice și al ordonatorilor decredite în efectuarea investiţiilor publice. 

6. Concesiunea de bunuri și servicii 

OUG nr. 34/2006 a abrogat Ordonanța nr. 16/2002 (cu modificările ulterioare), privindcontractele de parteneriat public privat. Obiectul acestei reglementări îl constituiaproiectarea, construcţia, exploatarea, întreţinerea și transferul oricărui bun public pebaza parteneriatului public-privat. Formele de parteneriat public-privat care au fostreglementate în România erau adaptate după legislaţia unor state occidentale. De

exemplu, în dreptul american, această formă de asociere are o tradiţie recunoscută șicunoaște o practică bogată, deoarece prezintă numeroase avantaje. Reglementareaparteneriatului public-privat oferea avantajul unor proceduri flexibile, desfășurate întermene relativ scurte și oportunitatea dezvoltării unor proiecte de investiţii de amploare,

  în condițiile în care statul nu dispunea de mijloacele financiare necesare realizăriiacestora. Pentru autoritatea publică, acest mod de punere în valoare a unui bun aflat înpatrimoniul și/sau în administrarea sa, venea să ușureze obligaţia autorităţilor administraţiilor locale de a gestiona, într -un mod cât mai eficient, bunuri publice, potrivitnevoilor și interesului public, în acest mod putând fi valorificate terenuri, construcții etc.  Parteneriatul public-privat avea în vedere numai bunurile care făceau parte dindomeniul public, fiind excluse bunurile aflate în domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Obiect de parteneriat putea fi proiectarea, finanţarea,construcţia, exploatarea, întreţinerea oricărui bun public, legea permițând orice formăde asociere a părţilor: înfiinţarea unei societăţi mixte, asocierea în participaţiune,consorţiu, grup de interes, etc., dar bunul care va rezulta din parteneriat era un bun careaparţinea statului ca bun public, iar nu un bun privat, investitorul privat având drepturilimitate în timp, de exploatare a acestuia, în condiţiile convenite prin contract. Duratamaximă pentru un contract de parteneriat public-privat era de 49 de ani.

Noua lege a achizițiilor publice nu mai reglementează instituția parteneriatului publicprivat, dar instituții apropiate acesteia sunt: 

1. contractul de concesiune de lucrări publice prin care se înțelege contractul care are

aceleași caracteristici ca și contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartidalucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar, primește din parteaautorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatullucrărilor sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani și 

2. contractul de concesiune de servicii, prin care se înțelege contractul care areaceleași caracteristici ca și contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartidaserviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primește din partea

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 118/278

118

autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile sauacest drept însoţit de plata unei sume de bani.  

Se înțelege însă că contractele de parteneriat public privat încheiate sub imperiul legiivechi își continuă existența, cu toate drepturile și obligațiile rezultând din ele și legeasub imperiul căreia au fost încheiate.

7. Procedura de efectuare a cheltuielilor bugetare

Efectuarea cheltuielilor publice, care nu se referă doar la investițiile publice (pe care leinclude însă) este deosebit de complexă și amănunțit reglementată prin legea finanțelor publice. Efectuarea acestor cheltuieli presupune o procedură strictă, în etape care nupot fi sărite. Astfel:

7.1. Deschiderea de credite bugetare 

Prima operaţie care se efectuează în procedura execuţiei cheltuielilor bugetare și prin

care se declanșează procesul de folosire a resurselor puse la dispoziţie estedeschiderea creditelor bugetare sau alocarea creditelor bugetare89. Sumele aprobate  prin legea bugetară anuală, în limitele cărora instituţiile publice pot efectua cheltuieli, încursul unui an, cu o destinaţie prestabilită, poartă denumirea de credite buget are.

Creditele bugetare aprobate prin legile bugetare pot fi folosite, la cererea ordonatorilorprincipali de credite, numai după deschiderea de credite , repartizarea creditelorbugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestor a. Prinoperaţiunea de deschidere de credite bugetare se înţelege aprobarea comunicatăordonatorului principalde credite de către Ministerul Finanţelor Publice prin Trezoreriastatului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare și plăţi.  În acestfel, sumele de bani corespunzătoare creditelor bugetare sunt trecute din conturile

bugetului de stat în conturile ordonatorilor principali de credite. Din creditele bugetareastfel deschise, ordonatorii principali repartizează și transmit – prin dispoziţii bugetare – creditele bugetare cuvenite ordonatorilor secundari, respectiv, terţiari, de credite.Operaţiunea de trezorerie în această fază constă în trecerea sumelor de bani dinconturile ordonatorilor principali în conturile ordonatorilor secundari, respectiv, terţiari decredite bugetare.

Deschiderea creditelor bugetare oferă ordonatorilor de credite posibilitatea de a utilizaefectiv sumele de bani alocate prin aceste credite, de a efectua cheltuielile pentru cares-au alocat creditele bugetare.

Aprobarea deschiderii de credite se face în limita creditelor bugetare și potrivit

destinaţiilor aprobate pe capitole, subcapitole, titluri de cheltuieli sau alte subdiviziuniale clasificaţiei bugetare, după caz, în raport cu gradul de folosire a fondurilor puse la

89  Ioan Gliga consideră că mai potrivită decât expresia „credite bugetare” este expresia „alocaţii

bugetare”, care se folosea, de altfel, și în art. 30 a Legii finanţelor publice nr. 72/1996. I. Gliga, op. cit. p.63.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 119/278

119

dispoziţie anterior, cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează efectuareacheltuielilor respective, precum și în funcţie de gradul de încasare a veniturilor bugetareși de posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar. 

Execuţia părţii de cheltuieli presupune finanţarea integrală și la timp a sarcinilor bugetului de stat. În efectuarea cheltuielilor bugetare trebuie observate și respectate

următoarele reguli: 1. Prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui

exerciţiu bugetar, precum și structura funcţională și economică a acestora;  2. Creditele bugetare au o destinaţie precisă și sunt repartizate pe titulari. Sunt

interzise virările de credite bugetare de la un ordonator principal la altul sau la nivelulunui ordonator, de la un capitol la altul. În cazuri excepţionale, sunt permise virări decredite de la un capitol la altul al clasificaţiei bugetare, începând cu semestrul alIII-lea, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice; 

3. Creditele bugetare sunt nerambursabile și nepurtătoare de dobândă. Ele vizeazăfinanţarea bugetară definitivă și gratuită; 

4. Creditele aprobate sunt limite maxime, care nu pot fi depășite; 5. Creditele bugetare sunt aprobate pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar și nu pot fi

utilizate pentru finanţarea altui exerciţiu. Orice cheltuială neefectuată până la 31decembrie a anului financiar în curs se va plăti în contul bugetului pe anul următor.Creditele neutilizate până la sfârșitul anului sunt anulate de drept, cu excepţ iacreditelor bugetare pentru fondurile speciale neutilizate până la sfârșitul anului, carese raportează în anul următor, cu păstrarea destinaţiei iniţiale.  

Potrivit art. 52 din Legea nr. 500/2002, în procesul execuţiei bugetare cheltuielilebugetare parcurg următoarele faze: i) angajament; ii) lichidare; iii) ordonanţare; iv) platasau utilizarea creditelor bugetare.

Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care aucalitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.Operaţiunile specifice angajării, lichidării și ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţaordonatorilor de credite și se efectuează pe baza avizelor compartimentelor despecialitate ale instituţiei publice. Plata cheltuielilor este asigurată de șefulcompartimentului financiar-contabil în limita fondurilor disponibile (art. 24 din Legea nr.500/2002).

7.2. Angajamentul bugetar 

Angajamentul bugetar este orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii,afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate

(art. 2.2. din Legea nr. 500/2002). Prin angajament legal se înţelege acea fază înprocesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putearezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice (art. 2.3. din Legea nr. 500/2002). Angajarea cheltuielilor bugetare este actul care generează obligaţia unei instituţiipublice de a plăti o sumă de bani unui terţ. Această angajare se face pe baza legilo r,contractelor, deciziei ministeriale, hotărârii judecătorești etc. Competenţa angajăriicheltuielilor aparţine conducătorilor instituţiilor publice, în calitate de ordonatori de

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 120/278

120

credite. Angajarea cheltuielilor din bugetul statului se poate face numai î n limitacreditelor bugetare aprobate, ceea ce înseamnă că toate cheltuielile scadente vor puteafi efectuate numai în limita creditelor bugetare puse la dispoziţia ordonatorilor careangajează respectivele cheltuieli.

7.4. Lichidarea cheltuielilor bugetare Lichidarea cheltuielilor este acea fază în procesul execuţiei bugetare în care se verificăexistenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, severifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor  justificativecare să ateste operaţiunile respective (art. 2.33 din Legea nr. 500/2002). 

Lichidarea sau constatarea lichidităţii este operaţia prin care se constată serviciul făcut  în favoarea instituţiei publice și se determină suma de plată. Constatarea  lichidităţiicreditelor bugetare constă în verificarea cuantumurilor bănești ale fiecărei cheltuielibugetare, spre a se stabili dacă acestea sunt reale, certe și exigibile, deoarece, numaidacă se întrunesc aceste condiţii, sumele de bani pot fi folosite   de către titularii

creditelor. Această operaţie se bazează pe acte justificative și efectuarea reală alivrărilor de mărfuri ori a prestării de servicii pentru instituţiile publice.

7.5. Ordonanţarea cheltuielilor bugetare 

Ordonanţarea cheltuielilor este  acea fază în procesul execuţiei bugetare în care seconfirmă că livrările de bunuri și de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fostverificate și că plata poate fi realizată (art. 2.34 din Legea nr. 500/2002). 

Ordonanţarea înseamnă emiterea ordinului de plată (a dispoziţiei) a sumei de bani înfavoarea furnizorului de mărfuri sau de servicii. Ordonanţarea cheltuielilor bugetarereprezintă actul administrativ financiar prin care se dispune plata sumelor de bani către

beneficiarul fiecărei cheltuieli.Instrumentele de plată (ordinul sau dispoziţia de plată) trebuie să fie însoţite dedocumentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor deplată, recepţia bunurilor și executarea serviciilor și altele asemenea, confor mangajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de contabil șișeful compartimentului financiar -contabil.

7.6. Plata sau utilizarea creditelor bugetare 

Plata cheltuielilor este acea fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul finalprin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi (art. 2.35 din Legea nr.

500/2002). Plata este, așadar, operaţia de achitare a sumei de bani datorată deinstituţia publică.

Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază deacte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, și numai după ceacestea au fost lichidate și ordonanţate.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 121/278

121

  În cazul neplăţii sumelor de bani datorate de stat beneficiarilor legali, în cadrulprocedurii utilizării creditelor bugetare este posibilă iniţierea unor acţiuni recuperatoriidin partea titularilor creditelor îndreptăţiţi să primească respectivele sume de bani. 

Utilizarea creditelor bugetare este subordonată, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelorpublice, principiului „afectaţiunii speciale” a creditelor bugetare. Aceasta înseamnă că:

1. creditele bugetare aprobate unui ordonator principal nu pot fi utilizate pentrufinanţarea cheltuielilor altui ordonator; 

2. cheltuielile aprobate pentru acoperirea unui capitol nu pot fi utilizate pentrufinanţarea altui capitol de cheltuieli; 

3. creditele aprobate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui exerciţiubugetar nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu financiar. 

De la aceste reguli sunt admise câteva excepţii , justificate și determinate de apariţiaunor situaţii care nu au putut fi prevăzute în perioada întocmirii și aprobării proiectuluibugetului de stat și care impun o „ajustare” a cifrelor de cheltuieli iniţial stabil ite. Acesteexcepţii permit ca în timpul execuţiei bugetare, anumite cheltuieli care nu au fost

prevăzute, să se efectueze în funcţie de necesităţile concrete de fonduri bănești,respectiv în funcţie de obiectivele și acţiunile care sunt finanţate de la bugetul statului.

8. Modificarea destinației unor credite bugetare 

  În practica execuţiei bugetare se utilizează următoarele mijloace excepţionale demodificare a destinaţiei creditelor bugetare: virările de credite bugetare; transferareacreditelor bugetare; suplimentarea creditelor bugetare; anticiparea creditelor bugetare;anularea creditelor bugetare.

Virările de credite bugetare constau în trecerea sumelor bugetare de la subdiviziunileclasificaţiei bugetare, unde ele se dovedesc disponibile, la subdiviziunile unde se

constată că sunt insuficiente. Potrivit legii, virarea creditelor bugetare se poate facenumai înainte de angajarea cheltuielilor și în principiu, începând cu trimestrul al III lea alanului financiar.

Transferarea creditelor bugetare este specifică acelor situaţii în care au loc treceri deunităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul când MinisterulFinanţelor este îndreptăţit să modifice structura bugetului de stat aprobând – la cerere – transferarea unor sume reprezentând alocaţii bugetare de la un ordonator la altul – fărăafectarea echilibrului și a rezervei bugetare 

Suplimentarea creditelor bugetare se poate face de către Guvern, la propunereaMinisterului Finanţelor, pe baza cererilor primite de la ordonatorii principali de credite.

Suplimentarea creditelor bugetare se realizează din fondul de rezervă aflat la dispoziţiaGuvernului. Potrivit legii, suplimentarea creditelor bugetare de către Guvern trebuiesupusă aprobării Parlamentului. 

Anticiparea creditelor bugetare este modalitatea specifică pentru finanţarea în avans aunor cheltuieli bugetare. Potrivit art. 52 alin. (7) din Legea nr. 500/2002, Guvernul poatestabili prin hotărâre, la propunerea ministrului finanţelor publice, acţiunile și categoriilede cheltuieli pentru care se pot efectua plăţi în avans de până la 30% din fondurile

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 122/278

122

publice, criteriile, procedurile și limitele care se vor folosi în acest scop. Sumele,reprezentând plăţi în avans, efectuate în aceste condiţii și nejustificate prin bunur ilivrate, lucrări executate și servicii prestate până la sfârșitul anului, în condiţiileprevederilor contractuale, vor fi recuperate de către instituţia publică care a acordatavansurile și se vor restitui bugetului din care au fost avansate. În cazul nelivrării

bunurilor, neefectuării lucrărilor și serviciilor angajate pentru care s au plătit avansuri,recuperarea sumelor de către instituţia publică se face cu perceperea majorărilor de  întârziere existente pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s auacordat și până s au recuperat. 

Anularea creditelor bugetare rămase neutilizate în timpul execuţiei bugetare se face lacererea ordonatorilor principali de credite bugetare de către Ministerul Finanţelor Publice. În acest sens, ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar oportunitatea menţinerii unor credite pentru care sarcinile au fost desfiinţate sauamânate. Pentru cheltuielile bugetare neefectuate până la 31 decembrie, deci până la

  încheierea execuţiei bugetare, Legea finanţelor publice dispune că aceste credite suntanulate de drept.

Test de verificare

1. Care sunt categoriile de nevoi ale populaţiei şi care sunt nevoile care suntsatisfăcute de către stat? 

2. Care sunt principalele cheltuieli publice ale statului?3. Care este procedura de efectuare ale cheltuielilor bugetare?

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar. Sistemul bugetar , Universul Juridic (București – 2009), pp.157 - 177 

Bibliografie facultativă: 

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 154-176.

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 117-154;

N. G. LEON,Elemente de ştiinţe financiare, vol. I, Cartea Românească (Bucureşti –

 1925), pp. 214-245;

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 310-336;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 285-294.

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 102-197.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 123/278

123

Unitatea de învăţare 7: 

INTRODUCERE ÎN SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE,PRINCIPALELE VENITURI NEFISCALE ALE STATULUI:

Cuprins tematic:

  Noţiunea de venituri (resurse) publice;  Clasificarea veniturilor publice;

Principalele categorii de venituri publice nefiscale;

  Împrumutul public;   Datoria publică. 

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Indicaţi care sunt categoriile de venituri ale statului şi cum se realizează acestea;    Arătaţi care sunt veniturile nefiscale ale statului şi deosebirea între acestea şi

veniturile fiscale;

  Cunoaşteţi natura şi condiţiile î mprumutului public;

  Arătaţi cum ia naştere datoria publică şi cum se administrează. 

1. Noţiunea de venituri (resurse) publice 

Statul, așa cum am arătat deja, la fel ca și particularii, are nevoie de bani pentru a -și fi-nanţa cheltuielile, și se întreţine din veniturile publice pe care le realizează. Dar spredeosebire de particulari, care urmăresc maximizarea propriilor utilităţi, cheltuielilefăcându-se în interesul limitat al celui care le face, statul urmărește să realizeze venituripentru a le cheltui în beneficiul întregii societăţi.

Potrivit unei definiţii devenită clasică, arată N. G. Leon, „prin venit  se înţelege suma bunurilor economice  care, într - o perioadă determinată, intră în gospodăria cuiva, fărăobligaţia de restituire  și  care pot fi consu matefără a micșora substanţa averii subiectului economic ”.  Mai târziu, în această definiţie a fost inclus și elementulperiodicităţii, arătându-se că pot fi socotite venituri numai acele bunuri economice careintră periodic într -o gospodărie sau care izvorăsc dintr -o sursă permanentă. Este, totuși,de remarcat faptul că în și pentru calificarea ca venit a unor bunuri economice prezintăimportanţă și calitatea subiectului, calitate în raport cu care și izvoarele veniturilor suntparţial diferite. Astfel, pentru gospodăriile private nici câștigurile din loterii, nicisuccesiunile în sine nu sunt venituri pentru că le lipsește elementul de periodicitate.

  În gospodăria publică lucrurile stau altfel. Statul adună în gospodăria sa bunuri dinactivitatea proprie, aidoma particularilor, dar primește bunuri, realizează venituri și pecale de constrângere sub forma taxelor și impozitelor. „Pentru stat, toate bunurilepe 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 124/278

124

care le încasează într - o anumită perioadă de timp și pe care le poate cheltui, fărăobligaţie de restituire, reprezintă venituri . Sursele de venituri a statului sunt averile și veniturile cetăţenilor ” 90. În această concepţie asupra veniturilor, impozitul peavere, ca și împrumuturile sunt „venituri ireale”.

Dacă vorbim de venituri   în general, acesteapot fi definite ca reprezentând suma

bunurilor cu valoare economică și care, într -un interval de timp determinat, intră îngospodăria unei persoane și pot fi consumate, fără ca prin aceasta să se micșorezetulpina averii acelei persoane.  Această definiţie a veniturilor este valabilă atât pentrugospodăriile particulare, cât și pentru gospodăria publică, a statului. Deosebirea întrecele două categorii constă în aceea că,   în timp ce particularii realizează venituridin muncă sau avere, Statul își realizează veniturile, în principal, pe cale deconstrângere, respectiv pe calea prelevărilor obligatorii din veniturile și avereacontribuabililor.

Excepţia de la această regulă, a realizării de venituri prin constrângere, o constituieveniturile nefiscale, veniturile realizate din activităţile economice desfășurate de

  întreprinderile statului, din valorificarea bunurilor statului, din donaţii, succesiunivacante, împrumuturi, emisiune de monedă, monopoluri etc. 

Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituieresursele financiare ale societăţii, de aceea, raportul dintre resursele financiare alesocietăţii și resursele financiare publice este un raport de la întreg la parte. Resurselefinanciare publice, fondurile publice sau veniturile publice totale includ resurseleadministraţiei de stat centrale și locale, resursele asigurărilor sociale de stat și resurseleinstituţiilor publice cu caracter autonom.

 În teoria finanţelor publice se consideră că „alocarea efectivă a resurselor între sectorul  public și cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându - se accepta căalocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim  prin intermediul sectorului public și al celui privat” 91 .

Resursele financiare publice  (veniturile publice) reprezintă, așadar, totalitateamijloacelor bănești, instituite prin lege, care contribuie la constituirea fondurilor băneștila dispoziţia statului, mijloace necesare pentru realizarea obiectivelor economice șisociale într -un interval de timp determinat.

Sunt autori care înţeleg prin veniturile publice doar suma bunurilor pe care Statulle încasează într -o perioadă financiară (din activitatea proprie sau pe baza puterii deconstrângere, deci prin taxe și impozite)  fără obligaţie de restituire. În aceastăconcepţie asupra veniturilor publice,   împrumuturile de stat nu aparţin categorieiveniturilor atât timp cât există obligaţia de restituire a lor 92.

90Idem .

91I . Văcărel și colectivul, op. cit. p. 339.

92N. G. Leon , op. cit. p. 202.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 125/278

125

Cererea de venituri publice cunoaște o tendinţă generală de creștere determinată decreșterea în ritm rapid a nevoilor sociale, a rolului și funcţiilor statului și, implicit, acheltuielilor publice, ritm care depășește, pretutindeni, pe cel de creștere a produsuluiintern brut. La rândul ei, capacitatea contributivă a populaţiei, implicit constituireaefectivă a fondurilor (veniturilor) publice la dispoziţia statului este influenţată de:

  evoluţia produsului intern brut a cărui creștere poate genera sporirea veniturilor impozabile, respectiv a resurselor financiare la dispoziţia statului sau, după caz,scăderea acestora. În acest din urmă caz, statul trebuie să-și acopere deficitele carese creează pe calea creșterii fiscalității, a împrumuturilor etc.; 

  factori monetari care prin dobânzi, masă monetară, credite etc., influenţeazăpreţurile. La rândul său, creșterea preţurilor și a inflaţiei determină sporirearesurselor din taxe și impozite; 

  factori demografici care pot influenţa numărul populaţiei active și sporirea sauscăderea numărului contribuabililor și a populaţiei care beneficiază, sub diverse

forme, de pe urma utilizării resurselor publice;   factori politici, sociali și militari care determină redistribuirea resurselor în scopul

asigurării nevoilor de educaţie, protecţie și asigurări sociale, sănătate, apărare șisiguranţă naţională și care, în anumite conjuncturi, pot reclama resurse sporite, cuefecte asupra gradului de fiscalitate;

  factori de natură financiară, care sintetizează și cumulează influenţa celorlalţi factoriprin dimensiunea cheltuielilor publice. La rândul lor, volumul cheltuielilor influenţeazămărimea deficitului bugetar, iar acoperirea acestuia reclamă resurse publicesuplimentare.

Cererea crescândă de resurse la dispoziţia statului a avut și are ca efect o diversificarea mijloacelor de constituire a acestora, care privește, în principal, veniturile fiscale. Dar și în domeniul monopolurilor statului, al activităților economice care le desfășoară prinregiile sau societățile comerciale cu capital de stat, al exploatării bunurilor statului, pot fiși sunt luate măsuri care să conducă la sporirea veniturilor. 

 În prezent, resursele publice se constituie, în principal, prin: 

1. prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuţiile). Cea mai mareparte a resurselor financiare publice se constituie pe seama acestor venituri cu caracter fiscal ;

2. venituri din activităţi economice și valorificarea bunurilor statului; 3. venituri întâmplătoare (donații, succesiuni vacante, bunuri fără stăpân); 4. resursele provenind din împrumuturi publice; 5. emisiune monetară. 

2. Clasificarea veniturilor publice

Resursele publice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel:  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 126/278

126

1. în funcţie de destinaţia  pe care o au și tipul de buget în care sunt prevăzute,resursele publice se împart în:

a. resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curentede tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale, precum și veniturile dincapital;

b. resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat care provin din contribuţiilepentru asigurările sociale și din celelalte resurse ce alimentează bugetulasigurărilor sociale de stat;

c. resursele financiare cu destinaţie specială, constând, în principal, dincontribuţii ce alimentează fondurile speciale constituite la nivel central; 

d. resursele financiare ale bugetelor locale, cum sunt: impozitele, taxele șiveniturile nefiscale cu caracter local, cotele și sumele defalcate din unelevenituri ale bugetului de stat, cotele adiţionale la unele venituri ale bugetuluide stat și transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat. La acestease adaugă diverse venituri proprii ale bugetelor locale, inclusiv venituri dincapital.

2. în funcţie de regularitatea încasării , veniturile publice se împart în: a. venituri ordinare sau curente care sunt veniturile pe care statul le încasează în mod obișnuit, cu o anumită regularitate;

b. venituri extraordinare, incidentale sau întâmplătoare, adică veniturile la carestatul apelează în situaţii excepţionale, când resursele curente nu acoperăcheltuielile publice. Aparţin acestei categorii: împrumuturile de stat interne șiexterne, transferurile, ajutoarele dar și donaţiile primite din străinătate, sumelerezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate și dinvalorificarea peste graniţă a bunurilor statului, precum și emisiunea băneascăfără acoperire în economia reală.

Sunt autori care au respins clasificarea veniturilor în ordinare și extraordinare, în

măsura în care prin acestea din urmă se înţeleg împrumuturile publice, cu motivarea că,odată ce există obligaţia de restituire a lor, cu dobânzi și amortizări, ele nu reprezintăvenituri, ci numai mijloace de soluţionare a unor nevoi financiare93. Este, totuși, deremarcat că venituri precum cele din ajutoare și donaţii primite din străinătate, sumelerezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate și din valorificarea pestegraniţă a bunurilor statului, precum și emisiunea bănească fără acoperire în economiareală constituie, incontestabil, venituri cu caracter extraordinar. 

1. în funcţie de provenienţă, veniturile publice se împart în:a. venituri externe, categorie căreia îi aparţin: împrumuturile de stat externe

contractate la instituţii financiare internaţionale, la guvernele altor ţări, la băncicu sediul în alte state, la orice deţinători străini de capitaluri bănești, precumși transferurile externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile de laorganisme internaţionale sau din partea altor state;

93Vezi, N. G. Leon , op. cit., p. 202.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 127/278

127

b. venituri interne, care se realizează pe seama impozitelor, taxelor,contribuţiilor, veniturilor nefiscale, împrumuturilor contractate la persoanefizice și juridice din propria ţară, altor venituri excepţionale. 

2. în funcţie de sursa lor , veniturile publice se împart în: a. venituri nefiscale , care sunt veniturile obţinute de stat din exploatarea

domeniilor statului (întreprinderi economice, terenuri etc.) în conformitate curegulile liberei concurenţe și din valorificarea bunurilor aparţinând statului; b. venituri fiscale,  care sunt veniturile întemeiate pe monopolul puterii de

constrângere a statului. Aparţin acestei categorii taxele, impozitele, amenzile,contribuţiile speciale etc.94 Specific acestei categorii de venituri este faptul căele nu se obţin printr -o activitate liberă a organelor publice, în concurenţă cugospodăriile particulare, ci prin constrângere. 

Această ultimă clasificare a veniturilor statului este, pentru cursul de faţă, cea maiimportantă.

Natura juridică și conţinutul economico-financiar ale veniturilor publice sunt determinatede natura și caracterul orânduirii sociale, de formele de proprietate asupra mijloacelorde producţie, de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, de rolul și atribuţiilestatului. Din punct de vedere economico-financiar, veniturile publice reprezintă formelevalorice prin intermediul cărora o parte din venitul naţional este concentrată la dispoziţiastatului.

Sub aspect juridic, majoritatea veniturilor publice bugetare   reprezintă obligaţiibănești stabilite în mod unilateral, prin acte normative, în sarcina tuturor persoanelor 

  juridice și fizice care realizează venituri impozabile sau care deţin bunuri sau apeleazăla servicii taxabile. În același timp, veniturile bugetare reprezintă creanţe de încasat decătre stat. 

 În scopul cunoașterii exacte a fondurilor bănești, în raport de care se stabilește volumul

cheltuielilor care urmează a se efectua pentru îndeplinirea acţiunilor și obiectivelor statului, este necesară determinarea volumului veniturilor bugetare ce se vor realizapentru constituirea acestor fonduri. Această determinare se face anual, pe ansamblul economiei, pe ramuri și pe domenii economice și sociale, pe categorii de debitori și peforme de venituri, în funcţie de provenienţa acestora, prin legea bugetară.  

Orice venit bugetar are o denumire generică, stabilită în raport cu natura saeconomico-financiară și juridică și prin care se face deosebirea între diferitele categoriide venituri bugetare. Astfel, veniturile bugetare se numesc: impozite, taxe, contribuţii,prelevări, vărsăminte etc. În cadrul aceleiași categorii, fiecărui venit bugetar    îi esteatribuită și o denumire specifică, o denumire proprie prin care este individualizat fiecare

fel de venit în raport cu alte venituri din aceeași categorie. Exemple: impozit pe profit,impozit pe venitul agricol, taxă vamală, taxă de timbru, taxă consulară etc.; contribuţiepentru asigurări sociale de stat etc. 

94 La rândul lor, veniturile fiscale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, problemă asupra căreia

vom reveni la sfârșitul acestui capitol. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 128/278

128

3. Principalele categorii de venituri publice nefiscale

Ne vom opri, în cele ce urmează, mai întâi, asupra veniturilor publice nefiscale, a căror pondere este mai redusă în totalul veniturilor   publice, urmând să acordăm atenţiesporită și să stăruim asupra veniturilor fiscale, a veniturilor realizate de stat prin măsuri

de constrângere. 

3.1. Venituri din activităţi economice și vânzarea bunurilor statului  

Această categorie de venituri își are izvorul în proprietatea sau exploatarea făcută deStat, ca subiect economic. Statul, judeţul și comuna au proprietăţi pe care leexploatează singure sau le dau în exploatarea altora, în ambele cazuri realizândvenituri, aidoma celor din economia privată. Singura deosebire derivă din faptul că, înacest caz, Statul realizează venituri care intră la buget, în parte, direct cu acest titlu și înparte ca impozit pe profit (atunci când întreprinderile statului sunt producătoare deprofit). 3.2. Monopolurile statului 

Sensul cel mai larg al noţiunii de „monopol” este acela de drept exclusiv pe care și-larogă cineva sau care este recunoscut cuiva. Cu un înţeles apropiat, prin monopol se

  înţelege privilegiul exclusiv, de fapt și de drept, al unei persoane fizice sau persoane  juridice, inclusiv a statului, de a fabrica, de a vinde sau de a exploata anumite bunurisau servicii, dominaţia într -una sau mai multe ramuri economice.

Cu un alt înţeles, dar care nu este străin de cele enunţate mai înainte, prin monopol se înţelege o întreprindere mare sau o uniune de întreprinderi care concentrează în mânalor producţia și desfacerea unor produse importante, cu scopul stabilirii unor preţuri mariși al obţinerii unor profituri ridicate. O întreprindere are monopol într -un domeniu atunci

când este singura care produce un bun sau serviciu și trebuie să satisfacă întreagacerere pentru acesta. În sensul definiţiei, pentru a fi monopol, întreprinderea trebuie sănu fie concurată de producătorii (vânzătorii) străini sau naţionali, iar serviciul sauprodusul realizat să nu poată fi substituit cu altele cel puţin pentru un timp.

Situaţia de monopol este apreciată întotdeauna în funcţie de condiţiile de loc și de timp.Anumite tipuri de monopol nu pot să dureze decât dacă, dintr -un motiv sau altul,celelalte întreprinderi sunt împiedicate să intre pe piaţă.

Monopolurile pot fi:

1. monopoluri naturale, când are loc o concentrare treptată și eliminarea producătorilor 

mai puţini performanţi, astfel încât se constituie o întreprindere care,   în funcţie dedimensiunile pieţei și de condiţiile tehnice, obţine un randament ridicat pe timp îndelungat (monopol natural);

2. monopol inovaţional care constă în realizarea unei invenţii sau crearea unui produsnou care face din întreprinderea respectivă  un distribuitor unic pe piaţă. Acestmonopol este întotdeauna temporar, fiind limitat la durata protecţiei invenţiei;

3. monopol legal care derivă din existenţa unor obstacole de reglementare saulegislative la intrarea concurenţilor pe piaţă.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 129/278

129

Monopolul acţionează pe piaţă folosindu-se de avantajele pe care le are, fapt care-ipermite să stabilească atât cantitatea oferită, cât și preţul unitar pentru produsele sauserviciile oferite. Sensul major al existenţei monopolului îl reprezintă maximizareaprofitului în condiţiile date. Ca urmare, punctul de pornire într -o asemenea acţiune îlconstituie faptul că, de la început, cererea faţă de firma monopol se confundă cu

cererea pieţei. Monopolul va stabili un raport cantitate-preţ care să-i asigure profitulmaxim. Dacă monopolul își va mări oferta, preţul se va diminua, dat fiind faptul căcererea este descrescătoare.

Dat fiind modul de a funcţiona, scopul urmărit și influenţele pe care le are asupra vieţiieconomico-sociale, monopolul este supus unor critici. Transformarea unei activităţiconcurenţiale în monopol este inevitabil urmată de creșterea preţului de vânzare, descăderea producţiei, de formarea unor supraprofituri durabile, nejustificate din punct devedere economic, de scăderea gradului de satisfacere a cererii. Monopolul esteconsiderat nociv și pentru că are ca efect o situaţie suboptimală de funcţionare aeconomiei. Cu toate acestea, în ochii unora, monopolul este un mod de existenţă aeconomiei mult mai potrivit decât concurenţa, dat fiind că generează mari modificări

tehnice care se concretizează în noi bunuri și metode de producţie ce permit, în cele dinurmă, scăderea preţului; inovaţia presupune desigur un risc, ce este asumat numaidacă există certitudinea unor profituri pe timp îndelungat.

Pentru a contracara efectele negative ale monopolului, s-au pus în funcţiune, prin lege,mecanisme de protecţie a concurenţei. În funcţionarea lor, acestea fac însă distincţie

  între situaţia de monopol – existenţa unui singur producător (vânzător) pe o piaţă – șipracticile monopoliste, care se concretizează în comportamente cu efecte econo-mico-sociale negative. Asemenea practici nu decurg în mod automat din situaţia demonopol și nici nu sunt promovate de toate firmele cu situaţie de monopol. În schimb,există firme care nu au o situaţie de monopol, dar promovează practici monopoliste. Deaceea, protecţia concurenţei sancţionează numai practicile monopoliste, nu și situaţiade monopol.

Prin monopol, după unii autori, în dreptul financiar, se înţelege dreptul statului de adispune de ceva, de a efectua în exclusivitate anumite activităţi, cum sunt privilegiulexclusiv al statului de a fabrica, de a vinde sau de a exploata anumite bunuri sauservicii95, dar sunt și autori care înţeleg prin monopol fiscal doar  partea de impozitestabilite de către stat și impuse în preţul produselor realizate în regim de exclusivitate96.

Monopolurile sunt întreprinderi și activităţi în care este exclusă iniţiativa privată și caresunt puse sub conducerea administraţiei publice. Limita în care statul înţelege săexcludă particularii din anumite activităţi este relativă și depinde de concepţiadominantă, de concepţia partidelor aflate la putere. Unele întreprinderi sunt puse sub

conducerea administraţiei publice cu singurul scop de a crea venituri. Acestea suntconsiderate manifestări pur fiscale în acele cazuri în care între preţurile stabilite pentru

95I. Văcărel și colectivul , op. cit. p. 424.96

C. D. Popa, Drept financiar, Editura Lumina Lex, 2003, p. 127.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 130/278

130

produsele obţinute de o astfel de întreprindere și valoarea lor este o diferenţă însemnată. Diferenţa dintre valoarea obiectului produs și preţul cu care acesta se pune în vânzare reprezintă impozitul pe care ar trebui să-l plătească consumatorul în cazul încare nu ar exista monopolul.

Sunt însă întreprinderi care alcătuiesc obiectul unui monopol din raţiuni de siguranţă și

apărare naţională, de dezvoltare culturală etc., cum sunt poșta, căile ferate etc.Interesul general reclamă ca aceste întreprinderi să fie monopolizate. Ele suntproducătoare de venituri publice numai dacă lucrează cu profit. Dacă acestea lucrează

  în pierdere, ele  aparţin cheltuielilor publice. Întreprinderile din această categorie sedeosebesc de întreprinderile private prin aceea că exploatarea lor nu se face pe bazaliberei concurenţe și că preţurile se fixează prin puterea autorităţii, la fel ca și în cazulimpozitelor. În cazul întreprinderilor particulare se urmărește un maximum de câștigposibil pe când în cazul întreprinderilor monopolizate statul urmărește maximum deutilitate publică. O întreprindere publică, mânată de considerente de interes generalpoate să producă și să desfacă servicii sau bunuri în preţ de cost sau chiar sub acestpreţ. 

Nu de puţine ori, monopolurile sunt instituite de stat în scop de reglare, de direcţionarea structurii consumului și a activităţii care asigură acel consum. Astfel, dacă statul areinteres în creșterea consumului unor anumite categorii de bunuri ori a creșterii activităţiide producţie a unei categorii de bunuri, va institui un monopol pentru producţia acestorași va determina creșterea sau reducerea consumului prin preţ, respectiv prin impozitulinclus în preţ.

Monopolurile fiscale propriu-zise sunt instituite de stat asupra producţiei și/sau vânzăriiunor produse ca: alcoolul, tutunul, sarea, cărţile de joc ș.a., în virtutea dreptului pe careacesta îl are de a produce și comercializa, în regim de exclusivitate (de monopol),anumite mărfuri. Ele apar ca impozite indirecte incluse de stat în preţurile de vânzare

ale produselor realizate în regim de exclusivitate. Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale.Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât șiasupra comerţului cu ridicata ori cu amănuntul al unor mărfuri. Monopolurile parţialesunt instituite fie numai asupra producţiei și comerţului cu ridicata, fie numai asupracomerţului cu amănuntul. Statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei și/sauvânzării unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool, cărţi de joc și alte produse specifice.

Veniturile, care sunt importante, realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscalesunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri

 – pe care statul îl realizează ca orice întreprinzător – iar pe de alta, din impozitul indirect

cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii acestor mărfuri. Deoarece numaistatul produce sau numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care săfie inclus și un asemenea impozit indirect. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 131/278

131

Regimul monopolurilor în România este stabilit, în pr incipal, prin Legea nr. 31/1996

privind regimul monopolului de stat97 și Legea nr. 171/2001 pentru modificarea și com-pletarea unor prevederi ale Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat98. Po-trivit art. 1 din Legea nr. 31/1996, prin monopol de stat se înţelege dreptul statului de astabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat și privat, inclusiv

producători individuali, după caz, la activităţile economice constituind monopol de stat șicondiţiile de exercitare a acestora. 

Prin lege s-a instituit monopol de stat asupra următoarelor activităţi economice: 

1. fabricarea și comercializarea armamentului, muniţiilor și explozibililor; 2. producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conţin

substanţe stupefiante; 3. extracţia, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase și a

pietrelor preţioase; 4. producerea și emisiunea de mărci poștale și timbre fiscale; 5. fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului și

a băuturilor spirtoase distilate; 6. fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun și a hârtiei pentru ţigarete; 

7. organizarea și exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate (OUGnr. 77 din 24 iunie 2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de norocpublicată în M. Of. nr. 439 din 26 iunie 2009), monopol de stat;

8. organizarea și exploatarea pronosticurilor sportive. 

Nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în  gospodăriile personalepentru consum propriu. Constituie monopol de stat și comercializarea produselor dinimport și exportul produselor care constituie monopol de stat. 

Administrarea monopolurilor de stat pentru aceste activităţi se face de către Ministerul

Finanţelor Publice. Exploatarea activităţilor constituind monopol de stat se face de cătreagenţii economici cu capital de stat și privat, inclusiv de către producătorii individuali,după caz, pe bază de licenţe eliberate de Ministerul Finanţelor Publice, cu avizulministerului de resort sau al Băncii Naţionale a României în cazul metalelor preţioase șial pietrelor preţioase. 

Licenţa reprezintă o autorizare acordată de stat pentru o perioadă determinată, în bazacăreia o persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comer -cializeze, în cantitatea solicitată și de o anumită calitate, un anume produs sau serviciu,care face obiectul monopolului de stat, în schimbul unui tarif de licenţă. Nivelul tarifuluide licenţă se stabilește de către Guvern anual sau pe o perioadă determinată în funcţie

de obiectul monopolului de stat, de cantitatea și calitatea produselor fabricate oricomercializate sub licenţă. 

97M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996.

98M. Of. nr. 184 din 11 aprilie 2001

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 132/278

132

Titularii licenţelor au obligaţia să respecte condiţiile din licenţă referitoare la exploatareaactivităţii pentru care a fost acordată și la plata tarifului de licenţă; sumele percepute sevarsă la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, în vederea acopeririicheltuielilor materiale și de capital necesare administrării monopolurilor de stat. Licenţapoate fi acordată cetăţenilor români sau persoanelor juridice cu capital de stat și privat,

  înmatriculate în România. Licenţa este nominală și se eliberează pentru locurilesolicitate de către cei în cauză și în care se desfășoară activitatea pentru care esteacordată. Ea nu poate fi cedată direct sau indirect. 

Preţurile și tarifele maximale la produsele și serviciile ce intră în sfera monopolului destat sunt supravegheate de Guvern, cu avizul Oficiului Concurenţei. 

3.3. Emisiunea bănească fără acoperire

Emisiunea bănească fără acoperire constituie, de asemenea, un mijloc de finanţare adeficitului bugetar, dar aceasta are, prin inflaţia pe care o produce, are, pe termenmediu și lung, și efecte negative.

Este de remarcat că, pe termen scurt, pe de o parte, un nivel ridicat al inflaţieiantrenează o sporire a resurselor fiscale, prin creșterea încasărilor din impozitele pevenit și din impozitele indirecte, în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată șiaccizelor, acesta fiind avantajul emisiunii bănești fără acoperire. Pe de altă parte,inflaţia determină, în termeni reali, o diminuare a obligaţiilor de plată ale statului,

 îndeosebi în ceea ce privește datoria publică, atunci când rata dobânzii la împrumuturilede stat este sub nivelul creșterii anuale a preţurilor exprimată în procente.

Dar orice emisiune de monedă înseamnă creșteri în stocul hârtiilor de valoare emise deguvern. Această metodă de finanţare, aparent simplă și nedureroasă, a ruinat multeguverne, emisiunea de monedă fără acoperire având, pe termen mediu și lung, drept

rezultat pierderea încrederii populaţiei în moneda naţională, precum și urmări graveasupra inflaţiei. Rezultă că, în cazul emisiunilor bănești fără acoperire, avantajele suntanihilate de gravele inconveniente pe care inflaţia le produce, în plan economic șisocial.

3.4. Resursele de trezorerie 

Sunt autori care includ în rândul modalităţilor prin care se constituie resursele financiarepublice și resursele de trezorerie. Potrivit acestora, „resursele de trezorerie sunt folosite 

  pentru acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate la bugetele locale și a deficitelor temporare ale bugetelor fond urilor speciale. Asigurarea concordanţei între

nivelul cheltuielilor și cel al veniturilor determină apelarea la resursele de trezorerie careconstau în împrumuturi pe termen de până la un an contractate pe piaţa de capital, prinemisiunea și vânzarea unor  titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur etc.).Resursele de trezorerie au caracter temporar și rambursabil, comportând costuri 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 133/278

133

determinate de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt și de cheltuielileocazionate de punerea și  retragerea din circulaţie a acestor titluri ”99.

Credem însă că resursele de trezorerie nu reprezintă o sursă de venit în sine decâtatunci când Trezoreria realizează venituri cu titlu de dobânzi din plasamente financiaredin soldul contului general al Trezoreriei statului. Resursele de trezorerie realizate pe

seama împrumuturilor fac parte din categoria împrumuturilor publice, motiv pentru carenu le includem distinct în rândul modalităţilor prin care se constituie fondurile publice.

3.5. Împrumutul publi c 

Noţiunea de credit (împrumut) și funcţiile sale Este posibil ca guvernele să cheltuiască mai mult decât câștigă prin colectarea taxelor,impozitelor și contribuţiilor de la populaţie în limitele în care acestea au fost aprobateprin legile bugetare și să fie nevoite a căuta alte mijloace pentru acoperirea deficitelor.Acoperirea deficitului prin măsuri de creștere a nivelului veniturilor fiscale suntnepopulare, motiv pentru care sunt și evitate. Dar creșterea veniturilor prin creșterea

fiscalităţii este și greoaie pentru că se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, fie înceea ce privește nivelul cotelor de impunere folosite, fie prin introducerea de noiimpozite și taxe. Cum impozitele și taxele se stabilesc prin lege iar procesul legislativeste lent și influenţat de interese politice, iar nevoile de resurse sunt urgente, suntnecesare și se apelează adesea la alte mijloace pentru constituirea resurselor ladispoziţia statului, cum sunt împrumuturile și emisiunea monetară (în acele sisteme încare este permis un astfel de procedeu). 

  Împrumuturile nu sunt însă operaţii care se realizează exclusiv pentru acoperireadeficitelor bugetare. Dimpotrivă, împrumuturile sunt operaţiuni frecvent întâlnite în viaţaparticularilor, unde larga utilizare a condus și la reglementarea lui de o manieră

exemplară, iar aceasta a influenţat, firesc, și reglementarea împrumutului public.  Împrumutul sau credituleste o categorie economico-financiară menită a servi larezolvarea problemelor economico-sociale legate în principal de procesul de producţieși distribuţie a mărfurilor.

  În cazul contractelor sinalagmatice,fiecare parte oferă celeilalte un echivalent pentruprestaţia pe care o primește. Dar, atunci când părţile convin și una dintre ele acceptă săprimească echivalentul la care este îndreptăţită, de la cealaltă parte, la o datăulterioară, avem de-a face cu o vânzare sau schimb pe credit.Orice tranzacţie care serealizează pe credit presupune încredereîntre părţile contractante, această încrederefiind elementul care stă la originea noţiunii de credit, chiar și din punct de vedereetimologic („creditum-credere ” înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere) . 

  În fapt, acordarea unui credit înseamnă a pune la dispoziţia cuiva o sumă de bani, cucondiţia ca cel ce o primește să o ramburseze integral în viitor, la o anumită dată (saueșalonat într -o perioadă de timp convenită), cu obligaţia complementară de a plăti un

99I. Văcărel și colectivul, op. cit. p. 379-380 și 671 și urm. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 134/278

134

preţ (numit interes sau dobândă). Contractul de credit este actul juridic bilateral,sinalagmatic și cu titlu oneros, prin care o parte – denumită creditor sau împrumutător – acordă, cu titlu de împrumut, celeilalte părţi – denumită beneficiar, de regulă, o sumă debani.

Frecvent folosit, contractul de credit (împrumut) are o serie de caracteristici, din care, pe

unele le întâlnim și în cazul împrumutului public. Între acestea, amintim:  1. termenul , carereprezintă intervalul de timp pentru care se acordă creditul, respectiv

perioada de timp în care beneficiarul creditului (împrumutatul sau debitorul) se poatebucura de împrumutul primit; de regulă, tot în acest interval de timp, creditul trebuierestituit, fie eșalonat –  în rate – fie numai la împlinirea termenului; 

2. scadenţa sau termenul de plată, reprezentând momentul convenit de părţi pentrurambursarea creditului;

3. ratele scadente  – sumele parţiale prin care se rambursează eșalonat la termenelestabilite prin contractul de credit, împrumutul primit de beneficiar; 

4. împrumut sau debit  –osumă de bani pe care împrumutatul sau debitorul se obligă săorestituie la termenul sau în condiţiile convenite, împreună cu un preţ numit interessau dobândă; 

5. termenul de graţie – perioada de timp cuprinsă între momentul angajării (contractării,respectiv al primirii efective) a creditului și acela al începerii rambursării lui ;

6. garantarea creditului  –punerea la dispoziţia creditorului, sau a unei terţe persoaneindicată de acesta, a unor bunuri sau alte valori pentru asigurarea îndeplinirii decătre debitor a obligaţiilor asumate privind, în principal, rambursarea creditului; 

7. dobânda –  suma de bani convenită a se plăti de către debitor, cu titlu de preţ,creditorului său pentru împrumutul acordat. Dobânda plătită de împrumutatul – agenteconomic, băncii creditoare exprimă, pe de o parte, relaţii de distribuire a valoriiadăugate între participanţii la activitatea economică finanţată prin credit, ca urmare afolosirii creditului și a profitului realizat, iar pe de altă parte, exprimă relaţii deredistribuire a profitului realizat de către împrumutat între acesta și banca creditoa re.

  În cazul împrumuturilor de stat, angajate, de regulă, pentru consum, deci nepro-ducătoare de valoare adăugată, plata dobânzilor și restituirea împrumutului se fac din șipe seama veniturilor bugetare fiscale, adică, în principal pe seama taxelor șiimpozitelor.

 În practică, împrumutul sau creditul îndeplinește mai multe funcţii,  între care amintim: 

1. funcţia distributivă, care constă în mobilizarea resurselor bănești disponibile la unmoment dat la nivelul societăţii și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturispre anumite ramuri sau domenii de activitate, respectiv unor persoane care au

nevoie de fonduri bănești; 2. funcţia de transformare a economiilor în investiţii, care permite creditului sărelanseze „în investiţii” unele sume de bani dintre acelea economisite de cătrediferite categorii de persoane fizice și/sau juridice și care – altfel  –  ar fi păstrateinactive, în stare latentă de către aceștia, fie din nepricepere în fructificarea unor fonduri bănești, fie din lipsa timpului necesar afectări i unui asemenea scop;

3. funcţia de reglare a emisiunii monetare, sistemul creditelor putând juca un rolimportant în emisiunea monetară, prin aceea că un sistem al creditelor care

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 135/278

135

funcţionează bine, determină o tot mai mică circulaţie monetară în numerar pe piaţă(eliminând, practic, din circulaţie o însemnată parte a numerarului) și invers, însensul că atunci când creditul se desfășoară anevoios sau nu este utilizat ca sistemmodern de rezolvare a problemelor economice  – este obligatoriu a se arunca pepiaţă o cantitate mare de monedă (în forma ei materializată – numerarul) cu care să

se acopere valoarea tuturor mărfurilor și serviciilor. 4. funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor,care presupune căprin sistemul creditelor poate fi reglată cererea și oferta de mărfuri și servicii de pe piaţă, prin dirijarea saustimularea (prin jocul dobânzii) a acordării creditelor, fie pentru producţie, fie pentruconsum, în funcţie de interesele generale ale societăţii. 

Prin funcţiile pe care le îndeplinește, creditulîși demonstrează și rolul importantpe care îl  joacă în ţările moderne, acela deinstrument flexibil, eficace și omniprezent în viaţaeconomică și socială,menit a oferi numeroase înlesniri și facilităţi în direcţia protejăriiparticipanţilor la activitatea economică. Dar sistemul de credite are un rol important și înpromovarea și dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale putând contribui lastimularea exporturilor și importurilor.

Când îmbracă forma creditului public, acesta are un rol deosebit în acoperirea deficitului bugetar al statului.

Clasificarea creditelor (împrumuturilor) 

Creditul (împrumutul) se prezintă sub diferite forme, clasificarea sau gruparea acestorafăcându-se după anumite criterii care prezintă importanţă în determinarea regimului

 juridic al fiecărei forme. 1. după subiectul de drept care angajează creditul și în funcţie de care creditul poate fi

public sau privat. a. Creditul public  este acela pe care îl contractează statul, pentru completarea

resurselor sale atunci când veniturile ordinare nu sunt suficiente.b. Creditul privat este cel contractat de orice persoană fizică și/sau persoană

 juridică privată. 2. după subiectul de drept care acordă creditul se distinge între: creditul comercial și

creditul bancar.a. Creditul comercial   este acea formă de credit (împrumut) practicată între

vânzător și cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este efectuată pecredit, respectiv predarea acesteia are loc la momentul vânzării, iar platapreţului se efectuează la o dată ulterioară; de regulă, în cazul vânzării pecredit, în preţ se include –  pe lângă costul mărfii –  și un preţ al creditului(dobândă). Creditul comercial se prezintă, de regulă, sub forma creditului pe

termen scurt.b. Creditul bancar   se acordă persoanelor juridice sau persoanelor fizice sub

formă bănească de către instituţiile specializate (bancare) în derulareacapitalului de împrumut. Creditul bancar este, în prezent, forma cea mai largrăspândită a împrumutului. 

Ţinând seamă de faptul că –  de regulă –  comercianţii care acordă partenerilor deafaceri credite comerciale sunt nevoiţi să apeleze, la rândul lor, la credite bancare

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 136/278

136

pentru a-și reconstitui rapid capitalul necesar continuării sau reluării activităţilor specifice, există o strânsă legătură între creditul comercial și cel bancar, ointerdependenţă chiar, constând în aceea că primul nu mai poate fi conceput astăzi caexistând fără cel de-al doilea, iar acesta din urmă se dezvoltă –   în bună măsură – pebaza celui dintâi. 

3. după destinaţia pe care o urmează, creditul poate fi de producţie sau de consumaţie. a. Creditul de producţie este cel destinat activităţilor productive; având un scop

activ în economic, el este considerat a reprezenta un avans de venit naţional(motiv pentru care este denumit și credit productiv). În cazul acestor credite,dobânda se suportă din valoarea adăugată în urma utilizării productive a

 împrumuturilor. b. Creditul de consumaţie este  –  așa cum rezultă din chiar denumirea sa – 

destinat consumului social; de aceea, acesta se mai numește și creditneproductiv. Împrumuturile publice sunt, de regulă, împrumuturi de consum. 

4.  în funcţie de modul cum sunt garantate, creditele pot fi reale sau personale.a. Creditul real este garantat cu valori materiale concrete, precum gajul, ipoteca

etc.b. Creditul personal  se acordă – de regulă – numai pe baza încrederii pe care o

manifestă (o are) creditorul faţă de beneficiar, altfel spus, avându -se învedere prestigiul de care se bucură cel împrumutat. 

5. după perioada de timp pentru care se acordă, creditele se împart în: a. credite pe termen scurt   – acelea care se acordă pe o perioadă de timp de

până la 1 an; b. creditele pe termen mediu sau mijlociu   – cele care se acordă pe perioade de

la 1 an până la 5 ani; c. credite pe termen lung  – cele care se acordă pe o perioadă de peste 5 ani. 

6. după locul situării creditorului (adică locul unde se află sediul sau domiciliul acestuia)

creditul poate fi:a. credit intern   –  acela care se obţine din interiorul ţării (de la capitaliști

autohtoni);b. credit extern  – cel care se contractează de la capitaliști străini. 

Creditul (împru mutul) bancar

Piaţa credituluireprezintă locul și momentul unde se întâlnește nevoia temporară deresurse bănești suplimentare a unor agenţi economici cu excedentele saudisponibilităţile temporare ale deţinătorilor de lichidităţi. Rolul cel mai important în cadrulacestei pieţe a creditului îl au instituţiile financiare(bănci, case de economii, societăţi deasigurare) care păstrează disponibilităţile bănești ale agenţilor economici sau ale

particularilor și le concentrează în depozitele pe care le constituie și pe care le potutiliza, temporar, acordând împrumuturi celor interesaţi, celor care au nevoie delichidităţi pentru activităţi productive sau pentru consum. Dintre instituţiile financiare, băncile sunt acelea care atrag banii de la populaţie și de laagenţii economici și deţin cea mai mare parte a resurselor bănești disponibile pe care letransformă în capitaluri active, contribuind, prin activitatea de creditare, la derularea șiextinderea activităţilor economice. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 137/278

137

Acordarea creditelor de către bănci  este condiţionată, de regulă, de oferirea unor garanţii materiale și angajamente ferme de restituire a creditului la termen (scadenţă)de către cei împrumutaţi. Evident, băncile nu desfășoară activităţile de creditare în modgratuit, ele percepând o dobândă pentru împrumuturile acordate. În cazul creditului deproducţie, dobânda se plătește de către împrumutat din profitul pe care îl realizează,

dar mecanismul dobânzilor fiind generalizat, a generat impresia că orice sumă de baniacordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă. De aceea, în practicăs-a generalizat sistemul perceperii de dobânzi și pentru împrumuturile de consum, deșiacestea, nefiind folosite în calitate de capital, nu produc valoare adăugată din care săse plătească dobânda.

Rata dobânzii pentru împrumuturile acordate are o mărime variabilă în timp, ea fiinddeterminată atât de raportul dintre cerere și ofertă, cât și de starea economiei sau determenul pentru care se acordă creditul. 

Creditul public (împrumutul public) 

Atunci când Statul cheltuiește mai mult decât poate obţine prin taxe, impozite,

contribuţii, vânzarea bunurilor sale sau din activitatea economică proprie, el își poateacoperi nevoile de resurse publice prin împrumuturi, acesta fiind, de altfel, un procedeuvechi de completare a veniturilor necesare satisfacerii nevoilor publice100, folosit, la

  începuturi, mai ales pentru finanţarea războaielor. Statele pot recurge, în situaţii decriză și la sporirea veniturilor fiscale, fie prin introducerea de noi taxe și impozite, fie prinmărirea celor existente deja, dar astfel de soluţii, fiind nepopulare, sunt evitate.  După unii autori, împrumuturile publice nu pot fi considerate venituri, atât timp cât, odatăce au fost cheltuite, te obligă la restituirea lor cu dobânzi și amortizări. Aceste „venituri”,potrivit opiniei citate, sunt de fapt „datorii” și datoriile sunt numai niște mijloace pentrusoluţionarea temporară a unor nevoi financiare, ele grevând generaţiile viitoare 101.

  Împrumuturile sunt „mijloace”, tot așa cum  sunt și încasările făcute din vânzareabunurilor statului102. Nici exproprierile nu sunt venituri, decât în măsura în caredespăgubirea acordată este mai mică decât valoarea bunului expropriat, dar într -o ataresituaţie ne găsim nu în faţa unui act de expropriere, ci a unui act de confiscare.

Noţiunea de credit public, sinonimă cu aceea de împrumut public, desemnează împru-muturile contractate de stat, și, înunele cazuri, de alte colectivităţi publice (cum ar fiinstituţiile publice sau unităţile administrativ-teritoriale). Forma cea mai frecvent utilizatăa creditului public o reprezintă împrumuturile de stat contractate de la cetăţeniiautohtoni, de la deţinători de capital din ţară sau din străinătate, respectiv de la altestate sau de la organizaţii financiare și bancare internaţionale.  

100  În Marea Britanie, datoria publică datează din 1694, când Banca Angliei a fost abilitată și a început să

  împrumute bani guvernului pentru a finanţa războiul împotriva Franţei. Ph. Hardwick , J. Lanmead , B.Khan , Introducere în economia politică modernă, traducere de Luminiţa Anghel și Odette Arhip, Ed.Polirom 2002, p. 334.101

 Pentru argumente în contra acestei opinii a se vedea I. Văcărel și colectivul , op. cit. p. 449.102

N. G. Leon , op. cit., vol. II, p. 106.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 138/278

138

  Împrumuturile publice ale statului sunt, după unii autori, în mod special a celor atașațiconcepției liberale asupra finanțelor, un rău pentru că au ca efect reducerea capitaluluicirculant, ridicarea dobânzilor (pentru că se reduce capitalul disponibil), reducereaprofitului în gospodăriile private și reducerea capacității contributive a cetățenilor, o maiproastă întreținere a capitalului fix (construcții, terenuri) ca urmare a reducerii

mijloacelor financiare, antrenează  cheltuieli inutile și, mai ales, angajează generațiileviitoare. Alți autori, consideră împrumutul public un bine, pentru că ar avea ca efecte  încurajarea industriei și a economiilor, ușurarea plasamentelor etc. Examenul critic alacestor opinii, conform lui N. G. Leon ne duce la concluzia că împrumutul în sine nueste un bine sau un rău, că judecarea lui se poate face întotdeauna numai dupăcondițiile în care s-a contractat și scopurile urmărite, că atunci când împrumuturile s -aufăcut pentru nevoi utile, urgente și necesare, el este un bine, că incontestabil, din punctde vedere fiscal, împrumutul este un rău pentru că generează obligația de restituire, fiepe calea unui (unor) nou împrumut, fie prin sporirea fiscalității, dar că economic, el sepoate justifica, în special atunci când urmăresc un scop productiv103.

 Împrumutul de stat este înţelegerea intervenită între o persoană fizică sau juridică pe de

o parte și stat pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului osumă de bani sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmăse angajează să o restituie la termenul stabilit și să achite dobânda și alte costuriaferente. În cazul împrumutului extern, statul se poate împrumuta și de la alte state. 

  Împrumutul de stat are caracter contractual, dar posibilităţile împrumutătorului suntlimitate la a accepta sau nu acordarea împrumutului în condiţiile stabilite de stat, carestabilește condiţiile împrumutului, mărimea acestuia, condiţiile de rambursare șidobânda acordată fără consultarea creditorilor potenţiali. 

De regulă, împrumuturile de stat sunt facultative pentru creditor, dar sunt cunoscute șicazuri de împrumuturi forţate, la care statele apelează în situaţii de criză gravă.  

  Împrumuturile de stat au caracter rambursabil, sumele subscrise de creditori fiind res-tituibile în condiţiile și la termenele fixate de stat, cu ocazia emisiunii titlurilor. Există și

  împrumuturi perpetue, în cazul cărora statul se limitează la plata unei dobânzi cătrecreditorii săi pe durată nedeterminată. Dar și în cazul lipsei angajamentului derambursare, statul poate să răscumpere la bursă respectivele titluri, în momentulconsiderat favorabil.

  Împrumuturile de stat asigură, pe lângă rambursarea sumei împrumutate și o anumităcontraprestaţie, un preţ care îmbracă forma dobânzii, a câștigului sau a ambelor acestor forme, la care se pot adăuga și alte avantaje materiale. Uneori se poate recurge la con- versia datoriilor statului , operaţie care constă în preschimbarea înscrisurilor unui împru-

mut vechi și în condiţii avantajoase pentru împrumutător, în înscrisuri ale unui împrumutnou, cu o dobândă sau avantaje mai reduse. 

103N. G. Leon, op. cit. p. 120.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 139/278

139

 În funcţie de locul sau sediul unde se află creditorul (împrumutătorul), împrumutul publicpoate fi intern sau extern .

Împrumutul public intern este acel împrumut de stat contractat de la cetăţenii autohtoniori de la capitaliștii autohtoni sau de la alţi deţinători interni de disponibilităţi bănești.  

Împrumutul public extern este acel împrumut de stat contractat de la

alte state, de laorganizaţii financiar -bancare internaţionale, precum și de la grupuri de bănci și de lacapitaliști particulari din alte state. 

Practicarea împrumuturilor de stat prezintă atât unele avantaje, cât și o serie dedezavantaje sau neajunsuri. Între avantajele importante și evidente sunt amintiteurmătoarele: 

  creditul public consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create caurmare a întrebuinţării în folos public a sumelor de bani împrumutate; 

   împrumuturile de stat sunt mijloacele de încurajare a economiilor bănești și deactivare a unor capitaluri particulare, ușurând plasarea de capital autohton în

economia naţională. 

Aceste avantaje se evidenţiază, de regulă, atunci când împrumuturile de stat suntcontractate de la deţinătorii autohtoni de disponibilităţi bănești. 

Dezavantajele sau neajunsurile împrumuturilor de stat sunt considerate a fiurmătoarele: 

  creditul public angajează generaţiile viitoare, obligându-le să suporte cheltuielile derambursare a împrumuturilor contractate, mai ales cele angajate pe termene

 îndelungate;    împrumutul public determină reducerea capitalului particular circulant din economia

naţională, cu consecinţa împiedicării procesului normal de dezvoltare a producţiei;   creditele publice influenţează creșterea dobânzilor și au drept consecinţă micșorarea

capacităţii contributive în economie a cetăţenilor. 

Ţinând seama de importanţa pe care o reprezintă împrumutul public, atât pentru stat,cât și pentru societate, acesta trebuie să fie aprobat de către puterea legiuitoare(parlament), guvernului revenindu-i iniţiativa în desfășurarea operaţiunilor prealabile șiobligaţia de a conduce și desfășura acţiunile pe care le presupune acest credit.

Potrivit legii, împrumutul de stat este „obligaţia generată de un contract, prin care statulobţine fonduri de la o persoană fizică sau juridică creditoare și se angajează să le

ramburseze împreună cu dobânda și cu alte costuri, într -o perioadă specificată”. Înconformitate cu dispoziţiile Legii privind datoria publică, în ţara noastră Guvernul esteautorizat să contracteze împrumuturi de stat104  interne și externe sau să garanteze

104 Art. 1 pct. 9 din Legea datoriei publice nr. 81/1999. Fiind aprobat de către Parlament, împrumutul de

stat a fost considerat a fi, din punct de vedere al naturii sale juridice, fie „act de suveranitate”, fie „act

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 140/278

140

 împrumuturile interne și externe numaiprin Ministerul Finanţelor Publice, în următoarelescopuri:

1. finanţarea deficitului bugetului de stat; refinanţarea datoriei publice; 2. susţinerea balanţei de plăţi și consolidarea rezervei valutare a statului;  3. finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale

economiei;4. finanţarea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii cu capital integral sau majoritar

românesc; 5. finanţarea achiziţionării de bunuri și servicii, precum și a importului de materii prime

sau resurse energetice; îndeplinirea obligaţiilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi; 

6. finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale; 7. menţinerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului etc.  

Practica împrumuturilor de stat interne pe termen scurt s-a diversificat de-a lungultimpului, în prezent creditul public putându-se prezenta sub următoarele forme:emiterea și vânzarea de bonuri de tezaur și obligaţiuni ca titluri de împrumut,

  împrumutul de la băncile învestite cu emisiunea monedei naţionale și preluarea pentrutrezorerie a unor disponibilităţi bănești ale caselor de economii sau ale altor instituţiipublice.

 Împrumuturile de stat pe termen lung se prezintă fie sub forma unor împrumuturi lansate  în economia naţională prin emisiunea și vânzarea de obligaţiuni, fie sub forma  împrumuturilor de stat externe contractate de la organizaţii financiar -bancareinternaţionale ori contractate cu alte state și cu bănci sau alţi deţinători de capital dinalte state.

Formele de realizare a împrumutului de stat intern 

Formele sau procedeele prin care se realizează împrumutul de stat intern sunt:emiterea și vânzarea unor titluri de stat în monedă naţională (denumite și bonuri detezaur), împrumuturile de la banca centrală a statului ori de la băncile comerciale, pre -luarea pentru trezorerie a unor disponibilităţi bănești ale diferitelor instituţii publice(acestea reprezentând forme ale împrumuturilor de stat interne pe termen scurt),precum și emiterea și vânzarea de obligaţiuni sau alte titluri valorice de împrumut (caforme distincte ale împrumutului de stat pe termen lung). Titlurile de stat sau obligaţiunile împrumuturilor de stat  se emit de către MinisterulFinanţelor Publice la valori nominale stabilite în raport de necesităţile bănești deechilibrare a executării bugetului pe anul respectiv. Acestea sunt titluri care atestădeţinătorului lor calitatea de creditor al statului și dau creditorilor dreptul de a primi, pelângă suma cuprinsă în titlu, și la o dobândă. Dobânda plătită de stat pentru sumele

  împrumutate și utilizate în scop de consum reprezintă relaţii de redistribuire a venitului

legislativ” fie „contract de drept public” (pentru creditul extern); a se vedea, asupra discuţiilor din literaturade specialitate, cu privire la natura juridică a creditului public, I. Gliga , op. cit.,ed. 1994, p. 276.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 141/278

141

naţional, respectiv de redistribuire a veniturilor persoanelor fizice și juridice mobilizate labuget pe calea taxelor și impozitelor în favoarea celor care au acordat statului bani cu

 împrumut, pentru care încasează dobânzi. 

Titlurile de stat se pot prezenta fie în formă materializată (ca înscrisuri imprimate,cuprinzând menţiuni referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa

etc.), fie în formă dematerializată (ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea și  transmisiunea drepturilor incorporate se evidenţiază prin înscrierea în sistemul de

 înregistrare în cont). 

Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe termen scurt (bonurile detezaur, certificatele de trezorerie etc., purtătoare de dobândă sau cu discount) ori petermen mediu sau lung (obligaţiunile de stat, purtătoare de dobândă sau cu discount șicu scadenţă de peste un an de la emisiune). 

Titlurile de stat sunt instrumente negociabile, regimul lor juridic fiind stabilit prinregulamente elaborate de către Ministerul Finanţelor Publice. 

Valoarea titlurilor de stat se rambursează la scadenţă, termenul de răscumpăraretrebuind să fie precizat în „condiţiile de emisiune”. Odată rambursată, valoarea titlurilor de stat, obligaţiile statului se sting.

Împrumutul intern de la Banca Naţională este reglementat pentru situaţii excepţionale,  în cazul impunerii acoperirii urgente a unor cheltuieli publice. El este un împrumut fărădobândă, al cărui cuantum nu poate depăși 10% din totalul bugetului aprobat și trebuierambursat în cel mult 6 luni, pe seama veniturilor bugetare curente sau în urma unui alt

 împrumut de stat, efectuat în condiţiile legii. 

Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să negocieze și să contracteze împrumuturide stat și de la bănci comerciale sau de la alte instituţii creditoare românești. 

Preluarea pentru trezorerie a unor disponibilităţi băneștiale diferitelor instituţii publice ,reprezintă un procedeu mai rar utilizat. El se realizează, de regulă, prin preluarea uneipărţi din rezervele bănești de care dispun casele de economii sau societăţile deasigurare. Acest împrumut, care este fără dobândă, trebuie să se consume înăuntrulanului financiar.

Obligaţiunile pe termen lung emise și vândute de stat reprezintă modalitatea curentă a împrumutului public pe termen lung care se poate realiza în mai multe forme: vânzareaobligaţiunilor către diferiţi bancheri sau consorţii bancare, vânzarea obligaţiunilor prinsubscripţie publică sau vânzarea respectivelor titluri de valoare pr in intermediul burseide valori.

Ministerul Finanţelor Publice este autorizat – prin lege – să emită garanţii de stat pentru

unele împrumuturi interne contractate de o persoană juridică de la o instituţie creditoare,pentru finanţarea proiectelor sau a activităţilor de importanţă prioritară pentru Româniasau pentru alte destinaţii stabilite și aprobate de Guvern. Garanţia de stat pentru un

  împrumut intern reprezintă o obligaţie indirectă a statului român, care se execută încazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite –  în întregime sauparţial –   împrumutul sau dobânda stabilite în conformitate cu condiţiile împrumutuluigarantat.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 142/278

142

Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către stat a  împrumuturilor contractate de persoanele juridice de la instituţii creditoare se poateconstitui un fond de risc, care se gestionează de către Ministerul Finanţelor Publice înregim extrabugetar, prin contul general al trezoreriei statului. Fondul de risc se poateconstitui din sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor 

garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în depozite, dinmajorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor sau din altesurse legal constituite.

Creditul public extern

Vehicularea resurselor financiare ale statelor, prin intermediul unor transferuri carepornesc dintr-o ţară și se îndreaptă spre alte ţări sau spre diferiţi alţi beneficiari externi,determină un proces continuu de redistribuire a resurselor disponibile pe planinternaţional. Astfel, o ţară care își achită contribuţiile periodice datorate, în virtuteacalităţii de membru în diferite organizaţii internaţionale, cum sunt: ONU, UNESCO,OMS, OMC, FMI etc., se poate confrunta, după achitarea acesteia, cu o diminuare

severă a resurselor sale financiare (atât în moneda naţională, cât și în valută), îndatădupă vărsarea sumelor datorate, întrucât, în mod direct, ea nu primește nimic, înschimb, organizaţia internaţională, beneficiară a unor asemenea contribuţii, utilizeazăsumele colectate de la membrii săi pentru finanţarea obiectivelor pentru care a fostcreată. Din sumele astfel colectate de la membrii săi Fondul Monetar Internaţional, deexemplu, acordă un împrumut (ţării care a plătit contribuţia sau altei ţări) care face ca,pentru o vreme, resursele financiare să crească, să se rotunjească, cel puţin peperioada termenului de graţie a creditului. În acest fel, are loc o continuă mișcare acapitalurilor bănești existente la nivel mondial, în cadrul căreia resursele financiare sereașează mereu, în funcţie de nevoi și de posibilităţi. Această redistribuire la nivel mondial a finanţelor, importantă pentru întreaga omenire,

este posibilă și chiar stimulată datorită dezvoltării și utilizării pe o scară largă a credituluiextern. Creditul extern (internaţional) este creditul acordat de către state, instituţiifinanciare internaţionale, bănci (sau consorţii bancare) ori de către alte persoane

 juridice și/sau fizice unor ţări, bănci sau alte persoane juridice ori fizice străine.  

  În funcţie de subiectele raportului juridic (respectiv de persoana creditorului și adebitorului), creditul extern se poate prezenta sub diferite forme și anume:

  credite acordate de către instituţii financiare internaţionale unor state sau unor organizaţii (statale ori neguvernamentale); 

  credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituţii de credit de către unelestate altor state;

  credite acordate de către state, instituţiile bancare particulare  sau de către consorţiibancare, altor state;

  credite acordate de băncile particulare și firmele comerciale ale unor state băncilor particulare și firmelor comerciale ale altor state. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 143/278

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 144/278

144

de pe piaţa internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului .Datoria publică internă reprezintă o obligaţie necondiţionată și irevocabilă a statului derambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor și a altor costuriaferente.

Datoria publică externă este acea parte din datoria publică reprezentând totalul

obligaţiilor statului, provenind din împrumuturi de pe piaţa externă, contractate directsau garantate de stat. Datoria publică externă reprezintă obligaţia necondiţionată șiirevocabilă a statului de a rambursa împrumuturile contractate de pe piaţa externă,

 împreună cu plata dobânzii și a altor costuri aferente. 

 Împrumuturile de stat pot fi contractate, așa cum am văzut deja, pe termene scurte, petermene medii sau pe termene lungi.

 Împrumutul de stat pe termen scurt creează datoria publică flotantă, adică acea datoriecare se contractează pentru acoperirea unor deficite bugetare, a unor cheltuielineprevăzute ori pentru alte trebuinţe de acest fel; ea trebuie rambursată –  în principiu – 

 în același an sau exerciţiu bugetar, putând fi amânată cel mult de la un exerciţiu bugetar 

la altul.  Împrumuturile de stat pe termen lung generează datoria publică consolidată, carereprezintă rezultanta împrumuturilor de stat contractate pe termene mai mari, pentrutrebuinţe bănești sau cheltuieli publice care, în timp, se menţin mai mulţi ani ori care auchiar o perspectivă nelimitată în timp și în funcţie de aceasta datoria publică consolidatăpoate fi rambursabilă și perpetuă.

Datoria publică rambursabilă este cea care se poate restitui la termen fără a fi necesarăcontractarea altor împrumuturi, iar datoria publică perpetuă este aceea pentru a căreirestituire este necesar a se apela la noi împrumuturi publice. 

  În vederea plăţii serviciului datoriei publice guvernamentale, se acordă autorizare

bugetară  permanentă Ministerului Finanțelor Publice pentru efectuarea acestor cheltuieli.

Banca Naţională a României, în baza convenţiilor încheiate cu Ministerul Economiei şiFinanţelor, poate acţiona ca agent al statului în rambursarea datoriei publiceguvernamentale contractate în altă monedă decât moneda naţională, precum şi înorganizarea licitaţiilor de titluri de stat pe piaţa internă.  

Pentru activităţile derulate de către Banca Naţională a României în calitate de agent alstatului pentru rambursarea datoriei publice guvernamentale şi pentru plasarea cătreterţi a emisiunilor de titluri de stat, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat săplătească comisioane din bugetul de stat, al căror cuantum este stabilit prin convenţie

 între cele două părţi. 

Test de verificare

1. Ce sunt monopolurile statului şi care este regimul acestora? 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 145/278

145

2. Detaliaţi noţiunea de împrumut public şi formele pe care le îmbracă împrumutulintern.

3. Caracterizaţi datoria publică şi administrarea ei. 

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar. Sistemul bugetar , Universul Juridic (București – 2009), pp.204 - 225 

Bibliografie facultativă: 

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 177-209.

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 151-169;

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 51-70;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 115-126;

Gh. D. BISTRICEANU, Sistemul fiscal al României , Universitară (Bucureşti – 2008), pp.5-40.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 146/278

146

Unitatea de învăţare 8: 

INTRODUCERE ÎN SISTMUL VENITURILOR FISCALE:

Cuprins tematic:

  Apariţia şi evoluţia taxelor şi impozitelor;   Definiţia impozitelor şi taxelor;   Caracterizarea taxelor şi impozitelor;   Elementele comune ale impozitelor şi taxelor;   Principiile de bază ale impunerii;  Principiile fiscalităţii formulate în Codul fiscal al României;   Rata fiscalităţii şi efectele acesteia;  Clasificarea prelevărilor fiscale.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Indicaţi caracteristicile taxelor şi impozitelor şi elementele de diferenţiere aleacestora;

  Arătaţi care sunt principiile de bază ale impunerii;   Indicaţi elementele comune ale taxelor şi impozitelor;   Determinaţi efectele fiscalităţii asupra economiei în general. 

1. Apariţia şi evoluţia taxelor şi impozitelor

Impozitele constituie punctul de referinţă al fiscalităţii şi sunt un produs al dezvoltăriiistorice a statului, deşi se afirmă uneori, fără a exista şi dovezi, că impozitul a datnaştere statului şi nu invers. Într -adevăr, dacă primele cheltuieli pe care statul le-a făcutau fost susţinute de către membrii bogaţi ai comunităţii, odată cu creşterea puteriistatului, a rolului său, respectiv a extinderii activităţii sale, s -a simţit nevoia unor venituripermanente şi din ce în ce mai mari, acestea fiind realizate, mai întâi, pe seamacontribuţiilor impuse populaţiilor cucerite (jaful fiind transformat în tribut) şi apoi, încontribuţiile impuse şi culese de la proprii supuşi. 

Impozitele şi taxele sunt transferuri obligatorii de bani de la indivizi, grupuri ori instituţiicătre Stat. Impozitele şi taxele reprezintă principalele mijloace de formare a resurselor financiare publice, întemeiate pe puterea de constrângere a Statului, resurse care seconstituie în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii. Funcţie de nivelul dedezvoltare a unei ţări, de utilităţile publice puse la dispoziţia cetăţenilor şi de gradul defiscalitate, taxele şi impozitele reprezintă între cinci şi nouă zecimi din fondurile băneştiale Statului.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 147/278

147

Impozitele şi taxele sunt, alături de amenzi, penalităţi, monopoluri şi contribuţiilespeciale venituri publice întemeiate pe monopolul puterii de constrângere a statului. Elenu se realizează printr -o activitate liberă a instituţiilor şi întreprinderilor publice, înconcurenţă cu gospodăriile private, ci prin constrângere. 

2. Definiţia impozitelor şi taxelor  

Primele definiţii ale impozitului încearcă, mai degrabă, să justifice legitimitatea acestora,comun acestor încercări de definire fiind ideea de „impozit-schimb” care se regăsesc înformulări de tipul: 

  impozitul este preţul plătit pentru asigurarea păcii şi apărarea statului (ThomasHobbes);

  o parte pe care fiecare cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţaceleilalte părţi sau pentru a se putea bucura în mod plăcut (Montesquieu); 

  un avans pentru a obţine o protecţie de ordin social” (Mirabeau);   „impozitul este un schimb. La fel cum pentru anumite utilităţi, schimbul se face între

persoane, la fel, pentru anumite utilităţi, schimbul nu se poate face decât întreparticulari cu o persoană colectivă care se numeşte stat” sau ca „obligaţia comună atuturor cetăţenilor şi preţul avantajelor pe care societatea le-o procurăacestora”(Proudhon); 

  preţul serviciilor restituite şi mai ales preţul serviciului de securitate, serviciuluiavantajului universal sau prima de asigurare plătită pentru garantarea securităţii;acest cuvânt securitate fiind luat în sensul său general de garantare a protecţiei,

  justiţiei, ordinii, proprietăţii, libertăţii individuale, independenţei naţionale, aplicăriiechitabile a legilor sau contractelor” (Garnier); 

  „contribuţia tuturor membrilor societăţii sau a unei părţi a acesteia la cheltuielileguvernului” (Adam Smith) etc. 

Aceste definiţii au fost criticate cu argumentul că nu se poate accepta că impozitulconstituie o contribuţie, pentru că aceasta ar presupune existenţa unui avantaj real saupresupus direct în schimbul prestării impozitului.

  În epoca modernă a finanţelor, impozitul a  fost definit ca fiind „procedeul repartizăriiobligaţiilor bugetare între indivizi după capacităţile lor contributive” (Louis Trotabas) orica fiind „o prelevare operată asupra capacităţilor individuale ale contribuabililor pentru

finanţarea nevoilor serviciilor publice” (Rene Stourm). Gaston Jeze a formulat o definiţiedevenită celebră, potrivit căreia „impozitul este o prestaţie pecuniară, impusăparticularilor de către autorităţi, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie, în vedereaacoperirii obligaţiilor publice”, definiţie adoptată de cei mai mulţi autori astăzi. Astfel,potrivit profesorului I. Văcărel „Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţidin veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în veder eaacoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlunerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului”. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 148/278

148

Statele moderne îşi asumă însă, nu doar sarcina de a pune la dispoziţia cetăţenilor lor utilităţile publice ci şi că se afirmă, cu tot mai multă vigoare, ideea că finanţele publicesunt şi un instrument de intervenţie a acestuia în viaţa economico-socială, de exercitarea unor influenţe pozitive în cadrul procesului de organizare şi funcţionare a înt regiisocietăţi.

Luând în considerare această evoluţie a concepţiilor, considerăm că impozitele pot fidefinite ca fiind prelevări pecuniare obligatorii, cu titlu nerambursabil şi fărăcontraprestaţie directă, din veniturile şi averea persoanelor fizice şi juridice, la dispoziţiastatului, în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, prin îndeplinirea de cătrestat a funcţiilor sale economice, financiare şi politico-sociale.

  În dreptul nostru, prima definiţie legală a impozitelor  a fost dată în Legea finanţelor publice locale (Legea nr. 189/1998), care, în art. 1, pct. 15 prevedea că impozitul este o„prelevare a unei părţi din veniturile şi din averea persoanelor fizice şi juridice,obligatorie, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie”. Legea finanţelor publice (nr.500/2002) defineşte impozitul în art. 2.29, ca fiind o prelevare obligatorie, fărăcontraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentrusatisfacerea necesităţilor de interes general. 

Taxa a fost definită în aceeaşi lege ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau  juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, oinstituţie sau un serviciu de utilitate publică”. Această definiţie a fost preluată şi în art.2.40 din Legea nr. 500/2002 care defineşte taxa ca fiind sumă plătită de o persoanăfizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agenteconomic, o instituţie publică sau un serviciu public. 

3. Caracterizarea taxelor şi impozitelor

Definiţiile formulate şi regimul juridic comun taxelor şi impozitelor permit identificareacaracteristicilor generale şi comune ale acestora, dar fac posibilă şi diferenţierea lor.

Astfel, impozitele se caracterizează prin: forma pecuniară a acestora, prin obligativitatealor, prin lipsa contraprestaţiei directe din partea statului, prin stabilirea autoritară aacestora şi prin utilitatea lor publică.

 În ceea ce priveşte taxele propriu-zise, specific lor este că, de regulă, ele se datorează  în contul unei prestaţii din partea unei instituţii publice, celelalte caracteristici fiindcomune cu cele ale impozitelor. În unele cazuri însă, distincţia între taxă şi impozit estegreu de făcut din cauza ambiguităţi ei.

Cât despre contribuţiile pentru asigurările sociale de stat (cotizaţii sociale), acestea sunt

prelevări obligatorii, prestaţii cu caracter social şi destinaţie precisă: ocrotirea şiajutorarea cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie în diverseforme (pensii, indemnizaţii, trimiteri la odihnă, tratament etc.).

3.1. Caracteristicile generale ale impozitelor 

Am văzut că impozitele sunt definite ca prelevări pecuniare obligatorii din veniturile şiaverea persoanelor fizice şi juridice, impuse în virtutea prerogativelor de putere publică,

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 149/278

149

cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie determinată, imediată şi directă, prelevări ladispoziţia statului pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

Numărul impozitelor instituite este foarte mare, iar denumirea unora dintre ele creează,la prima vedere, impresia că ar fi taxe, aşa cum este cazul taxei pe valoarea adăugată,care este, în realitate, un impozit indirect, real, ori a taxelor vamale. Diferite sub multiple

aspecte, asupra cărora vom reveni atunci când le vom analiza în concret pe cele maiimportante, impozitele au, totuşi, câteva caracteristici comune, au un regim juridic, care,

 în liniile lui generale, este uniform. Astfel: 

 Impozitul este o prelevare pecuniară 

Impozitele reprezintă o prelevare, o ridicare a unei părţi sau a unei porţiuni din veniturilesau averea contribuabililor, la dispoziţia statului, aşadar, o prelevare care se face înfolosul întregii societăţi, pentru acoperirea cheltuielilor generale, a cheltuielilor publice.  

Impozitele (ca şi taxele şi contribuţiile) sunt resurse financiare exprimate valoric în bani,

deoarece şi cheltuielile publice se efectuează în bani. Etalonul bănesc este folosit atâtpentru stabilirea materiei impozabile, prin convertirea acesteia în unităţimonetare,  cât şi pentru stabilirea cuantumului impozitului, lucru care rezultă dindispoziţiile art. 9 din Codul fiscal, chiar dacă acest text se referă doar la modul de calculal impozitului şi la plata acestuia, nu şi la evaluarea materiei impozabile.

Forma bănească a prelevărilor obligatorii a fost adoptată şi din considerente decomoditate şi de ordine. În istoria finanţelor sunt cunoscute însă şi impozitele în natură.De altfel, chiar în timpuri apropiate de noi, cu caracter excepţional, unele impozite, cumeste cel agricol, s-au perceput în natură. Acest mod de percepere a impozitului agricolreprezintă un mijloc de intervenţie a statului, justificat de situaţii excepţionale (secetă,furtuni devastatoare pentru culturi etc.), în scopul asigurării consumului de produse

agricole, la preţuri corespunzătoare. În alte ţări (exemplu: Franţa), impozitul pesuccesiuni putea fi şi el plătit în natură (tablouri, bijuterii), reglementarea fiind menită aproteja patrimoniul naţional106. Dar şi în zilele noastre, datoria fiscală se poate stinge şiprin darea în plată a unor imobile (art. 175 şi următoarele din Codul de procedurăfiscală), fără ca aceasta să schimbe natura raportului dintre stat şi contribuabil, carerămâne unul de creanţă şi nu un raport juridic real. Nici într -un caz şi nici  în celălalt, nune aflăm însă în prezenţa unor veritabile excepţii de la regula plăţii impozitului subformă bănească. 

Constituţia României din 1991 nu exclude nici acum posibilitatea instituirii de prestaţii înnatură, art. 42 alin. (2) lit. c), prevăzând că nu constituie muncă forţată „prestaţiileimpuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac partedin obligaţiile civile normale stabilite de lege”. Şi credem că astfel de prestaţii fac partedin categoria celor la care se referă art. 56 alin. (3) din Constituţie, care permite, cucaracter excepţional, şi alte prestaţii decât taxele şi impozitele. 

106 A se vedea în acest sens A. Lefeuvre, Droit fiscal, Editura Elipses, 2007, p. 14.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 150/278

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 151/278

151

venit sub cel declarat impozabil) sau pe temeiul căruia debitorul are chiar posibilitateade a opta pentru a deveni debitor fiscal.

Din caracterul obligatoriu al impozitelor, din faptul că legea însăşi declară debitor oanumită persoană rezultă consecinţe importante: ele trebuie plătite în cuantumul, latermenele şi în condiţiile stabilite de autoritatea publică, voinţa contribuabilului neputând

interveni în acest raport juridic, al cărui conţinut, în principiu şi în substanţa sa, estedeterminat printr-un act unilateral şi de autoritate. O altă importantă consecinţă esteaceea că, în cazul neplăţii benevole, statul are posibilitatea de a obţine îndeplinireaobligaţiei de plată a taxelor şi impozitelor, în procedura executării silite. Neplata întermen a taxelor şi impozitelor atrage şi o sancţiune specifică: aceea a majorărilor de

 întârziere, dar şi executarea silită în condiţiile legii speciale.

Obligativitatea lor nu exclude însă dreptul contribuabililor, în sarcina cărora s-au stabilitsarcini fiscale în mod greşit, de a contesta titlurile de creanţă fiscală.  

 Impozitele sunt stabilite de stat pe cale autoritară, prin lege 

Specific obligaţiei fiscale este faptul că izvorul ei îl constituie, întotdeauna şi înexclusivitate, legea, spre deosebire de obligaţiile civile care au ca principale izvoarecontractele, actele şi faptele juridice. Caracterul de măsură autoritară a impozituluirezidă din faptul că reprezintă o sarcină impusă de stat, care acţionează în temeiulprerogativelor de putere publică. Perceperea de taxe şi impozite a reprezentat,

  întotdeauna, manifestarea unui drept „regalian” al autorităţii care s-a folosit, spre a leindividualiza de instrumentul juridic al actului unilateral. În consecinţă, contribuabilii nuse pot sustrage de la plata impozitelor, nu le pot fixa liberi şi nu pot negocia mărimeacontribuţiei stabilită în sarcina lor.

Impozitul este stabilit şi perceput în temeiul unor prerogative care ne par exorbitante

dacă le analizăm prin prisma regulilor şi principiilor dreptului comun, dar chiar şi prinprisma regulilor dreptului administrativ. Obligaţia de declarare controlată a veniturilor impozabile de către contribuabil, impunerea în raport de venitul real, stabilirea de cătreadministraţie a impozitului datorat, caracterul executoriu a deciziei de impunere aautorităţii etc., conferă administraţiei fiscale puteri care, în dreptul comun, sunt deneimaginat.

Constituţia României consacră şi ea regula stabilirii taxelor şi impozitelor exclusivprin lege, respectiv de către puterea legiuitoare, art. 56 alin. (2) vorbind despre„sistemul legal de impuneri”107, art. 137 despre reglementarea prin lege  a formăriiresurselor publice, iar art. 139 despre stabilirea exclusiv prin lege a taxelor, impozitelor

107   În context este de remarcat faptul că în sistemul nostru de drept este discutabilă constituţionalitatea

taxelor şi impozitelor prin care statul îşi realizează funcţia intervenţionistă, pentru că art. 56 din Constituţieinstituie obligativitatea pentru cetăţeni de a contribui „prin taxe şi impozite la cheltuielile publice”. Înacelaşi timp, ar fi greu să se demonstreze că o  taxă sau un impozit stabilit din raţiuni intervenţioniste nucontribuie la acoperirea cheltuielilor publice.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 152/278

152

şi altor venituri bugetare, în timp ce prin art. 56 alin. (3) din Constituţie sunt prohibiteorice alte prestaţii, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.  

Ca excepţie de la stabilirea şi aplicarea uniformă a taxelor, impozitelor şi contribuţiilor este recunoscut comunităţilor locale dreptul de a institui impozite şi taxe locale (art. 139din Constituţia României).

Cu adevărat contrară principiului (sacrosanct   în alte sisteme de drept) al consimţirii laimpozit, este regula din dreptul nostru potrivit căreia iniţiativa legislativă a cetăţenilor peprobleme fiscale este interzisă (art. 74 alin. (2) din Constituţie), ceea ce transformă pecontribuabili într -o masă mută, lipsită de posibilitatea de a-şi face cunoscute soluţiileatunci când nu este bine reprezentată în Parlament. 

Stabilirea autoritară şi unitară a contribuţiilor, impozitelor şi taxelor prezintă importanţăsub patru aspecte:

primul este cel al instituirii lor exclusiv de către organele cărora li s-a atribuit

competenţa,

  al doilea este cel al reglementării lor uniforme şi prin norme aplicabile pe întregteritoriul ţării şi pentru toţi contribuabilii,  al treilea este cel al prevenirii pe această cale a arbitrariului şi abuzurilor aparatului

fiscal,

  ultimul, dar nu cel mai puţin important, este acela că organul care administreazăimpozitul emite, el însuşi, un titlu executoriu, ceea ce înseamnă că, în materiefiscală, decizia administrativă este conformă dreptului. Aceasta conferă raportului

  juridic fiscal specificitate: administraţia fiscală se află în poziţie de superioritate faţăde contribuabil.

 Impozitele sunt de utilitate publică 

Relaţia dintre impozite, cheltuielile publice şi interesele generale  este fundamentul şimăsura impozitelor moderne. Cheltuielile publice sunt cauza impozitelor. Cheltuielilestatului nu pot avea alt scop decât utilitatea publică, iar acest lucru este subînţeles.Totuşi, există state, precum Statele Unite ale Americii, în care acest principiu este deordin constituţional. În Franţa, această relaţie a căpătat valoare de principiu prinConstituţia girondină, care a prevăzut că „nici un impozit nu poate fi stabilit decât 

 pentru utilitate generală, pentru satisfacerea trebuinţelor publice ”.

Şi la noi, principiul derivă din obligaţia constituţională pe care o are fiecare cetăţean de 

a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice  (art. 56 din Constituţia României).Or, dacă statul ar face cheltuieli pentru interesele particulare ale unor indivizi, ar  însemna că majoritatea nu ar contribui la aceste cheltuieli pentru a fi satisfăcuteinteresele generale, ci pentru interesele unor particulari, ceea ce contravine scopuluifinanţelor publice. 

Veniturile fiscale sunt destinate a alimenta bugetul public naţional şi sunt perceputepentru acoperirea nevoilor publice, acest scop fiind general şi nepersonalizat. Sarcinilepublice sunt repartizate prin taxe şi impozite, funcţie de puterea contributivă a indivizilor 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 153/278

153

şi în cadrul bugetului. De aceea, impozitele urmează regimul bugetului şi în specialregulile privitoare la necesitatea autorizării prealabile şi principiilor legalităţii şianualităţii.

 Impozitul este o prelevare cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie directă 

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbulacestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egalăsau apropiată, dar nici plata impozitelor nu este condiţie pentru a benef icia de serviciilesau utilităţile publice. Suma plătită individual cu titlu de impozit nu este preţul plătit decătre fiecare contribuabil pentru utilităţile publice de care beneficiază, pentru că, fie căplăteşte, fie că nu plăteşte, orice cetăţean are acces la utilităţile publice.  

Lipsa contraprestaţiei în cazul impozitului are o consecinţă importantă: nimeni nu poaterefuza plata impozitului sub cuvânt că nu apelează sau nu beneficiază de utilităţilepublice sau că prestaţiile sale nu destinate a acoper i cheltuieli conforme cu nevoile salesau cu ideile sale. Astfel, un pacifist nu poate refuza plata impozitului şi nu poate fi

exonerat de plata lui pentru motiv că existenţa armatei este contrară ideilor lui.  Impozitele vărsate la bugetul public se depersonalizează, intră în masa comună aveniturilor publice din care se finanţează cheltuielile publice, fără a se stabili o legăturădirectă între o categorie de venituri fiscale şi o anumită cheltuială publică. Totuşi, opolitică fiscală sănătoasă este aceea în care există o echivalenţă între prelevări şibeneficii, pentru că numai cheltuiala făcută în interes general justifică impozitul. Şi aşacum am văzut deja, jurisprudenţa din SUA a reafirmat recent acest principiu arătând că„puterea de impunere se exerc ită pe baza presupunerii unui echivalent restituit contribuabilului prin crearea şi menţinerea unor avantaje publice de care el profită ”108.

Sigur că în materie de impozite se poate vorbi despre un schimb numai în înţelesul larg

al cuvântului şi anume, în sensul că bunurile publice create de Stat trebuie săcorespundă cu valoarea sacrificiilor făcute de contribuabili. Dacă impozitele şi taxele ar fi nişte echivalenţe ar fi imposibil de stabilit o măsură justă pentru ridicarea lor, dupăcum este imposibil de determinat ce avantaj sau ce folos procură organizarea de statpentru fiecare cetăţean în parte. Pe lângă faptul că viaţa socială este prea complicatăpentru ca să se poată face o comparaţie între contribuţii şi avantajele garantate de stat,aceste avanta  je sunt elemente prea subiective pentru a se găsi o unitate de măsură alor. Mai mult, dacă s-ar admite că impozitul este preţul de cumpărare a unor serviciipublice ar trebui ca oamenii bogaţi, care plătesc impozite mai mari, să beneficieze demai multe servicii publice. Or, realitatea este că de aceste servicii beneficiază în măsurămai mare săracii, a căror contribuţie la constituirea resurselor publice este mai redusă.  

Lipsa contraprestaţiei directe nu are legătură cu aşa-numita reversibilitate a impozitelor.Impozitele sunt venituri la buget folosite pentru satisfacerea nevoilor generale alesocietăţii şi din această perspectivă ele reprezintă, într -adevăr, prestaţii pentru serviciile

108 I. Gliga , op. cit., p. 107.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 154/278

154

statului. Dar, dacă beneficiarii impozitelor plătite sunt toţi cetăţenii unui stat, nici unuiadintre aceştia nu i se recunoaşte o vocaţie specială la utilităţile publice în temeiulacestei reversibilităţi a impozitelor. 

3.2. Caracteristicile generale ale taxelor 

Taxa este definită, în Legea finanţelor publice locale ca fiind   „suma plătită de o  persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către unoperator economic, o instituţie sau un serviciu de utilitate publică”. Această definiţie oregăsim, uşor modificată, şi în art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002, potrivit căreia taxaeste „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestateaces teia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public” .

Taxele fiscale nu se deosebesc foarte mult, sub aspect conceptual, de impozite, pentrucă atât taxele cât şi impozitele sunt manifestări ale puterii fiscale, întemeiate pe putereade constrângere: taxele, aidoma impozitelor, sunt stabilite prin lege şi au caracter obligatoriu. Uneori, chiar şi prelevări obligatorii care au în denumire cuvântul „taxă” sunt

de fapt impozite indirecte (taxa pe valoarea adăugată, taxa vamală) sau chiar impozitdirect (taxa pe succesiuni), alteori graniţa dintre taxă şi impozit este greu de stabilit cuprecizie, pentru că atunci când taxa depăşeşte costul de producţie al bunului sau aserviciului prestat de instituţia publică aceasta devine un veritabil impozit (cazul taxelor succesorale, a unora din taxele judiciare de timbru etc.).

Constatăm însă, la o analiză mai atentă a impozitelor şi taxelor, că acestea din urmă nusunt, în realitate, decât un „supliment” de impozit. Într -adevăr, conform definiţiei,impozitele sunt prelevări obligatorii din veniturile şi averea contribuabililor menite aasigura resursele necesare îndeplinirii de către stat a funcţiilor sale, între aceste funcţiiaflându-se şi acelea care privesc funcţionarea serviciilor publice. Or taxele, prin definiţiereprezintă preţ pentru servicii prestate de instituţii publice, adică a acelor instituţii caresunt ori ar trebui să fie finanţate din impozitele pe care toţi contribuabilii le plătesc. Aşafiind, este evident că taxele sunt, în realitate, „suplimente de impozite” pe care le achită

  însă doar cei care solicită instituţiilor publice prestarea unor servicii pe care instituţiilepublice trebuie să le asigure.

Formal, există unele deosebiri între impozite şi taxe. Astfel: 

   în cazul impozitului, statul nu este ţinut să efectueze o prestaţie în favoareaplătitorului, directă şi imediată, pe când, în cazul taxei, aceasta se datorează, deregulă, pentru prestaţie solicitată şi efectuată; 

  cuantumul impozitului se stabileşte prin lege funcţie de natura şi mărimea venitului

impozabil, în vreme ce nivelul taxei se stabileşte, în principal, în funcţie de felul şicostul serviciul solicitat;

  termenul de plată a impozitului este stabilit prin lege, de regulă în funcţie demomentul la care se realizează venitul, în vreme ce taxa se datorează, de regulă, lamomentul solicitării serviciului. 

  impozitele sunt generale şi instituite pentru satisfacerea unor nevoi comune ale

populaţiei, dar efectul plăţii impozitului nu se produce imediat, taxele sunt datorate

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 155/278

155

de la caz la caz, atunci când un particular solicită să se presteze, în folosul săudirect, un serviciu public.

Caractere comune ale taxelor cu impozitele

Aidoma impozitelor, taxele sunt prelevări pecuniare, obligatorii, stabilite pe caleautoritară, prin lege, de utilitate publică. Taxele sunt, alături de impozite şi altecontribuţii, venituri ale bugetului public ori, după caz, ale bugetelor locale. 

Ele sunt stabilite sub formă bănească, exclusiv prin lege (cu excepţia taxelor locale,care pot fi stabilite, dar tot în temeiul legii, prin hotărâri ale consiliilor locale) şi suntdestinate a acoperi cheltuielile care se fac   în interes general. Ele sunt obligatorii, însensul că, persoanele în sarcina cărora sunt stabilite nu se pot sustrage de la plata lor,uneori nici dacă nu beneficiază sau dacă refuză serviciul pentru care, în principiu, taxaeste instituită. Şi la fel ca  în cazul impozitelor, nici taxele nu pot fi negociate de către ceicare le datorează. 

Taxele sunt datorate, de regulă, pentru servicii prestate 

Ca şi impozitele, taxele sunt manifestări ale puterii fiscale a statului. Dar dacăimpozitele sunt datorate de toţi cetăţenii, taxele, în marea lor majoritate, sunt datorate, de regulă, doar de contribuabilii care beneficiază, la cererea lor, de un serviciu public.

Spre deosebire de impozite, în sistemul fiscal român în vigoare, taxele sunt datorate,„de regulă”, de către beneficiarii unor servicii prestate de instituţii publice, astfel că,

 în principiu ele se justifică de şi printr -o anumită contraprestaţie, deşi din interpretarealegii pare că nu ar fi obligatorie această prestaţie a autorităţii sau instituţiei publicepentru ca taxa să fie efectiv datorată şi că se pot institui taxe şi fără contraserviciu. Dar,

nici în cazul în care taxa se datorează pentru serviciu prestat, nu se poate vorbi de oechivalenţă între cuantumul taxei plătite şi valoarea economică a serviciului sauactivităţii prestate şi nici nu este impusă de lege ori necesară o astfel de echivalenţă.Mai mult, dacă taxa plătită depăşeşte valoarea economică a serviciului sau a activităţiiprestate, această taxă cumulează şi un element de impozit, acesta fiind cazul taxelorsuccesorale şi a taxelor notariale. Există cazuri în care taxa plătită de beneficiarulserviciului, deşi datorată pe acelaşi temei, să fie inferioară, din punct de vedereeconomic, valorii serviciului de care a beneficiat sau dimpotrivă. Este cazul, între altele,taxelor de timbru plătite proporţional cu valoarea obiectului litigiului sau a taxelor pentruefectuarea procedurii succesorale notariale.

O problemă aparte ridică şi formulările din legea finanţelor publice şi a finanţelo r publice

locale potrivit cărora taxele se datorează  pentru serviciile prestate către un  operatoreconomic, respectiv un agent economic, pentru că termenii folosiţi în cuprinsul celor două legi sunt de natură a crea impresia, pe de o parte, că servicii pub lice pot prestaatât agenţi economici (operatori economici) ai statului, cât şi privaţi, fiecare fiind

  îndreptăţit la plata taxei aferente acestui serviciu, iar pe de altă parte, că şi agenţieconomici privaţi ar fi îndreptăţiţi la încasarea de taxe fiscale şi chiar şi fără o prestaţie,ceea ce, evident nu poate fi admis. Şi nici măcar atunci când un agent (operator)economic privat concesionează şi/sau prestează un serviciu public (exemplu: serviciu

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 156/278

156

de salubritate), suma care i se achită acestuia de către beneficiari nu are natura uneitaxe fiscale, el neputând acţiona în contra beneficiarului serviciului aidoma statului,emiţând un titlu de creanţă fiscală pe care să îl pună în executare silit prin organulpropriu de executare.

Uneori, legiuitorul a ţinut seama şi la instituirea de taxe, de puterea contributivă a

cetăţenilor, pentru că, fie nu a condiţionat serviciul prestat de o instituţie publică de platataxei, fie a stabilit taxe diferenţiate pentru servicii identice, fie a făcut posibilă chiar exonerarea de plata acestora. Astfel, acelaşi serviciu public (soluţionarea de cătreinstanţele judecătoreşti a unor litigii) este „taxat” uneori la valoare, alteori în sumă fixă,alteori serviciul fiind scutit de plata taxei judiciare de timbru, din considerente din celemai diverse.

Taxele sunt venituri ale bugetului

Taxele reprezintă, într -adevăr, contribuţii la acoperirea cheltuielilor ocazionate deprestarea de către anumite instituţii publice a unor serviciu, dar instituirea lor s -a făcut în

scop fiscal, respectiv în scopul constituirii de venituri publice pentru buget109, astfel cădepersonalizarea operează şi în privinţa veniturilor bugetare obţinute prin intermediultaxelor.

Ca o excepţie de la regula depersonalizării veniturilor obţinute prin plata de taxe ş iimpozite, Legea finanţelor publice locale permite consiliilor locale, judeţene şi ConsiliuluiGeneral al municipiului Bucureşti ca, pentru funcţionarea unor servicii publice locale,create în interesul persoanelor fizice şi juridice să stabilească taxe speciale. Cuantumultaxelor speciale se stabileşte anual şi trebuie să acopere cel puţin sumele investite şicheltuielile curente de întreţinere şi funcţionare a acestor servicii. Taxele speciale astfelinstituite constituie venituri cu destinaţie specială ale bugetelor locale, fiind utilizatenumai în scopurile pentru care au fost înfiinţate. Aceste taxe se încasează numai de lapersoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-auinstituit taxele respective.

Taxele se caracterizează, de asemenea, prin faptul că sunt datorate şi achitate înmomentul solicitării serviciilor sau lucrărilor care urmează a fi efectuate de instituţiapublică solicitată, iar subiectul plătitor este determinat din momentul în care acesta so li-cită efectuarea serviciului pentru care se datorează taxa. Rezultă că, în general, taxelesunt venituri publice care se constituie pe seama contribuţiei numai a acelor persoanecare solicită prestarea unui serviciu de către o instituţie publică. 

3.3. Ca racterizarea generală a contribuţiilor sociale

Contribuţiile sociale sau cotizaţiile sociale constituie tot prelevări obligatorii, transferuride valoare de la contribuabil la dispoziţia statului, cu titlu definitiv şi cu destinaţieprecisă. Legea finanţelor publice (nr. 500/2002) defineşte contribuţia ca fiind o

109 N. G. Leon , op. cit. p. 247.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 157/278

157

„prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fărăposibilitatea obţinerii unei contraprestaţii”. Contribuţiile constituie, alături de taxe şiimpozite, venituri bugetare dar, spre deosebire de taxe şi impozite, care sedepersonalizează la momentul încasării, acestea au o destinaţie precisă: bugetelespeciale (art. 139 alin. 3 din Constituţie) şi pot fi folosite numai conform destinaţiei pe

care o primesc prin actul normativ prin care se stabilesc

110

.Contribuţiile sunt stabilite fie cu caracter special, în sarcina unor subiecţi carebeneficiază de o utilitate publică generată de furnizarea unui serviciu cu arie decuprindere generală, fie cu caracter general, acestea fiind contribuţiile sociale, cucaracter asigurativ şi mutual, datorate de persoane fizice şi juridice (angajatori sauasimilaţi acestora) în vederea constituirii fondurilor necesare acoperiri unor cheltuielipublice de natură socială (pensii, ajutoare, servicii medicale, indemnizaţii etc.). 

4. Cum se individualizează impozitele şi taxele? 

Deşi diversificate şi obţinute prin mijloace din cele mai diferite, veniturile bugetare, în

general, impozitele şi taxele, în particular, au câteva elemente comune, elemente carese regăsesc în fiecare tip de impozit sau taxă. Aceasta, pentru că normele juridice princare se instituie şi se reglementează prelevări obligatorii de tipul impozitelor şi taxelor trebuie să conţină câteva elemente care le individualizează, motiv pentru care actelenormative trebuie să prevadă: 

  În sarcina cui se stabileşte contribuţia şi prin cine se colectează;   Pentru ce se datorează contribuţia (venit, avere, serviciu prestat);    Cum se determină materia impozabilă şi care este unitatea  de măsură;   Cum se calculează suma care trebuie achitată;   Când trebuie plătită suma stabilită în sarcina contribuabilului. 

Examinând conţinutul dispoziţiilor legale prin care se instituie taxe şi impozite, seconstată că fiecare dintre acestea se individualizează cu ajutorul denumiri şi prindeterminarea prin lege: a subiectului impunerii sau a contribuabilului, a plătitoruluicontribuţiei, a materiei supuse impunerii sau taxării sau a bazei de impunere (obiectulimpunerii), a unităţii de impunere, a cotei de impunere (cota impozitului), a asietei şi atermenului de plată.

4.1. Denumirea venitului bugetar instituit 

Denumirea taxei, impozitului sau contribuţiei individualizează venitul, face posibilă

identificarea sa, dar şi stabilirea persoanelor (fizice sau juridice) în sarcina cărora cadeobligaţia de plată şi aceea de colectare, a bugetului căruia îi este destinat (bugetulstatului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, a unor instituţii publice sau a asigurărilor 

110  Art. 139 (3): Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile

legii, numai potrivit destinaţiei acestora. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 158/278

158

sociale), permite ţinerea evidenţelor relative la persoanele care îl datorează, a celor care l-au achitat şi a celor care nu se conformează şi urmează să fie executate silit,regulile după care se administrează etc. Exemple: impozit pe venit, impozit pe profit,impozit pe veniturile microîntreprinderilor, accize, taxa pe valoare adăugată, taxavamală, taxa judiciară de timbru, contribuţia de asigurări sociale de stat, contribuţia la

bugetul asigurărilor de şomaj, contribuţia pentru asigurări pentru accidente de muncă şiboli profesionale, contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate etc. 

4.2. Subiecţii impunerii sau contribuabilii 

Subiectul impunerii este persoana fizică sau juridică sau orice altă entitate fărăpersonalitate juridică în sarcina căreia legea a instituit obligaţia de plată a unui impozit,a unei taxe sau o altă obligaţie de efectuare a unei anumite prelevări la bugetul publicnaţional (în contul bugetului de stat, a bugetul asigurărilor sociale de stat etc.). Legeainstituie obligaţii de plată în sarcina tuturor celor care  sunt legaţi de comunitatea statală:naţionali sau rezidenţi străini, în temeiul principiului universalităţii impozitului. 

Legea fiscală foloseşte pentru a desemna pe cel care, în temeiul legii fiscale, arecalitatea de debitor al statului, cuvântul „contribuabil” dar termenul este folosit în legilefiscale cu două înţelesuri, unul restrâns, în Codul fiscal, şi unul larg, în Codul deprocedură fiscală. 

Sarcina achitării sumelor datorate potrivit legii, cu titlu de taxe, impozite şi contribuţii şiuneori a prelevării sumelor datorate cu acest titlu şi a vărsării la buget, revinepersoanelor fizice şi juridice, române şi străine, determinate de legea fiscală. Termenulde contribuabil acoperă, prin urmare, o categorie eterogenă de debitori fiscali: persoanefizice, persoane juridice, salariaţi, pensionari, persoane neîncadrate în muncă,contribuabili mici sau mari, datornici conformişti sau non-conformişti în faţa obligaţieifiscale.

Contribuabilii sunt ţinuţi de anumite obligaţii specifice, cele mai importante fiind:  întocmirea declaraţiilor şi plata sumelor datorate.    În relaţiile cu organul fiscalcontribuabilul poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Conţinutul şi limitelereprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de lege. Desemnarea unui

  împuternicit nu îl împiedică pe contribuabil să îşi îndeplinească personal obligaţiilefiscale, chiar dacă nu a revocat împuternicirea.  Împuternicitul este obligat să depună laorganul fiscal actul de împuternicire, în formă scrisă, în original sau copie legalizată.Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data depunerii actului derevocare. În cazul reprezentării contribuabililor în relaţiile cu organele fiscale prinavocat, forma şi conţinutul împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind

organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. 

Contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţiila organele fiscale, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal înRomânia, care să îndeplinească, în numele şi din averea contribuabilului, obligaţiileacestuia din urmă faţă de organul fiscal. 

Contribuabilii sunt datori, în mod special, să coopereze cu organele fiscale în vedereadeterminării stării de fapt fiscale (art. 10 Cod pr. fiscală) şi au dreptul să fie ascultaţi (art.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 159/278

159

9 Cod pr. fiscală), iar relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fiefundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii (art. 12 Cod pr.fiscală). 

4.2.1. Înregistrarea fiscală și evidența contabilă și fiscală 

  Înregistrarea fiscală și atribuirea codului de identificare fiscală este mijlocul prin carepersoanele care sunt subiecte în raporturi juridice de fiscale sunt luate în evidențaorganului fiscal și care permite urmărirea îndeplinirii obligațiilor de plată, evaluareaveniturilor fiscale curente și pentru bugetele viitoare etc. 

Au obligația de înregistrare fiscală 5 categorii de contribuabili: 

1. Comercianții, persoane fizice sau juridice române, inclusiv sucursalele din Româniaa persoanelor juridice străine; 

2. Persoanele juridice alții decât comercianții, cum sunt: asociații, fundații, sindicate,culte religioase, asociații de proprietari, partide și alianțe politice, instituții publice;  

3. Asocierile și entitățile fără personalitate juridică, din care fac parte: societățile

agricole fără personalitate juridică, asociațiile sau societățile civile profesionale,asocierile în participație, sediile permanente și reprezentanțele societăților comerciale și a organizațiilor economice internaționale etc.; 

4. Persoanele fizice care obțin venituri din activități independente, inclusiv din profesiilibere (avocați, arhitecți, medici, notari); 

5. Persoanele fizice care nu dețin cod numeric personal. 

Cu excepția comercianților, pentru care se aplică procedura de înregistrare specială,ceilalți contribuabili se supun obligației de înregistrare fiscală și sunt luați în evidențăprin depunerea și pe baza declarației speciale. 

4.2.2. Registrul contribuabililor și declararea contribuabililor ca inactivi 

Organul fiscal competent111 din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscalăorganizează evidenţa plătitorilor de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate labugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic deasigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cadrul registruluicontribuabililor.

Pe lângă înregistrarea reglementată de Codul de procedură fiscală, Codul fiscal instituieproceduri speciale de înregistrare pentru:

1. Nerezidenții (persoane juridice) care obțin venituri din cesiunea titlurilor departicipație; 

2. Antrepozitari și operatori de produse accizabile; 3. Persoane impozabile nerezidente

111 Regulile de competență sunt stabilite prin at. 32-38 din Codul de procedură fiscală. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 160/278

160

  În cazul impozitelor locale, procedura de înregistrare fiscală a contribuabililor nu estedistinctă de cea de declarare a bunurilor impozabile. Registrul contribuabililor ținut lanivelul unităților administrativ teritoriale este denumit „rol fiscal”. 

  În conformitate cu art. 78 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, contribuabiliipersoane juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică sunt declaraţiinactivi, prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală112, dacăse află în una dintre următoarele situaţii: 

1. nu îşi îndeplinesc, pe parcursul unui semestru calendaristic, nici o obligaţiedeclarativă prevăzută de lege; 

2. se sustrag de la efectuarea inspecţiei fiscale, prin declararea unor date deidentificare a sediului social care nu permit organului fiscal identificarea acestuia;

3. organele fiscale au constatat că nu funcţionează la sediul social sau la domiciliulfiscal declarat.

Chiar dacă se află într -una din situaţiile enunţate, nu vor fi declaraţi inactivi contribuabiliiaflaţi în stare de insolvenţă sau contribuabilii pentru care s-a pronunţat sau a fost

adoptată o hotărâre de dizolvare. 

4.3. Plătitorul impozitelor reţinute la sursă 

Uneori, impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană,de exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor saufuncţionar, este reţinut de către persoana care îi plăteşte drepturile salariale şi apoi estevărsat la buget; la fel procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoanăcare, din venitul cuvenit unei persoane (dobândă, drept de autor; colaborare etc.), reţineimpozitul datorat statului şi-l varsă la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului estesalariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului de autor sau al colaborării, iar nu cei care

au reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi l-au vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament.

 În aceste cazuri, poziţia de contribuabil o are persoana care realizează venitul din careplătitorul acelui venit calculează impozitul, îl reţine şi îl varsă la buget, dar şi acesta dinurmă este tratat, sub aspect procedural, aidoma unui contribuabil.  

Plătitorul are nu doar obligaţia de a calcula, reţine şi vărsa impozitul ci şi de a întocmi şipăstra fişele fiscale ale contribuabililor pentru care reţin şi varsă impozitul, de a  le păstrape întreaga durată de efectuare a plăţilor veniturilor şi de a transmite organului fiscal ocopie a fişei, pentru fiecare an, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentruanul fiscal expirat şi declarative faţă de organul fiscal pentru îndeplinirea acestor obligaţii (art. 93 Cod pr. fiscală), acestea fiind obligaţii tipic fiscale113.

112 OPANAF nr. 819/2008, modificat și completat prin OPANAF nr. 67/2009.  

113 Pentru o opinie în sensul că „plătitorul nu este un debitor al unui impozit”, ci „persoană desemnată de

legiuitor (…) care are obligația reținerii și vărsării impozitului datorat de contribuabil”, a se vedea D. D.Șaguna și D. Șova, Drept fiscal, ediția 3, Editura C. H. Beck, p. 7.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 161/278

161

Legea stabileşte obligaţii similare şi în sarcina plătitorilor de venituri din pensii (art. 70Cod pr. fiscală), a plătitorilor de venituri din premii şi jocuri de noroc (art. 77 Cod pr.fiscală), a plătitorilor de accize (de plată, de depunere a declaraţiilor, de a ţine registrecontabile, de calculare corectă (aret. 193 şi urm. Cod pr. fiscală). 

4.4. Obiectul impunerii (materia sau baza impozabilă)Impozitele sunt prelevări obligatorii din veniturile și/sau profitul şi averea contribuabililor.

  În cazul impozitelor, suma care se prelevă la buget este condiţionată de existenţamateriei impozabile, iar în stabilirea nivelului fiecărui impozit ar trebui să  se țină seamade puterea contributivă și de mărimea materiei impozabile, între mărimea impozitelor cepot fi instituite și percepute și mărimea materiei impozabile existând o strânsă legătură.  

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii, respectiv veniturile, profitulsau bunurile impozabile ori serviciile taxabile prestate de instituțiile publice. Într -opolitică fiscală sănătoasă, trebuie aleasă acea materie impozabilă care este relevantăpentru capacitatea contributivă a cetăţenilor. Multiplicarea impozitelor de-a lungul

timpului a fost posibilă numai pe seama şi în considerarea materiei impozabile care s -adezvoltat şi s-a diversificat, a fost identificată şi a fost apoi supusă impunerii. Aşa aajuns să se impoziteze şi venitul realizat de muncitori (salariul), consumul (prin accize şitaxă pe valoare adăugată), capitalul, dobânda încasată, dividendele etc., care s-auadăugat unor impozite cunoscute încă din antichitate.

Venitul impozabil se poate constitui sub diferite forme: beneficiul sau profitul agenţilor economiei sau veniturile persoanelor fizice etc. Bunurile impozabile sau taxabile pot fi:terenuri, clădiri, mijloace de transport etc. De asemenea, pot constitui obiect alimpunerii actele sau serviciile înfăptuite sau realizate de organele statului ori altepersoane abilitate, pentru care se datorează taxe de timbru: eliberarea, respectivobţinerea unor autorizaţii, certificate sau atestate, soluţionarea litigiilor de către

instanţele judecătoreşti, dezbateri succesorale, autentificări de acte, legalizări de copiide pe acte originale etc., produsul care face obiectul vânzării, bunul importat sauexportat etc.

Obiectului impunerii i se aplică principiul unicităţii, în sensul că este impus o singurădată. De la această regulă există şi  excepţii care generează fenomene de dublăimpunere chiar internă, nu doar internaţională, aşa cum este, de exemplu, cazul impunerii salariilor sau a veniturilor din activităţi independente, al dividendelor etc., unor impozite directe şi apoi unui şir de impozite indirecte de natura accizelor, taxelor pevaloare adăugată, taxelor vamale etc., dar trebuie observat că în aceste cazuri,impozitele la care este supusă aceeaşi materie sunt diferite. 

Determinarea corectă a materiei impozabile are relevanţă sub mu ltiple aspecte(financiar, economic, juridic, social), pentru că de corecta determinare a acesteiadepinde mărimea obligaţiei fiscale, mărimea venitului prelevat, nivelul total al resurselor bugetare, politica fiscală. Nu în ultimul rând, materia impozabilă este cea care, prinascunderea ei, face posibilă evaziunea fiscală.

Sursa impozitului indică din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. Încazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa impozitului, pe când în

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 162/278

162

cazul impozitelor pe avere, de regulă impozitul se plăteşte din venitul realizat de peurma averii şi doar în mod excepţional din averea însăşi. De altfel, în aceste cazurisursa impozitului constituie, ea însăşi, materie impozabilă distinctă. Exemplu: clădireaconstituie materie impozabilă a cărei valoare se stabileşte în funcţie de suprafaţă,situare, materiale de construcţie folosite, dotări etc., dar se impozitează distinct şi

venitul din chirii obţinut, dacă bunul produce un astfel de venit. Unitatea de impunere  reprezintă unitatea de măsură a obiectului sau a materieiimpozabile. Ca unităţi de măsură a obiectului impozabil se folosesc unitatea monetară,

  în cazul impozitului pe venit (profit), metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul peclădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kilogramul, litrul etc., la taxele peconsumaţie, capacitatea cilindrică în cazul autovehiculelor. 

4.5. Cota de impunere 

Cota de impunere sau cota impozitului este elementul care exprimă cuantumul unitar alvenitului bugetar în raport cu baza sa de calcul sau impozitul aferent unei unităţi de

impunere. Acest cuantum se poate stabili în sumă fixă sau în cote procentuale(proporţionale, progresive sau regresive), funcţie de posibilităţile tehnice determinate,de obiectul şi de natura venitului etc. şi depinde de mărimea materiei impozabile şi deaceea a cotei pe baza căreia se calculează. 

Cotele de impunere pot fi stabilite în: i) cote fixe (în sumă fixă sau forfetară), ii) în coteprocentuale (proporţionale, progresive şi regresive) şi iii) în cotă unică. 

Cota fixă, forfetară, egală sau neschimbată, este modalitatea de exprimare acuantumului venitului independentă de mărimea materiei impozabile, a averii sau asituaţiei sociale a contribuabilului. Se foloseşte atunci când baza de calcul o formeazăanumite obiecte, fapte sau acte juridice cum sunt: suprafaţa de teren, capacitatea

cilindrică a autovehiculelor, eliberarea unei autorizaţii, eliberarea unui act etc.Cota procentuală este modalitatea de exprimare a cuantumului venitului care sefoloseşte în cazurile când obiectul impozitului îl constituie valoarea bunului deţinut sauvenitului realizat de debitor. Cota procentuală poate fi progresivă, proporţională sauregresivă, după cum ea rămâne aceeaşi sau suferă modificări determinate deschimbările intervenite în baza de calcul. Cota procentuală proporţională secaracterizează prin aceea că rămâne tot timpul neschimbată, indiferent de modificărileintervenite în baza de calcul. Cota procentuală progresivă se caracterizează prin aceeacă ea creşte odată cu creşterea bazei de calcul, care de cele mai multe ori este unanumit venit realizat de contribuabili. Cota procentuală regresivă se caracterizează prinaceea că pe măsura ce baza de calcul sporeşte, ea scade.  

Cota unică, reprezintă un impozit în sumă fixă asupra veniturilor impozabile, indiferentde sursa de realizare, mărimea, natura, calitatea şi situaţia personală a contribuabilului.

4.6. Asieta sau modul de impunere şi percepere a impozitului  

Asieta sau modul de impunere şi percepere a impozitului cuprinde totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale pentru identificarea subiectului şi materiei impozabile,evaluarea acesteia, stabilirea cuantumului de plată şi încasarea impozitului. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 163/278

163

 În practica fiscală se folosesc mai multe metode de aşezare a impozitelor:

1. metoda directă, bazată pe administrarea de probe cum sunt registrele, actele,declaraţiile contribuabilului sau ale unor terţe persoane, coroborate cu actedoveditoare aflate în posesia agentului fiscal. Plătitorii de impozite sunt obligaţi săţină evidenţa activităţii pe care o desfăşoară, să întocmească şi să depună bilanţuri

contabile anuale, să întocmească şi să depună declaraţii de impunere, toate acesteafăcând posibilă determinarea materiei impozabile. Metoda directă bazată pedeclaraţiile contribuabilului prezintă dezavantajul că face posibilă sustragereamateriei impozabile de la impunere prin declaraţii nesincere. 

2. metoda indirectă, care presupune identificarea şi evaluarea impozitului în modexclusiv prin raportare la aspectul exterior al obiectului impozabil, prin acordul dintrecontribuabil şi organul fiscal, ori pe cale administrativă, pe baza datelor de caredispune organul fiscal. Se foloseşte în cazul impozitelor de tip real (funciar, peclădiri) şi permite stabilirea valorii materiei impozabile cu costuri reduse. Prezintădezavantajul evaluării aproximative şi, prin aceasta, metoda se dovedeşteinechitabilă.

3. metoda aşezării pe baze forfetare  a impozitului, potrivit căreia agentul deimpunere stabileşte, împreună şi de comun acord cu plătitorul, mărimeaaproximativă a materiei impozabile);

4. metoda normativă, după care evaluarea materiei impozabile şi a impozitului seface prin legea însăşi. Metoda este folosită pentru determinarea materiei imp ozabile

  în cazul culturilor agricole, când, prin lege, sunt evaluate producţiile diferenţiat, pezone de fertilitate şi culturi, ori în cazul impozitelor pe meserii. Prezintă avantajul căsimplifică activitatea de evaluare, este cunoscută din timp de contribuabil şi îlstimulează să obţină venituri mai mari decât cele estimate de legiuitor, surplusulnefiind impozabil.

După ce este determinată materia impozabilă şi suma datorată cu titlu de impozit,contribuabilul este înştiinţat în scris asupra acestuia şi  a termenului în care impozitultrebuie plătit. Perceperea impozitelor se poate face prin: plată directă  (agenţiieconomici determină baza impozabilă, calculează suma datorată cu titlu de impozit şi oachită, cum este cazul impozitului pe profit, taxei pe valoare adăugată etc.), reţineresau stopaj la sursă şi virarea la buget (când plătitorul unui venit reţine suma datoratăcu titlu de impozit din acel venit şi o varsă la buget), impunere şi debitare (procedeuspecific impozitelor cu caracter de continuitate, în care plătitorii sunt înştiinţaţi cu privirela suma datorată, organul fiscal urmărind apoi încasarea lor), aplicarea de timbre, etc.

4.7. Faptul generator şi termenul de plată sau exigibilitatea

Faptul generator este evenimentul constând într -un fapt material sau act juridic careface să se nască datoria fiscală, în timp ce exigibilitatea reprezintă momentul la caredatoria trebuie plătită sau/şi la care administraţia fiscală este îndreptăţită să pretindăplata impozitului datorat. Între faptul generator şi termenul de plată există ocondiţionare: intervenţia faptului generator dă naştere creanţei fiscale şi obligaţiei deplată în termenul defipt de lege.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 164/278

164

Faptul generator al impozitului determină elementele impunerii, regimul aplicabillichidării acestuia, punctul de plecare a termenului de prescripţie etc. Pentru legiuitor,stabilirea faptului generator este un drept discreţionar, dar pentru organul fiscal,determinarea acestuia este supusă unor reguli stricte, de drept administrativ-fiscal, înmod special urmând a fi observate şi respectate principiile relative la aplicarea legii în

timp. Exemple de fapte generatoare: a) în materie de TVA – prestarea serviciului,livrarea mărfurilor sau încasarea preţului; b) în materie de impozit pe venit –  încasareavenitului; c) în materie de impozit pe profit – sfârşitul perioadei de realizare a profituluietc.

Termenul de plată (exigibilitatea) reprezintă data la care, sau până la care, un anumitvenit (taxă, impozit) trebuie vărsat la bugetul statului. Termenele de plată a datoriilor fiscale sunt prevăzute în actul prin care sunt instituite taxele şi impozitele, ele fiind fixate

 în considerarea necesităţilor de asigurare a alimentării continue a bugetului statului şi abugetelor locale cu resursele băneşti care să acopere cheltuielile statului şiadministraţiilor locale, dar şi a posibilităţilor de plată ale contribuabililor. 

Una dintre regulile bunului impozit este şi aceea ca termenul de plată să fie stabilitatunci când este cel mai convenabil contribuabilului. De aceea, termenul de plată aimpozitului este stabilit prin lege, de regulă în funcţie de momentul la care se realizeazăvenitul, dar taxa se datorează, de regulă, la momentul solicitării serviciului. Plata înavans a impozitului este încurajată prin  acordarea de reduceri, în timp ce plata cu

  întârziere este sancţionată prin majorări. Uneori, pentru a veni în ajutorulcontribuabililor, statul permite reeşalonarea datoriilor fiscale, dar această măsură profităşi statului, interesat în realizarea creanţelor fiscale şi nu în punerea contribuabilului înincapacitate de a-şi plăti datoriile fiscale.

Neachitarea impozitului la termenele stabilite prin lege, atrage obligaţia de plată a unor majorări şi dă dreptul creditorului de a trece la executarea silită a contribuabilului

rău-platnic.

5. Consimţământul la impozit 

Clasicii şi moderniştii explică impozitele şi justifică dreptul de impunere apelând la ideeade schimb  şi, respectiv la aceea de solidaritate, la care adaugă însă acceptul,consimţământul populaţiei la instituirea de impozite de către stat. 

Populaţia consimte la impozit atunci când el este perceput ca „un bine”, ori cel puţindoar ca un „rău necesar ”. Dar la întrebarea dacă impozitul este un rău sau un bine nu se poate răspunde categoric cu „da” sa „nu”, pentru că spre a răspunde astfel, estenevoie mai întâi de o judecată care implică examenul modului cum sunt cheltuite

veniturile statului şi dacă societatea, în întregul ei, s-a îmbogăţit sau a sărăcit de peurma lor.

Impozitul constituie un rău, în măsura în care prin el, veniturile populaţiei sediminuează şi duce la scăderea capacităţii populaţiei de a achiziţiona bunuri sau de acrea noi instrumente de muncă. Este un rău atunci când venitul realizat de stat prinplata impozitului este cheltuit neproductiv sau inutil. Impozitul este un bine  în sensul încare serveşte la crearea de valori noi, instrumente de muncă de folosinţă gratuită şi

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 165/278

165

colectivă, cum sunt şoselele, şcolile, spitalele, porturi etc., când venitul pe care îlproduce este cheltuit cu randament114.

Este adevărat însă şi că motivele pentru care plătim impozitele nu sunt, în modnecesar, identice cu cele pentru care consimţim la instituirea de impozite atunci cândvotăm legi. Consimţim la impozite, prin reprezentanţii pe care i -am trimis în Parlament,

ştiind că sunt necesare şi cu credinţa sau speranţa că sunt instituite în folosul nostru, altuturor. Le plătim însă, cu veşnicul sentiment că sunt prea multe şi prea mari şi, uneori(poate) doar pentru că nu ne putem sustrage de la plata lor.

Important, totuşi, de reţinut este dispoziţia din art. 74 alin. (2) din Constituţie, careinterzice iniţiativa legislativă directă, a cetăţenilor, pe probleme fiscale. Aceastăinterdicţie constituţională, care nu mai este întâlnită decât în alte trei materii (amnistie,graţiere, probleme cu caracter internaţional), este considerată o măsură de protecţie asistemului fiscal, o măsură menită a-i asigura stabilitate şi previzibilitate, deşi viaţa ademonstrat că, în pofida acestei interdicţii, sistemul nostru fiscal nu este nici stabil, niciprevizibil.

6. Principiile de bază ale impunerii 

Principiile impunerii, în număr de patru, au fost formulate, într -o formă clară şi simplă,pentru prima dată, de către scoţianul Adam Smith în lucrarea sa   „An Inquiry i nto the Natural and Causes of Wealth of Nations”  (Cercetare asupra naturii şi cauzei avuţiei naţiunilor), publicată în 1776115.

După Adam Smith, politica fiscală a oricărui stat ar trebui să întemeieze pe următoareleprincipii:

1. principiul justeţii şi echităţii impunerii, potrivit căruia supuşii fiecărui stat trebuiesă contribuie la susţinerea cheltuielilor publice prin taxe şi impozite proporţional cu

puterea lor de contribuţie, „adică în raport de venitul de care, sub protecţia acelui stat, ei se pot bucu ra. Din observarea sau neglijarea acestui principiu rezultă – ceea ce se numeşte –  justeţea sau injusteţea, echitatea sau inechitatea în impunere.” 116 

2. principiul certitudinii impunerii care presupune că impozitele trebuie să fie bineprecizate şi nu stabilite arbitrar. Suma de plată, termenul de plată, modalitatea deplată, toate acestea trebuie să fie clare şi evidente, atât pentru contribuabil cât şipentru orice altă persoană. Altfel, orice persoană supusă unui impozit ar fi mai multsau mai puţin la discreţia perceptorului.

3. principiul comodităţii perceperii impozitelor  presupune că fiecare impozit trebuieridicat la timpul când convine cel mai bine contribuabililor.

114M. Bouvier, op. cit. p. 567.

115 Tradusă și publicată în limba română în 1962 (vol. I) și 1965 (vol. II), sub titlul „ Avuția Națiunilor” . Un

proiect de traducere a acestei lucrări în limba română a existat și în 1846, iar între cele două războaiemondiale au fost traduse și publicate în limba română părți a acesteia.116

 Adam Smith, Avuția Națiunilor, vol. II, p. 242-244.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 166/278

166

4. principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure  încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsătoarepentru plătitori. Acest principiu este o reflectare a tezei „guvernului ieftin”, conformcăreia aparatul pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparatde stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată, acest aparat nu trebuie să

stingherească în nici un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-i îndepărtezede la ocupaţiilor lor.

Autori români117, inclusiv autori contemporani118, şi-au însuşit principiile impuneriiformulate de Adam Smith şi reformulate de Adolph Wagner, pe care le-au adaptatcerinţelor economiei noastre, grupându-le în:

1. principii de echitate fiscală;2. principii de politică fiscală;3. principii de politică economică şi4. principii social-politice119 

6.1. Principiul impunerii echitabile 

Principiul îl regăsim în Constituţia în vigoare şi   în Codul fiscal român din 2003. Potrivitautorilor care formulează astfel principiile impunerii, echitatea fiscală presupunecontribuţia cetăţenilor la susţinerea cheltuielilor publice în raport cu puterea lor contributivă, că aceasta presupune impunerea diferenţiată a veniturilor şi a averii şiscutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minimneimpozabil, că presupune, de asemenea, a se face distincţie între egalitatea în faţaimpozitului (care cere ca impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate persoaneleşi pentru toate activităţile, fără nici o deosebire de tratament fiscal) şi egalitatea prinimpozit (regulă care  impune diferenţierea sarcinilor fiscale între persoane în raport defactori economici şi sociali, cum sunt: mărimea materiei impozabile, situaţia personală a

contribuabilului etc.) şi că adepţii principiului echităţii, în majoritate, sunt de părere căpentru a se asigura realizarea principiului este necesară impozitarea diferenţiată şiprogresivă a contribuabililor.

6.2. Principii de politică financiară

Principiul politicii financiare presupune că orice impozit trebuie să îndeplineascăanumite cerinţe de ordin financiar, respectiv: să aibă un randament fiscal ridicat, să fiestabil şi să fie elastic. 

Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat este necesar ca:

117 A se vedea N. G. Leon, Elemente de știință financiară, vol. I, 1925, p. 279 și urm.  

118 I. Văcărel și colectivul, D. D. Șaguna și D. Șova, M. Șt. Minea și F. C. Costaș, de exemplu. 

119 Pentru dezvoltări a se vedea I. Văcărel şi colectivul, Finanţe publice, Ediţia a III -a, p. 401-408, D. D.

Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Tratat, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 608-612, I. Gliga, Dreptfinanciar, p. 109, M. Şt. Minea, Dreptul finanţelor publice, p. 101-102.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 167/278

167

1. impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele (fizicesau juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau

 îşi apropie (prin cumpărare, import etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitateaimpozitului presupune, de asemenea, ca întreaga materie impozabilă aparţinândunei persoane să fie supusă la impunere; 

2. să nu permită sustragerea de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi dinmateria impozabilă; 3. volumul cheltuielilor pentru determinarea materiei impozabile, calcularea şi

perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil. 

Impozitul este considerat stabil atunci când randamentul său rămâne constant de-alungul întregului ciclu economic, când nu este supus oscilaţiilor determinate de con -

  junctura economică. Cu alte cuvinte, stabilitatea impozitului presupune cărandamentul acestuia nu trebuie neapărat să sporească odată cu creşterea volumuluiproducţiei şi a veniturilor persoanelor în perioadele favorabile ale ciclului economic şinici să scadă  în perioadele de criză. 

Elasticitatea impozitului presupune că acesta să poată fi adaptat în permanenţănecesităţilor de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere acheltuielilor bugetare este necesar ca impozitul să poată fi majorat în modcorespunzător şi să scadă odată cu scăderea cheltuielilor. Practica fiscalădemonstrează că elasticitatea acţionează mai ales în sensul majorării impozitelor. 

Tot problemă de politică financiară în materie de impozite o constituie şi numărul şifelul impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului şi opţiune

  între perceperea unuia sau mai multor impozite. Ideea impozitului unic, lansată defiziocraţi şi reluată în perioada dezvoltării marii industrii120, pare a fi o utopie, dovadăstând faptul că nu a fost nicăieri, niciodată aplicată. În practica fiscală a statelor moderne s-au instituit şi se percep un număr mai mare sau mai mic de impozite, în

funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale existente în fiecare ţară.    În orice caz, sistemul fiscal al unei ţări trebuie examinat şi apreciat în ansamblu, prinprisma tuturor consecinţelor sale pe plan economic, financiar şi social, iar nu doar înfuncţie de numărul şi tipul impozitelor utilizate. Aprecieri realiste privind consecinţele şiimplicaţiile de ordin economico-social ale unui sistem fiscal pot fi făcute dacă sunt avute

  în vedere aspecte, cum sunt: obiectul impunerii (veniturile, averea, cheltuielile sau şiunele şi altele); felul impunerii (în sume fixe, în cote procentuale proporţionale,

120

  Ideea perceperii unui singur impozit aparţine, așa cum am văzut, fiziocraţilor care s-au pronunţatpentru introducerea unui impozit funciar unic şi a fost readusă în actualitate în perioad a de dezvoltare amarii industrii, când s-a pus problema instituirii unui impozit unic asupra materiilor prime sau asupraenergiei, care să se substituie tuturor impozitelor de tip declarativ (stabilite pe baza declaraţieicontribuabililor). În susţinerea acestui tip de impozit în perioada revoluţiei industriale se invoca dreptargument faptul că acest impozit, conceput a fi perceput pe unele produse strict necesare industriei(combustibili, electricitate), ar fi evitat cheltuielile de încasare pe care le presupun celelalte impozite şi ar avea de efect suprimarea fraudelor fiscale. Un alt argument în sprijinul acestui impozit unic era acela căun asemenea impozit ar merge în întâmpinarea progresului tehnic, deoarece cantitatea de energieconsumată creşte proporţional cu dezvoltarea industriei. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 168/278

168

progresive sau regresive); categoriile sociale sau socio-profesionale supuse impunerii;existenţa unor cazuri de dublă impunere; dimensiunea şi frecvenţa unor fenomene deevaziune fiscală etc. 

6.3. Principii de politică economică 

Prin impozite statul nu urmăreşte un singur obiectiv şi, aşa cum am văzut deja, chiar ierarhia obiectivelor urmărite prin instituirea şi perceperea impozitelor în statelemoderne este pusă astăzi în discuţie. Impozitele reprezintă astăzi mijlocul de bazăpentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor pub lice şi de redistribuire aveniturilor, dar şi un instrument de intervenţie a statului în reglarea vieţii economice şisociale, de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, destimulare ori de reducere a producţiei sau a consumului unor mărfuri, de extindere aexportului sau de restrângere a importului anumitor bunuri etc. 

  Încurajarea dezvoltării unei ramuri economice poate fi realizată şi prin măsuri de ordinfiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, care încurajează

producţia proprie; reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone (măsură care încurajează consumul, implicit producţia); micşorarea impo -zitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile înramura sau subramura respectivă; facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix dinacest domeniu care conduce la reducerea profitului impozabil al societăţilor de capitaldin ramura respectivă etc. 

Impozitele sunt, de asemenea, utilizate pentru a influenţa comportamentulproducătorilor agricoli în ceea ce priveşte producţia obţinută şi veniturile realizate: unimpozit stabilit în funcţie de venitul mediu (prezumat) la hectarul de teren, poate stimulainteresul producătorilor să obţină o producţie sporită la hectar şi cu costuri mai mici,ştiind că pentru venitul suplimentar astfel obţinut nu datorează impozit suplimentar.

Extinderea relaţiilor comerciale internaţionale poate fi stimulată prin măsuri fiscaleconstând în restituirea parţială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute de către stat la importulanumitor mărfuri, utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului. Limitareaaccesului mărfurilor străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cucaracter protecţionist la importul anumitor mărfuri, iar restrângerea exportului unor categorii de produse prin practicarea de taxe vamale la exportul acestora. Acest ultimprocedeu foloseşte în unele ţări în curs de dezvoltare, pentru a limita exportul de materiiprime şi semifabricate şi a încuraja exportul de produse manufacturate.  

Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea situaţiei

economice. Astfel, pentru stimularea investiţiilor particulare, în unele ţări a fost adoptatămăsura reducerii impozitului aferent profitului investit în maşini, utilaje şi alteechipamente active, iar pentru orientarea economiilor către investiţii şi implicarea în maimare măsură a clasei mijlocii în procesele investiţionale (măsuri prin care se fluidizeazăcirculaţia capitalurilor) se recurge, după caz, la majorarea, respectiv la reducereaimpozitelor.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 169/278

169

6.4. Principii social-politice 

Impozitele şi taxele sunt instituite şi din raţiuni de ordin social şi politic. De altfel, consi-derentele de ordin economic au şi un substrat politic mai mult sau mai puţin evident, iar statului i se recunoaşte un drept de intervenţie prin mijloace fiscale şi în scopul

influenţării vieţii sociale. Politica fiscală a unui stat este parte a politicii economice aforţelor aflate la putere şi este firesc ca partidul de guvernământ să promoveze o po -litică fiscală în concordanţă cu interesele categoriilor şi grupurilor sociale (majoritare,conform votului popular) pe care le reprezintă. Uneori, prin intermediul măsurilor cucaracter fiscal, partidul de guvernământ încearcă să-şi menţină influenţa în rândurileunor categorii sociale, în perioada din preajma alegerilor, acesta fiind unul dinargumentele invocate   în încercarea de a limita dreptul Parlamentului de a amendaproiectele de buget formulate de guvern.

Stabilirea minimului neimpozabil, acordarea unor facilităţi fiscale contribuabililor cuvenituri reduse şi celor care au un anumit număr de persoane în întreţinere, impozitulpe celibat, sporirea impozitelor pe circulaţia unor produse care au efecte dăunătoare

asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice etc.) sunt, fără îndoială, măsuri fiscale la bazacărora stau, în exclusivitate, raţiuni sociale şi politice.

Concluzionând cu privire la principiile astfel formulate în lucrări de specialitate din ţaranoastră, se constată că ele privesc fenomenele fiscale preponderent în latura lor tehnică şi economică, dar şi că sunt cuprinzătoare, sunt clar şi concis explicate şi sunt,

  în mod deosebit, utile pentru finanţişti, autori menţionaţi fiind mai puţin preocupaţi decomponenta juridică a fiscalităţii. Or această componentă este, totuşi, deosebit deimportantă şi nu poate fi ignorată.

6.5. Principii ale impuneri cu v aloare constituţională 

Principiile cu valoare constituţională ale impunerii pot fi extrase din Constituţia Românieidin 1991, astfel cum a fost revizuită în 2003. Legea fundamentală conţine dispoziţii cuvaloare de principii atât pentru dreptul material fiscal, cât şi pentru dreptul proceduralfiscal, unele dintre acestea fiind reluate şi în legile fiscale. Astfel, Constituţia Românieiformulează următoarele principii ale fiscalităţii: 

1. Principiul necesităţii impozitelor şi taxelor şi a obligativităţii cetăţ enilor de a contribui,prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art. 56 alin. 1) 

2. Principiul consimţământului la impozite; 3. Principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale (art. 56 alin. 2);  4. Principiul legalităţii impunerii şi administrării impozitelor  (art. 139 şi 137);5. Principiul anualităţii impozitelor (art. 138); 6. Principiul egalităţii în faţa legii (fiscale); 7. Principiul neretroactivităţii legii fiscale; 8. Principiul protecţiei sistemului fiscal împotriva iniţiativei legislative a cetăţenilor (art.

74 alin. 2)

6.6. Principiile fiscalităţii în Codul fiscal român 

Codul fiscal formulează principiile fiscalităţii în art. 3 (Principiile fiscalităţii) astfel: 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 170/278

170

1. neutralitatea măsurilor fiscale; 2. certitudinea impunerii;3. echitatea fiscală; 4. eficienţa impunerii. 

Doctrina a primit cu rezerve principiile astfel formulate121 susţinându-se că: 

1. Principiul neutralităţii măsurilor fiscale reprezintă doar o reflecţie a principiuluiegalităţii; 

2. Echitatea fiscală este, în realitate, o consecinţă a principiului constituţional a j usteiaşezări a sarcinilor fiscale; 

3. Principiul eficienţei impunerii „este greşit formulat, în realitate fiind vorba despreprincipiul securităţii juridice (ale cărui componente sunt stabilitatea,neretroactivitatea)”. 

6.7. Principiile administrării impozitelor în Codul de procedură fiscală 

La rândul său, Codul de procedură fiscală formulează, sub titlul „Principii generale

de conduită în administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sumedatorate bugetului general consolidat”, următoarele pr incipii: 

1. Aplicarea unitară a legislaţiei (art. 5); 2. Exercitarea dreptului de apreciere (art. 6);3. Rolul activ (art. 7);4. Limba oficială în administraţia fiscală (art. 8); 5. Dreptul de a fi ascultat (art. 9);6. Obligaţia de cooperare (art. 10); 7. Secretul fiscal (art. 11);8. Buna credinţă (art. 12); 

7. Rata fiscalităţii şi efectele acesteia 

Rata fiscalităţii se calculează ca un raport între totalul veniturilor fiscale şi produsulintern brut. Formula de calcul este: Rf = Vf/PIB x 100, în care: Rf = rata fiscalităţii c arene arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la dispoziţia statului cuajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor; Vf = totalul veniturilor fiscale, respectivtotalul încasărilor realizate într -un an din impozite, taxe şi contribuţii; PIB = produsulintern brut realizat la nivelul unui an.

Nivelul fiscalităţii prezintă diferenţe importante de la o ţară la alta şi, în aceeaşi ţară, dela o perioadă la alta. În ţările dezvoltate, statul preia la dispoziţia sa, prin intermediul

impozitelor, o parte mai mare din produsul intern brut decât în ţările slab dezvoltate(Exemple: Danemarca-51,6%, Suedia-51%, Finlanda-47,3%, Belgia-46,6%, Olanda-

 

121A se vedea în acest sens M. Șt. Minea și Flavius Costaș cu privire la principiile fiscalității formulate înCodul fiscal român, în Dreptul finanțelor publice, vol. I. Drept financiar, Vol. II, Drept fiscal, Editura WoltersKluwer, 2008.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 171/278

171

45,9%, la polul opus aflându-se Mexic-18,8%, Turcia-22,2%, Portugalia-33%). Este,totuşi, de subliniat faptul că în SUA, rata fiscalităţii este de doar 27,6% şi că, în vremece în alte ţări rata fiscalităţii a cunoscut o permanentă creştere în intervalul 1970 -1994,

 în SUA, în aceeaşi perioadă, nivelul fiscalităţii s-a păstrat constant. 

8. Clasificarea prelevărilor fiscale   În doctrina (chiar recentă) se vorbește numai despre clasificarea impozitelor, deșiacestea sunt doar o parte a veniturilor cu caracter fiscal ale statului, impoziteloradăugându-li-se taxele, contribuțiile și taxele parafiscale care, acolo unde nu suntignorate total, sunt doar sumar examinate. Această stare de lucruri se explică, pe de oparte, prin ponderea ridicată a impozitelor în rândul veniturilor fiscale ale statului, înraport cu celelalte categorii de prelevări și prin faptul că taxele, contribuțiile și taxeleparafiscale au o destinație precisă și care face mai ușor controlul utilizării acestora, iar pe de altă parte, prin aceea că în limbajul comun referirea la impozite este una cucaracter general, pentru toate obligațiile fiscale ale contribuabililor, indiferent de naturalor.

Este de remarcat însă și faptul că în sens larg, toate prelevările obligatorii cu caracter fiscal sunt calificate, chiar în Constituție (art. 56) ca fiind contribuții ale cetățenilor lasusținerea cheltuielilor publice, iar în limbajul comun, nici nu se mai face distincția

 între „contribuții” și „impozite”, ambele fiind folosite pentru a desemna obligațiile fiscalede orice natură. În acest fel se explică și de ce persoana care datorează o sumă debani cu titlu de taxă, impozit, contribuție sau cu orice alt titlu la bugetul generalconsolidat și este subiect în raportul juridic fiscal este desemnată prin cuvântul„contribuabil” (art. 17 alin. 1 și 2 Cod pr. fiscală).  

8.1. Clasificarea prelevărilor fiscal e sub aspect conceptual 

Am văzut deja că în sistemele fiscale contemporane sunt reglementate o marediversitate de prelevări, conceptual, acestea putând fi clasificate în: a) impozite, b) taxe,c) contribuții și d) taxe parafiscale. 

1. Impozitul este, conform celor definițiilor sale legale, o „prelevare obligatorie, fărăcontraprestaţie imediată, directă şi nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general” (Legea nr. 273/2006) sau o „prelevare obligatorie, fărăcontraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentrusatisfacerea necesităţilor de interes general” 122 (Legea nr. 500/2002).

2. Taxa este definită, în Legea finanţelor publice locale (nr. 273/2006) ca fiind „sumaplătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia

de către un operator economic, o instituţie sau un serviciu de utilitate publică”,iar în Legea nr. 500/2002, ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, deregulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţiepublică sau un serviciu public”.

122 Cuvintele: „efectuată de către administraţia publică” sunt, în mod vădit, greşit folosite în definiţie. N.a. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 172/278

172

3. Contribuţiile sociale constituie tot prelevări obligatorii, transferuri de valoare de lacontribuabil la dispoziţia statului, cu titlu definitiv şi cu destinaţie precisă. Legearomână a finanţelor publice (nr. 500/2002) include și „contribuția socială” în domeniulsău de aplicare și o definește, în art. 2.19, ca fiind o „prelevare obligatorie a uneipărţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii

unei contraprestaţii”.Contribuţiile sociale au caracter general, asigurativ şi mutual  și sunt datorate depersoane fizice şi juridice (angajatori sau asimilaţi acestora) în vederea constituiriifondurilor necesare acoperiri unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare,servicii medicale, indemnizaţii etc.). Contribuţiile constituie, alături de taxe şi impozite,venituri bugetare dar, spre deosebire de taxe şi impozite, care se depersonalizează lamomentul încasării, acestea au o destinaţie precisă: bugetele speciale (art. 139 alin. 3din Constituţie) 123 dar ele pot fi folosite numai conform destinaţiei pe care o primescprin actul normativ prin care se stabilesc.

4. Taxele parafiscale sunt, așa cum am văzut, din cauza eterogenității lor, imposibilde definit. Clasificate ca dezmembrăminte ale impozitelor și taxelor, acestea secaracterizează prin: obligativitate, necuprinderea în legi fiscale şi faptul că veniturilerealizate pe seama lor au o destinaţie precisă: beneficiarii desemnaţi prin actulnormativ prin care se instituie şi care pot fi persoane fizice de drept public sau privat.

8.2. Clasificarea prelevărilor fiscale după criterii administrative 

Această clasificare este utilizată pentru nevoile contabilității naționale și împarteprelevările fiscale în cinci categorii: 

1. Prelevări care se ridică pentru și se varsă la bugetul statului (impozit pe venit,impozit pe profit, impozitele indirecte);

2. Prelevări fiscale care constituie venituri ale bugetelor locale (impozitul funciar,impozit pe clădiri, impozitul pe mijloacele de transport etc.) 3. Prelevări care se constituie în venituri ale unor instituții care se finanțează (total sau

parțial) din surse proprii, adică din acele taxe care reprezintă venituri directe aleacestora și 

4. Prelevări (contribuțiile sociale) care se constituie în venituri ale fondurilor sociale (depensii, de asigurări sociale etc.). 

5. La acestea, începând cu data de 1 ianuarie 2007, se adaugă prelevările fiscalepentru fondurile bugetului Uniunii Europene (parte din TVA).

8.3. Clasificarea tehnică a prelevărilor fiscale 

Tehnic, prelevările fiscale pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel: 

După modul în care se percep, impozitele sunt directe și indirecte. 

123  Art. 139 (3): Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile

legii, numai potrivit destinaţiei acestora. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 173/278

173

Aceasta este clasificarea cea mai veche şi cea mai utilizată124, atât în teorie cât şi înpractică125. Sunt însă şi autori care consideră clasificarea impozitelor în directe şiindirecte, nesatisfăcătoare126.

  Împărţirea impozitelor în directe şi indirecte se întemeiază pe trei categorii deargumente: economice, administrative şi după efectul voit sau presupus pe care

impozitul îl exercită asupra plătitorului, adică pe incidența acestuia.Impozitele directe se stabilesc și se percep nemijlocit, în cadrul unui raport juridic fiscaldirect, între stat și contribuabil. Ele lovesc, în mod direct, așa numitele „ansambluristabile” ale contribuabilului, adică bunurile sau veniturile unei persoane, prin simplul faptcă aceasta are aceste bunuri sau dispune de venituri, pe care sunt obligate să ledeclare în vederea impunerii. Evidența bunurilor, veniturilor și plăților făcute este ținută

  în așa numitele roluri nominative, în registrul contribuabililor, de aceea ele se mainumesc și impozite cu debit. Exemple: impozitul pe clădiri, impozitul funciar, impozitulpe venit sau impozitul pe profit.

Impozitul indirect este tot o prelevare fiscală pe care, în realitate, nu o suportă

plătitorul ei, pentru că acesta (impozitul plătit) se transferă, prin efectul legii, în sarcinaaltei persoane, care este consumatorul final al unor produse și/sau servicii în prețulcărora este inclus și impozitul. Și din punctul de vedere al administrării acestora, suntcalificate ca impozite indirecte impozitele pentru plata cărora nu este nevoie decontactul direct dintre contribuabil şi organul fiscal, acesta plătindu-se printr-unintermediar care acţionează asemeni unui colector al Statului. 

Clasificarea impozitelor după criteriile care stau la baza așezării lor  

  În sistemele fiscale, determinarea materiei impozabile se face în două moduri: unul,este acela în care materia este impozitată așa cum este ea, fără luarea în considerare apersoanei impozabile, al doilea, este acela în care impozitul este adaptat în funcție de

situația personală a contribuabilului. În considerarea acestor criterii de așezare a impozitelor, acestea se împart în impozitepersonale și impozite reale. Și această clasificare face parte din istoria impozitelor și

124  Între cei care au acceptat această clasificare şi pe care i -am mai citat, se numără Paul Leroy Beaulieu

şi Adolph Wagner. Acesta din urmă a prefațat lucrarea „Sciința financiară după profesorul universitar K.Th. Eheberg” a lui George Creangă publicată în limba română în anul 1901, în care, între altele, a scris:„în modul și felul precaut și abil cum susțineți aplicarea principiilor de impozit germane în patria d - voastră,dovediți bine că sunteți în clar cu faptul că astfel de pri ncipii nu se pot adopta dintr- o țară în alta – ale 

căror relațiuni în privință socială, economică și culturală sunt diferite – decât numai cu mari restricțiuni ”.G. D. Creangă, „Sciința financiară după profesorul universitar K. Th. Eheberg”, București, 1901.125

 Clasificarea impozitelor în directe şi indirecte nu este, aşa cum se susţine uneori, creaţia fiziocraţilor,respectiv a lui Bodin (într -o lucrare din 1577), care doar au evidenţiat-o spre a o critica. Pentru fiziocraţi,impozitul pe pământ, singurul pe care îl admiteau, era un „impozit unic şi direct”, restul impozitelor fiindindirecte. La acea dată clasificarea avea sens pentru că ţinea seama de opoziţia dintre aşa-numita la taille  (un impozit direct, semnificaţia cuvântului fiind aceea de bir, dar şi de tăiş al unei săbii) şi la gabelle  (care era un impozit pe sare, adică un impozit indirect). Apud C. Corduneanu , op. cit. p. 106.126

  A se vedea în acest sens, Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan , Introducere în economia politicămodernă, Ed. Polirom, 2002, p. 327.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 174/278

174

prezintă importanță pentru studiul impozitelor, a impactului lor asupra contribuabililor șia economiei, precum și a fundamentării deciziilor autorităților publice privitoare laimpozite.

Impozit real  este acela care lovește o operație, un bun, o sumă de bani, abstracțiefăcându-se de situația personală a subiectului impozitului. Din această cauză el mai

este denumit și impozit obiectiv sau pe produs. Doctrina consideră impozitele reale cafiind proprii liberalismului, ca impozite care, respectând libertatea individuală și ignorândpe contribuabil, evită să intre în sfera activităților acestuia.127 

Din categoria impozitelor reale fac parte: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitulpe activități industriale, comerciale și profesii liberale, impozitul pe capitalul mobiliar saubănesc etc. 

Impozitele personale, la origine au fost impozite care loveau persoana, fără luarea în  considerare a capacităților sale contributive, așa cum a fost capitația128. Astăzi,persoana în sine nu mai este considerată ca materie impozabilă, iar prin „impozitepersonale” se înțeleg acele impozite care țin seama de situația familială, de veniturile

sau de averea subiectului impunerii, motiv pentru care ele mai sunt numite și „impozitesubiective”. 

Personalizarea impozitelor răspunde preocupării de realizare a justiției, țel care sepoate atinge prin diferenţierea sarcinilor fiscale între persoane în r aport de factorieconomici şi sociali, cum sunt: mărimea materiei impozabile, situaţia personală acontribuabilului etc.

Adepţii principiului echităţii sunt de părere că, pentru a fi respectat și pus în practică,este necesară impozitarea diferenţiată şi progresivă a contribuabililor. Dar celor caresusțin că personalizarea impozitelor este sinonim cu justiția și democrația, oponenții lerăspund că impozitele personale sunt „inegale, arbitrare, violente, inchizitoriale și

vexatorii”, că ele presupun „cunoașterea situației reale, dezvăluirea secretului afacerilor,a sărăciei contribuabilului, a veniturilor și a creditului său” sau și mai mult, că „prinvocea reprezentanților, democrația cere ca impozitul să fie personal pentru a puteaobține situația veniturilor capitaliștilor și burghezilor, pentru a face o selecție acontribuabililor și a-i lovi cu unul sau altul dintre impozitele exagerate și spoliatoare șipentru a ridica o porțiune din averea unei categorii de cetățeni în profitul altor cetățeni”.129 

Excesul de „echitate” este, fără îndoială, păgubos și periculos pentru orice stat, dar șipentru populație, istoria demonstrând că nici nu este bine ca statul să își propună

127 M. Bouvier și colaboratorii. Finances publiques, p.625.  

128 Capitația a dispărut din rândul impozitelor practicate în sistemele fiscale moderne. Unul dintre ultimele

impozite personale de tipul capitației a fost instituit în Franța la 16 iunie 1948, care a fost însă vehementcriticat și niciodată aplicat în practică. Este vorba de „taxa leneșilor”, prin care s-a instituit un impozit de50.000 de franci care trebuia plătit de fiecare persoană de sex masculin, major, până la vârsta de 50 deani, care nu făcea dovada exercitării în anul 1947 a unei activități profesionale care să-i asigure existența.Conform a Lefeuvre, Droit fiscal, p. 22.129

M. Bouvier, Finances publiques, p. 626.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 175/278

175

acoperirea în întregime a nevoilor populației pentru că în acest fel „se încurajeazălenea, trândăvia și neprevederea”, iar exemplele sunt edificatoare. Astfel, în ImperiulRoman în care „  principiul că guvernul era dator a hrăni pe cei scăpătați erageneralmente adoptat ”, iar sumele ce se cheltuiau din Tezaurul public pentru aceastasub Iulius Cezar și Sever, erau uriașe, efectele pentru moralitatea publică au fost oribile,

iar în Anglia „Legea sărăciei”, adoptată în anul 1601, a avut un efect pervers pentru că„trândăvia și ura de muncă s- au găsit încurajate”, după cum în Franța, înființarea decătre stat, sub imperiul Constituției din 1848 și a ideilor lui Louis Blanc a Atelierelor Naționale, în care munca era plătită de stat cu ziua și dura 10 ore, ceea ce a făcut canumărul celor astfel plătiți să crească, de la 6.000 în martie 1848, la 150.000 în iunie1848, s-a dovedit o idee la fel de nefericită130.

Concluzia care se desprinde din aceste exemple este aceea că în locul asistenței înnumele echității sociale în exces este de preferat educația și încurajarea inițiativeiparticulare.

După forma în care se achită 

După forma în care se achită, impozitele sunt în natură și în bani. Impozite  în natură sunt acelea care se percep în produs de felul celui care constituiemateria impozabilă (cereale, alcool, miere etc.). Abandonate de sistemele fiscalemoderne, ele ar putea fi, cu caracter excepţional, utilizate şi în zilele noastre în situaţiide calamitate şi pentru a se asigura consumul de produse de bază la preţurisuportabile;

Impozite pecuniare, care îmbracă forma bănească şi care sunt astăzi generalizate aufost adoptate din rațiuni de comoditate și de ordine. 

Clasificarea prelevărilor fiscale în funcţie de scopul urmărit 

După scopul urmărit prin instituirea lor, prelevările sunt financiare și de ordine.  Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acopeririicheltuielilor statului (impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul funciar și impozitulpe clădiri, impozitele pe mijloacele de transport, impozitele pe consum, etc.). 

Impozitele de ordine sunt instituite în special pentru limitarea consumului unor categorii de produse sau a unor activităţi şi numai în subsidiar în scopul realizării devenituri bugetare. Astfel, prin instituirea unor impozite ridicate pe consumul de băuturialcoolice şi a tutunului  se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedereefectul lor nociv asupra sănătăţii persoanelor care le consumă. 

Este în afară de orice îndoială însă că impozite de ordine pure nu există, statul, chiar și

atunci când urmărește încurajarea sau descurajarea unor comportamente, neputândface abstracție de interesele sale financiare, după cum nu poate fi contestat faptul căprin impozitele financiare statul își promovează politicile sale sociale și economice,astfel că multe dintre impozitele financiare au și o componentă „de ordine”. De exemplu,

130 Apud Nicolae Idieru, Studii de economie politică și finanțe, 1895,  p. 135 și urm. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 176/278

176

impozitul funciar ridicat obligă pe proprietar fie la cultivarea terenurilor, cu consecințebenefice atât pentru proprietar, cât și pentru stat, fie la înstrăinarea lor, această ultimăopțiune făcând posibilă crearea de mari exploatări agricole. Impozitul scăzut pe clădirisau pe terenurile intravilane încurajează construcțiile, la fel ca și scutirea de TVA aactivităților de construcții de locuințe, după cum impozitele ridicate pe autovehiculele

poluante încurajează producția de autovehicule ecologice și are efecte benefice asupramediului.

Clasificarea în funcție de obiectul impunerii (resursa impozitată) 

 În funcţie de obiectul impunerii sau de resursa economică impozitată, prelevările fiscalepot fi clasificate în impozite pe avere, impozite pe venit și impozite pe consum. 

Impozitele pe avere sunt   întâlnite sub forma i) impozitelor asupra averii propriu-zise(pe clădiri, terenuri, mijloace de transport etc.), ii) impozitelor pe circulaţia averii (petransmisiunea averii prin acte de vânzare cumpărare, donații, succesiuni etc.) şi iii)impozitelor pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii (pe plusul de valoareimobiliară şi impozitul pe sporul de avere realizat în timp de război)

Impozitele pe venit sunt prelevări pe bogăția produsă de muncă sau de capital, cumsunt: impozitul pe profitul societăților comerciale, impozitul pe venitul persoanelor fizice,impozitul pe veniturile microîntreprinderilor etc. și 

Impozitele pe consum sau pe cheltuieli, în care materia impozabilă este reprezentatăde actele și faptele de consum. Sunt impozite pe consum: accizele,   taxa pe valoareadăugată, taxele vamale etc.). 

Aceasta este clasificarea preferată în doctrina contemporană, considerându -se că eapermite o mai bună și corectă determinare a efectelor impozitelor în ce priveșteintervențiile statului în domeniile social, economic sau financiar și a incidenței acestor impozite, dar și pentru că răspunde cel mai bine exigențelor justiției în materie deimpozite sau al echității fiscale. În funcţie de frecvenţa de realizare

Funcție de frecvența de realizare, impozitele se împart în permanente și incidentale.  

Impozite permanente  sunt care au regularitate în aşezare şi percepere (anuală,trimestrială); 

Impozitele incidentale  sunt acelea care se percep o singură dată (exemplu: taxa pesuccesiuni, pe donații). 

Clasificarea este importantă pentru că statul, având nevoie permanentă de resurse,trebuie să-și asigure colectarea ritmică de venituri spre a face față cheltuielilor, trebuie,

 în alte cuvinte, să instituie impozite și termene de plată pentru acestea care să asigureaprovizionarea visteriei cu sumele necesare acoperirii cheltuielilor. Pe de altă parte,statul trebuie să țină seama și de interesele contribuabililor, stabilind scadențelediverselor impozite la momentele cele mai convenabile plătitorilor.

Codul fiscal al României reglementează, urmând criterii combinate de clasificare (dupăobiect: în impozite pe venituri și avere și impozite pe consum și după criterii  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 177/278

177

administrative: impozite ale bugetului de stat și impozite și taxe ale bugetelor locale),următoarele impozite: 

1. impozitul pe profit;2. impozitul pe venit;3. impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; 4. impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi; 5. impozitul pe reprezentanţe; 6. taxa pe valoarea adăugată; 7. accizele;8. impozitele şi taxele locale. 

Taxele vamale sunt reglementate, în continuare, prin Codul vamal (Legea nr. 86/2006),contribuțiile sociale prin legi speciale, iar taxele (cele mai multe d intre acestea), printoată gama de acte normative: legi, ordonanțe ale Guvernului, Hotărâri de Guvern,hotărâri ale consiliilor locale, ordine ale miniștrilor. 

Test de verificare1. Cum se definesc taxele şi impozitele şi care sunt elementele de diferenţiere între

acestea?2. Care sunt elementele comune taxelor şi impozitelor? 3. Indicaţi principiile de bază ale impunerii. 

Caracterizaţi rata fiscalităţii şi efectele acesteia. 

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 177-210.

Bibliografie facultativă: 

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 71-218;

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 161-165, 187-189;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 138-159.

N. G. LEON, Elemente de ştiinţe financiare, vol. I, Cartea Românească (Bucureşti – 1925), pp. 352-487.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 178/278

178

Unitatea de învăţare 9: 

IMPOZITELE DIRECTE:

Cuprins tematic:

Caracterizare generală a impozitelor directe;  Clasificarea impozitelor directe;

Caracterizarea celor mai importante impozite directe.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Identificaţi specificul impozitelor directe;

  Identificaţi principalele forme de manifestare a impozitării directe;   Caracterizaţi principalele impozite directe din sistemul fiscal român. 

1. Caracterizare generală a impozitelor directe 

Am văzut că impozitele directe se stabilesc și se percep nemijlocit, în cadrul unui raport  juridic fiscal, direct, între stat și contribuabil. Ele lovesc, în mod direct așa numitele„ansambluri stabile” ale contribuabililor, adică bunurile sau veniturile persoanelor, prin șidin simplul fapt că acestea au bunuri sau dispun de venituri, pe care, în vedereaimpunerii, sunt și obligate să le declare. 

  În doctrină se consideră că două criterii pot fi avute în vedere pentru a calificaimpozitele în directe, respectiv, indirecte. 

Primul, ar fi acela al incidenței impozitului. Incidența vizează exclusiv persoana careplătește un impozit sau altul131. Prin incidența impozitului se înțelege faptul de a atingeo persoană sau o serie de persoane determinate. Atunci când persoana care plăteșteun impozit este aceeași cu persoana care suportă impozitul, ne aflăm în fața unuiimpozit direct. Exemple: impozitul pe venit plătit de persoanele fizice sau impozitul peprofit plătit de persoanele juridice. Dacă, dimpotrivă, persoana care plătește impozitul,transferă sarcina acestuia asupra unei  alte persoane prin includerea sa în prețulprodusului sau serviciului, ne aflăm în fața unui impozit indirect. Exemple: impozitele peconsum, cum sunt TVA sau accizele, care, plătite fiind de producător sau prestatorul de

servicii, sunt suportate, în fapt, de către consumatorul final, care, odată cu prețul,plătește și impozitul. 

131 M. Bouvier, Introduction …, p. 29. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 179/278

179

Un al doilea instrument/criteriu considerat a permite să se facă distincție între impoziteledirecte și indirecte este așa numitul „rol fiscal”. Prin înscrierea în acest rol se asigurăatât cunoașterea materiei impozabile a contribuabilului, precum și întinderea datorieisale față de fisc. Evident că un astfel de rol presupune o materie impozabilă constantă

  în timp și identificabilă în mod obiectiv, ceea ce nu se poate întâmpla în cazul

consumului (nici măcar a celui necesar) care constituie materia, baza de impunerepentru impozitele indirecte. În zilele noastre rolul fiscal continuă să fie folosit, în acestaregăsindu-se baza de impunere și suma datorată de fiecare contribuabil și se foloseștepentru evidența contribuabililor care datorează impozite unităților administrativteritoriale, dar el și-a pierdut din importanța pe care o avea în trecut.  

Impozitele directe sunt, așadar, impozitele suportate direct de către cei care le plătescşi care nu se transferă asupra preţurilor. Din punct de vedere economic impoziteledirecte au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizicesau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozitprevăzute în lege.

Privite din punct de vedere administrativ, impozite directe sunt cele care se încaseazănemijlocit de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. Din punctulde vedere al efectului, voit sau presupus, pe care îl exercită, impozite directe sunt celecare se încasează nemijlocit de la subiectul impozitului și la termene dinainte stabilite,

 în vreme ce indirect este impozitul cerut de la persoane care, după intenţia legiuitorului,nu trebuie să-l suporte și după criterii variabile, ele fiind determinate de consumulefectiv. Cu alte cuvinte, în cazul impozitului direct, există identitate între persoanacontribuabilului şi persoana suportătorului, în vreme ce, în cazul impozitului indirect,aceste persoane sunt diferite.

Impozitele directe reprezintă una din cele mai vechi şi mai răspândite forme deimpunere. Obiectul impunerii în cazul impozitelor directe îl reprezintă pământul, clădirile,

activităţile industriale sau comerciale şi mişcarea capitalului bănesc sau, î n alte cuvinte:anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, veniturile şi averea. Impozitele directesunt individualizate, din această categorie făcând parte impozitele reale şi impozitelepersonale.

Caracteristic impozitelor directe și în mod special impozitelor directe reale, este faptulcă ele se stabilesc pe baza unor criterii exterioare, care oferă o imagine de ansambluasupra materiei impozabile, dar nu şi o imagine completă asupra puterii economice asubiectului impozabil. 

Opiniile asupra eficienţei şi echităţii acestor impozite nu sunt unitare. Unii autori leconsideră mai echitabile şi preferabile impozitelor indirecte, cu motivarea că impozitele

directe sunt nominative, au un cuantum şi termene de plată precis stabilite și cunoscutedin timp de către plătitori, în timp ce, în cazul impozitelor indirecte consumatorii demărfuri şi servicii impozabile, care sunt suportători acestora, nu ştiu cu anticipaţie când

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 180/278

180

şi cât vor plăti statului sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite de acestfel132.

Alţi autori consideră însă impozitele directe inechitabile, cu motivarea că fiind aşezateasupra unor obiecte materiale sau asupra unor genuri de activităţi, pe baza unor criteriiexterioare, care nu permit o evaluare a produsului net realizat, acestea „îi avantajează

pe moşieri şi-i dezavantajează pe micii producători”, că „au un randament fiscal redus,deoarece cotele de impunere sunt scăzute”, iar „sistemul de impunere nu cuprinde

 întreaga materie impozabilă, oferind numeroase posibilităţi de evaziune” şi că „lipsa deuniformitate în stabilirea impozitelor reale în cadrul diferitelor unităţi locale şi arbitrariul

 în perceperea acestora accentuează şi mai mult lipsa de echitate a impozitelor reale”133.

Sintetizând opiniile formulate pro şi contr a impozitelor directe, între avantajeleimpozitelor directe pot fi reținute: 

  asigurarea unei mai mari echităţi fiscale. Într -adevăr, pe de o parte, aceste impozitepot fi calculate pentru fiecare individ, ţinând cont de situaţiile personale ale fiecăruia,impozitul aplicându-se asupra venitului individual impozabil (calculat ca diferenţă

 între venitul brut şi venitul net, adică ceea ce rămâne după scăderea deducerilor şi ascutirilor), iar pe de altă parte, oferă câmp de manifestare impozitării diferenţiate a

grupurilor cu venituri mai mari. În acest fel, impozitele directe reflectă atât conceptulde echitate orizontală, cât şi pe cel de echitate verticală; 

  sunt nominative, cunoscute din timp şi au un cuantum şi termene de plată precisdeterminate;

imposibilitatea sustragerii de la plata acestor impozite. Oamenii trebuie sămuncească pentru a-şi câştiga existenţa, de aceea obligaţia de plată a impozituluinu poate fi evitată atunci când impozitul se percepe pe venit. 

 Între dezavantajele impozitelor directe se apreciază a fi: 

  efectul nestimulativ; în special impozitul progresiv pe venitul personal poate avea unastfel de efect în ceea ce priveşte munca, impunerea progresivă descurajând practicmunca şi iniţiativa particulară, precum şi acumularea de capital; 

efectul încurajator de evaziune fiscală; impozitele directe ridicate încurajează„economia subterană” sau „economia la negru”. Cu cât rata de impozitare este maimare, cu atât este mai ridicată evaziunea fiscală.

2. Impozite directe reale și impozite directe personale

Am văzut că dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe,la rândul lor acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale. În cazul

132 I . Văcărel şi colectivul, op. cit., p. 381.

133 D. D. Şaguna, op. cit., p. 378..

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 181/278

181

impozitelor reale, impunerea se face la obiect, în cazul impozitelor personale,impunerea este la subiect. În cazul impozitelor personale pure se ține seama numai desubiect, fără luarea în considerare a averii sau a veniturilor sale. În cazul impozitelor reale (pure), se ține seama de obiect, fără luarea în considerare a  situației personale acontribuabilului. Este motivul pentru care ele mai sunt numite și impozite obiective,

respectiv, impozite subiective.Distincția între impozitele reale și impozitele personale nu a fost și nu este, întotdeauna,ușor de făcut. Astfel, un impozit personal care nu ține seama de situația contribuabilului,cum a fost, de exemplu, capitația, este un impozit inechitabil, pentru că nu ține seamade situația contribuabilului și de aceea el are, mai degrabă natura unui impozit real. Deaceea, azi impozite reale pure și impozite personale pure sunt greu de găsit, în practicăimpozitele fiind, cel mai adesea, subiective și obiective, în același timp. Aceasta, pentrucă impozitul spre a fi echitabil trebuie să țină seama, întotdeauna, de elementele  obiective și de cele subiective ale contribuabilului. Astfel, de exemplu, în cazulimpozitului pe clădiri, acesta poate fi diferențiat în funcție de mărime, materiale folosite,situare, nivelul de confort și majorat în cazul deținerii mai multor proprietăț i.

Pe de altă parte, este de remarcat și faptul că orice impozit este personal, în sensul cătrebuie plătit de o persoană și orice impozit este obiectiv pentru că este plătit dintr -unobiect. Dar și această regulă suportă abateri, pentru că impozitul pe clădiri, de exemplu,este un impozit real, un impozit obiectiv, dar nici atunci când produce venit, impozitul nuse plătește din obiectul impozitat ci din venitul pe care îl produce și care este sau poatefi impozitat și distinct, ca impozit pe venit (exemplu: chiria încasată). 

2.1. Impozitele directe reale 

Impozitele reale sunt cele legate de situaţia averii considerată obiectiv şi separat deraporturile pe care le are cu persoana interesată. Se stabilesc în legătură cu anumiteobiecte materiale (pământul, clădirile, produse etc.), făcându-se abstracţie de situaţiapersonală a subiectului impozitului şi fără luarea în considerare a venituluirealizat şi a cheltuielilor de producţie şi desfacere, de aceea, mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs.

Impozitele de tip real, obiective sau pe produs au ca bază de impunere terenurile,clădirile folosite ca locuinţe sau spaţii comerciale, activităţile industriale sau comercialeşi profesiile libere. Formele de manifestare a acestora sunt impozitul funciar, impozitulpe clădiri, impozitele pe activităţile comerciale, industriale şi profesiile libere şi pecapitalurile băneşti.

Criteriile de stabilire a impozitului funciar sunt foarte diverse, începând de la suprafaţă,

calitatea acestora, mărimea arenzii, valoarea pământului, numărul plugurilor utilizatepentru lucrarea acestora etc. Astfel de criterii nu permit stabilirea reală şi corectă acapacităţii de plată a proprietarului funciar, pentru că nu au în vedere toţi factorii careinfluenţează nivelul producţiei agricole.

Un pas important în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar l -a constituitintroducerea cadastrului, care reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu menţionarea veniturilor pe care le produc, cât şi

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 182/278

182

registrele în care figurează înscrişi contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora sestabileau impozitele directe.

Pentru clădiri (clădirile fiind, alături de terenuri o importantă formă a averii imobiliare)impunerea se face tot în baza unor criterii exterioare, cum sunt: numărul şi destinaţiacamerelor, suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, mărimea curţii etc. Astfel

de criterii nu permit însă o impunere echitabilă, deoarece se aplică izolat şi nu oferă oimagine completă asupra mărimii obiectului impozabil. 

La stabilirea impozitelor pe activităţile industriale, comerciale şi profesiile libere se au învedere tot criterii de ordin exterior, cum sunt: mărimea localităţii în care întreprindereaconsiderată îşi desfăşura activitatea, natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ curidicata, comerţ cu amănuntul etc.), mărimea capitalului, numărul muncitorilor, mărimeaforţei motrice instalate şi folosite de întreprindere etc.

Pentru circulaţia capitalurilor impozitul se stabileşte fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut, fie în funcţie de volumuldobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul dat cu împrumut. 

Impozitele de tip real sunt criticate deoarece, în mare parte, ele nu sunt dimensionate înfuncţie de capacitatea contributivă reală a plătitorului, iar cele pe capitaluri au un ran-dament scăzut, între altele și pentru că, în cazul lor, este posibilă sustragerea de laplată prin simpla neinformare a organului fiscal asupra relaţiilor de credit dintre creditor şi debitorii săi. Printre neajunsurile acestor impozite se mai numără: existenţa unor posibilităţi de evaziune fiscală, lipsa de uniformitate în stabilirea lor şi faptul că prinmodul cum se face impunerea nu se poate cuprinde decât o parte din materiaimpozabilă. În plus, în cazul impozitelor reale, se are în vedere produsul brut sau mediuprezumat, iar nu produsul (venitul) net (real) ceea ce este de natură a dezavantaja pemicii producători şi a-i avantaja pe marii producători, pe cei care realizează venituri maimari decât venitul mediu. 

 În ciuda acestor lipsuri, la care se adaugă şi faptul că sunt considerate, pe drept cuvânt,inechitabile, impozite de tip real sunt utilizate şi în prezent. 

2.2. Impozitele directe personale 

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii,   în strânsă legătură cusituaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi subdenumirea de impozite subiective. Ele tind a se substitui impozitelor reale și au meritulși calitatea de a diferenţia sarcina fiscală în funcţie de veniturile (averea) sausituaţia personală a subiectului impozabil. Dar este de remarcat și faptul că aceeașimaterie impozabilă poate fi impozitată obiectiv (impozitul fiind real) sau subiectiv(impozitul este personal), iar tendința este aceea de personalizare a impozitelor.  

 Înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală se datorează mai multor cauze, douădintre acestea fiind,   în opinia unor autori, determinante134. O primă cauză o constituie

134 I. Văcărel şi colectivul , op. cit., p. 383.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 183/278

183

faptul că în perioada capitalismului ascendent, muncitorii fiind lipsiţi de proprietăţifunciare, clădiri sau capitaluri mobiliare, nu puteau fi supuşi la plata impozitelor reale. Înscopul creşterii veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, aflate în continuăcreştere, statul a acţionat pentru cuprinderea în sistemul de impunere directă şi amuncitorilor şi funcţionarilor care realizau venituri din muncă sub forma salariului, deşi ei

suportau greaua povară a impozitelor indirecte (taxele de consumaţie) care le afectaputerea de cumpărare. 

  În al doilea rând, trecerea la impozitele personale s-a dovedit a fi o necesitate, pentrucă impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici, iar impozitelereale prezintă o serie de neajunsuri, unele dintre acestea fiind deja semnalate mai sus.De aici, nevoia introducerii unui sistem de impozite care să elimine neajunsurilesemnalate şi să asigure respectarea principiului echităţii fiscale prin impunereaprogresivă a veniturilor şi a averii, introducerea minimului neimpozabil şi acordarea unor 

  înlesniri contribuabililor cu familii numeroase. În acest scop s-a procedat la odiferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţiapersonală a fiecărui plătitor, ceea ce a însemnat trecerea la sistemul impozitelor 

personale.

Impozitele personale  se întâlnesc sub forma impozitelor pe avere şi, respectiv, aimpozitelor pe venit.

2.2.1. Impozitele pe avere 

Toate impozitele la care baza de impozitare este averea (bunurile mobile şi imobile aleunei persoane) sunt impozite pe avere. Impozitele pe avere contribuie la formareaveniturilor fiscale, cu un procent de până la 10%. Numai în Canada, Statele Unite şiJaponia, în anul 1995, impozitele pe avere au contribuit cu ceva peste 10% la formareaveniturilor fiscale ale statului. În ţările în curs de dezvoltare, ca de altfel şi în cele aflate

  în tranziţie, aportul impozitelor pe avere la constituirea veniturilor fiscale este, îngeneral, sub nivelul înregistrat în ţările dezvoltate, ceea ce înseamnă că şi averea estede dimensiuni mai reduse.

 În practica fiscală, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: a) impoziteasupra averii propriu-zise, b) impozite pe circulaţia averii şi c) impozite pe sporul deavere sau pe creşterea valorii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise 

Acestea pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitulobţinut de pe urma averii respective, cât şi ca impozite instituite pe substanţa averii. Înprimul caz (al impozitului plătit din venitul obţinut), impozitul este personal, în cel de aldoilea caz (al impozitului pe substanţa averii), impozitul este real.

Impozitele pe substanţa averii duc la micşorarea materiei impozabile, deoarece seplătesc chiar din substanţa averii supusă impunerii, motiv pentru care se întâlnesc rar ca impozite cu caracter permanent. Ele sunt introduse, de regulă, ca impozite

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 184/278

184

excepţionale pe avere, care se percep o singură dată (de exemplu, în timpul sau dupăterminarea unui război). Impozite asupra averii propriu-zise sunt: impozitele peproprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net135. 

Generalizate și necontestate sunt impozitele pe proprietățile imobiliare. Acestea îmbracă forma impozitelor asupra terenurilor şi clădirilor . Baza de impunere în cazul

acestor impozite o reprezintă fie valoarea de înlocuire, fie cea declarată de proprietar,fie veniturile capitalizate privind bunurile respective.

  În general, cotele de impunere pe proprietăţile imobiliare sunt reduse. Ele sunt, totuşi,instituite atât din considerente de ordin financiar (procurarea de venituri pentru bugetulstatului), dar şi din alte motive. Bunăoară, perceperea impozitului pe terenurile deconstrucţii, diferenţiate atât în funcţie de categoria de folosinţă a terenului, cât şi deamplasamentul acestuia, determină pe proprietarii acestora fie să le exploateze eficient,fie să le vândă în vederea realizării de construcţii ori pentru folosirea lor corespunzător valorii pe care le au prin concentrarea terenurilor în suprafeţe mari şi a căror exploataredevine astfel eficientă.

Impozitul pe averea imobilă este criticat pentru că nu stimulează creşterea averii şi nueste suficient de elastic. Aceste carenţe ale impozitului pe averea imobilă sunt legate defaptul că nivelul cotelor de impozit, care sunt în general scăzute, se schimbă greu şi, înconsecinţă, nu pot fi adaptate necesităţilor reclamate de agravarea procesului infla-ţionist. De asemenea, din cauza deficienţelor pe care le prezintă impunerea (deexemplu, modul de determinare a materiei impozabile face posibilă subevaluareaacesteia), acest impozit capătă un caracter regresiv. 

Impozitele pe circulaţia averii 

Impozitele pe circulația averii sunt instituite în legătură cu transferul dreptului deproprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În categoria

impozitelor pe circulaţia averii, întâlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii,impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtiilede valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), impozitul pe circulaţia capitalurilor  şi a efectelor comerciale etc. Cel mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni, donaţii (carevizează circulaţia cu titlu gratuit a averii) şi pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile.

 În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea primită dreptmoştenire de o persoană fizică. Impozitul poate fi stabilit fie global pentru toată averealăsată moştenire (situaţie întâlnită în Marea Britanie, S.U.A., Australia etc.), fie separatpentru partea de avere ce revine fiecărui moştenitor (Germania, Franţa, Belgia, Suediaetc.). Calcularea impozitului se face, de regulă, pe baza unor cote progresive, iar nivelul

acestora este diferenţiat atât în funcţie de valoarea averii care face obiectul succesiunii,cât şi în funcţie de gradul de rudenie existent între de cujus   şi moştenitorii acestuia.

135 I. Văcărel şi colectivul , op. cit. p. 398.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 185/278

185

Astfel, la aceeaşi valoare a averii lăsate moştenire, impozitul este cu atât mai mare cucât gradul de rudenie între autor şi succesorul său este mai îndepărtat.

Deşi impozitul pe succesiuni se calculează în baza unor cote progresive, iar cotamaximă a impozitului ajunge uneori până la 80% (în Belgia pentru succesiuni de peste173.525 Euro şi când succesori sunt alte persoane decât soţul supravieţuitor şi rudele

până la gradul IV inclusiv), randamentul lui este scăzut. Acest lucru se explică atât prinmodul în care se stabileşte materia impozabilă, cât şi prin facilităţile acordate plătitorilor acesteia. Astfel, modul de stabilire a valorii succesiunii permite ca averea mobiliară săscape, în bună măsură, de la impunere, iar cea imobiliară să fie subevaluată, iar prinplata în rate a impozitului se micşorează sarcina financiară a succesorului, ca urmare adeprecierii monetare determinată de agravarea procesului inflaţionist.

Impozitul pe donaţii  a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pesuccesiuni, în cazul în care are loc efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii, dar cusiguranță nu poate fi singura cauză a acestui tip de impozit. În fond, și în cazul donațiilor are loc o transmisiune a drepturilor, iar legiuitorul a înțeles să impoziteze   circulațiaaverii, transmisiunea, indiferent de formele în acrea cest lucru se produce. Obiectulimpozitului pe donaţiuni îl constituie averea primită drept donaţie de către o persoană.Impozitul cade în sarcina donatarului şi se calculează pe baza unor cote progresive.

Impozitele pe circulaţia averii cu titlu oneros, se datorează cu ocaziavânzării - cumpărării unor bunuri mobiliare (mai rar) sau imobiliare . Acest impozit cade,de regulă, în sarcina cumpărătorilor, iar pentru calcularea lui se utilizează, în unele ţări,cote proporţionale, iar în altele, cote progresive. 

Impozitele pe creșterea valorii averii  

Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au  înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. Ca impozite de acest gen

putem menţiona: impozitul pe plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe sporul deavere realizat în timp de război.

Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea sporului devaloare înregistrat de bunurile imobile (terenuri, clădiri) în intervalul de timp de lacumpărare şi până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acestscop. Subiectul acestui impozit este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiectul supusimpunerii este diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunuluirespectiv (la acest din urmă preţ se adaugă eventualele cheltuieli făcute de proprietar cu modernizarea imobilului respectiv, în perioada de la cumpărare până la vânzare).

Valoarea unei averi imobiliare poate să crească în diferite împrejurări, cum sunt:

construirea unor căi de comunicaţie în imediata apropiere a acesteia; extindereaperimetrului unui oraş, astfel încât un teren să fie scos din circuitul agricol şi să fieutilizat pentru construcţii de locuinţe; executarea unor lucrări edilitare (canalizare,electrificare, gaze, rețea de apă potabilă etc.) care sporesc valoarea de circulaţie aacestor bunuri.

Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război  are ca obiect avereadobândită în timpul sau ca urmarea nemijlocită a războiului. În unele ţări (de exemplu,

  în Germania şi Italia după primul război mondial, iar în Franţa, Italia, Marea Britanie şi

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 186/278

186

S.U.A. după cel de-al doilea război mondial) a fost introdus impozitul pe suprapr ofitul derăzboi. Acesta se calcula fie asupra profitului care depăşea nivelul perioadei luate cabază (de exemplu: profitul mediu obţinut în ultimii trei ani dinaintea războiului), fieasupra profitului care depăşea o anumită rată considerată normală. Cu toate căimpozitul se calcula în cote progresive, el n-a avut un randament prea ridicat, fiindcă

existau multiple căi de sustragere de la impunere şi se plătea în monedă depreciată înurma inflaţiei136.

2.2. Impozitele personale 

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cusituaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi subdenumirea de impozite subiective. Ele tind a se substitui impozitelor reale ele avândmeritul de a diferenţia sarcina fiscală în funcţie de veniturile (averea) sau situaţiapersonală a subiectului impozabil.

 Înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală se datorează mai multor cauze, două

dintre acestea fiind determinante. Prima o constituie faptul că în perioada capitalismuluiascendent, muncitorii fiind lipsiţi de proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare,nu puteau fi supuşi la plata impozitelor reale. În scopul creşterii veniturilor necesareacoperirii cheltuielilor publice, aflate în continuă creştere, statul a acţionat pentrucuprinderea în sistemul de impunere directă şi a muncitorilor şi funcţio narilor carerealizau venituri din muncă sub forma salariului, deşi ei suportau greaua povară aimpozitelor indirecte (taxele de consumaţie) care le afecta puterea de cumpărare. 

  În al doilea rând, trecerea la impozitele personale s-a dovedit a fi o necesitate, pentrucă impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici, iar impozitelereale prezintă o serie de neajunsuri, unele dintre acestea fiind deja semnalate mai sus.De aici, nevoia introducerii unui sistem de impozite care să elimine neajunsurile

semnalate şi să asigure respectarea principiului echităţii fiscale prin impunereaprogresivă a veniturilor şi a averii, introducerea minimului neimpozabil şi acordarea unor 

  înlesniri contribuabililor cu familii numeroase. În acest scop s-a procedat la odiferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de situaţiapersonală a fiecărui plătitor, ceea ce a însemnat trecerea la sistemul impozitelor personale.

Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe avere şi, respectiv, aimpozitelor pe venit.

136 I. Văcărel şi colectivul, op. cit., p. 400.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 187/278

187

3. Caracterizarea celor mai importante impozite directe

3.1. Impozitele pe avere 

Toate impozitele la care baza de impozitare este averea (bunurile mobile şi imobile aleunei persoane) sunt impozite pe avere. Impozitele pe avere contribuie la formarea

veniturilor fiscale, cu un procent de până la 10%. Numai în Canada, Statele Unite şiJaponia, î n anul 1995, impozitele pe avere au contribuit cu ceva peste 10% la formareaveniturilor fiscale ale statului. În ţările în curs de dezvoltare, ca de altfel şi în cele aflate

  în tranziţie, aportul impozitelor pe avere la constituirea veniturilor fiscale este, îngeneral, sub nivelul înregistrat în ţările dezvoltate, ceea ce înseamnă că şi averea estede dimensiuni mai reduse.

 În practica fiscală, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: a) impoziteasupra averii propriu-zise, b) impozite pe circulaţia averii şi c) impozite pe sporul deavere sau pe creşterea valorii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite asupra

averii, dar plătite din venitul obţinut de pe urma averii respective, cât şi ca impoziteinstituite pe substanţa averii. În primul caz (al impozitului plătit din venitul obţinut),impozitul este personal, în cel de al doilea caz (al impozitului pe substanţa averii),impozitul este real. Impozitele pe substanţa averii duc la micşorarea materieiimpozabile, deoarece se plătesc chiar din substanţa averii supusă impunerii, motivpentru care se întâlnesc rar ca impozite cu caracter permanent. Ele sunt introdu se, deregulă, ca impozite excepţionale pe avere, care se percep o singură dată (d e exemplu,

  în timpul sau după terminarea unui război). Impozite asupra averii propriu-zise sunt:impozitele pe proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.

Impozitele pe proprietăţile imobiliare  se întâlnesc sub forma impozitelor asupra

terenurilor şi clădirilor . Baza de impunere în cazul acestor impozite o reprezintă fievaloarea de înlocuire, fie cea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate privindbunurile respective.

  În general, cotele de impunere pe proprietăţile imobiliare sunt reduse. Ele sunt, totuşi,instituite atât din considerente de ordin financiar (procurarea de venituri pentru bugetulstatului), dar şi din alte motive. Bunăoară, perceperea impozitului pe terenurile deconstrucţii, diferenţiate atât în funcţie de categoria de folosinţă a terenului, cât şi deamplasamentul acestuia, determină pe proprietarii acestora să le exploateze eficient, săle vândă în vederea realizării de construcţii ori pentru folosirea lor corespunzător valoriipe care le au prin concentrarea terenurilor în suprafeţe mari şi a căror exploatare devineastfel eficientă.

Impozitul pe averea imobilă este criticat pentru că nu stimulează creşterea averii şi nueste suficient de elastic. Aceste carenţe ale impozitului pe averea imobilă sunt legate defaptul că nivelul cotelor de impozit, care sunt, în general scăzute, se schimbă greu şi, înconsecinţă, nu pot fi adaptate necesităţilor reclamate de agravarea procesului infla-ţionist. De asemenea, din cauza deficienţelor pe care le prezintă impunerea (deexemplu, modul de determinare a materiei impozabile face posibilă subevaluareaacesteia), acest impozit capătă un caracter regresiv. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 188/278

188

Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe careo deţine un contribuabil. La plata acestui impozit, în unele ţări, sunt supuse atâtpersoanele fizice cât şi cele juridice (de exemplu, în Germania, Suedia, Austria etc.), iar 

  în altele, fie numai persoanele fizice (este cazul Olandei şi Danemarcei), fie numaisocietăţile de capital (de  exemplu Canada). Deşi, în principiu, sub incidenţa acestui

impozit ar trebui să cadă toate activele care pot fi evaluate, în realitate se impun doar patrimoniul agricol şi cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile şi imobile utilizatepentru desfăşurarea de activităţi comerciale, profesii libere etc. din care s-au dedusdatoriile care le grevează. Pentru calcularea impozitului pe activul net se folosesc fiecote proporţionale (în Germania, Olanda, Austria etc.), fie cote progresive (înDanemarca, Suedia, Elveţia etc.). 

De regulă, sunt exonerate de la plata acestui impozit mobilierul şi efectele personale, iar bunurile soţilor şi ale copiilor aflaţi în întreţinerea părinţilor se impun împreună.  

Impozitele pe circulaţia averii  sunt instituite în legătură cu transferul dreptului deproprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În categoriaimpozitelor pe circulaţia averii, întâlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii,impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtiile devaloare (acţiuni, obligaţiuni etc.), impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc. Cel mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni, donaţii (carevizează circulaţia cu titlu gratuit a averii) şi pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile.

 În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea primită dreptmoştenire de o persoană fizică. Impozitul poate fi stabilit fie global pentru toată averealăsată moştenire fie separat pentru partea de avere ce revine fiecărui moştenitor.Calcularea impozitului se face, de regulă, pe baza unor cote progresive, iar nivelulacestora este diferenţiat atât în funcţie de valoarea averii care face obiectul succesiunii,

cât şi în funcţie de gradul de rudenie existent între de cujus şi moştenitorii acestuia.Astfel, la aceeaşi valoare a averii lăsate moştenire, impozitul este cu atât mai mare, cucât gradul de rudenie între autor şi succesorul său este mai îndepărtat.

Impozitul pe donaţii  a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pesuccesiuni, în cazul în care are loc efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii.Obiectul impozitului pe donaţiuni îl constituie averea primită drept donaţie de către opersoană. Impozitul cade în sarcina donatarului şi se calculează pe baza unor coteprogresive.

Impozitele pe circulaţia averii cu titlu oneros, se percep impozite cu ocazia vânzării-cumpărării unor bunuri mobiliare sau imobiliare. Acest impozit cade, de regulă, î n

sarcina cumpărătorilor, iar pentru calcularea lui se utilizează, în unele ţări, coteproporţionale, iar în altele, cote progresive. 

Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au  înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. Ca impozite de acest genputem menţiona: impozitul pe plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe sporul deavere realizat în timp de război.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 189/278

189

Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea sporului devaloare înregistrat de bunurile imobile (terenuri, clădiri) în intervalul de timp de lacumpărare şi până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acestscop. Subiectul acestui impozit este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiec tul supusimpunerii este diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunului

respectiv (la acest din urmă preţ se adaugă eventualele cheltuieli făcute de proprietar cu modernizarea imobilului respectiv, în perioada de la cumpărare până la vânzare).

Valoarea unei averi imobiliare poate să crească în diferite împrejurări, cum sunt:construirea unor căi de comunicaţie în imediata apropiere a acesteia; extindereaperimetrului unui oraş, astfel încât un teren să fie scos din circuitul agricol  şi să fieutilizat pentru construcţii de locuinţe; executarea unor lucrări edilitare (canalizare,electrificare etc.) care sporesc valoarea de circulaţie a acestor bunuri.  

Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război are ca obiect avereadobândită în timpul sau ca urmarea nemijlocită a războiului. În unele ţări (de exemplu,

  în Germania şi Italia după primul război mondial, iar în Franţa, Italia, Marea Britanie şiSUA după cel de-al doilea război mondial) a fost introdus impozitul pe supraprofitul derăzboi. Acesta se calcula fie asupra profitului care depăşea nivelul perioadei luate cabază (de exemplu: profitul mediu obţinut în ultimii trei ani dinaintea războiului), fieasupra profitului care depăşea o anumită rată considerată normală. Cu toate căimpozitul se calcula în cote progresive, el n-a avut un randament prea ridicat, fiindcăexistau multiple căi de sustragere de la impunere şi se plătea în monedă depreciată înurma inflaţiei. 

3.2. Impozitele pe avere reglementate de Codul fiscal al Ro mâniei  

  În România, impozitele pe avere se întâlnesc atât sub forma unor impozite pe avereapropriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii. Dintre impozitele pe averea propriu-

zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi terenuri.

Impozitul pe clădiri cade în sarcina tuturor persoanelor fizice şi juridice deţinătoare declădiri în România (cu unele excepţii prevăzute în art. 250 din Codul fiscal).Clădireaeste orice construcţie care serveşte la adăpostirea de oameni, de animale, deobiecte, de produse, de materiale, de instalaţii şi de altele asemenea. În cazul uneiclădiri, aflată în administrarea sau în folosinţa, după caz, a altei persoane şi pentru carese datorează chirie în baza unui contract de închiriere, impozitul pe clădiri se datoreazăde către proprietar. În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două saumai multor persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitulpentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu

se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comundatorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă. 

 În cazul persoanelor fizice, impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 0,2% înmediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii clădirilor, determinată prin

  înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a clădirii, exprimată în metri pătraţi, cuvaloarea stabilită prin lege, funcţie de nivelul dotărilor, materialelor   de construcţiefolosite, nivelul la care se află (subsol, demisol, mansardă). În alte cuvinte, valoareaclădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza criteriilor şi a

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 190/278

190

valorilor impozabile - lei/mp - prevăzute de lege. Conform  legii, valoarea impozabilă pemetru pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, precum şi înfuncţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare, electrice, în-călzire). 

Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă,

care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cumurmează cu 15% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu, cu 50%pentru cea de-a doua, cu 75% pentru cea de-a treia şi cu 100% pentru cea de-a patraclădire şi următoarele. Persoanele fizice care deţin în proprietate mai multe clădiri auobligaţia să depună o declaraţie specială la compartimentele de specialitate aleautorităţilor administraţiei publice locale în raza cărora îşi au domiciliul, precum şi lacele în raza cărora sunt situate celelalte clădiri ale acestora.

Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite deconsiliile locale, care poate fi cuprinsă între 0,5% şi 1,0%, asupra valorii de inventar aclădirilor, actualizate conform prevederilor legale (art. 253 din Codul fiscal). Valoarea deinventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată încontabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare. În cazul uneiclădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoareaimpozabilă se reduce cu 15%. 

  În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplicăurmătoarele reguli: 

  impozitul pe clădire se datorează de proprietar;   valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea

clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar. 

Impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deţinută de o persoană juridică aflată  în funcţiune, în rezervă sau în conservare, chiar dacă valoarea sa a fost recuperatăintegral pe calea amortizării. 

Impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie,  15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv. 

Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de cătrepersoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţiede până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. 

Impozitul pe teren se datorează de orice persoană care deţine în proprietate suprafeţede teren situate în România, cu excepţiile determinate de lege (în prezent, art. 257 din

Codul fiscal, cu modificările ulterioare). În cazul unui teren proprietate privată, aflat în administrarea sau în folosinţa, după caz,a altei persoane şi pentru care se datorează chirie/arendă în baza unui contract de

  închiriere/arendare, impozitul pe teren se datorează de către proprietar. Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ teritorialeconcesionate, închiriate, date în folosinţă ori în administrare, impozitul pe teren este

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 191/278

191

sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor ori a titularilor dreptului de folosinţă saadministrare, după caz (art. 256 alin. 3). 

 În cazul terenului care este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecareproprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul încare nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în

comun datorează o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv. Acest impozit este stabilit în sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său estediferenţiat funcţie de zona şi rangul localităţi (legea stabilind 4 zone şi 6 ranguri) şicategoria de folosinţă (în număr de 9), conform încadrării făcute de consiliul local..  

Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează de orice persoană care are înproprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România, cu excepţiacazurilor prevăzute de lege. Taxa se datorează anual şi se plăteşte la bugetul local alunităţii administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul delucru, după caz. 

  În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar,taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locator. 

Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului detransport, capacitatea cilindrică, felul mijlocului de transport, masa totală şi coeficienţistabiliţi de lege (art. 263). Capacitatea cilindrică sau masa totală maximă autorizată aunui mijloc de transport se stabileşte prin cartea de identitate a mijlocului de transport,prin factura de achiziţie sau un alt document similar. 

Taxa asupra mijlocului de transport se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datelede 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv. Pentru plata cuanticipaţie a taxei auto, datorată pentru întregul an de către persoanele fizice, până ladata de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită

prin hotărâre a consiliului local.   În cazul unui mijloc de transport deţinut de un nerezident, taxa asupra mijlocului detransport se plăteşte integral în momentul înregistrării mijlocului de transport lacompartimentul de specialitate al autorităţii de administraţie publică locală. 

Impozitele pe circulaţia averii  se întâlnesc, în principal, sub forma impozitelor pesuccesiuni, pe donaţii şi pe vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile şi unele bunurimobile (exemplu: mijloace de transport). Prin modul de aşezare, aceste impozite nucunosc deosebiri principiale faţă de impozitele de acest gen instituite în alte ţări.  

3.3. Impozitul pe profitul persoanelor juridice 

Impozitul pe profitul persoanelor juridice este un impozit pe venit, în practică, el fiindsupus fie regimului aplicabil persoanelor fizice, fie unui regim fiscal propriu. În Belgia, deexemplu, societăţile de persoane pot opta, în anumite condiţii, pentru sistemul deimpunere ce se practică în cazul persoanelor fizice, dar în majoritatea ţărilor sistemul deimpunere al persoanelor juridice este distinct. De asemenea, în cazul societăţilor depersoane (societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită simplă, în careasociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale ale societăţii), impunerea

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 192/278

192

veniturilor acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelorfizice, deoarece este dificil să se facă distincţie între averea fiecăreia din persoaneleasociate şi patrimoniul societăţii respective. La societăţile de capitaluri (în care acţionariirăspund personal pentru actele şi faptele societăţii numai în limitele părţii de capital pecare o deţin), între averea personală a acţionarilor şi patrimoniul societăţii demarcaţia

este uşor de făcut, această distincţie făcând posibilă dar şi necesară o impozitarediferită a veniturilor. 

Profitul obţinut de societăţile de capitaluri se repartizează atât acţionarilor sub formă dedividende, proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentruconstituirea unor fonduri. Aşadar, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitulsocietăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividendeşi de profitul rămas la dispoziţia societăţii. Această repartizare a profitului permite luarea

  în considerare şi aplicarea mai multor modalităţi de impunere a veniturilor realizate desocietăţile de capital, şi anume: 

  impunerea, mai întâi, a profitului total obţinut de societatea de capital şi apoi separat

a profitului repartizat acţionarilor sub formă de dividende. În acest sistem, partea dinprofit repartizată acţionarilor este impusă de două ori, respectiv o dată la societate şia doua oară la acţionari sau asociaţi. 

  impunerea numai a dividendelor şi scutirea de impozit a părţii de profit lăsată ladispoziţia societăţii. Acest sistem de impunere este avantajos pentru societăţile decapital şi este folosit ca instrument de încurajare a reinvestirii profiturilor; 

  impunerea doar a părţii din profit care rămâne la dispoziţia societăţii de capital şiscutirea de impozit a dividendelor repartizate acţionarilor. Sistemul este criticat

pentru că prin neimpozitarea dividendelor se încalcă principiul echităţii fiscale;   impunerea separată mai întâi a dividendelor, repartizate ulterior impozitării

acţionarilor, şi apoi a părţii din profit rămase la dispoziţia societăţii de capital.  

Pentru determinarea venitului impozabil al societăţilor de capitaluri se pleacă de larezultatele de bilanţ ale acestora, la care se adaugă: soldul stocurilor (stocurile de la

  începutul anului, plus intrările din producţie, minus ieşirile), veniturile din câştiguri decapital, dobânzile la conturile curente, veniturile din dobânzi la creditele acordate,veniturile din chirii etc. Pentru a se stabili venitul impozabil, urmează ca din veniturilebrute astfel determinate să se scadă: cheltuielile de producţie,  dobânzile plătite,prelevările la fondul de rezervă şi la alte fonduri speciale permise de lege, pierderile dinactivitatea anului curent şi eventual din anii precedenţi, anumite prelevări pentru scopurisocial-culturale. Condiţiile, ca şi limitele în care pot fi făcute aceste scăzăminte, diferă

de la ţară la ţară.   În ceea ce priveşte nivelul impozitelor percepute din profitul societăţilor comerciale,acestea sunt foarte variate de la o ţară la alta, dar şi de la o activitate la alta sau funcţiede natura capitalului, cotele de impunere fiind folosite frecvent ca instrumente deintervenţie a statului. Astfel, în Canada, pentru societăţile din industria prelucrătoarecota este de 23,84%, iar pentru celelalte profitul se impozitează cu cota de 28,84%, înMarea Britanie cota principală este de 33%, iar pentru societăţile mici de 25%, în Noua

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 193/278

193

Zeelandă de 33%, în Olanda şi Spania de 35%, în Italia de 36%, în Japonia de 37,5%,  în Danemarca, de 38%, în Australia şi Belgia de 39%, în Polonia şi Ungaria, de 40%.Cotele de impozitare diferă uneori şi funcţie de natura activităţilor desfăşurate de acestesocietăţi. Astfel, în Ucraina, societăţile comerciale din industrie şi agricultură plătesc unimpozit pe profit de 22%, iar cele care au ca obiect de activitate leasing-ul, jocurile de

noroc şi intermedierile plătesc un impozit de 65% şi 75%.Sunt ţări în care se utilizează cote proporţionale şi un nivel maxim care nu poate fidepăşit. Astfel, în SUA, nivelul maxim al cotei de impunere este de 34% şi se aplică laprofitul ce depăşeşte 75.000 de dolari anual. Cota minimă, care este de 15%, se aplicăasupra profitului de până la 50.000 de dolari, iar cota intermediară de 25% se aplicăasupra profitului situat între 50.001 şi 75.000 de dolari. În Franţa, cota normală deimpunere este de 34%, iar pentru anumite categorii de persoane juridice sau devenituri, cotele sunt de 10%, 18%, şi respectiv, 24%. În Germania, cota normală este de50%, iar cotele reduse sunt de 46% şi 7,4% (cotă specială care se aplică pentruveniturile din reclamă). 

Impunerea profitului realizat de persoanele juridice se face, de regulă, anual, pe bazadeclaraţiei de impunere întocmite de acestea. 

3.4. Impozitul pe profit reglementat de Codul fiscal al României  

Impozitul pe profitul persoanelor juridice a fost reglementat pentru prima dată, dupădecembrie 1989, prin Legea nr. 12/1991137  prin Ordonanţa nr. 70/1994138, apoi prinLegea nr. 414/2002139, în prezent materia fiind reglementată prin Legea nr. 571/2003privind Codul fiscal al României, cu modificările ulterioare.

Soluția impozitării persoanelor juridice este, așa cum am arătat generalizată în statelemoderne, iar pentru sistemul nostru fiscal ea are, credem, suport constituțional în

dispozițiile art. 137(1) din Constituție, care prevede că „formarea, administrarea,întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului (...) sunt reglementate prinlege ”, iar legea care determină plătitorii de impozite, categorie din care fac parte șipersoanele juridice, este legea fiscală.

Nu mai puțin adevărat este și faptul că profitul societăților comerciale poate fi impozitatși prin impozitarea profitului repartizat asociaților, existând, de altfel, țări în care sepractică acest mod de impunere (Cipru, Luxemburg, Malta și Cehia). Dar la fel deadevărat este și faptul că societățile comerciale au, prin politicile de prețuri, posibilitateade a repercuta asupra consumatorilor finali impozitele pe care le achită și că, în cele dinurmă, prin impozitarea societăților comerciale nu se produce decât o disipare a sarciniifiscale ce apasă asupra cetățenilor, o partajare a acestei sarcini între persoanele

 juridice și persoanele fizice. 

137M. Of. nr. 25 din 31 ianuarie 1991.

138 M. Of. nr. 246 din 31 august 1994 şi republicată în M. Of. nr. 40 din 12 martie 1997.  

139 M. Of. nr. 456 din 27 iunie 2002. Legea a intrat în vigoare la 1 iulie 2002.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 194/278

194

3.4.1. Persoanele care datorează impozit pe profit, sfera de cuprindere și scutiri de la plata impozitului pe profit 

Plătitorii impozitul pe profit, astfel cum este reglementat în titlul II al Codului fiscalroman, pot fi grupați în patru categorii: 

1. persoane juridice române. Este persoană juridică română „orice persoană juridicăînfiinţată în conformitate cu legislaţia României ” (art. 7 alin. 1, pct. 24 din Cod). Intră  în această categorie companiile naționale, societățile naționale, regiile autonome(indiferent de subordonare), societățile comerciale (fără deosebire de forma deorganizare, forma de proprietate și structura capitalului  social) societățile agricole,organizațiile cooperatiste, instituțiile financiare și instituțiile de credit, fundațiile șiasociațiile care au statut de persoană juridică română și nu intră în categoria celor exceptați. 

2. persoane juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediupermanent în România. Este persoană juridică străină  „orice persoană juridicăcare nu este persoană juridică română şi orice persoană juridică înfiinţată potrivit 

legislaţiei europene care nu are sediul social în România” (art. 7 alin. 1, pct. 25 dinCod), cum sunt: companiile, fundațiile, asociațiile, organizațiile înființate șiorganizate în conformitate cu legislația unei alte țări.

3. persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţieieuropene. Sunt considerate astfel „orice persoană juridică constituită în condiţiile şi 

 prin mecanismele prevăzute de reglementările europene” (art. 7 alin. 1, pct. 241 dinCod).

4. entitățile (persoane fizice nerezidente și persoane fizice rezidente asociate cupersoane juridice) care desfășoară activități în asocieri fără personalitate juridică.Este considerată astfel, orice „asociere în participaţiune, grup de interes economic,societate civilă sau altă entitate care nu este o persoană impozabilă distinctă, în

înţelesul impozitului pe venit şi pe profit, conform normelor emise în aplicare ” (art. 7,alin. 1, pct. 5 din Cod)1. Persoanele juridice române datorează impozit pe profitul impozabil obținut din

orice sursă, atât din România, cât și din străinătate. Deși pentru persoanele juridiceromâne, Codul instituie o obligație fiscală nelimitată teritorial (în sensul că obligațiade plată privește tot profitul realizat în țară și în străinătate, la nivelul unui an fiscal),la determinarea impozitului pe profit datorat trebuie să se țină seama și de impozitulplătit în străinătate, în situațiile în care există convenție pentru evitarea dubleiimpuneri sau în situația în care profitul din alte state este realizat prin intermediulunui sediu permanent și este impozitat în țara acestui sediu. 

2. Persoanele juridice străine datorează impozit pe profitul obținut în România  în

cazurile expres determinate de lege, respectiv:a. pentru profitul impozabil obținut prin intermediul unui sediu permanent140  înRomânia, asupra profitului impozabil atribuibil sediului permanent;

140Sediul permanent este un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident,

fie direct, fie printr-un agent dependent. „Loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea"

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 195/278

195

b. pentru veniturile obținute din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate înRomânia și cele obținute din vânzarea/cesionarea titlurilor de participaredeţinute la o persoană juridică română, asupra prof itului impozabil aferentacestor venituri;

c. pentru profitul obținut din activitatea desfășurată în România  într -o asociere

fără personalitate juridică, asupra părţii din profitul impozabil al asocieriiatribuibil fiecărei persoane (vezi și mai jos, pct. d). 3. Persoanele juridice cu sediul social în România,   înfiinţate potrivit legislaţiei

europene sunt asimilate sub aspect fiscal persoanelor juridice române, eledatorând impozit pe profit în aceleași condiții ca și autohtonii, deci asupra întreguluiprofitul impozabil obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate.  

4.  În cazul asocierilor fără personalitate juridică se datorează impozit pe profit de cătreentitățile participante la aceste asocieri. Dar impozit pe profit pentru activitățile dinasocieri, se datorează numai dacă asocierea cuprinde cel puțin o persoană juridică.Astfel:

a.   în cazul persoanelor juridice străine şi al persoanelor fizice nerezidente care

desfăşoară activitate în România într -o asociere fără personalitate juridică,impozitul se datorează asupra părţii din profitul impozabil al asocieriiatribuibile fiecărei persoane; 

b.   în cazul persoanelor fizice rezidente asociate cu persoane juridice românecare realizează venituri atât în România, cât şi  în străinătate, din asocierifără personalitate juridică, impozitul se datorează asupra părţii din profitulimpozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice rezidente.

Pentru anumite categorii, legea acordă scutiri totale de plată, scutiri pe anumite tipuri devenituri și scutiri parțiale de impozit. Astfel:

3.4.2. Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili: 

1. trezoreria statului;2. instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi

disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţelepublice, cu modificările ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publicelocale, cu modificările şi completările ulterioare, dacă legea nu prevede altfel;  

3. persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, în conformitate cu prevederile Codului fiscal (Titlul IV); 

4. fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat; 5. cultele religioase, pentru: venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor 

şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, venituri obţinute din chirii, alte

venituri obţinute din activităţi economice, venituri din despăgubiri în formă bănească,

acoperă orice fel de clădiri, echipamente sau instalaţii utilizate pentru desfăşurarea activităţiinerezidentului indiferent dacă acestea sunt sau nu utilizate exclusiv în acest scop. Normele aprobate prinHG nr. 44.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 196/278

196

obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituireadreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anulcurent şi/sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult,pentru lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi aclădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în

parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şialte activităţi nonprofit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 489/2006141 privindlibertatea religioasă şi regimul general al cultelor. 

6. instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentruveniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii învăţământului nr.84/1995142 şi OUG nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea finanţării

 învăţământului superior, cu modificările ulterioare; 7. asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari

recunoscute ca asociaţii de proprietari, potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996143, pentruveniturile obţinute din activităţi economice şi care sunt sau urmează a fi utilizatepentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea

proprietăţii comune; 8. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;  9. Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii; 10.Banca Naţională a României; 11.Fondul de garantare a pensiilor private, înfiinţat potrivit legii.  

3.4.2.1. Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronalesunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru următoarele tipuri de venituri: 

1. cotizaţiile şi taxele de înscriere ale membrilor; 2. contribuţiile băneşti sau în natură ale membrilor şi simpatizanţilor; 3. taxele de înregistrare stabilite potrivit legislaţiei în vigoare; 4. veniturile obţinute din vize, taxe şi penalităţi sportive sau din participarea la

competiţii şi demonstraţii sportive; 5. donaţiile şi banii sau bunurile primite prin sponsorizare;  6. dividendele şi dobânzile obţinute din plasarea disponibilităţilor rezultate din venituri

scutite;7. veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole; 8. resursele obţinute din fonduri publice sau din finanţări nerambursabile; 

141M. Of. nr. 11/2007.

142  Republicată în M. Of. nr. 606/1999. Ultima modificare a acestei legi s -a produs prin Legea nr.

387/2009, privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/2009 pentru modificarea şicompletarea Legii învăţământului nr. 84/1995 şi a Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic,publicată în M. Of. Nr. 898/2009. 143

M. Of. nr. 393/1997. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 197/278

197

9. veniturile realizate din acţiuni ocazionale precum: evenimente de strângere defonduri cu taxă de participare, serbări, tombole, conferinţe, utilizate în scop socialsau profesional, potrivit statutului acestora;

10.veniturile excepţionale rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietateaorganizaţiilor nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite într -o activitate

economică; 11.veniturile obţinute din reclamă şi publicitate, realizate de organizaţiile nonprofit deutilitate publică, potrivit legilor de organizare şi funcţionare, din domeniul culturii,cercetării ştiinţifice, învăţământului, sportului, sănătăţii, precum şi de camerele decomerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale; 

12.sumele primite ca urmare a nerespectării condiţiilor  cu care s-a făcutdonaţia/sponsorizarea, potrivit legii, sub rezerva ca sumele respective să fie utilizatede către organizaţiile nonprofit, în anul curent sau în anii următori, pentru realizareascopului şi obiectivelor acestora, potrivit actului constitutiv sau statutului, după caz; 

13.veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare pentru pagubeleproduse la activele corporale proprii, altele decât cele care sunt utilizate în

activitatea economică; 14. sumele primite din impozitul pe venit datorat de persoanele fizice.

3.4.2.2. Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronalesunt scutite de la plata impozitului pe profit şi pentru veniturile din activităţi economice realizate până la nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro într -un an fiscal, dar nu mai mult de 10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit 

Aceste organizații datorează impozit pe profit pentru partea din profitul impozabil cecorespunde veniturilor, altele decât cele prevăzute la alin. (2) sau în prezentul alineat,impozit calculat prin aplicarea cotei de 16% sau, după caz, impozitul minim. 

3.4.2.3. Este scutit de impozit, profitul reinvestit,

Această măsură a fost  introdusă prin Legea nr. 329/2009 în scopul stimulăriiinvestițiilor 144. 

Test de verificare

1. Cum se caracterizează impozitele directe? 

2. Caracterizaţi impozitele reale şi impozitele personale. 3. Detaliaţi caracterele impozitelor directe reglementate de Codul Fiscal român (pevenit, pe profit, pe veniturile IMM-urilor, pe veniturile nerezidenţilor şi impozitul pereprezentanţă). 

144A se vedea art. 19

2din Codul fiscal, introdus prin Legea nr. 329/2009.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 198/278

198

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 210-231.

Bibliografie facultativă: 

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 219-280;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 160-190;

Gh. D. BISTRICEANU, Sistemul fiscal al României , Universitară (Bucureşti – 2008), pp.188-269.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 199/278

199

Unitatea de învăţare 10: 

IMPOZITELE INDIRECTE

Cuprins tematic:

  Caracterizarea generală a impozitelor indirecte;   Avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte;  Principalele forme de manifestare a impozitelor indirecte;

  Taxele speciale de consumaţie sau accizele şi impozitul pentru ţiţeiul şi gazelenaturale din producţia internă; 

  Taxele generale pe vânzări. Taxa pe valoare adăugată;   Reglementarea TVA în România. Definiţie şi caracterizare. 

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Identificaţi avantajele şi dezavantajele impozitării indirecte şi ponderea acesteia înrealizarea veniturilor fiscale;

  Arătaţi care sunt principalele impozite indirecte;   Detaliaţi modul de reglementare al impozitelor indirecte în sistemul nostru fiscal;

  Indicaţi impozitele indirecte armonizate cu dreptul comunitar. 

1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte 

Impozitele indirecte sunt, din punct de vedere economic, impozite asupra consumuluide bunuri sau servicii. Din punct de vedere administrativ, impozitele indirecte suntimpozitele pentru plata cărora nu este nevoie de contactul direct dintre contribuabil şicolector, acesta plătindu-se printr-un intermediar care acţionează ca un colector alStatului. Ele se percep de la toţi cei care consumă bunuri sau servicii din categoria celor impuse, fără deosebire de veniturile, averea sau situaţia personală a contribuabililor, secolectează şi se varsă la buget de către comercianţi sau de către prestatorii de servicii,fiind suportate însă de consumatori.

Impozitele indirecte (pe consum) sunt cuprinse în preţul unor bunuri şi servicii sub

forme şi denumiri diverse, cele mai cunoscute fiind: taxa pe valoare adăugată, accizeleşi taxele vamale. Prin modul de aşezare, impozitele indirecte nu afectează veniturilenominale, ci numai pe cele reale, ceea ce înseamnă că ele micşorează puterea decumpărare a consumatorilor. Ele sunt menite a completa resursele publice realizate prinimpunerea cât mai completă a facultăţilor de contribuţie. Au fost introduse din nevoifinanciare şi din aceleaşi considerente ele nu vor putea fi înlăturate oricât de inechitabiles-ar dovedi a fi. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 200/278

200

Acest tip de impozite conţin elemente de inechitate socială pentru că ignoră capacitateade contribuţie a cumpărătorului (care le plăteşte odată cu preţul produsului sauserviciului achiziţionat) şi împovărează persoanele cu venituri reduse pentru că supuneimpozitării şi veniturile mici, care sunt scutite de impozite directe. 

  În cazul impozitelor directe, constrângerea este de ordin  politic, pe când în cazul

impozitelor indirecte, constrângerea este de ordin economic. Într -adevăr, impoziteleindirecte, denumite şi impozite pe consumaţie sau impozite pe cheltuieli sunt perceputeasupra actelor de consum a produselor şi serviciilor de primă necesitate, iar consumulacestora este dictat de raţiuni economice şi nu politice. Spre deosebire de impoziteledirecte, impozitele indirecte se percep după relaţii variabile şi trecătoare sauaccidentale. Ele nu se pot determina dinainte, perceperea lor făcându-se cu prilejulvânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii (transport, spectacole, activităţi hoteliereetc.), al importului, ori exportului etc.

Impozitele indirecte sau impozitele pe consum au în vedere tot averea, dar impunereaca şi evaluarea se face indirect, măsurându-se prin volumul actelor de consum şiplecându-se de la prezumţia că există corespondenţă între nivelul veniturilor şi volumulcheltuielilor de consum ale unei persoane. Dar, în cazul impozitelor indirecte, nu sepoate stabili cu precizie nici măsura lor şi nici câte astfel de impozite plăteşte opersoană. De aceea, seria impozitelor indirecte pare nesfârşită şi greu de urmărit pânăla capăt, acest inconvenient stând la baza introducerii procedeului plăţilor fracţionate şidin care s-a născut impozitul cunoscut sub denumirea de „taxă pe valoare adăugată”(TVA).

Pentru că sunt percepute în cote proporţionale asupra valorii produselor vândute sau aserviciilor prestate ori în sume fixe pe unitatea de măsură, impozitele in directe par a fisuportate în aceeaşi măsură de toate păturile sociale şi de natură a asigura o repartiţieechitabilă a sarcinilor fiscale. În realitate, dacă este raportat la întregul venit (adică atât

la venitul realizat şi economist cât şi la venitul cheltuit) de care dispune o persoană, sedovedeşte că cu cât o persoană realizează venituri mai mici, cu atât sarcina fiscală pecare ea o suportă este mai mare.

Deşi contestate şi criticate de unii autori, impozitele pe consumaţie sunt astăzi utilizate  în aproape toate statele moderne, dar ponderea lor în totalul veniturilor fiscale estediferită de la o ţară la alta. În ţările dezvoltate, aportul impozitelor indirecte la formareaveniturilor fiscale ale statului este mai mic decât cel al impozitelor directe. În ţările încurs de dezvoltare însă, ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale alestatului este mai mare decât aceea a impozitelor directe. Apelarea, pe scară mare decătre aceste ţări, la impozitele indirecte pentru constituirea r esurselor financiare publice

 îşi găseşte explicaţia în nivelul modest al veniturilor şi averilor contribuabililor din aceste

ţări şi în randamentul scăzut al impozitelor pe venit şi pe avere. La aceste se adaugăcomoditatea şi costul relativ redus al perceperii taxelor de consumaţie şi al altor impozite indirecte.

2. Avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte 

  În ciuda inconvenientelor pe care le prezintă, o bună parte a resurselor financiare alestatului se realizează pe seama impozitelor indirecte. Generalizate astăzi în practica

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 201/278

201

fiscală a statelor moderne şi având o contribuţie importantă la constituirea resurselor publice ale statelor prin mijloace fiscale, impozitele indirecte constituie obiect de disputedoctrinare, analiza acestora permiţând relevarea unor avantaje, dar şi a dezavantajelor pe care le prezintă. 

  Avantajele impozitelor indirecte

    În sprijinul impozitelor pe consumaţie sunt aduse mai multe argumente,acestea având, ca şi în cazul dezavantajelor, o valoare relativă. Astfel:  Impozitele indirecte sunt impozite cu randament ridicat, reclamă

cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire şi timpi scurţi întredata deciziei de instituire şi data la care devin operaţionale. 

  Impozitele pe consumaţie au virtutea de a fi elastice, astfel căveniturile realizate pe seama lor cresc odată cu creşterea veniturilor populaţiei şi a numărului de consumatori. Dar elasticitatea impozitelor pe consumaţie prezintă şi dezavantajul de a nu produce venituri

suficiente în perioadele de recesiune, când nevoia de venituri publice astatului este cea mai mare.

  Impozitele pe consumaţie ating pe toată lumea, cu excluderea tuturor privilegiilor personale. Într -adevăr, prin intermediul impozitelor indirectesunt impuse şi persoanele cu venituri reduse, scutite de plata

impozitului pe venit. Dar dacă impozitele pe consumaţie sunt prearidicate, acestea impun păturilor sărace o sarcină fiscală greu desuportat.

  Plata impozitelor indirecte este mai uşor de suportat decât cea aimpozitelor directe, ele fiind mai voalate. În cazul impozitelor pe

consumaţie, plata este făcută de consumator pe măsura actelor decumpărare, este fracţionată într -o serie de vărsăminte care se fac zilnicşi care trec aproape neobservate.

  Un ultim avantaj al impozitelor pe consumaţie, invocat   însă cu marirezerve, este cel al caracterului lor voluntar. Impozitele pe consumaţiear fi benevole în sensul că le plăteşte numai cine vrea; cine nu vrea seabţine de la consumul produselor impuse. În realitate impozitul peconsumaţie este voluntar numai în cazul produselor al căror consumnu este necesar (cazul produselor de lux). Dacă produsele necesareexistenţei sunt impuse nu se mai poate vorbi de caracterul voluntar alimpozitului pe consumaţie pentru că nimeni nu se poate dispensa deconsumul necesar. Dar şi noţiunea de „produse necesare existenţei”este relativă pentru că depinde de gradul de dezvoltare a uneisocietăţi, de cultura acesteia, de factori exteriori (ex: climă, forme derelief etc.).

  Dezavantajele impozitelor indirecte

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 202/278

202

Doctrina a relevat următoarele dezavantaje ale impozitelor indirecte:   Încălcarea principiului echităţii fiscale prin violarea ideii de generalitate

şi egalitate. Se consideră că principiul generalităţii impunerii este încălcat, în cazul impozitelor indirecte (pe consumaţie) deoarece existăbunuri de consumaţie supuse impunerii pe care nu şi le pot procura toţiconsumatorii. Cât priveşte principiul egalităţii, acesta este încălcat încazul impozitelor pe consumaţie deoarece acestea se aşează dupămărimea consumului şi nu după mărimea veniturilor, or mărimeaconsumului depinde, în primul rând, de numărul persoanelor aflate în

 întreţinerea persoanei care plăteşte aceste impozite. Cu alte cuvinte, laacelaşi nivel al veniturilor totalul impozitelor pe consumaţie plătite decel care are mai multe persoane în întreţinere va fi mai mare decâtimpozitele plătite de cel care are mai puţine (sau nu are) persoane în

 întreţinere. 

  Pe de altă parte, suprasarcina fiscală impusă celor cu veniturireduse prin impozitele pe consumaţie este demonstrată şi încazul consumului produselor de primă necesitate. Cu cât venituleste mai mic, cu atât cantitatea venitului consumat pentrusatisfacerea nevoilor indispensabile existenţei este mai mare.Impozitul pe consumul necesar, stabilit în aceeaşi cotă pentruprodusele din aceeaşi categorie, fără a deosebi după calitatealor, loveşte venitul mic relativ mai tare decât venitul mare.

  Impozitul indirect violează principiul de politică financiară. Elasticitateaeste, aşa cum am mai arătat, o virtute a bunului impozit care

presupune că acesta poate fi adaptat în permanenţă necesităţilor devenituri ale statului, respectiv că impozitul poate creşte sau poatescădea, după cum cresc sau scad cheltuielile publice. În cazulimpozitelor indirecte tezaurul nu poate fi sigur pe veniturile ce le

 încasează prin aceste impozite, mai ales în perioadele de criză, adicăatunci când şi nevoile de venituri ale statului sunt mai mari. De altfel,randamentul impozitelor indirecte poate scădea şi ca urmare a abţineriipopulaţ iei de la consum.

  Un ultim dezavantaj al impozitelor indirecte, relevat de doctrină, derivă

din procedurile de percepere şi care este considerată o piedică directăa procesului de producţie. Formalităţile de control şi mijloacele deinvestigaţie sunt atât de indiscrete încât provoacă o reacţie adversă dinpartea producătorului. Reacţia ostilă a producătorilor este justificată şide nevoia protejării în faţa concurenţei a invenţiilor şi a secretelor defabricaţie. Pe de altă parte, pentru a se sustrage de la plata acestor

impozite producătorii vot fi tentaţi să înlocuiască materiile prime de

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 203/278

203

calitate şi impuse, cu altele, neimpuse dar care nu au aceeaşi calitatecu primele.

3. Principalele forme de manifestare a impozitelor indirecte

După forma pe care o îmbracă, în doctrină, impozitele indirecte au fost grupate în:  taxe de consumaţiepercepute asupra produselor (băuturi, tutun, carburanţi, sare,

zahăr, făină, ulei etc.) şi serviciilor (hotelărie, transporturi etc.) prin adăugarea lor lapreţul de vânzare. Aceste taxe au fost desfiinţate în ţara noastră în anul 1949 şireintroduse în 1991. Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ înpreţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepeimpozitul. Aparţin acestei categorii: taxa pe valoare adăugată, care constituie un

impozit general pe vânzarea tuturor bunurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri deconsum sau mijloace de producţie şi acciza, care reprezintă o taxă specială deconsumaţie, respectiv un impozit care se percepe numai pe anumite categorii de

produse. Atât în ţările dezvoltate cât şi în ţările în curs de dezvoltare taxele deconsumaţie deţin o pondere importantă în totalul veniturilor realizate din impozite.  

  monopoluri fiscale care sunt incluse de unii autori exclusiv în rândul impozitelor indirecte, pe considerentul că acestea sunt modalităţi de impunere care constau îndreptul exclusiv al statului fie atât asupra producţiei cât şi a vânzării unor produsecum sunt sarea, băuturile alcoolice, tutunul etc. (cazul monopolurilor depline), fie

numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cuamănuntul. Noi am examinat monopolurile în capitolul dedicat „veniturilor nefiscale”pentru considerente acolo arătate şi din nevoia de sistematizare şi echilibrare a

cursului, fără a contesta că impozitul inclus în preţul produselor realizate în regim demonopol reprezintă venit fiscal şi are natura unui impozit indirect. Cât priveştecalificarea monopolului, ne menţinem rezerva exprimată cu argumentul că şi în cazulmonopolurilor, statul realizează venituri din profit şi impozite. 

  taxele vamale stabilite asupra mărfurilor importate, exportate sau în tranzit peteritoriul unui stat (care vor fi examinate într -un capitol separat);

  alte taxe (de timbru şi de înregistrare, pe circulaţia averii etc.). 

4. Taxele speciale de consumaţie sau accizele şi impozitul pentru ţiţeiul şi gazelenaturale din producţia internă 

4.1. Consideraţii generale privind taxele speciale de consumaţie sau accize le 

Taxele speciale de consumaţie sau accizele sunt taxe care se datorează bugetului destat numai pentru anumite produse şi grupe de produse  din ţară şi din import,limitativ prevăzute în cuprinsul unor acte normative. Ele sunt aşezate asupra unor produse care au o cerere neelastică, produse care se consumă în cantităţi mari şi care

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 204/278

204

nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, impozitul având, ca efect al modului deaşezare, un randament fiscal ridicat.

Relaţia dintre accize şi taxa pe valoare adăugată este determinată de principiul legalpotrivit căruia accizele sunt cuprinse în baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată.Rezultă că taxele speciale de consumaţie se aplică în asociere cu cele generale

consumaţie şi că accizele preced taxa pe valoare adăugată.  Între cele mai frecvent accizate produse se numără: alcoolul brut, alcoolul etilic rafinat,băuturile alcoolice şi orice alte produse destinate industriei alimentare sau consumului,care conţin alcool etilic, apele minerale, zahărul, produse din tutun, cafeaua, produsepetroliere, uleiuri vegetale, produse textile, încălţăminte, etc.

  În Ţările membre ale UE, accizele fac obiect de armonizare a legislaţiei prin Directivanr. 91/12 şi prin directive specifice fiecărei grupe de produse. România a trebuit să-şiarmonizeze legislaţia cu cea a Comunităţilor Europene şi a ţărilor membre, aceasta fiindo condiţie de aderare la UE, accizele armonizate fiind, în prezent, reglementate prinCodul fiscal, care a reunit principalele reglementări anterioare, disparate, din această

materie.Generalizate   în ţările în care se practică taxe speciale de consumaţie sunt cele treimari categorii de produse şi anume: alcoolul şibăuturile alcoolice, uleiurile minerale (carburanţii auto) şi tutunul, acestea fiind şi categoriile de produse general accizate înţările membre ale UE. Directiva prevede şi dreptul statelor membre de a impune prinaccize şi alte produse decât cele enumerate. 

Obiectul sau materia taxabilă  este, în general, preţul de livrare, import şi vânzare amărfurilor sau produselor cuprinse în lista legală. Asupra acestor preţuri de livrare,import sau vânzare, accizele se calculează de către debitorii vizaţi, în cotele (cote fixepe unitatea de măsură sau cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare)

prevăzute în lista taxelor speciale de consumaţie (lista produselor pentru care sedatorează accize).

Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la unprodus la altul, accizele fiind adesea folosite şi ca instrument de realizare a unor politicisociale. Astfel, creşterea consumului de alcool, dar şi repercusiunile sale negative(accidente, absenteism, boli, favorizarea criminalităţii) a făcut ca în unele ţări să sestabilească un nivel ridicat al accizelor la produsele alcoolice. În Suedia, de exemplu,unde consumul de băuturi alcoolice este ridicat, nivelul accizei la 1hl de alcool pur estede 9 ori mai mare decât în Italia şi cel mai mare dintre ţările UE. În ţările UE, cel puţin57% din preţul cu amănuntul al ţigaretelor îl reprezintă toate impozitele, inclusiv TVA.Dar sunt ţări, precum Marea Britanie, în care acciza specifică la ţigarete este de 46 de

ori mai mare decât cea din Spania. Diferenţe de nivel al accizei în ţările UE întâlnim şi la produse petroliere.   În Grecia, deexemplu, la benzina fără plumb este de 297,63 Euro, în timp ce în Marea Britanie estede 814,89 Euro. În România, nivelul accizei la benzine este mai mare decât limitaminimă obligatorie în ţările UE. 

  În practica ţărilor UE, accizele au un r ol important la formarea veniturilor fiscale,procentul prelevărilor cu acest titlu, raportate la PIB fiind de 3,5%. Fiind în strânsă

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 205/278

205

legătură cu tranzacţiile comerciale şi libera circulaţie a mărfurilor în cadrul pieţei unice,accizele nu puteau fi ignorate în procesul de armonizare al UE, dar, aşa cum am văzutdeja, există mari diferenţe de abordare a acestei probleme în ţările membre, nivelulacestora fiind stabilit în funcţie de politicile sociale şi economice pe care le promovează,de sectoarele economice pe care le susţin prin încurajarea consumului, sau dimpotrivă.

Armonizarea accizelor în UE este însă un proces necesar, acesta privind regulile şiprocedurile comune cu referire la produsele accizabile, nivelul accizelor şi circulaţiaproduselor accizabile.

Sumele datorată cu titlu de accize se înscriu în facturile de livrare sau în chitanţele devânzare internă şi în facturi, împreună cu declaraţiile vamale de import, toate acesteaavând valoare de titluri de creanţă fiscală. Accizele, ca orice impozit indirect, se suportăde către cumpărătorii bunurilor   livrate, importate sau cumpărate. Ele se datoreazăbugetului de stat în mod diferit: de la data livrării, de la data vămuirii, de la dataachiziţionării şi respectiv, a comercializării bunurilor sau mărfurilor înscrise în actele deindividualizare a accizelor.

Este admisă restituirea accizelor plătite pentru bunuri care sunt revândute la export decătre agenţii economici autorizaţi să facă astfel de operaţiuni, precum şi pentruprodusele naturale provenite din import şi utilizate ca materie primă pentru produsefabricate sau prelucrate şi vândute la preţuri care cuprind şi alte accize. 

Produsele importate sunt impuse cu aceleaşi taxe ca şi produsele indigene, iar celedestinate exportului, de regulă, nu sunt impozitare. Sunt însă exonerate de la calcululaccizelor şi de la plata acestora produsele intrate în rezerva de stat sau în rezerva demobilizare, pe timpul cât produsele respective se află în acest regim.

4.2. Reglementarea accizelor în România 

Actul de naştere al taxelor speciale de consumaţie în România a fost HG. nr. 779 din 15noiembrie 1991, privind impozitul pe circulaţia mărfurilor şi accizele. Prin acest actnormativ s-a stabilit obligaţia de a plăti impozite pe circulaţia mărfurilor şi accize. Taxaspecială se datora pentru produsele prevăzute în anexa acestui act normativ prinaplicarea de cote procentuale (prevăzute, de asemenea, în anexă şi cuprinse între 25 şi60%) care se adăugau la preţul produselor. 

Prin Legea nr. 42/1993 s-a instituit un nou regim al accizelor, acestea calculându-se lavaloare (ad-valorem), prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de impozitare.Sistemul facilita evaziunea fiscală prin subevaluarea bazei de impozitare şicomercializarea ilicită a unor produse importate şi concurenţa neloială între producătoriide alcool şi băuturi alcoolice. 

Prin OUG nr. 82/1997 s-a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor înbaza unei sume fixe stabilite pe unitate de măsură şi exprimată în ECU. Acest sistemcare viza produse şi grupe de produse limitate ca: alcoolul, băuturile alcoolice,ţigaretele, cafeaua şi produsele petroliere, s-a dovedit a fi greoi pentru că trebuia să ţinăcont de fluctuaţia periodică a cursului leu/ECU, fluctuaţie care exercită o influenţănegativă asupra preţurilor de livrare care trebuiau actualizate în permanenţă şi nu a fost

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 206/278

206

de natură a contracara extinderea evaziunii fiscale, ceea ce a condus la o scăderedrastică a veniturilor bugetare provenite din accize.

Un nou pas în reglementarea accizelor a fost făcut prin OG nr. 27/2000 privind regimul juridic al produselor supuse accizelor, OUG nr. 158/2001 privind regimul accizelor şi HGnr. 163/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor OUG

nr. 158/2001.

  În prezent, în România, regimul accizelor este reglementat prin Codul fiscal (Legea nr.571/2003), Titlurile VII şi VIII, art. 162-246, baza de impozitare, nivelul cotelor deimpozitare, circulaţia produselor supuse accizelor fiind practic, armonizate cu cele aleţărilor membre UE.

Pentru aprofundare se vor vedea, în afară de bibliografia indicată, şi dispoziţiile legiicitate, titlurile VII şi VIII, art. 162-246 privitoare la:

  Sfera de aplicare a accizelor în dreptul român;  Scutiri de la plata accizelor;

Exigibilitatea şi plătitorii accizei;   Nivelul şi calculul accizei;   Regimul de antrepozitare fiscală pentru produsele accizabile, respectiv:

  Antrepozitul fiscal şi regimul autorizaţiilor de antrepozit;  Marcarea produselor alcoolice şi a produselor din tutun;  Documentele fiscale speciale privind accizele;

  Sistemul de supraveghere a producţiei de alcool etilic);   Impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă

5. Taxele generale pe vânzări. Taxa pe valoare adăugată 

5.1. Introducerea şi evoluţia impozitelor generale pe vânzări  

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Acestimpozit a fost introdus după primul război mondial, fiind aşezat asupra deverului total al

  întreprinderilor industriale, comerciale şi al celor care prestează servicii şi efectueazălucrări etc. Impozitul pe cifra de afaceri –  datorat, după caz, de către unitateaproducătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu amănuntul - poate îmbrăca formaimpozitului cumulativ(multifazic sau în cascadă)  şi forma impozitului unic saumonofazic.

  În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la

care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator.Aceasta înseamnă că, în fapt, cu cât o marfă trece prin mai multe verigi, cu atâtimpozitul plătit statului este mai mare. Impozitul cumulativ este cunoscut şi subdenumirea de „impozit în cascadă”, „în piramidă” sau „bulgăre de zăpadă”, deoarece secalculează asupra preţului de vânzare al mărfurilor în care se include şi impozitul plătit

  în amonte, adică se percepe impozit la impozit. Impozitul cumulativ s-a practicat oanumită perioadă în Germania, Olanda etc. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 207/278

207

Impozitul unic pe cifra de afaceri se încasează o singură dată, indiferent de numărulverigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate

  încasa fie în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă deproducţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul, când se numeşteimpozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare. Acest ultim impozit s-a practicat în Marea

Britanie până la intrarea acesteia în Comunitatea Economică Europeană. În SUA sepractică şi în prezent o formă de impozit unic. Comparativ cu impozitul pe circulaţiaproduselor, taxa de producţie prezintă avantajul că se percepe de la un număr mai micde plătitori, astfel că statul poate controla în condiţii mai bune aşezarea şi percepereasa.

Din punctul de vedere al materiei impozabile, impozitul pe cifra de a faceri cunoaşteforma impozitului pe cifra de afaceri brută (calculat prin aplicarea cotei de impozitasupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigileanterioare) şi a impozitului pe cifra de afaceri netă (aplicat numai asupra diferenţeidintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate decătre fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective).  

Taxa pe valoare adăugată a fost instituită pentru prima dată în Franţa, în anul 1954,iniţial, în sfera de acţiune a acesteia fiind incluse serviciile şi comerţul cu ridicata,ulterior fiind extinsă şi la alte activităţi, în special asupra comerţului cu amănuntul,pentru ca în anul 1968 să se generalizeze. Ulterior acest impozit a fost preluat şi decelelalte ţări membre ale Pieţei Comune, iar începând cu anii 70, impozitul pe cifra deafaceri netă, cunoscut şi sub denumirea de taxă pe valoarea adăugată, a înlocuit, înţările membre ale Uniunii Europene, impozitul pe cifra de afaceri brută. În prezent, TVAeste considerat a fi cel mai evoluat sistem de impunere indirectă. 

Problema armonizării legislaţiilor din ţările membre ale Uniunii Europene în ceea cepriveşte taxa pe valoarea adăugată a făcut obiectul celei de-a şasea Directive a

Consiliului C.E. (nr. 77/388/CEE din 17 mai 1977). Drept urmare, taxa pe valoareaadăugată s-a introdus în toate cele 15 ţări membre (la acea dată) ale Uniunii, iar introducerea ei în statele aspirante la aderare constituie o condiţie  a aderării.

Printre obiectivele Directivei se numără: sfera de aplicare a TVA, operaţiunile supuseacestui tip de impozit, conţinutul materiei impozabile, nivelul cotelor de impunere,persoanele care datorează impozitul, locul impozitării, regimul deducerilor, operaţiunilescutite de plata TVA etc.

TVA este considerată singurul impozit cu adevărat armonizat la nivelul statelor membreale UE, în ciuda faptului că mai este mult de făcut până la armonizarea deplină.Armonizarea realizată până la această dată a permis însă instaurarea, la nivelul UE, a

unei pieţe interne fără distorsiuni grave.   În pofida progreselor realizate de Directivă, se menţin încă, în ţările UE, diferenţesemnificative, în special în ceea ce priveşte nivelul şi numărul cotelor de impoz itare.Nivelul cel mai scăzut al cotei standard se aplică în Luxemburg şi este de 15%, înGermania şi Spania cotele standard sunt de 16%, iar cota cea mai ridicată, de 25% seaplică în Danemarca şi în Suedia. Numărul de cote de TVA, diferenţiate pe grupe d eproduse sau de servicii, şi prin care se realizează anumite politici sau obiective sociale,nu sunt, nici ele unitare. În mai multe ţări, pentru produse de bază sau indispensabile,

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 208/278

208

cum sunt alimentele, apa potabilă, medicamentele, transportul în comun, tipăriturile,programele de televiziune etc., cotele de TVA sunt reduse sau foarte reduse. De aceea,

 în unele ţări membre ale UE întâlnim 3 cote de TVA (foarte reduse, reduse şi standard),  în altele două (reduse şi standard), iar în altele, precum Danemarca, o singură cotă(standard). Sunt şi ţări în care, din considerente de ordin social, se aplică, pentru

produsele de bază, cota zero. Astfel stau lucrurile în Suedia pentru medicamentevândute pe bază de reţetă sau pentru cele vândute spitalelor, în Marea B ritanie pentru îmbrăcămintea şi încălţămintea pentru copii, în Belgia pentru distribuţia de ziare. 

Administrarea de cote multiple şi diferenţiate pe categorii de produse sau servicii estemai costisitoare, dar argumentele de ordin social, în virtutea căreia sunt acceptat,cântăresc mai greu. 

Armonizarea TVA în ţările UE, în care piaţa unică a impus şi desfiinţarea controluluicirculaţiei mărfurilor, presupune aplicarea, pentru produsele care circulă între două ţări,a unui regim fiscal unic. Aceasta presupune renunţarea la aplicarea principiuluidestinaţiei, în favoarea principiului originii, respectiv la încasarea TVA şi vărsareaacestuia la buget, în ţara în care se produce marfa, iar nu în ţara în care aceasta esteconsumată. Dar această opţiune ar trebui  să fie însoţită şi de armonizarea cotei deTVA, pentru că în cazul în care cele două state au nivelul cotelor de TVA diferit, se vor produce distorsiuni în localizarea investiţiilor productive în favoarea statelor care arecote mai mici. Or, în această materie părerile sunt mai greu de conciliat, astfel cătrecerea la principiul originii, în defavoarea principiului destinaţiei, a creat dejacontroverse, motiv pentru care s-au adoptat unele măsuri cu caracter tranzitoriu, cumsunt, menţinerea principiului destinaţiei, fără a se renunţa la introducerea principiuluioriginii, renunţarea la controlul fiscal efectuat la frontiere între statele membre,continuarea şi amplificarea eforturilor de armonizare. Aceasta presupune, între altele,simplificarea legislaţiilor naţionale, recunoaşterea documentelor efectuate în celelalteţări şi renunţarea la obligaţia de a depune declaraţii în fiecare stat în care s -au efectuatcheltuieli etc.

 În prezent, o cotă prelevată din taxa pe valoare adăugată colectată de statele membreconstituie venit la bugetul Uniunii, ceea ce înseamnă că un volum mai mare de încasăridin TVA presupune un vărsământ mai mare din partea ţării care le realizează, la bugetulUniunii.

Taxa pe valoare adăugată a fost introdusă şi în alte ţări cum sunt: Norvegia, Islanda,Japonia, Canada, Brazilia, Uruguay etc., în prezent ea practicându-se în peste 70 destate ale lumii.

5.2. Caracteristicile TVA şi avantajele pe care le prezintă 

Valoarea adăugată este măsura bogăţiei efectiv create de unităţile economice,indiferent de forma specifică a activităţii pe care o desfăşoară. La nivelul unei unităţieconomice, valoarea adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale dinvânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile făcute, respectivplăţile făcute către furnizorii de materii prime, materiale, semifabricate şi prestatorii deforţă de muncă. La nivelul bunurilor sau serviciilor produse, valoarea adăugată constă

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 209/278

209

  în diferenţa între preţul unui bun obţinut în urma vânzării  şi preţul tuturor bunurilor achiziţionate şi a serviciilor prestate în vederea realizării acestui bun.  

TVA este un impozit indirect, stabilit şi perceput asupra valorii adăugate în fiecarestadiu al producţiei şi distribuţiei bunurilor economice. Această taxă este raportată de laun stadiu la altul al procesului de producţie şi distribuţie pentru a ajunge la

consumatorul final, regăsindu-se ca parte integrantă din preţul de vânzare a produsuluisau serviciului.

TVA prezintă următoarele caracteristici: 

este un impozit indirect, un impozit general pe consum instituit asupra tuturor

operaţiunilor privind transferul bunurilor, prestărilor de servicii cu plată sau asimilateacesteia. Are, deci, un caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor şi serviciilor economice, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare,cât şi din activitatea de fructificare a capitalurilor disponibile. TVA nu pune în valoareprincipiul egalităţii prin impozit, pentru că nu are în vedere puterea contributivă a

consumatorilor finali, ci principiul egalităţii în faţa impozitului, potrivit căruiaimpunerea se face în acelaşi mod pentru toate persoanele, fără deosebire desituaţia materială a contribuabililor; 

  este un impozit neutru unic, dar cu plata fracţionată, pentru că se aplică asupratuturor activităţilor economice, iar nivelul ei este independent de întinderea circuituluieconomic. Plata este fracţionată deoarece ea se calculează pentru fiecare stadiucare intervine în producerea şi comercializarea bunurilor; 

  este transparentă pentru că asigură fiecărui subiect impozabil posibilitatea de acunoaşte exact şi concret care este mărimea impozitului şi a obligaţiei de plată ce-i

revine;

  este unic în sensul că indiferent de circuitul pe care îl parcurge materia primă pânăla realizarea produsului finit este acelaşi ca nivel al cotei şi ca mărime. TVA nu estedeci dependentă de întinderea circuitului economic. Fiecare producător esteautorizat să-şi deducă taxele pe valoare adăugată suportată anterior proceselor deproducţie, 

  TVA se percepe numai în ţara în care produsul se consumă, iar nu în ţara undeacesta se realizează. În consecinţă, tot ce se exportă este degrevat complet de plataacestui impozit, iar ceea ce se importă se impune în mod corespunzător. 

TVA, ca impozit indirect, prezintă numeroase avantaje pentru stat pentru că are unrandament fiscal ridicat, nu reclamă cheltuieli mari şi previne evaziunea fiscală. Este, deasemenea, stabil şi elastic pentru că este mai puţin supus unor consecinţe de ordinconjunctural şi pentru că poate fi micşorat sau majorat prin modificarea cotei deimpozitare, în funcţie de nevoile bugetului de stat. În sfârşit, TVA stimulează exporturileşi reducerea importurilor, creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea activităţiieconomico-financiare a întreprinderilor, stimulează investiţiile. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 210/278

210

Din punctul de vedere al volumului de încasări şi al sferei de aplicare, TVA este, înRomânia, principalul impozit indirect. În republica Moldova, 70% din veniturile bugetarese realizează pe seama taxei pa valoare adăugată. 

5.3. Operaţiile supuse TVA. Modul de calcul şi nivelul cotelor de TVA utilizate în

 practică Sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de mărfuri către terţi şi pentru consumulpropriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii, bunurile importate. Totodată, suntimpozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca deexemplu: creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai general, oricetranzacţie privind transferul proprietăţii unui bun material. 

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit: a) fieasupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător laconsumator; b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfeltaxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel)

aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pevaloarea adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere adoua variantă de calcul. 

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileştevolumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada deimpunere (lună, trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impunede mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu detaxă pe valoarea adăugată aferente mărfurilor respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie evidenţiată distinct înfiecare factură. 

La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta fie principiul originii mărfurilor, fieprincipiul destinaţiei acestora. 

Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fieimpozitată valoarea adăugată în  străinătate şi care se află incorporată în bunurilesupuse impozitării. Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată îninteriorul ţării, exporturile fiind impozitate, iar importurile fiind scutite. 

  În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugatărealizată atât în ţară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumuluiţării respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoareaadăugată, iar importurile vor fi impozitate.

Ţările care au introdus taxa pe valoarea adăugată, inclusiv cele membre ale UniuniiEuropene, au optat pentru principiul destinaţiei, dând, se pare, prioritate ideii de aimpulsiona activitatea economică, în primul rând, prin consum. Aceasta înseamnă că seprocedează la impozitarea importurilor, cum de altfel se întâmplă şi cu bunurile deprovenienţă internă destinate consumului autohton. Cu alte cuvinte, taxa pe valoarea

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 211/278

211

adăugată aferentă exporturilor nu intră în bugetul ţării exportatoare, ci în cel  al ţăriiimportatoare, care este şi consumatoare. 

Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (careapare în calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată cu cumpărarea lor.

Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta, iar  în aceeaşi ţară poate diferi de la o perioadă la alta. Astfel, în Belgia, Italia şi Luxemburgse utilizează patru cote: cota zero, cotă redusă, cotă normală (standard) şi cotămajorată. În Franţa, Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia se utilizează trei categorii decote: o cotă redusă, o cotă normală (standard) şi o cotă majorată. În Germania, MareaBritanie şi Olanda se utilizează două categorii de cote, respectiv   cota redusă şi cotanormală, iar în Danemarca se utilizează o singură cotă. În Uniunea Europeană, prinDirectiva referitoare la armonizarea taxei pe valoarea adăugată în statele membre, s-afixat nivelul minim al cotei reduse (la 5%) şi al celei normale (la 15%), fără săstabilească şi un plafon al acestor cote.

Diferenţierea cotelor se face cu luarea în considerare a unor aspecte, cum sunt: sferade aplicare a taxei, natura mărfurilor şi a serviciilor supuse impozitării, asigurareaveniturilor pentru buget în coroborare cu politica dusă în domeniul cheltuielilor publice,asigurarea protecţiei sociale pentru cei cu venituri mici etc. Astfel, de exemplu, în ţările

 în care se utilizează trei cote, la mărfurile alimentare se aplică, de regulă, cota redusă,la mărfurile de lux şi la cele care fac obiectul monopolului de stat se aplică cotamajorată, iar la celelalte mărfuri şi servicii se aplică cota normală.  

  În ţările membre ale Comunităţilor Europene sunt preocupări pentru armonizarea, încontinuare, a modului de calcul al taxei pe valoarea adăugată. Pe această linie, statelemembre trebuie să aplice aceeaşi cotă normală pentru toate livrările de bunuri şiprestările de servicii, al cărei nivel poate fi cuprins între 14 şi 20%. Totodată, statelemembre pot să aplice şi o cotă redusă, cuprinsă între 4 şi 9%, însă numai la anumitebunuri şi servicii. 

De regulă, produsele destinate exportului nu fac obiectul taxei pe valoarea adăugată. Înconsecinţă, o întreprindere care livrează mărfuri atât pentru export, cât şi  pentru piaţainternă va plăti taxa pe valoarea adăugată numai pentru mărfurile destinate tranzacţiilor interne.

Prin utilizarea taxei pe valoarea adăugată, statul are posibilitatea de a încasa o mareparte din impozit mai repede decât în cazul impozitului   pe cifra de afaceri brută,deoarece taxa se plăteşte la fiecare stadiu de prelucrare şi realizare a mărfii sauserviciului. Totodată, organele fiscale au posibilitatea de a controla modul de calcul şi

de plată la bugetul statului al impozitului, deoarece plătitorii au obligaţia de a ţine oevidenţă detaliată a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare şi a sumei impozitului plătit. 

Prin neimpozitarea cu taxa pe valoarea adăugată a mărfurilor destinate exportului şiprin impozitarea importurilor la fel ca şi produsele indigene se asigură condiţia de bazăpentru buna funcţionare a unei pieţe concurenţiale. În acest fel, taxa pe valoareaadăugată îşi demonstrează caracterul ei neutru faţă de comerţul exterior şi capacitateade a nu distorsiona producţia sau distribuţia internă. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 212/278

212

Taxa pe valoarea adăugată prezintă şi avantajul că apare ca o sursă relativ stabilă devenituri pentru bugetul de stat, deoarece consumul (în cazul majorităţii produselor şiserviciilor de primă necesitate supuse impozitării) nu cunoaşte fluctuaţii deosebite de lao perioadă la alta. 

O consecinţă de ordin negativ a introducerii taxei pe valoarea adăugată este creşterea

numărului de operaţii contabile şi a persoanelor care le efectuează, astfel că aceastătaxă presupune un volum mare de muncă. Totodată, trebuie spus că taxa pe valoareaadăugată are şi alte carenţe. Astfel, nici această taxă nu poate corecta caracterulregresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau trei cote de impozit. 

  În ţările dezvoltate, veniturile provenite din taxele generale asupra consumului,reprezintă - cu unele excepţii - mai mult de jumătate din totalul încasărilor din impoziteleindirecte. În ţările în curs de dezvoltare, în majoritatea cazurilor, încasările provenite dintaxele generale asupra consumului reprezintă mai puţin de 50% din totalul încasărilor provenite din impozitele indirecte.

6. Reglementarea TVA în România. Definiţie şi caracterizare 

  În România, în perioada postdecembristă, cel mai important impozit indirect, care s-apracticat începând cu 1 noiembrie 1990 şi care era o formă a impozitului pe cifra deafaceri brută, multifazic, a fost impozitul pe circulaţia mărfurilor, instituit prin HG. nr.779/1991. Aportul acesteia la formarea veniturilor înscrise în bugetul de stat pe anul1991 a fost de circa 43%.

Subiecţii acestui impozit erau toţi agenţii economici, persoane juridice şi fizice, careerau autorizaţi să producă, să livreze sau să comercializeze produse (inclusiv pentruexport), ori să execute lucrări sau să presteze servicii şi care aveau obligaţia săplătească statului un impozit pe circulaţia mărfurilor ce făcea obiectul comerţului lor, a

activităţii lor economice. Pentru calcularea acestui impozit se utiliza un număr mare decote procentuale (circa 20) al căror nivel era diferenţiat pe produse sau grupe deproduse. Erau exonerate de la plata impozitului pe circulaţia mărfurilor produseleindustriei extractive (cu excepţia ţiţeiului, gazelor naturale şi a sării), energia electrică şitermică, produsele agricole şi produsele şi serviciile utilizate în consum propriu etc. Dela 1 ianuarie 1992, în vederea simplificării operaţiunilor şi a unei mai corecte aşezări aimpozitului, a avut loc reducerea la cinci a numărului de cote utilizate pentru calculareaimpozitului pe circulaţia mărfurilor. 

Deoarece impozitul pe circulaţia mărfurilor practicat în ţara noastră prezentaneajunsurile specifice impozitului pe cifra de afaceri, multifazic sau în cascadă, prin OGnr. 3/1992 acesta a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată, care a fost introdusă de

la 1 iulie 1993. Această înlocuire constituie, de altfel, o condiţie pentru aderareaRomâniei la Uniunea Europeană şi reprezintă îndeplinirea unei obligaţii asumate prinAcordul de Asociere. O nouă reglementare a TVA s-a realizat prin OUG nr. 17/2000,modificată şi aprobată prin Legea nr. 547/2001 şi HG nr. 401/2000 pentru aprobareaNormelor de aplicare a OUG nr. 17/2000.

  În prezent regimul taxei pe valoare adăugată este reglementat prin Codul fiscal alRomâniei (Legea nr. 571/2003), Titlul VI, art. 125-146.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 213/278

213

Deşi conţine cuvântul „taxă” în denumirea sa, taxa pe valoarea adăugată (TVA) este, înrealitate, un impozit indirect pe consum. Ea este „definită” legal în Codul fiscal (art. 125,„definiţia taxei pe valoare adăugată) ca fiind „un impozit indirect care se datoreazăbugetului de stat”, dar o atare definiţie ni se pare incompletă şi, în orice caz, insuficientăpentru a releva însuşirile proprii ale acesteia, între altele, pentru că şi accizele pot fi

definite la fel, deoarece reprezintă tot un impozit indir ect, datorat bugetului de stat. În doctrina românească, taxa pe valoare adăugată a fost definită ca „un impozit generalpe consum care se calculează pe întregul circuit al transmiterii bunurilor de laproducători la consumatorul final. Această taxă se stabileşte numai asupra valoriirezultate în fiecare stadiu, deci asupra valorii rămase după deducerea din valoareatotală a valorii create în stadiile anterioare.

Credem că, ţinând seama de caracteristicile deja amintite, putem defini taxa pe valoareadăugată ca fiind acel impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuituluieconomic al unui produs finit asupra valorii adăugate în fiecare etapă de către toţi ceicare contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs din stadiu de materie primă şipână când acesta ajunge la consumatorul final.

Valoarea adăugată se calculează ca diferenţă între valoarea producţiei şi valoareaconsumurilor intermediare, aferente acelei producţii, după formula: VA = VPr – SCI,  încare VA  este valoarea adăugată, VPr  este valoarea producţiei, iar  SCI este sumaconsumurilor intermediare, alcătuită din valoarea materiilor prime, a materialelor, asemifabricatelor, energiei, etc. achiziţionate de către producător sau prestatorul deservicii.

Taxa pe valoare adăugată este reportată de la un stadiu de producţie sau desfacere laaltul pentru a ajunge la consumatorul final ca parte integrantă a preţului de vânzare aprodusului vândut, sau a serviciului prestat. De aceea, TVA afectează consumul şi peconsumator, plătitorul fiind doar un interpus.

Ca natură juridică, TVA este un impozit indirect, pentru că dă naştere unui raportindirect, între autoritatea fiscală şi consumator, prin intermediul colectorului acesteiacare este producătorul sau prestatorul de servicii. TVA este, de asemenea, un impozitgeneral pe consum, stabilit asupra operaţiilor privind transferul bunurilor şi prestărilor deservicii cu plată şi a operaţiunilor asimilate acestora. Are caracter universal pentru că seaplică asupra tuturor bunurilor şi serviciilor din economie, rezultate din activitateeconomică şi financiară, de fructificare a capitalurilor disponibile. Este un impozit peconsum, pentru că se suportă de către consumator doar dacă produsul sau serviciul seconsumă şi cu ocazia consumului, nepresupunând un raport direct şi nominativ cucontribuabilul.

TVA mai poate fi caracterizat ca un impozit neutru, pentru că este suportat de către toţiconsumatorii, în mod egal, fiind eliminate inegalităţile de tratament întâlnite în cazulimpozitelor directe. TVA este un impozit unic, dar cu plată fracţionată şi transparentpentru că, având o cotă fixă stabilită asupra valorii adăugate, asigură fiecărui subiectimpozabil posibilitatea de a cunoaşte mărimea impozitului plătit. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 214/278

214

Pentru studiu, afară de bibliografia indicată se vor avea în vedere şi dispoziţiile dinLegea nr. 571/2003, cu modificările la zi, Titlul VI (Taxa pe valoare adăugată), art. 125şi urm., privitoare la: 

  Subiecţii impunerii;  Sfera de aplicare a TVA;

  Regimuri de impozitare şi cotele de TVA în dreptul român;   Operaţiuni scutite de TVA (Operaţiuni scutite de TVA în interiorul ţării, Operaţiunile

de import scutite de TVA, Scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare şipentru transportul internaţional, Scutiri speciale legate de traficul internaţional debunuri, Scutiri speciale în considerarea persoanelor impozabile, 

  Faptul generator şi exigibilitatea TVA;  Baza de impozitarea a TVA (pentru operaţiuni în interiorul ţării şi   în cazul

operaţiunilor de import);   Obligaţiile plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată;  Rambursarea TVA.

Test de verificare

1. Cum se caracterizează impozitele indirecte şi care sunt avantajele şi dezavantajeleacestora?

2. Detaliaţi reglementarea TVA în România. 3. Comentaţi reglementarea accizelor în România. 

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 231-273.

Bibliografie facultativă: 

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 332-358;

Gh. D. BISTRICEANU, Sistemul fiscal al României , Universitară (Bucureşti – 2008), pp.255-265.

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 344-403.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 215/278

215

Unitatea de învăţare 11:

EVAZIUNEA FISCALĂ, CAZIERUL FISCAL ŞI PREVENIREA DUBLEIIMPUNERI INTERNAŢIONALE 

Cuprins tematic:

  Evaziunea fiscală;

Paradisurile fiscale;

Cazierul fiscal;

  Dubla impunere internaţională.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Identificaţi cauzele evaziunii fiscale şi modalităţile de manifestare ale acesteia,precum şi măsurile necesare pentru prevenirea ei; 

  Cunoaşteţi rolul cazierului fiscal şi procedura de obţinere a acestuia;   Cunoaşteţi cauzele dublei impuneri internaţionale şi mijloacele prin care este

aceasta prevenită. 

1. Evaziunea fiscală 

1.1. Noţiunea de evaziune fiscală 

Evaziunea fiscală, fenomen cu efecte dăunătoare asupra economiilor statelor, esteexpresia folosită pentru a desemna metodele de reducere a obligaţiilor fiscale ale uneipersoane.

Definiţiile  ce se dau evaziunii în doctrina românească şi explicaţiile pe margineaacestora sunt de natură a confirma existenţa unor puncte de vedere curioase, în carese regăseşte, credem, şi una dintre cauzele persistenţei fenomenului.

 Într -o definiţie cuprinzătoare se arată că „evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de laimpunere a unei părţi mai mari sau mai mici din materia impozabilă”, dar atunci când sevorbeşte despre formele de manifestare a acesteia se susţine că evaziunea cunoaşte

două forme de manifestare: evaziune care poate fi realizată la adăpostul legii ( evaziunelegală) şi evaziune care se realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită saufrauduloasă”. 

Evaziunea fiscală legală ar fi aceea prin care o parte din materie impozabilă se sustragede la impunere fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune, lucruposibil deoarece legea, prin conţinutul ei susceptibil de interpretare, permite acest lucru.O astfel de interpretare ni se pare greşită, chiar şi în acele cazuri în care ea esteconsecinţa imperfecţiunii legii, pentru că, aşa numita „evaziunea fiscală legală” poate fi

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 216/278

216

considerată, cel mult, un avantaj (involuntar?) creat de lege contribuabililor pentrureducerea materiei impozabile, iar neexploatarea acestuia doar o dovadă denepricepere.

Spre deosebire de evaziunea fiscală legală, frauda fiscală sau evaziunea fiscalăfrauduloasă constituie o „violare directă şi deschisă a legii fiscale”. Prin evaziune fiscală

ilicită  se înţelege acţiunea contribuabilului ce încalcă (violează) prescripţia legală, cuscopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.

Prin art. 1 din Legea nr. 87/1994 evaziunea fiscală era definită ca fiind „sustragerea prinorice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sumedatorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şifondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridiceromâne sau străine, denumite contribuabili”. Noua lege pentru prevenirea şi combatereaevaziunii fiscale (Legea nr. 241/2005) nu mai defineşte evaziune fiscală, limitându-sela declararea scopului pentru care a fost adoptată (instituirea de măsuri pentruprevenire şi combaterea infracţiunilor de evaziune fiscală şi a unor infracţiuni aflate înlegătură cu acestea) şi la definirea noţiunii de operaţiune fictivă, prin care se înţelege„disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nuexistă”. 

1.2. Cauzele fenomenului evazionist 

Economia subterană, evaziunea fiscală şi corupţia sunt stări ale economiei, manifestăriale comportamentului economic şi social al contribuabililor care sunt blamate deautorităţile publice, de mass media şi de oamenii politici, dar care sunt privite cu oanumită înţelegere şi chiar practicate, din multiple raţiuni.

  Prima dintre acestea rezidă din faptul că există o psihologie a contribuabilului de a

nu plăti niciodată decât ceea ce nu poate să nu plătească.    A doua, constă în excesul de taxe şi impozite, în faptul că statul impune

contribuabililor o mulţime de obligaţii fiscale, iar fiscalitatea excesivă impusă delegiuitori este la fel de vinovată de fenomenul evaziunii ca şi cei pe care, prin acestexces, îi provoacă la evaziune.

  În al treilea rând, fenomenul evaziunii fiscale este încurajat de facilităţile fiscale pecare puterea politică le acordă unor agenţi economici din raţiuni străine de politicafiscală. O atare conduită a puterii constituie un prost exemplu şi este generatoare de

conduite evazioniste din partea celor care nu beneficiază de astfel de scutiri.    În al patrulea rând, fenomenul evazionist îşi are originea în imperfecţiunile

sistemului legislativ, în ambiguitatea şi necorelarea sistemului de acte normative,  înlipsa unei politici fiscale coerente şi creşterea ratei inflaţiei şi a fenomenului desărăcire a populaţiei.

  În al cincilea rând, fenomenul scapă oprobiului marii mase a cetăţenilor pentru căei nu sunt atinşi de acest fenomen în mod direct şi concret .

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 217/278

217

  În al şaselea rând, fenomenul evaziunii fiscale este acceptat ca un dat care poate fi

doar limitat, dar în nici un caz stârpit.   În sfârşit, un ultim motiv, este transformarea, prin voinţa legiuitorului, a unor fraude

importante, în datorii ale tuturor. 

Nu trebuie şi nu poate fi ignorată nici opinia unor specialişti care consideră că „esteposibil ca pe termen lung, de pe urma evaziunii să aibă de câştigat economia înansamblul ei, dacă eficienţa cu care sunt utilizate resursele rezultate din evaziune es temai mare decât cea pe care ar fi obţinut-o guvernul pentru aceste fonduri” şi carecitează exemplul Japoniei, dar în care, credem, putem fi şi noi incluşi.

Pentru a stăvili fenomenul evaziunii fiscale nu există decât patru mijloace:

1. educaţia fiscală;2. modificarea modalităţilor de impunere viciate de fraudă, de evaziune fiscală; 3. un sistem fiscal ponderat;4. urmărirea fraudelor în scopul îndeplinirii obligaţiilor fiscale şi a asigurării respectării

legii.

Cât priveşte mediile   în care fenomenul evazionist  se manifestă, acesta nu cunoaştegraniţe ori preferinţe speciale. Totuşi, practica a demonstrat că evaziunea fiscală estemai puţin întâlnită în mediul sătesc, ţăranii constituind o categorie de contribuabili cu uncomportament, în general, onest. 

La rândul lor, salariaţii dispun de reduse posibilităţi de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale deoarece impunerea veniturilor lor se face pe baza declaraţiei unui terţ, respectiva angajatorului. În schimb, alte categorii de persoane, la care impunerea se face pebaza declaraţiei (industriaşii, comercianţii, liber profesioniştii) beneficiază de posibilităţimai mari de sustragere de la plata impozitelor.

Din punct de vedere valoric ponderea o au marii comercianţi, străini sau autohtoni, dar şi în rândul societăţilor cu capital de stat, în care evaziuneafiscală se manifestă şi prinneplata impozitelor datorate, poziţie ce este, adesea, determinată de dificultăţile realecu care se confruntă economia statului.

1.3. Formele de manifestare a evaziunii fiscale 

Evaziunea fiscală a fost, întotdeauna, activă şi ingenioasă, a fost mereu cu un pas  înaintea legilor fiscale.  În cazul aşa numitei evaziuni fiscale legale, aceasta are locori de câte ori, speculând dispoziţiile şi deficienţele legii, o parte sau totalitatea materiei

este sustrasă de la impunere. În practică formele de evaziune fiscală legală suntdiversificate, funcţie de inventivitatea contribuabilului şi de largheţea legii, dar, cele maifrecvent folosite metode sunt următoarele: 

1. asocierile fictive, în scopul reducerii materiei impozabile prin divizarea profitului şiimpozitarea acestuia în cote mai mici;

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 218/278

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 219/278

219

1.4. Mărimea evaziunii fiscale 

Mărimea evaziunii fiscale este greu de determinat. Chiar şi în ţările care dispun deinstrumente de lucru a căror eficienţă este recunoscută, evaluările au un mare grad deaproximaţie. Astfel, în Marea Britanie, mărimea evaziunii fiscale este estimată între 7 şi

15% din produsul intern brut. În Franţa, frauda fiscală este estimată la aproximativ 3%din produsul intern brut, din care numai 20% este recuperată de organele fiscale. ÎnSuedia frauda fiscală a fost estimată la 3,8-5,5% din produsul intern brut, în Finlanda la 3% din impozitul anual pe venit; în SUA la 10% din venitul din impozite potenţiale pevenit (90 miliarde USD), în Canada la 10% din impozitele pe venit colectate etc. Larândul ei, economia subterană sau economia neagră ca formă de manifestare aevaziunii fiscale (munca la negru, prostituţie, trafic de droguri, jocuri de noroc) esteestimată a fi la nivelul de 8% din produsul naţional brut în Marea Britanie, 13% înSuedia, 12% în Belgia, 11% în Italia, 9% în Franţa, Olanda, Canada şi Germania. 8,5%

 în USA, 5% în Japonia. În ţările lumii a treia, frauda fiscală este estimată a fi între 4/5 şi9/10 din încasările fiscale prevăzute 

  În România, în anul 1994 Serviciul Român de Informaţii a estimat mărimea evaziuniifiscale la 38% din produsul intern brut.

Modul curent de exprimare a mărimii evaziunii fiscale  este cel relativ, şi care seexprimă prin raportul între totalitatea veniturilor cuvenite statului estimate a fi sustrasede la această destinaţie şi produsul intern brut sau prin raportarea totalităţii veniturilorcuvenite statului şi estimate a fi sustrase la totalitatea veniturilor fiscale cuprinse înbugetul de stat anual. Totuşi, evaziunea fiscală se exprimă şi în cifre absolute, sau, maifrecvent, atât sub formă relativă cât şi absolută. 

Metodele cele mai utilizate pentru măsurarea evaziunii fiscale sunt: 

  metoda aproximării şi   metoda eşantionului reprezentativ

Metoda aproximării poate fi rezultatul unei simple afirmaţii politice, a unei estimări pebaza experienţei, a cunoştinţelor personale, a unor date incomplete, speculate îninteres politic sau al cercetări cu mijloace ştiinţifice a fenomenului, dar cu grad larg deaproximaţie, acceptat ca atare de cei care efectuează măsurătoare şi de cei cărora leeste adresat rezultatul. Obiectivul este, în acest caz, mai puţin de a da o informaţiereală, utilizabilă, cât de a determina o reacţie în favoarea unor măsuri urmărite de celcare lansează aceste cifre. Afirmaţia politică are utilizare frecventă în finanţele publice şieste folosită, mai ales pentru aprecierea economiei subterane, adică a producţiei şiveniturilor nedeclarate, cu scopul de a convinge cetăţenii şi oamenii politici că

fenomenul există în stare acută şi a justifica, prin aceasta, unele măsuri nepopulare.  Estimarea metodică se face utilizând instrumente economice şi sociologice.Instrumentele economice sunt utilizate pentru a măsura atât frauda fiscală, cât şifenomenul mai vast al economiei subterane. „Economia subterană” cuprinde producţialegală nedeclarată, producţia ilegală de bunuri şi servicii şi veniturile în naturădisimulate. La rândul ei producţia nedeclarată, componenta principală a economiei

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 220/278

220

subterane, corespunde la ceea ce se mai numeşte „economia neagră” (frauda şievaziunea fiscală, munca la negru, etc.).

Estimarea economiei oculte (şi concomitent a fraude fiscale care o însoţeşte) se faceplecând de la diverse metode care se bazează pe constatarea că această economielasă urme care apar pe piaţa muncii, în agregatele monetare, sau sub forma

dezacordului între venit şi cheltuieli. Această metodă utilizează mecanismelecontabilităţii naţionale cum ar fi venitul naţional. Contabilitatea naţională este oreprezentare a ansamblului economiei naţionale într -o formă simplificată. În cazulacestei economii, contabilitatea naţională nu percepe decât fluxurile monetare (nu şi pecele reale), în cadrul unei serii de conturi deschise pentru fiecare sector instituţional,cifrele rezultate oferind informaţii despre starea economiei, a veniturilor şi cheltuielilor populaţiei, a gradului de ocupare a forţei de muncă etc. 

1.5 Sancţionarea evaziunii fiscale în dreptul român 

Se va vedea, pentru acest subcapitol, art. 3-9 din Legea nr 241/2005.

2. Paradisurile fiscale

Dezvoltarea paradisurilor fiscale, aşa numitele offshore, datează din anii `60 - `70 aisecolului trecut şi se datorează, în mare parte, reglementărilor protecţioniste şiimpozitelor mari de pe pieţele de bază (onshore) şi nevoii de a compensa distorsiunileprovocate de aceste măsuri în comerţul internaţional. Ele nu sunt şi nu trebuie p rivite cazone în care criminalitatea financiară este la ea acasă, cel puţin pentru considerentul cămulte dintre aceste centre se bucură de o bună reputaţie graţie calităţii serviciilor financiare pe care le oferă, capacităţii de inovaţie, de creare a uno r noi produsefinanciare, strategiilor de marketing promovate şi pentru că multe centre onshore preiaumodelul de succes al inovaţiilor financiare offshore .

Centrele offshore continuă să atragă pentru că oferă produse financiare cu cerere mare,la preţuri scăzute şi ridicat nivel calitativ, pentru stabilitatea în reglementare de care sebucură şi care conferă siguranţă beneficiarilor serviciilor, pentru că sunt mai puţin saudeloc influenţate de măsurile de armonizare legislativă din cadrul UE şi au un grad delibertate care lipseşte centrelor onshore , pentru că formalităţile şi timpul necesar pentru

 înfiinţarea unor societăţi comerciale sunt reduse, pentru că secretul unor operaţiuni esteasigurat.

  În acelaşi timp, ratele ridicate ale inflaţiei pe pieţele onshore , instabilitatea politică,nivelul ridicat al fiscalităţii, măsurile protecţioniste, controlul schimbului monetar (acolounde există), birocraţia sistemului bancar şi a celui administrativ fiscal, faptul că pieţelefinanciare nu sunt suficient de liberalizate, vor constitui şi în viitor motiv de refugiu înlocalizări offshore .

1. Doctrina asociază însă evaziunea fiscală şi în special evaziunea fiscalăinternaţională cu paradisurile fiscale localizate în acele teritorii sau ţări în careponderea prelevărilor fiscale este redusă sau inexistentă, cum sunt: Andora, AntileleOlandeze, Antigua şi Barbados, Bahamas, Bahrein, Insulele Cayman, Elveţia, HongKong, Liechtenstein, Luxemburg, Monaco, Panama, Singapore. În astfel de ţări sau

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 221/278

221

teritorii sunt constituite şi înregistrate societăţi comerciale străine, către care suntdirijate profiturile realizate de societăţi situate în ţări cu fiscalitate ridicată. 

2. Anglia are încă 13 teritorii dependente, din care 9 locuite, în care, din diverse raţiuni,fiscalitatea este redusă. Între acestea: Belize (Guatemala consideră că teritoriul îiaparţine ei), Insulele Bermude, Caraibe, Insulele Virgine Britanice, Gibraltar.

Centrele financiare offshore   aparţinând Marii Britanii sunt împânzite de bănci dintoată lumea, din rândul cărora nu lipsesc marile bănci americane Citibank, ChaseManhattan şi Banker Trust, gigantul elveţian Credit Suise, Banque Nationale deParis, ori bănci olandeze precum ABN-AMRO şi Miess Pierson etc.

3.   În Liechtenstein (ale cărei interese externe sunt reprezentate de Elveţia, cu care aconstituit, de altfel şi o uniune vamală şi monetară) sunt înregistrate mai multesocietăţi (aproximativ 40.000), decât populaţia (aproximativ 25.000 de locuitori) şiaceasta pentru că orice societate comercială care îşi stabileşte sediul pe teritoriulacestui stat este scutită de plata impozitului pe profit. În Insulele Cayman, numărulsocietăţilor comerciale înregistrate este aproximativ acelaşi cu numărul populaţiei(20.000) atracţia fiind motivată de nivelul redus al fiscalităţii. Elveţia, Antilele

Olandeze etc. sunt, de asemenea, atractive graţie fiscalităţii relativ reduse. 3. Cazierul fiscal

Cazierul fiscal al contribuabililor a fost instituit prin OG nr. 75/2001, rep., ca mijloc deevidenţă şi urmărire a disciplinei financiare a contribuabililor, în scopul prevenirii şicombaterii evaziunii fiscale, precum şi al întăririi administrării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat. În cazierul fiscal se ţine evidenţa persoanelor fizice şi

  juridice, precum şi a asociaţilor, acţionarilor şi reprezentanţilor legali ai persoanelor   juridice, care au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale, precum şi celecare privesc disciplina financiară. 

Cazierul fiscal se organizează de Ministerul Finanţelor Publice la nivel central şi lanivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti şi alDirecţiei generale de administrare a marilor contribuabili. 

La nivelul Ministerului Finanţelor Publice funcţionează cazierul fiscal naţional, î n care seţine evidenţa contribuabililor de pe întregul teritoriu al României, iar la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, funcţioneazăcazierul fiscal local, în care se ţine evidenţa contribuabililor care au domiciliul/sediul înraza teritorială a acestora. Distinct, la nivelul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, funcţionează cazierul fiscal în care este ţinută evidenţa contribuabililor mari cu sediul în municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov. Cazierul fiscal este gestionat atâtla nivel naţional, cât şi la nivelul organelor fiscale teritoriale printr -o structură

specializată constituită prin regulamentul de organizare şi funcţionare a MinisteruluiFinanţelor Publice. 

  În cazierul fiscal se înscriu date privind sancţiuni aplicate contribuabililor pentrusăvârşirea faptelor sancţionate de legile financiare, vamale, precum şi cele care privescdisciplina financiară rămase definitive şi irevocabile potrivit prevederilor legale.  

  Înscrierea datelor în cazierul fiscal se face pe baza următoarelor documente rămasedefinitive şi irevocabile:

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 222/278

222

1. extrasele de pe hotărârile judecătoreşti definitive, transmise de instanţele judecătoreşti Ministerului Finanţelor Publice; 

2. extrasele de pe deciziile de soluţionare a contestaţiilor rămase definitive prinneexercitarea căilor de atac; 

3. actele/documentele întocmite de organele fiscale şi vamale din subordinea

Ministerului Finanţelor Publice, rămase definitive, prin care se consemnează dateleşi informaţiile privind faptele şi sancţiunile care atrag înscrierea în cazier;  4. actele rămase definitive ale altor organe competente să constate aceste fapte şi să

aplice sancţiuni. 

Contribuabilii care au înscrise date în cazierul fiscal se scot din evidenţă dacă: 

1. faptele pe care le-au săvârşit nu mai sunt sancţionate de lege; 2. a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească constatată prin hotărâre

 judecătorească; 3. nu au mai săvârşit fapte de aceeaşi natură într -o perioadă de 5 ani de la data

rămânerii definitive a actului prin care au fost sancţionate aceste fapte; 4. a intervenit decesul, respectiv radierea contribuabilului.

Prezentarea certificatului de cazier fiscal este obligatorie, sub sancţiunea respingeriicererii de autorizare sau de înregistrare: 

1. la înfiinţarea societăţilor comerciale de către asociaţi, acţionari şi reprezentanţii legalidesemnaţi; 

2. la solicitarea înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, a asociaţiilor şifundaţiilor, de către asociaţii sau membrii fondatori ai acestora; 

3. la autorizarea exercitării unei activităţi independente de către solicitanţi. 

Persoanele fizice şi juridice străine care nu sunt înregistrate fiscal în România nu auobligaţia să prezinte certificatul de cazier fiscal, fiind suficientă declaraţia autentică pe

propria răspundere a persoanei fizice sau a reprezentantului persoanei juridice, dupăcaz, din care să rezulte că nu au datorii fiscale.  

Eliberarea certificatului de cazier fiscal se face în termen de 10 zile lucrătoare de la datasolicitării eliberării, eliberarea fiind condiţionată de plata unei taxe care constituie venitla bugetul de stat. Certificatul de cazier fiscal este valabil 15 zile de la data emiterii şinumai în scopul în care a fost eliberat. 

Contribuabilii care figurează în evidenţa cazierului fiscal pot cere rectificarea datelor  înscrise, dacă acestea nu corespund situaţiei reale ori înregistrarea lor nu s-a făcut curespectarea dispoziţiilor legale. Organele fiscale sunt obligate să verifice susţinerilecontribuabililor şi, dacă constată că în cazieru l fiscal s-a făcut o înregistrare greşită, iau

măsuri de rectificare a datelor şi comunică sau eliberează un nou certificat de cazier fiscal în locul celui contestat. 

Cererea de rectificare, însoţită de acte doveditoare, se adresează unităţii fiscale care aemis certificatul de cazier fiscal. Aceasta trebuie să comunice contribuabilului modul desoluţionare a cererii de rectificare în termen de 30 de zile de la data depunerii acesteia.

Contribuabilii cărora li s-a respins cererea de rectificare pot introduce contestaţie întermen de 30 de zile de la comunicare. Contestaţia se poate introduce şi în cazul în

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 223/278

223

care eroarea înregistrării în cazierul fiscal nu se datorează organelor fiscale.Contestaţia, care este scutită de taxa de timbru, se soluţionează de către tribunal,Secţia de contencios administrativ în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau sediulcontribuabilii, fără procedura prealabilă. 

Hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă şi irevocabilă. În caz deadmitere a contestaţiei instanţa va trimite o copie de pe hotărârea organului fiscal învederea rectificării cazierului fiscal. 

4. Dubla impunere internaţională 

4.1. Cauzele şi definiţia dublei impuneri internaţionale 

Dubla impunere internaţională presupune perceperea unor  impozite comparabile decătre două sau mai multe state de la acelaşi contribuabil, în acelaşi interval de timp şiavând acelaşi obiect. Aceasta constituie un fenomen cu efecte negative asupracomerţului în general, asupra schimbului de bunuri şi servicii, a mişcărilor de capital, de

tehnologie şi de persoane, un fenomen care pune obstacole în calea dezvoltării relaţiilor economice dintre ţări, descurajează pe investitori şi investiţiile străine prin inechităţile pecare le generează. 

Dubla impozitare îşi are originea în deplina suveranitate fiscală a statelor, fiecare avânddreptul de a-şi exercita dreptul de impozitare unul pe considerentul că este statul derezidenţă sau în care se află domiciliul fiscal al beneficiarului veniturilor şi celălalt pentrucă sursa veniturilor se găseşte pe teritoriul său. Dubla impunere internaţională implicăun conflict de competenţă între două jurisdicţii fiscale în ceea ce priveşte impoziteledirecte, ambele devenind aplicabile, dar pe criterii diferite de impunere: rezidenţă,cetăţenie, teritorialitate. 

 În practică, fenomenul dublei impuneri este determinat de următoarele cauze:  

  instituirea şi perceperea de către unele state de impozite pe veniturile realizate peteritoriile lor de către subiecţii impozabili naţionali şi străini concomitent cuimpozitarea veniturilor realizate de proprii cetăţeni în străinătate; 

  interpretarea diferită dată unor termeni precum: „rezident”, „sursă de venit”,„domiciliu”, care fac, de exemplu, ca o persoană să fie considerată rezident în maimulte state, ceea ce are ca rezultat suprapunerea pretenţiilor de impunere aaceluiaşi subiect de către două sau mai multe state; 

  particularităţi ale politicii fiscale şi ale sistemelor de impozite, care pot duce lafenomene de dublă impunere, cu toate efectele negative pe care acestea le au.

Criteriile de impunere a veniturilor sau averii, întâlnite în practica fiscală internaţională şicare generează fenomene de dublă impunere sunt: 

1. criteriul rezidenţei sau concepţia globală (mondială) potrivit cu care impunereaveniturilor se face de către autoritatea fiscală din ţara căreia îi aparţine rezidentul,indiferent de locul în care se află averea ori în care se obţin veniturile; 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 224/278

224

2. criteriul naţionalităţii, în conformitate cu care un stat impune rezidenţii săi, car erealizează venituri sau posedă avere în respectivul stat, indiferent dacă ei locuiescsau nu în ţara lor. 

3. criteriul teritorialităţii, potrivit căruia sunt supuse impunerii toate veniturile, indiferentde natura lor, dacă au sursa pe teritoriul pe care statul respectiv îşi exercită

suveranitatea fiscală, fiind lipsit de relevanţă locul de rezidenţă al contribuabilului. Pe plan intern, întâlnim frecvent fenomene de dublă sau chiar multiplă impunere, dar acestea sunt acte de voinţă deliberate, conştiente ale autorităţilor legislative, efectele lor producându-se în limitele teritoriale ale statelor. Este cazul, de exemplu, al impuneriisalariilor sau a veniturilor din activităţi independente, al dividendelor etc., unor impozitedirecte şi apoi unui şir de impozite indirecte de natura accizelor, taxelor pe valoareadăugată, taxelor vamale etc. Aceasta este odublă impunere de natură economică, estecea mai frecventă formă de multiplă impunere şi este general acceptată.

  În faţa unor fenomene de dublă (multiplă) impunere internaţională juridică ne aflăm încazul în care o persoană este supusă impunerii de două ori pentru acelaşi obiect alimpunerii: exemplul care ilustrează situaţia concludent este acela în care un nerezidenteste obligat la impozit la impozit asupra unui venit din dividende plătit de către osocietate rezidentă atât în ţara de resursă a dividendelor cât şi în statul al cărui rezidenteste contribuabilul. Prin urmare, dubla impunere are loc atunci când autorităţile fiscaledin două sau mai multe state încasează concomitent de la o singură persoană, avândaceeaşi bază sau incidenţă, astfel încât respectiva persoană suportă o obligaţie fiscalămai mare decât dacă ar fi fost impusă de către o singură autoritate fiscală. Dar, şi dublaimpunere juridică internaţională o întâlnim numai în cazul impozitelor directe, nu şi încazul impozitelor indirecte, pentru că străinii care cumpără produse sau servicii peteritoriul altui stat şi pentru care se percep astfel de impozite, sunt trataţi, din punctul devedere al impozitelor pe consum datorate, ca şi cetăţenii respectivului stat şi le achităodată cu plata preţului pentru bunul sau serviciul achiziţionat, iar în ţara de origine ei nuplătesc, încă o dată, impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul p roduselor sauserviciilor achiziţionate din străinătate.

Dubla impunere internaţională este definită ca fiind impunerea la două (sau mai multe)impozite, care sunt similare, pentru acelaşi obiect impozabil şi cu privire la aceeaşiperioadă de timp de către două autorităţi fiscale din ţări diferite. Fenomenul dubleiimpuneri internaţionale mai este definit şi ca o impunere la impozite comparabile îndouă sau mai multe state a veniturilor sau elementelor de avere ale aceluiaşicontribuabil, pentru o perioadă de timp limitată. 

4.2. Metode de evitare a dublei impuneri internaţionale 

Practic, dubla impunere internaţională poate fi evitată prin măsuri legislative unilateraleşi prin acorduri bi sau multilaterale între state. 

Măsurile legislative unilaterale, de tipul scutirilor sau reducerilor la impozite pentruveniturile obţinute de rezidenţii unui stat în străinătate sau prin scăderea din impozituldatorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite de rezidenţii unui stat în străinătate(creditul fiscal) sunt contrare interesului acelui stat de a realiza venituri fiscale cât mai

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 225/278

225

mari. De aceea, în practică sunt preferate convenţiile bi sau multilaterale pentru evitareadublei impuneri.

Problema evitării dublei impuneri a făcut obiectul unei prime Convenţii model adoptatăsub egida Ligii Naţiunilor în 1928. Ea a fost urmată de Convenţia model din Mexic din1943 şi cea adoptată la Londra în anul 1946, urmate de cele adoptate sub egida

Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană, începând din anul 1955 şi apoi  sub egida Comitetului pentru Afaceri Fiscale a Organizaţiei pentru Cooperare şiDezvoltare Economică (OECD), materializate în Convenţia model din 1963 şi 1977,care, în forma în vigoare, datează din 2003, precum şi Convenţia model adoptată subegida ONU în anul 1981. Aceste ultime convenţii, organizate în 7 capitole, stau la bazanegocierilor dintre statele membre ale OECD şi au fost de natură a facilita negocieriledintre state în domeniul reglementării prin acorduri bilaterale a problemei. 

  În România, primele măsuri pentru evitarea dublei impuneri internaţionale au fost luate în anul 1973, când a fost consacrat şi principiul priorităţii convenţiilor internaţionale faţăde dreptul intern, prin Decretul nr. 276/1973, care a stabilit regulile de bază aleimpozitării la sursă a nerezidenţilor.

 În prezent, România are 79 de convenţii de evitare a dublei impuneri şi două în curs denegociere (cu Canada şi Estonia). Importante dispoziţii pentru evitarea fenomenuluidublei impuneri se găsesc în Codul fiscal al României, aprobat prin legea nr. 571/2003,cu modificările ulterioare. 

Potrivit studiilor făcute de experţii Comitetului fiscal al Organizaţiei pentru Cooperare şiDezvoltare Economică, dubla impunere internaţională apare în următoarele situaţii:  

1. când fiecare stat contractant impune veniturile totale şi averea uneia şi aceleiaşipersoane, respectiv când se produce, în privinţa aceleiaşi persoane o impunereintegrală concurentă; 

2. când o persoană, rezidentă a unui stat contractant, obţine venituri sau posedă ave re  în celălalt stat contractant şi ambele state contractante impozitează veniturile sauaverea respectivă; 

3. când fiecare stat contractant impozitează una şi aceeaşi persoană, care nu esterezident al nici unuia dintre statele contractante, pentru veniturile provenind dintr-unstat contractant sau pentru averea pe care o posedă acolo. Este situaţia în care unnerezident dispune de un sediu permanent sau de o bază fixă prin intermediul căreiarealizează venituri sau posedă avere în celălalt stat contractant şi   în care are loc oimpunere parţial concurentă. 

  În toate aceste situaţii pot apărea conflicte între state în ce priveşte impunereaveniturilor sau averii. Or, rolul convenţiilor internaţionale pentru evitarea dublei impuneri

este tocmai acela de a stabili, prin acordul părţilor, dreptul unuia sau a altuia dintrestatele contractante de a impune venitul sau averea unui rezident al unuia dintre acestestate, tipurile de venit pentru care fiecare dintre statele contractante are dreptul să leimpună, exclusivitatea sau neexclusivitatea acestui drept, condiţiile în care statele vor 

  împărţi între ele aceste drept, metoda prin care urmează a se asigura evitarea dubleiimpuneri, respectiv metoda scutirii (exonerării), cu cele două variante ale sale: ascutirii totale  şi a scutirii progresive  şi metoda creditării, de asemenea în douăvariante: a creditării totale  şi a creditării ordinare. Diferenţa dintre aceste metode

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 226/278

226

este aceea că metoda scutirii (exonerării sau exceptării) se referă la venit, în timp cemetoda creditării se referă la impozit. 

 În sistemul scutirii, statul de rezidenţă al beneficiarului de venit sa avere nu impoziteazăveniturile sau averea impusă în celălalt stat, respectiv în statul de sursă a venitului saua averii.

Scutirea totală presupune că întregul venit realizat de rezidentul unei ţări în cealaltăţară contractantă şi în care venitul a fost impus se deduce din venitul total impozabil alacestuia în statul de rezidenţă. Potrivit Convenţiei Model a OECD, „când un rezident alunui stat contractant realizează venituri sau posedă avere care, în conformitate cuprevederile convenţiei, sunt impozabile în celălalt stat contractant, statul de rezidenţăexonerează de impozit aceste venituri sau această avere”. Rezultă că, în cadrulmetodei scutirii totale, venitul realizat de rezidentul unui stat, care a fost realizat şiimpus în alt stat, nu se mai include în venitul realizat în statul de rezidenţă. 

Scutirea progresivă presupune că venitul obţinut de rezidentul unui stat contractant încelălalt stat (care este statul de origine a venitului sau statul sursă) nu se impune în

statul de rezidenţă, dar, în acest din urmă stat, venitul se adaugă la cele realizate, iar lavenitul total realizat se calculează cota progresivă aferentă. Această cotă se va aplica însă numai asupra venitului obţinut în statul de rezidenţă, însumarea venitului obţinut înstrăinătate cu venitul obţinut în statul de rezidenţă având drept scop doar stabilirea coteiprogresive cu care va fi impus venitul. 

Definind această metodă, Convenţia Model a OECD prevede: „când, potrivit uneidispoziţii a convenţiei, veniturile pe care un rezident al unui stat contractant lerealizează sau averea pe care o posedă sunt scutite de impozit în acel stat, acestapoate, totuşi, în vederea calculării impozitului asupra restului veniturilor sau averiiacestui rezident, să ia în calcul, veniturile şi averea exonerată”. Asemănător este, înaceastă privinţă şi textul Convenţiei Model a ONU. 

  În cadrul metodei creditării, statul de rezidenţă a contribuabilului tratează impozitelestrăine raportându-le la nivelul impozitelor pe care le aplică pentru aceeaşi materieimpozabilă. Aplicând metoda creditării, statul de rezidenţă îşi reduce pretenţiile fiscaleasupra profiturilor străine cu suma impozitului pe care contribuabilul a plătit-o deja înţara de origine a venitului, iar aceasta din urmă poate să -şi ridice cota de impozit pecare o percepe, la nivelul impozitului ţării de rezidenţă, fără ca aceasta să constituie opovară suplimentară pentru contribuabil. Pentru calcularea impozitului datorat, statul derezidenţă va include în venitul impozabil şi venitul realizat în statul străin (dar nu şiaverea sau venitul care în acel stat nu sunt impozabile), iar din impozitul total stabilitasupra veniturilor cumulate va deduce impozitul plătit în statul străin. 

  În cazul creditării totale,  statul de rezidenţă deduce din impozitul aferent totaluluiveniturilor sau averii impozabile, suma totală a impozitului  plătit de contribuabil înstatul străin. În termenii Convenţiei Model a OECD, metoda creditării totale presupune„o reducere din impozitul pe care îl percepe de la acest rezident, în sumă egală cuimpozitul pe venit plătit în celălalt stat”. 

  În cazul metodei creditării ordinare  statul de rezidenţă poate deduce din impozitul datorat, o sumă egală sau mai mică decât cea plătită cu titlu de impozit în celălalt stat

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 227/278

227

contractant, respectiv în statul de origine al veniturilor. În cazul în care cotele deimpunere practicate în cele două state contractante sunt identice, precum şi în cazul încare impozitul datorat în statul de rezidenţă este mai mare decât impozitul plătit în statulsursă a venitului, creditul acordat de statul de rezidenţă este egal cu suma impozituluiplătit în statul de origine a venitului. Dar dacă impozitul datorat în statul de rezidenţă

este mai mic decât cel plătit în statul de origine a venitului, deducerea este mai micădecât valoarea impozitului efectiv plătit, ceea ce înseamnă că, prin metoda credităriiordinare, în situaţia amintită, are loc o evitare limitată a dublei impuneri.  

Test de verificare

1. Care sunt cauzele evaziunii fiscale şi cum se manifestă aceasta? Cum esteprevenită evaziunea fiscală? 

2. Care este rolul cazierului fiscal şi cum este administrat acesta?  3. Ce este dubla impunere internaţională şi care sunt cauzele acesteia? Cum este eaprevenită? 

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 310-331.

Bibliografie facultativă: 

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 190-205;

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 347-368;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 379-386.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 228/278

228

Unitatea de învăţare 12:

PROCEDURA FISCALĂ 

Cuprins tematic:

  Creanţa fiscală, titlu de creanţă fiscală şi comunicarea acestuia ;

  Modalităţi de individualizare a obligaţiilor fiscale şi mijloacele de probă;   Regulile de bază ale administrării impozitelor şi taxelor;   Competenţa organelor fiscale;  Inspecţia fiscală;   Reguli privind colectarea creanţelor fiscale;   Stingerea creanţelor fiscale;   Executarea silită a creanţelor fiscale;   Modalităţi de executare silită.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

Arătaţi ce este titlul de creanţă fiscală şi care sunt condiţiile de valabilitate aleacestuia;

  Indicaţi modalităţile de realizare a creanţei fiscale;   Detaliaţi procedura de realizare silită a creanţelor fiscale. 

1.Creanţa fiscală, titlu de creanţă fiscală şi comunicarea acestuia 

Impozitele, taxele, contribuţiile, amenzile, penalităţile şi alte sume care alimenteazăfondurile publice se colectează ca venit la bugetele publice într -o succesiune de acte

 juridice şi operaţiuni care alcătuiesc procedura fiscală.

Drepturile şi obligaţiile părţilor din aceste raporturi juridice sunt reglementate de Codulde procedură fiscală al României, adoptat prin OG nr. 92/2003, aprobat prin Legea nr.174/2994, cu modificările ulterioare. Acelaşi cod reglementează modul deindividualizare a obligaţiilor fiscale prin titluri de creanţă, regulile de bază ale proceduriifiscale, competenţele organelor fiscale ca organe de executare a creanţelor fiscale,

modalităţile de stingere a obligaţiilor fiscale şi contenciosul fiscal. Izvorul obligaţiei fiscale  îl constituie legea sau actul normativ cu valoare de lege sau,după caz, hotărârea Consiliului local, care instituie şi reglementează un venit la bugetulde stat, cu caracter general. Obiectul obligaţiei fiscale  constă într -o sumă de bani,respectiv în obligaţia de plată a unui impozit, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi etc.Obligaţia fiscală este constatată în formă scrisă, prin titlul de creanţă fiscală care oindividualizează  la nivelul fiecărui contribuabil conform criteriilor stabilite de lege.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 229/278

229

Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă dinraporturile de drept material fiscal.

Creditorul obligaţiei fiscale este statul sau unitatea administrativ teritorială, dar beneficiar al acesteia este   întreaga societate, care beneficiază de pe urma fondurilor publice constituite. Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă

sau al unui titlu executoriu, după caz.Titlul de creanţă fiscală (actul administrativ fiscal) este actul juridic prin care sestabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente saude persoanele îndreptăţite, potrivit legii. Titlul de creanţă poate fi, după caz:  

  declaraţia fiscală;   actul sau documentul de impunere întocmit sau confirmat de organul fiscal;

  actul de control în cazul diferenţelor de plată constatate în urma unor controale;  actul pe care s-au anulat timbre fiscale;

  ordonanţa procurorului sau hotărârea judecătorească în cazul obligaţiilor stabilite de

instanţe sau parchete (cheltuieli judiciare, amenzi);  procesul verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii (în cazul

amenzilor contravenţionale);   alte documente emise de organele competente prin care se individualizează creanţe

fiscale.

Titlul de creanţă se particularizează prin aceea că este un: 

act juridic unilateral;

  declarativ de drepturi şi obligaţii;   având caracter executoriu. 

Titlurile de creanţă se întocmesc în formă scrisă, unele având acest caracter explicit (procesul verbal de impunere, declaraţia de impunere, actul de control, declaraţiavamală etc.), altele având implicit valoare de titlu, în sensul obligaţiile fiscale stabilitesunt individualizate prin acte juridice care au un alt scop şi un alt conţinut principal (ex:documentele de plată a salariilor şi altor drepturi salariale impozabile, documentele princare se stabilesc drepturi patrimoniale de autor, de inventator etc., documentele deplată a dividendelor către asociaţi, actele de constatare întocmite de organele de controlfinanciar) etc.

Titlul de creanţă (actul administrativ fiscal)  se emite în formă scrisă şi trebuie să

cuprindă: 1. denumirea organului fiscal emitent;2. data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;  3. datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil,

după caz; 4. obiectul actului administrativ fiscal;5. motivele de fapt;6. temeiul de drept;

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 230/278

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 231/278

231

1) Declaraţia fiscală 

Declaraţia fiscală se întocmeşte şi se depune de către persoanele obligate potrivitCodului fiscal, la termenele stabilite de acesta prin completarea unui formular pus la

dispoziţie către de organul fiscal. Declaraţiile fiscale pot fi corectate de cătrecontribuabil, din proprie iniţiativă. Declaraţia se depune la registratura organului fiscalsau la poştă prin scrisoare recomandată. Ea poate fi transmisă prin mijloace electronicesau prin sisteme de transmitere la distanţă. 

Data depunerii declaraţiei fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal saudata depunerii la poştă, după caz. Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organuluifiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei deimpunere. Stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinireaunui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenuluilegal de depunere a declaraţiei fiscale. 

2) Decizia de impunere

Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi  înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora. Decizia de impunere trebuie săcuprindă şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetuluigeneral consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecareperioadă impozabilă. 

Sunt asimilate deciziilor de impunere:

  deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiride impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat;  

deciziile referitoare la bazele de impunere;

  deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii. 

2.2. Mij loace de probă folosite la individualizarea obligaţiilor fiscale. 

Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administreazămijloace de probă, putând proceda la: 

1. solicitarea de informaţii de la contribuabili şi alte per soane;2. solicitarea de expertize;3. folosirea înscrisurilor; 4. efectuarea de cercetări la faţa locului. 

 În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are obligaţia să pună la dispoziţiaorganului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. Organulfiscal are dreptul de a solicita şi altor persoane înscrisuri, dacă starea de fapt fiscală nua fost clarificată pe baza înscrisurilor puse la dispoziţie de către contribuabil.  

Sarcina probei. Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat labaza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal. Organul fiscal aresarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 232/278

232

3. Regulile de bază ale administrării impozitelor şi taxelor  

1. Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale, urmărindstabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datoratebugetului general consolidat.

2. Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor sale, relevanţa stărilor de fapt şi să adopte soluţia legală, întemeiată pe constatăriasupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. 

3. Organul fiscal   înştiinţează contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor  ce îirevin în desfăşurarea procedurii potrivit legii fiscale.

4. Limba oficială   în administraţia fiscală este limba română. Cererile şi înscrisurile înlimbă străină vor fi însoţite de traduceri în limba română certificate de traducătoriautorizaţi. Dispoziţiile legale cu privire la folosirea limbii minorităţilor naţionale seaplică în mod corespunzător. 

5.   Înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat săasigure contribuabiluluiposibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurărilerelevante în luarea deciziei. 

6. Contribuabilul este obligat să coopereze cu organele fiscale în vederea determinăriistării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute şi indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute. Băncilesunt obligate  să comunice organelor fiscale lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate

  juridică ce deschid ori închid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şidomiciliul sau sediul acestora. Soţul/soţia şi rudele contribuabilului până la gradul al3-lea inclusiv pot refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize, precum şiprezentarea unor înscrisuri. 

7. Funcţionarii publici din cadrul organului fiscal sunt obligaţi să păstreze secretulasupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.Informaţiile referitoare la impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetuluigeneral consolidat pot fi transmise numai: a) autorităţilor publice, în scopul

  îndeplinirii obligaţiilor legale; b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii dereciprocitate în baza unor convenţii; c) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;d) în alte cazuri prevăzute de lege. 

8. Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii. 

9. Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cumeste exprimată în lege. 

10.Veniturile, alte beneficii şi valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent dacă

sunt obţinute din activităţi ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.

4. Competenţa organelor fiscale 

1. Competenţa generală. Organele fiscale au competenţă generală privindadministrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor deaplicare a prevederilor legale în materie fiscală. În cazul impozitului pe venit, prinhotărâre a Guvernului se poate stabili altă competenţă specială de administrare.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 233/278

233

Impozitele, taxele şi alte sume care se datorează, potrivit legii,   în vamă suntadministrate de către organele vamale.

2. Competenţa teritorială. Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi aaltor sume datorate bugetului general consolidat, competenţa revine acelui organfiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al

plătitorului de venit, în cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă.  În cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul Românieiprintr-un sediu permanent, competenţa revine organului fiscal pe al cărui teritoriu serealizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de afaceri. Competenţa de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sumedatorate bugetului general consolidat, datorate de marii contribuabili, poate fistabilită în sarcina altor organe fiscale, prin ordin al ministrului finanţelor publice.  

3. Competenţa în cazul sediilor secundare.   În cazul în care contribuabilul are,potrivit legii, obligaţii de plată la sedii secundare, competenţa teritorială pentruadministrarea acestora revine organului fiscal în a cărui rază teritorială acestea seaflă situate. 

4. Competenţa teritorială a compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt competente pentru administrarea impozitelor,taxelor şi a altor sume datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ -teritoriale.

5. Competenţa specială.   În situaţia în care contribuabilul nu are domiciliu fiscal,competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatareaactului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale. Acelaşi organ fiscal estecompetent şi pentru luarea de urgenţă a măsurilor legale ce se impun în cazurile dedispariţie a elementelor de identificare a bazei de impunere reale, precum şi în cazde executare silită. 

6. Conflictul de competenţă. Există conflict de competenţă când două sau mai multeorgane fi

scale se declară deopotrivă competente sau necompetente. În acest cazorganul fiscal care s-a învestit primul sau care s-a declarat ultimul necompetent vacontinua procedura în derulare şi va solicita organului ierarhic superior comun săhotărască asupra conflictului. În situaţia în care organele fiscale între care apareconflictul de competenţă nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun, conflictulde competenţă ivit se soluţionează de către Comisia fiscală centrală din cadrulMinisterului Finanţelor Publice. În cazul bugetelor locale, Comisia fiscală centrală secompletează cu câte un reprezentant al Asociaţiei Comunelor din România,Asociaţiei Oraşelor din România, Asociaţiei Municipiilor din România, UniuniiNaţionale a Consiliilor Judeţene din România, precum şi al MinisteruluiAdministraţiei şi Internelor. 

7. Acord asupra competenţei. Cu acordul organului fiscal care deţine competenţateritorială, precum şi al contribuabilului în cauză, un alt organ fiscal poate preluaactivitatea de administrare a acestuia.

4.1 Incidente în procedura fiscală: conflictul de interese, abţinerea şi recuzarea 

Conflictul de interese. Funcţionarul public din cadrul organului fiscal implicat într -oprocedură de administrare se află în conflict de interese, dacă: 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 234/278

234

1.   în cadrul procedurii respective acesta este contribuabil, este soţ/soţie al/acontribuabilului, este rudă până la gradul al 3-lea inclusiv a contribuabilului, estereprezentant sau împuternicit al contribuabilului; 

2.   în cadrul procedurii respective poate dobândi un avanta  j ori poate suporta undezavantaj direct;

3. există un conflict între el, soţul/soţia, rudele sale până la gradul al 3 -lea inclusiv şiuna dintre părţi sau soţul/soţia, rudele părţii până la gradul al 3-lea inclusiv;4.  în alte cazuri prevăzute de lege. 

Abţinerea şi recuzarea. Funcţionarul public care ştie că se află în una dintre situaţiileprevăzute mai sus este obligat să înştiinţeze conducătorul organului fiscal şi să seabţină de la îndeplinirea procedurii. În cazul în care conflictul de interese se referă l aconducătorul organului fiscal, acesta este obligat să înştiinţeze organul ierarhicsuperior.

Abţinerea se propune de funcţionarul public şi se decide de îndată de conducătorulorganului fiscal sau de organul ierarhic superior.

Contribuabilul implicat în procedura în derulare poate solicita recuzarea funcţionaruluipublic aflat în conflict de interese. Recuzarea funcţionarului public se decide de îndatăde către conducătorul organului fiscal sau de organul fiscal ierarhic superior. Deciziaprin care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată la instanţa judecătoreascăcompetentă. Cererea de recuzare nu suspendă procedura de administrare în derulare. 

5. Inspecţia fiscală 

Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şiconformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de cătrecontribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor 

obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.Inspecţia fiscală este o formă de control şi este examinată, în lucrarea de faţă, în

capitolul dedicat controlului financiar.

6. Reguli privind colectarea creanţelor fiscale 

Colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale.Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titluexecutoriu, după caz.

O creanţă fiscală odată individualizată faţă de contribuabil prin titlu de creanţă devineexigibilă la data prevăzută în Codul fiscal sau în alte legi care o reglementează.

Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, sedatorează după acest termen majorări de întârziere. Nu se datorează majorări de

  întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, majorări de întârziere stabilitepotrivit legii.

Majorările de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală.Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoaretermenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv, cu unele

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 235/278

235

excepţii, în cazurile limitativ prevăzute de lege (art. 119 şi urm. din OG nr. 92/2003)când modul de calcul al dobânzii este diferit. 

7. Stingerea creanţelor fiscale 

Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare,prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege. 

7.1. Stingerea obligaţiei prin plată 

Plata sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe, amenzi, contribuţii etc., se poate faceprin plată directă, reţinere la sursă, aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile.Executarea prin plată poate avea loc fie prin virare, fie în numerar. Plăţile către organelefiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii autorizatesă deruleze operaţiuni de plată. 

7.2. Stingerea obligaţiei prin compensare 

Prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice cucreanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, pânăla concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitateade creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel. Contribuabilul poatedeveni creditor ca urmare a unor plăţi nedatorate la buget, fie pentru că nu exi sta titlude creanţă în contra sa, fie pentru că suma plătită a fost mai mare decât cea datoratăetc.

Creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting princompensarea cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetelelocale, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc

atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.  

Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau înainte derestituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, în ordinea prevăzutăde lege. Organul fiscal poate efectua compensare din oficiu ori de câte ori constatăexistenţa unor creanţe reciproce. 

7.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare 

Actele care declară anularea unor obligaţii fiscale pot fi cu caracter general (amnistiafiscală) sau individual. Amnistia fiscală  se declară prin acte ale legiuitorului şi estedeterminat de condiţii social economice sau politice deosebite. Anularea creanţelor fiscale se poate dispune în cazuri excepţionale, pentru motive temeinice de cătreGuvern. Creanţele fiscale pot fi anulate, cu caracter individual, de către conducătorulorganului de executare, în situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv celeprivind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executăriisilite. De asemenea, creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie aanului, mai mici de 100.000 lei, se anulează. Anual, prin hotărâre a Guvernului sestabileşte plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulate. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 236/278

236

7.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie 

Codul de procedură fiscală reglementează, prin reguli speciale, prescripţia dreptuluide a stabili obligaţii fiscale(art. 91-93 din Codul de procedură fiscală) şi prescripţiadreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale (art. 131-135 din Codul de

procedură fiscală). Regulile cuprinse în Codul de procedură fiscală constituie dreptulspecial pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datoratebugetului, acolo unde acest cod nu dispune aplicându-se dispoziţiile Codului deprocedură civilă (art. 2 CPF) sau, după caz, ale Decretului nr. 167/1958. 

a) Prescripţia dreptului de a stabili obligaţi i fiscale 

Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale  se prescrie în termen de 5 ani,cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Acest termen începe să curgă de ladata de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, dacă legeanu dispune altfel. Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani încazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei infracţiuni. Acest termen curge de la

data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr -o hotărâre judecătorească definitivă. 

 În afara cazurilor de suspendare din dreptul comun, termenul de prescripţie a dreptuluide stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul

  începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare aefectuării inspecţiei fiscale. 

Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de stabilirea obligaţiei fiscale, va proceda la  încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţăfiscală. 

b) Prescripţia dreptului de a cere executarea silită 

Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 anisocotiţi de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.Aceste termen se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.  

Cursul prescripţiei dreptului de a cerere executarea silită a creanţelor fiscale sesuspendă  în cazurile prevăzute de art. 405(1) Cod pr. civilă, respectiv: 

   în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de

prescripţie a dreptului la acţiune;   în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a

fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;  pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;   cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;    în alte cazuri prevăzute de lege. 

Termenul de prescripţie se întrerupe:

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 237/278

237

   în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului deprescripţie a dreptului la acţiune; 

  pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau încursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu  

ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;   pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;   pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii

contribuabilului;

  în alte cazuri prevăzute de lege.

Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului dea cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor derealizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori. Sumele achitate dedebitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu serestituie.

c) Prescripţia dreptului de a cere compensarea sau restituirea. 

Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale seprescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luatnaştere dreptul la compensare sau restituire. 

7.5. Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi  

a) Insolvabilitatea 

Creanţele fiscale urmărite de organele de executare pot fi scăzute din evidenţa acestora în cazul în care debitorul respectiv se găseşte în stare de insolvabilitate. 

Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii: 

1. când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;2. când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite

neachitate;3. când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;  4. când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi la acestea ori în

alte locuri, unde există indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuriurmăribile; 

5. când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas

neachitate obligaţii fiscale. 

Pentru creanţele fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate, conducătorulorganului de executare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei

 într -o evidenţă separată. În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit veniturisau bunuri urmăribile după declararea stăr ii de insolvabilitate, organele de executarevor lua măsurile necesare de redebitare a sumelor şi de executare silită. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 238/278

238

b) Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment  

Organul de executare este obligat ca pentru creanţele fiscale datorate de comercianţi,societăţi comerciale, cooperative de consum ori cooperative meşteşugăreşti saupersoane fizice să ceară instanţelor judecătoreşti competente începerea procedurii

reorganizării judiciare sau a falimentului, în condiţiile legii. Cererile organelor fiscaleprivind începerea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului se vor înaintainstanţelor judecătoreşti şi sunt scutite de consemnarea vreunei cauţiuni. 

8. Executarea silită a creanţelor fiscale 

8.1. Reguli speciale privind executarea silită a creanţelor fiscale 

Executarea silită a creanţelor fiscale este procedura prin mijlocirea căreia creditorul,care este statul, prin organul fiscal competent, constrânge pe contribuabilul care nu -şiexecută de bunăvoie, la termen, obligaţia stabilită prin titlu de creanţă fiscală să-şi

 îndeplinească această obligaţie. 

Executarea silită a creanţelor bugetare este reglementată prin art. 24 (stingereacreanţelor fiscale) şi Titlul VIII („stingerea creanţelor fiscale prin executare silită”) dinCodul de procedură fiscală, care formulează următoarele reguli speciale de executare:

1. Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate adebitorului, urmăribile potrivit legii, dar valorificarea acestora se efectuează numai în  măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare.  

2. Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectareacondiţiilor prevăzute de lege. 

3.   În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitentmodalităţile de executare silită prevăzute de codul de procedură fiscală.  

4. Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează. 5. Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlulexecutoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere ori a altor sume, datoratesau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare. 

6.  În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi, penalităţi de  întârziere sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor ficalculate de către organul de executare şi procesul verbal întocmit având valoare detitlu executoriu, care se comunică debitorului. 

7. Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asuprabunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acesteaau fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege. 

8.2. Părţile în executarea silită. Competenţă, drepturi şi  obligaţii  

Părţile în executarea silită sunt Statul, prin organele sale şi debitorul contribuabil, carenu şi-a executat obligaţia de plată benevol, la termen. Terţul nu se poate opunesechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, drept de ipotecă sau unprivilegiu. Terţul va participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului,potrivit legii.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 239/278

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 240/278

240

8.3. Condiţiile cerute pentru începerea executării sili te 

1. existenţa unui titlu executoriu; Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează  în temeiul unui titlu executoriu emis de către organul de executare competent în acărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit

legii, constituie titlu executoriu.2. creanţa fiscală să fie exigibilă; Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data lacare creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut delege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. 

3.  înştiinţarea de plată a debitorului; Executarea silită începe numai după ce organulfiscal a transmis debitorului înştiinţarea de plată prin care i se comunică acestuiasuma datorată, iar după înştiinţare au trecut 15 zile de la comunicare. Înştiinţarea deplată este act premergător executării silite. 

4. somaţia; Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile deexecutare silită. 

8.4. Suspendarea, întreruperea şi încetarea executării silite 

Executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta în cazurile prevăzutede Codul de procedură fiscală. 

Executarea silită se suspendă:

  când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor;

  la data comunicării aprobării înlesnirii la plată;    în cazul prevăzut de art. 156(1) din Cod pentru suspendarea executării silite a

bunurilor imobile ale debitorului care cere şi i se aprobă ca plata integrală a

creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituriale sale pe timp de cel mult 6 luni.

  în alte cazuri prevăzute de lege. 

Executarea silită se întrerupe:

  la data declarării stării de insolvabilitate a debitorului;   în alte cazuri prevăzute de lege.

Executarea silită încetează dacă: 

s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile

de plată accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în sarcinadebitorului, potrivit legii;

a fost desfiinţat titlul executoriu;   în alte cazuri prevăzute de lege. 

  În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare generează imposibilitateadebitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite,

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 241/278

241

creditorul fiscal poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama de motiveleinvocate de acesta, fie suspendarea temporară totală, fie suspendarea temporarăparţială a executării silite prin poprirea conturilor bancare. O dată cu cererea desuspendare a executării pentru acest motiv, debitorul va indica bunurile libere de oricesarcini, oferite în vederea sechestrării, sau alte garanţii prevăzute de lege.  

8.5. Măsuri asigurătorii  

Se pot dispune măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii  şi sechestruluiasigurătoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şiasupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să-şiascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabilcolectarea, precum şi în cazul suspendării executării actului administrativ. Acestemăsuri pot fi luate şi în cazul în care creanţa nu a fost încă individualizată şi nu adevenit scadentă.

Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În

decizie organul fiscal va face menţiune că prin constituirea de către debitor a uneigaranţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor firidicate. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată decătre conducătorul organului fiscal competent. 

  Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii celinteresat poate face contestaţie. Măsurile asigurătorii se ridică, prin decizie motivată, decătre creditorii fiscali, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau laconstituirea garanţiilor prevăzute de lege. 

8.6. Constituirea de garanţii  

Organul fiscal solicită constituirea unei garanţii pentru: 1. suspendarea executării silite la cererea debitorului;2. ridicarea măsurilor asigurătorii; 3. asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată; 4.  în alte cazuri prevăzute de lege. 

Tipuri de garanţii. Garanţiile se pot constitui prin: 

1. consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului;2. scrisoare de garanţie bancară; 

3. ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară; 4. gaj asupra unor bunuri mobile;5. fidejusiune.

Organul competent, în condiţiile legii, se îndestulează din garanţiile depuse, dacă nu s -arealizat scopul pentru care acestea au fost solicitate.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 242/278

242

9. Modalităţi de executare silită 

9.1. Executarea silită prin poprire 

Poprirea este acea formă de executare prin care creditorul urmăreşte sumele de bani,titlurile de valoare sau alte bunuri incorporale urmăribile dato rate debitorului de o a treia

persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridiceexistente. Ea constă în indisponibilizarea bunurilor urmărite în mâinile terţului, debitor aldatornicului urmărit, urmată, după caz, de plata directă a creanţei poprite creditoruluisau, după consemnare, plata prin intermediul organului de executare. 

Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se  înfiinţează de către organul de executare printr -o adresă trimisă prin scrisoarerecomandată terţului poprit, împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu.

 Înfiinţarea popririi este adusă la cunoştinţa debitorului urmărit. Poprirea nu este supusăvalidării. 

Pentru stingerea creanţelor fiscale debitorii deţinători de conturi bancare pot fi urmăriţi

prin poprire asupra conturilor bancare. În acest caz, o dată cu comunicarea somaţiei şia titlului executoriu, făcută debitorului, o copie certificată de pe acest titlu va ficomunicată băncii la care se află deschis contul debitorului. Despre această măsură vafi înştiinţat şi debitorul. 

 În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii,sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile înlei şi în valută sunt indisponibilizate. De la data şi ora primirii adresei de înfiinţare apopririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la decontareadocumentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale,

cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale. Executarea silită a terţului poprit. Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executarecă nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit sau nu face reţinerile, nu anunţăpe creditorii despre pluralitatea de urmăriri şi nu face distribuirea sumelor potrivit ordiniide preferinţă, nu indisponibilizează sumele existente şi cele viitoare, precum şi în cazul

  în care invocă alte neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor privind  înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliulsau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi interesate, pebaza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi. Judecatase face de urgenţă şi cu precădere. Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, careconstituie titlu executoriu, organul de executare poate începe executarea silită a terţului

poprit.

9.2. Executarea silită a bunurilor mobile 

Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţia celor declarate de lege neurmăribile. 

  În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesarevieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale: 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 243/278

243

1. bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formareaprofesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţiicu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole (unelte,seminţe, îngrăşăminte, furaje şi animale de producţie şi de lucru);  

2. bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, 

precum şi obiectele de cult religios; 3. alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacădebitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la nouarecoltă; 

4. combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru preparareahranei, socotit pentru 3 luni de iarnă; 

5. obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;

6. bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale. 

Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ nu suntexceptate de la executare silită. 

Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea  şi valorificarea acestora, chiar dacă acestea se află la un terţ. Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prinvalorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât cheltuielile executării silite. De la data

  întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate.Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cuaprobarea dată de organul de executare competent.

Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept degaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj

  în sensul prevederilor dreptului comun. Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de nulitate absolută. 

Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului saua altei persoane desemnate de organul de executare sau de executorul fiscal, dupăcaz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate încustodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constatăcă există pericol de substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliulasupra bunurilor. În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în leisau în valută, titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiec te deartă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, launităţile specializate. Custodele, altul decât debitorul sau creditorul, are dreptul la oremuneraţie stabilită de organul de executare. 

9.3. Executarea sil ită a bunurilor imobile 

Sunt supuse executării silite bunurile imobile, împreună cu accesoriile, proprietate adebitorului. În cazul debitorului persoană fizică  nu poate fi supus executării silitespaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale învigoare, cu excepţia cazului în care executarea silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 244/278

244

Executarea silită a bunurilor imobile este precedată de aplicarea unui sechestru, careva fi înscris în cartea funciară, procesul-verbal de sechestru constituind ipotecă legală.Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturica şi dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun. 

La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare poatenumi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară pentruadministrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute dinadministrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau

 juridică, aceasta din urmă având dreptul la o remuneraţie ce se stabileşte ţinând seamade activitatea depusă. Administratorul-sechestru va consemna veniturile încasate launităţile abilitate şi va depune recipisa la organul de executare. 

Suspendarea executării silite a bunurilor imobile. După primirea procesului-verbalde sechestru, debitorul poate solicita organului de executare, în termen de 15 zile de lacomunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturilebunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. Dacădebitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea executării se sustrageulterior de la executare silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, poate fi antrenatărăspunderea solidară a dobânditorilor cu rea credinţă de active de la debitorul care îşi provoacă astfel insolvabilitatea, a administratorilor, asociaţilor sau acţionarilor ori altor persoane care au provocat insolvabilitatea debitorului.

9.4. Executarea silită a altor bunuri  

a) Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini. 

 În dreptul comun, prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic,

fără ca substanţa sa să scadă. Fructele se împart în naturale (recolte din culturacerealelor, a legumelor, a plantelor industriale, a viţei de vie, roadele livezilor etc.) şicivile (veniturile în bani obţinute din exploatarea bunurilor, cum sunt chiriile, dobânzile,arenzile etc.). În categoria bunurilor imobile prin natura lor sunt cuprinse şi „fructeleneculese şi recoltele prinse de rădăcini (art. 465 Cod  civil). Îndată ce recoltele se taie şifructele culese sunt mobile.

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt aledebitorului, se efectuează în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscalăprivind bunurile imobile. Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese suntaplicabile prevederile prezentului cod privind bunurile mobile.

Organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor neculese sau arecoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.  

b) Executarea silită a unui ansamblu de bunuri  

Bunurile mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în ansamblu (ut singuli ) dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute mai rapid,ori în condiţii mai avantajoase. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 245/278

245

Pentru executarea silită a ansamblului de bunuri organul de executare va proceda lasechestrarea acestora, valorificarea acestora făcându-se potrivit regulilor privindexecutarea silită a bunurilor mobile şi cele privind executarea silită a bunurilor imobile,precum şi ale dispoziţiilor privind plata în rate care se aplică în mod corespunzător. 

9.5. Valorificarea bunurilor sechestrate  În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data  încheieriiprocesului-verbal de sechestru, se va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate,afară de cazul în care s-a dispus desfiinţarea sechestrului, suspendarea sau amânareaexecutării silite.

Organul de executare competent va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin:

1.  înţelegerea părţilor; 2. vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile; 3. vânzare directă; 4. vânzare la licitaţie; 5. alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii,

agenţii imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz. 

Darea în plată.   În tot cursul executării silite asupra bunurilor imobile ale debitoruluipersoană juridică, inclusiv în perioada în care poate avea loc reluarea procedurii devalorificare, creanţele fiscale administrate  de Ministerul Finanţelor Publice şi cele alebugetelor locale pot fi stinse, la cererea debitorului, cu acordul creditorului fiscal, printrecerea în proprietatea publică a statului sau, după caz, a unităţii administrativ -teritoriale a bunurilor imobile supuse executării silite. Stingerea creanţelor fiscale printrecerea în proprietatea publică a unor bunuri imobile supuse executării silite poate fidecisă numai în condiţiile existenţei unor solicitări de preluare în administrare a acestor 

bunuri. Procesul-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil constituie titlude proprietate. Operaţiunea de transfer al dreptului de proprietate, ca efect al dării înplată, este scutită de taxa pe valoarea adăugată. 

Cheltuieli de executare silită. Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii deexecutare silită sunt în sarcina debitorului. Suma cheltuielilor cu executarea silită sestabileşte de organul de executare, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu.Cheltuielile de executare silită  a creanţelor fiscale se avansează de organele deexecutare, din bugetul acestora.

Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită. Suma realizată încursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate dupăcomunicarea somaţiei prin orice modalitate prevăzută de lege. Creanţele fiscale înscrise

  în titlul executoriu se sting cu sumele realizate în ordinea vechimii, mai întâi creanţaprincipală şi apoi accesoriile acesteia. Dacă suma ce reprezintă atât creanţa fiscală, câtşi cheltuielile de executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cudiferenţa se va proceda la compensare sau se restituie, la cerere, debitorului, după caz. 

Ordinea de distribuire.   În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţicreditori sau când până la eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 246/278

246

depus şi alţi creditori titlurile lor, organele de executare vor proceda la distribuirea sumei în ordinea de preferinţă stabilită de lege, respectiv:

1. creanţele reprezentând cheltuieli făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor alcăror preţ se distribuie; 

2. creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele

cuvenite şomerilor, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijir ea copiilor, pentrumaternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea

  îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate încadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând obligaţia dereparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau asănătăţii; 

3. creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată aaltor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă; 

4. creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilitepotrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetuluiasigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale; 

5. creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat; 6. creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii

publice prin fapte ilicite;7. creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de

servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi; 8. creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;  9. alte creanţe. 

Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevedealtfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cucreanţa fiecăruia. 

Eliberarea şi distribuirea sumelor obţinute din executare. Creditorii fiscali care auun privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie abunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzarea faţă de alţicreditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv. Accesoriile creanţei principaleprevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei principa le.

Cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate dinexecutarea silită poate cere executorului fiscal să consemneze în procesul-verbalobiecţiile sale. După întocmirea procesului-verbal de distribuire nici un creditor nu maieste în drept să ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.  

Test de verificare

1. Care sunt condiţiile de validitate ale titlului de creanţă fiscală?  2. Care sunt modalităţile de stingere a creanţelor fiscale? 3. Care sunt modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale şi procedura de

executare silită? 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 247/278

247

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 332-364.

Bibliografie facultativă: 

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Wolters Kluwer(Bucureşti – 2008), pp. 385-459;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 214-271;

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 211-276;

Gh. D. BISTRICEANU, Sistemul fiscal al României , Universitară (Bucureşti – 2008), pp.306-333.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 248/278

248

Unitatea de învăţare 13:

CONTROLUL FINANCIAR

Cuprins tematic:

Necesitatea controlului financiar;

  Funcţiile controlului financiar;  Formele controlului financiar;

  Controlul intern şi controlul financiar preventiv;  Controlul financiar de stat;

  Inspecţia fiscală (controlul fiscal).

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Arătaţi de ce este necesar controlul financiar şi care sunt funcţiile pe care acesta le îndeplineşte; 

  Indicaţi modalităţile de realizare a controlului financiar;   Arătaţi care sunt principalele instituţii cu atribuţii în sfera controlului financiar .

1. Necesitatea controlului financiar

Controlul este complexul de mijloace, metode şi instituţii coordonate de natură a preveni

abaterile şi a stabili răspunderile pentru prejudiciile cauzate. Controlul financiar presupune a se examina dacă economia financiară a statului se desfăşoară înconformitate cu cerinţele legale ale activităţii bugetare şi fiscale şi are ca obiectivdepistarea erorilor, lipsurilor, deficienţelor, în scopul remedierii şi evitării lor în viitor.Controlul financiar este activitatea prin care se evită actele păgubitoare buneiadministraţii sau prin care se asigură descoperirea lor cu rapiditate şi siguranţă.

Controlul finanţelor publice sau controlul financiar are ca obiectiv cunoaşterea moduluicum sunt obţinute şi administrate mijloacele materiale şi financiare de către societăţilecomerciale cu capital de stat, de către regiile statului şi instituţiile publice, modul derealizare şi cheltuire a banilor publici, asigurarea echilibrului financiar, realizareaeficienţei economico-financiare şi dezvoltarea economiei naţionale. Controlul financiar

este acţiunea de stabilire a exactităţii operaţiunilor materiale care se efectuează  înaintea, în timpul şi după efectuarea acestora. El este un mijloc de prevenire asăvârşirii de acte contrare legii, de identificare a deficienţelor, de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea legalităţii. 

Controlul financiar reprezintă şi o componentă importantă a activităţii de conducerepentru că rolul controlului financiar nu se limitează doar la constarea unor eventuale

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 249/278

249

erori sau abuzuri, el manifestându-se şi ca un instrument de îndrumare, orientare şicorectare a acţiunilor diverselor organe şi structuri de conducere şi de control.

Controlul financiar este practicat în toate societăţile, în toate statele moderne, dar necesitatea lui este mai evidentă în statele aflate în tranziţie, cum este şi România, încare există o tentaţie sporită de atrage foloase de pe urma statului şi chiar de a fraudapatrimoniul public.

Acordarea de împrumuturi externe este condiţionată şi de cunoaşterea stării finanţelor publice, de modul în care este organizat şi realizat controlul acestora şi dacă acestaasigură suficientă încredere, dacă sumele împrumutate sunt destinate acoperirii unor nevoi reale şi vor fi folosite conform destinaţiei, pentru punerea în valoa re a bunurilornaţionale, sporirea producţiei şi a veniturilor statului împrumutat, spre a fi pe deplinasiguraţi de rambursarea în condiţiile convenite a creditelor acordate. 

De aceea, paralel cu activitatea, în continuă dezvoltare a statului, dar şi a mi jloacelor defraudare, trebuie să se dezvolte şi activităţile de control, în toate formele de manifestarea acestuia şi ţinând seama de realităţile, de nevoile şi de moravurile societăţii.  

Complexitatea activităţii financiare a statului, unită cu importanţa ei necontestată înstatele moderne, a condus la instituirea unor multiple forme de control. Economiafinanciară a statului este supusă astăzi controlului politic (parlamentar), controlului despecialitate (administrativ, economic şi financiar) şi controlului jurisdicţional.

2. Funcţiile controlului financiar  

Indiferent de modul de organizare şi exercitare şi de instituţia care îl exercită, prin rolulşi obiectivele pe care le urmăreşte, controlul financiar îndeplineşte mai multe funcţii,

 între care: 

1. funcţia de evaluare; 2. funcţia preventivă; 3. funcţia de documentare; 4. funcţia recuperatorie; 5. funcţia educativă. 

1. Funcţia de evaluare.  Controlul presupune îndeplinirea unor   operaţiuni deestimare a situaţiei existente la un moment dat, a rezultatelor obţinute depersoana controlată şi a îndeplinirii obligaţiilor la sfârşitul unei perioade, amodului de desfăşurare a activităţii în condiţii de normalitate, legalitate şieficienţă. Prin prisma acestei funcţii, controlul trebuie să determine dificultăţile,abaterile, cauzele care conduc la rezultate negative şi să ofere o apreciere

completă, reală, exactă şi concretă a activităţii controlate. 2. Funcţia preventivă a controlului se realizează prin măsurile luate de organele

de control în vederea evitării şi eliminării unor erori şi fraude înainte de a seproduce efectele negative ale acestora, prin identificarea şi anihilarea cauzelor care le generează sau le favorizează. Controlul financiar are sarcina de a opriactele şi operaţiunile care nu sunt legale, de a urmări oportunitatea, necesitatea

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 250/278

250

şi economicitatea cheltuielilor şi acţiunilor întreprinse de cei controlaţi. Controlulare, de asemenea, rolul de a orienta cheltuielile, atenţia şi acţiunile spre obiectivemajore şi într -o ordine raţională, care să prevină şi să înlăture risipa de efort

uman şi mijloace materiale şi să asigure eficienţa economică a cheltuielilor.3. Funcţia de documentare  asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a

problemelor ce fac obiectul dezvoltării economico-sociale, controlul participândnemijlocit la actul de conducere, furnizând date şi informaţii pentrufundamentarea deciziilor economico-financiare.

4. Funcţia recuperatorie sau represivă constă în descoperirea şi recuperareapagubelor şi luarea de măsuri faţă de cei vinovaţi de producerea acestora.

Măsurile recuperatorii şi de constrângere se iau fie de organele de control direct,fie la propunerea acestora de către organul ierarhic superior sau justiţie. 

5. Funcţia educativă a controlului derivă din caracterul formativ şi din aptitudinea devalorificarea şi generalizare a experienţei pozitive. Prin această funcţie, controlul

ajută la ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor, la rezolvarea de către agenţiiexecutivi în condiţii satisfăcătoare a sarcinilor ce le revin.

3. Formele controlului financiar

  În toate statele democrate, bazate pe separaţia puterilor, controlul executării bugetelor publice este încredinţat celor trei puteri: legislative, executive şi judecătoreşti, adicăacelor organe care îşi împart funcţiile de a legifera, a executa legile şi a judeca. 

Controlul financiar se realizează prin multiple forme care se îmbină, se completeazăreciproc şi alcătuiesc împreună un sistem integrat, general şi cu caracter unitar asupratuturor domeniilor şi sectoarelor de activitate economico-socială. Formele de control

utilizate în practică pot fi clasificate după mai multe criterii.1. După momentul   în care se efectuează controlul financiar poate fi: preventiv,

concomitent şi ulterior .

Controlul preventiv este un control specializat, care presupune verificarea şi analizaactivităţilor financiare sub aspectul legalităţii, oportunităţii, necesităţii actelor şioperaţiunilor, a utilizării cu eficienţă a fondurilor materiale şi băneşti precum şi pentruasigurarea integrităţii acestora înaintea angajării cheltuielilor, menirea lui fiind aceeade a evita plăţile nelegale, ineficiente sau neoportune. 

Controlul concomitent  se exercită   în timpul desfăşurării proceselor economice şifinanciare, simultan cu efectuarea actelor şi operaţiunilor legate de aceste activităţi, cuscopul de a interveni pentru corectarea sau diminuarea, eliminarea deficienţelor şiilegalităţilor. Controlul concomitent se exercită din interiorul unităţii, iar rezultatele suntconsemnate într -un registru de control.

Controlululterior se exercită asupra actelor şi operaţiunilor economico-financiare dupăce acestea au fost executate. Acest control se exercită atât prin organele proprii, cât şide organe specializate, prin acţiuni periodice.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 251/278

251

2. După sfera de activitate şi organul care efectuează controlul, acesta poate fi internsau extern.

Controlul intern  se realizează de către organele proprii şi pe baza dispoziţiilor conducătorului unităţii sau a legii. Controlul extern  se realizează de către organespecializate de control, atât pe baza documentelor interne ale instituţiei controlate cât şi

pe baza documentelor deţinute de terţi. 3. Controlul mai poate fi permanent sau periodic, total sau parţial. Poate fi de

asemenea grupat pe diverse sectoare ale activităţii şi anume controlul de magazie,de documente etc. Controlul poate fi împărţit şi după organele care îl exercită încontrol financiar ierarhic, control de gestiune sau control de execuţie. Deasemenea controlul financiar se poate împărţi şi după modul de concretizare înurmătoarele forme: control direct, control indirect; control de drept sau controlde fapt.

Principalele forme de control financiar organizate în ţara noastră sunt:

1. controlul intern;2. controlul financiar preventiv (propriu şi delegat); 3. auditul public intern4. controlul financiar de stat;5. inspecţia fiscală (controlul fiscal); 6. controlul financiar exercitat de către Curtea de Conturi.  

4. Controlul intern şi controlul financiar preventiv 

Controlul intern şi controlul financiar preventiv sunt reglementate prin OG nr. 119/1999,astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 260/2009.

4.1. Controlul intern 

Potrivit definiţiei legale (art. 2 lit. d din OG nr. 119/1999 rep. şi art. 2 lit. b din Legea nr.672/2002), controlul intern este ansamblul formelor de control exercitate la nivelulentităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducerea acesteia în concordanţăcu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale,în vederea asigurării administrăriifondurilor în mod economic, eficient şi eficace; acesta include, de asemenea, structurileorganizatorice, metodele şi procedurile. 

Legea nr. 672/2002, privind auditul public intern, vorbeşte şi despre controlul financiarpublic intern, definit ca fiind întregul sistem de control intern din sectorul public, formatdin sistemele de control ale entităţilor publice, ale altor structuri abilitate de Guvern şidintr-o unitate centrală care este responsabilă de armonizarea şi implementareaprincipiilor şi standardelor de control şi audit. Rezultă că controlul intern al entităţiipublice este parte a controlului financiar public intern.

Controlul intern la instituţiile publice  şi cu privire la utilizarea fondurilor publice şiadministrarea patrimoniului public constituie o  obligaţie legală pentru conducătoriiacestor instituţiilor, care sunt datori să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 252/278

252

perfecţionarea structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şicriteriilor de evaluare, pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern.  

Controlul intern poate fi: preventiv, concomitent sau ulterior  şi, la acest nivel, seexercită de către conducătorul compartimentului financiar -contabil. De altfel,contabilitatea    însăşi este definită ca fiind activitatea specializată în măsurarea,evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul  activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute de persoanele care sunt obligate prin lege săorganizeze şi să conducă contabilitatea proprie.

Cu alte cuvinte,organizarea activităţii de contabilitate proprie, presupune şi organizareaactivităţii de control intern, aceasta fiind o obligaţie legală atât pentru instituţiilebugetare, cât şi pentru întreprinderile private. 

4.2. Controlul financiar preventiv 

Controlul financiar preventiv reprezintă activitatea prin care se verifică legalitatea şiregularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului

public, înainte de aprobarea acestora. Controlul financiar preventiv constă în verificareasistematică a proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acestuia din punctul de vedereal:

1. legalităţii şi regularităţii; 2.  încadrării în limitele angajamentelor bugetare stabilite potrivit legii. 

Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită în următoarele forme:  

1. controlul financiar preventiv propriu, la toate entităţile publice şi asupra tuturoroperaţiunilor  cu impact financiar asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public;  

2. controlul financiar preventiv delegat, la ordonatorii principali de credite aibugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi ai bugetuluioricărui fond special, la Fondul naţional şi la agenţiile de implementare afondurilor comunitare, precum şi la alte entităţi publice cu risc ridicat, princontrolori delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice. 

Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează, înprincipal:

1. angajamente legale şi bugetare; 2. deschiderea şi repartizarea de credite bugetare; 3. modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a

creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite; 4. ordonanţarea cheltuielilor; 5. efectuarea de încasări în numerar; 6. constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de încasare;  7. reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare; 8. constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene, reprezentând

contribuţia viitoare a României la acest organism; 9. recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite; 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 253/278

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 254/278

254

a)  Definiţia auditului public intern 

Auditul public intern reprezintă o activitate funcţional independentă şi obiectivă, caredă asigurări şi consiliere conducerii  pentru buna administrare a veniturilor şicheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. Auditul public intern ajută

entitatea publică să-şi îndeplinească obiectivele printr -o abordare sistematică şimetodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului deconducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.  

Auditul public intern nu trebuie să fie confundat cu controlul intern. Controlulintern, conform Legii privind auditul public intern, reprezintă ansamblul formelor decontrol exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere

  în concordanţă cu obiectivele acesteia şi reglementările legale, în vederea asigurăriiadministrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace. Include, de asemenea,structurile organizatorice, metodele şi procedurile. Rolul auditului public intern estede a contribui la buna şi efectiva gestiune a fondurilor publice. Aportul compartimentuluide audit public intern constă în promovarea unei culturi privind realizarea unui

management efectiv şi eficient în cadrul entităţii publice. 

b)  Rolul şi obiectivele auditului public intern 

Misiunea compartimentului de audit public intern este de a audita sistemele de controldin cadrul entităţii publice în scopul de a evalua eficacitatea şi performanţa structurilor funcţionale în implementarea politicilor, programelor şi acţiunilor în vederea   îmbunătăţiriicontinue a acestora. Auditul public intern trebuie să sprijine conducătorul entităţiipublice în identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative contribuind la îmbunătăţireasistemelor de management al riscurilor. Auditul public intern trebuie să supravegheze şisă evalueze eficacitatea acestui sistem. 

c) Tipuri de audit.

Legea privind auditul public intern defineşte următoarele tipuri de audit:  

1. Auditul de sistem - reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de conducereşi control intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficaceşi eficient, pentru identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentrucorectarea acestora;

2. Auditul performanţei - examinează dacă criteriile stabilite pentru implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice sunt corecte pentru evaluarea rezultatelor şiapreciază dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele; 

3. Auditul de regularitate - reprezintă examinarea acţiunilor asupra efectelor financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectulrespectării ansamblului principiilor, regulilor procedurale şi metodologice, care lesunt aplicabile.

d) Sfera auditului public intern 

Auditul public intern cuprinde:

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 255/278

255

1. activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică dinmomentul constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de cătrebeneficiarii finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistenţă externă; 

2. constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea titlurilor de creanţă,precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora; 

3. administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau  închirierea de bunuri din domeniul privat/public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

4. sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemeleinformatice aferente.

e) Organizarea auditului public intern 

 În conformitate cu art. 4 din Legea privind auditul public intern, auditul public inter n esteorganizat astfel:

1. Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) castructură distinctă în cadrul MFP, constituită din compartimente de specialitate, îndirectă subordonare a ministrului finanţelor publice, având atribuţii de coordonare,evaluare, sinteză în domeniul activităţii de audit public intern la nivel naţional, careefectuează şi misiuni de audit public intern de interes naţional cu implicaţiimultisectoriale. UCAAPI are atribuţii de elaborare a strategiei şi a cadrulu i normativgeneral, de coordonare şi evaluare a activităţii de audit public intern la nivel naţionalşi de realizare a misiunilor de audit public intern de interes naţional cu implicaţiimultisectoriale.

2. Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI), ca organism cu caracter consultativ,constituit din 11 membri, specialişti din afara MFP, condus de un preşedinte, ales

dintre membrii comitetului pentru o perioadă de 3 ani. CAPI sprijină UCAAPI îndefinirea strategiei şi îmbunătăţirii activităţii de audit public intern în sectorul public; 3. Compartimentul de audit public intern este constituit la nivelul entităţilor publice.

Conducătorul instituţiei publice, sau în cazul altor entităţi publice, organul deconducere colectivă, are obligaţia instituirii cadrului organizatoric şi funcţionalnecesar desfăşurării activităţii de audit public intern. La instituţiile publice mici, carenu sunt subordonate altor entităţi publice, auditul public intern se limitează la auditde regularitate şi se efectuează de către compartimentele de audit public intern aleMFP.

f)  Statutul compartimentului de audit public intern, atribuţiile acestuia şi 

regulile de conduită stabilite pentru auditori. 

Compartimentul de audit public intern funcţionează în subordinea directă aconducătorului entităţii publice, exercitând o funcţie distinctă şi independentă deactivităţile entităţii publice. Prin atribuţiile sale, compartimentul de audit public intern nutrebuie să fie implicat în elaborarea procedurilor de control intern. Atribuţiilecompartimentului de audit public intern constau în elaborarea de norme metodologicespecifice entităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, elaborarea planurilor de

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 256/278

256

audit, efectuarea activităţilor de audit, informarea UCAAPI, raportarea constatărilor,concluziilor şi recomandărilor rezultate din activităţile sale de audit; elaborarearaportului anual al activităţii de audit public intern, raportarea iregularităţilor şiprejudiciilor constate conducătorului entităţii publice. 

Auditorul exercită o funcţie de evaluare independentă, care se concretizează în

recomandări. El are acces la toate datele în cadrul misiunii sale şi trebuie să respectesecretul profesional în ceea ce priveşte informaţiile colectate.

Auditul intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate de instituţia publică saucare sunt în responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra activităţii instituţiilor subordonateşi asupra utilizării de către terţi, indiferent de natura juridică a acestora, a fondurilor publice gestionate de aceştia din urmă în baza unei finanţări realizate de către instituţiapublică în cauză sau de către o instituţie subordonată acesteia. 

Operaţiunile care fac obiectul auditului intern sunt examinate, de regulă, pe tot parcursulacestora, din momentul iniţierii până în momentul finalizării executării lor efective. 

Constatările auditului intern sunt cuprinse în raportul de audit intern care trebuie săreflecte modul de desfăşurare a auditului, constatările făcute, concluziile şirecomandările auditorilor interni, împreună  cu întreaga documentaţie care susţinerespectivele constatări, concluzii şi recomandări.

Raportul de audit este supervizat, înainte de difuzarea sa, de către responsabilulmisiunii de audit sau, în lipsa acestuia, de către un auditor ca re nu a participat lamisiune. Auditatul are drept de răspuns la constatările şi recomandările prezentate înraport, pentru aceasta având la dispoziţie un termen de 15 zile. Raportul de audit internse înregistrează şi se păstrează în original, în dosare speciale, timp de 10 ani.

Prin OG nr. 119/1999 sunt sancţionate următoarele contravenţii: 

1.   încălcarea obligaţiei de a avea la nivelul instituţiei publice structuri organizatorice,reglementări metodologice, proceduri şi criterii de evaluare instituite prin aprobareadată de conducătorul instituţiei, aduse la zi şi aplicate efectiv;  

2. neorganizarea auditului intern, potrivit OG nr. 119/1999;3. aprobarea bilanţului contabil şi a contului de execuţie bugetară, fără certificare şi

raport de audit;4. invocarea de către auditori a unui ordin de serviciu inexistent, în vederea efectuării

auditului asupra utilizării de către terţi a fondurilor publice gestionate de către aceştiadin urmă în baza unei finanţări realizate de instituţia publică în cauză sau de către oinstituţie subordonată acesteia.

4.5. Controlul financiar preventiv delegat 

O a doua formă a controlului financiar preventiv este aceea care se organizează şiexercită de către Ministerul Finanţelor prin controlori delegaţi. Ministrul finanţelor numeşte, pentru fiecare instituie publică   în care se exercită funcţia de ordonator principal de credite al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau albugetului oricărui fond special, unul sau mai mulţi controlori delegaţi, în funcţie devolumul şi de complexitatea activităţii instituţiei publice respective. De asemenea,

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 257/278

257

ministrul finanţelor numeşte unul sau mai mulţi controlori delegaţi pentru operaţiunilederulate prin bugetul trezoreriei statului, pentru operaţiuni privind datoria publică şipentru alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor. Numirea controlorilor delegaţi seface prin ordin al ministrului finanţelor. 

Prin norme metodologice aprobate de ministrul finanţelor se stabilesc:  

1. tipurile de operaţiuni ale ordonatorilor principali de credite ale căror pr oiecte sesupun controlului financiar preventiv delegat;

2. limitele valorilor peste care se efectuează controlul financiar preventiv delegat, petipuri de operaţiuni; 

3. documentele justificative care trebuie să însoţească diferitele tipuri de operaţiuni; 4. modul în care trebuie efectuat controlul financiar preventiv delegat pentru fiecare tip

de operaţiune. 

Tipurile de operaţiuni ce se supun controlului financiar preventiv delegat şi, după caz,limitele valorice corespunzătoare acestora pot diferi de la o instituie publică la alta.  

Controlorii delegaţi îşi desfăşoară activitatea la sediul instituţiilor publice la care au fostnumiţi. Instituţiile publice respective trebuie să asigure controlorului delegat spaţiul delucru şi dotarea necesară, precum şi cooperarea personalului propriu, îndeosebi a celuidin compartimentul contabil, pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor de controlfinanciar preventiv delegat.

Controlorii delegaţi exercită viza de control financiar preventiv delegat asupraproiectelor de operaţiuni vizate în prealabil de către controlul financiar preventiv propriual instituţiei publice. Viza de control financiar preventiv delegat se acordă sau, dupăcaz se refuză în scris, pe formular tipizat, şi trebuie să poarte semnătura şi sigiliulpersonal al controlorului delegat competent. Operaţiunile care fac obiectul controluluifinanciar preventiv delegat se supun aprobării ordonatorului principal de credite numai

  însoţite de viza de control financiar preventiv delegat. Înainte de a emite un refuz deviză, controlorul delegat are obligaţia să îl informeze în scris în legătură cu intenţia sape ordonatorul principal de credite, precizând motivele refuzului. Dacă ordonatorulprincipal de credite prezintă în scris argumente în favoarea efectuării operaţiunii pentrucare se intenţionează refuzul vizei, controlorul delegat va consulta, înainte de a

 înregistra oficial refuzul de viză, opinia neutră asupra cazului, formulată de o echipă de3 controlori delegaţi de la instituţii publice diferite de cea în cauză, echipă constituită ad-hoc prin grija controlorului financiar şef. Opinia neutră se motivează şi se formulează înscris şi are rol consultativ, soluţia finală fiind în competenţa exclusivă a controloruluidelegat competent, potrivit principiului exercitării în mod independent a atribuţiilor decontrol financiar preventiv delegat.

Persoana în drept să exercite viza de control financiar preventiv are dreptul şi obligaţiade a refuza viza de control financiar preventiv în toate cazurile în care, în urm averificărilor, apreciază că proiectul de operaţiune care face obiectul controlului financiar preventiv nu îndeplineşte condiţiile de legalitate, regularitate şi încadrare în limitaangajamentelor bugetare pentru acordarea vizei de control financiar preventiv. Refuzulde viză trebuie să fie în toate cazurile motivat în scris. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 258/278

258

O operaţiune pentru care s-a refuzat viza de control financiar preventiv delegat se poateefectua numai dacă este autorizată prin hotărâre a Guvernului, la propunerea instituţieipublice din cadrul administraţiei publice centrale în care se exercită funcţia de ordonator principal de credite, a cărei operaţiune a fost refuzată, cu ascultarea, în şedinţă aGuvernului, a prezentării de către controlorul financiar şef a punctului de vedere al

controlorului delegat implicat. Guvernul se pronunţă în maximum 15 zile lucrătoare de ladata înregistrării proiectului hotărârii la Secretariatul General al Guvernului. Iniţiatorulproiectului hotărârii are obligaţia să îi informeze despre aceasta pe ministrul finanţelor şipe controlorul financiar şef şi să transmită acestora o copie de pe proiectul hotărârii şide pe nota de fundamentare a acestuia cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte dediscutarea lui în şedinţa Guvernului. 

Documentele referitoare la operaţiuni supuse controlului financiar preventiv şi care nuau fost vizate nu pot fi înregistrate în contabilitate. Fac excepţie documentele privindoperaţiunile refuzate la viza de control financiar preventiv propriu sau delegat, dar efectuate pe răspunderea ordonatorului de credite, şi cele refuzate la viza de controlfinanciar preventiv delegat, dar autorizate prin hotărâre a Guvernului, care se

 înregistrează distinct într -un cont în afara bilanţului. Controlorii delegaţi au statutul de funcţionari publici în structura Ministerului Finanţelor Publice. Funcţia de controlor delegat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sauprivată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Ansamblulcontrolorilor delegaţi alcătuieşte Corpul controlorilor delegaţi şi se organizează ca uncompartiment distinct în structura Ministerului Finanţelor Publice. 

5. Controlul financiar de stat

Controlul financiar al statului este reglementat prin Legea nr. 30/1991, privindorganizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare, OUG nr. 91/2003

privind organizarea Gărzii Financiare şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr.889/2005 privind aprobarea Normelor pentru aparatul de control financiar al Statului dincadrul Ministerului Finanţelor Publice. 

Controlul financiar al statului se organizează şi funcţionează în Ministerul Finanţelor şise realizează prin: 

1. Direcţia de control financiar şi structurile subordonate aparţinând direcţiilor generaleale finanţelor publice judeţene, a municipiului Bucureşti şi a Direcţiei generale deadministrare a marilor contribuabili din cadrul Agenţiei de Administrare Fiscală;

2. Garda Financiară; 

5.1. Direcţiile de control financiar  Direcţiile de control financiar de statdin Ministerul Finanţelorşi unităţile teritorialesubordonate îndeplinesc următoarele atribuţii: 

  controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii deinteres general, subvenţionarea unor activităţi şi produse şi pentru alte destinaţiiprevăzute de lege; 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 259/278

259

  verifică folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cucapital de stat;

  verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi deactele de constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici,urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat; 

   îndeplineşte şi alte atribuţii de control stabilite, potrivit legii, în sarcina MinisteruluiFinanţelor. 

Legea nr. 30/1991 prevede o serie de obligaţii   în sarcina conducerilor şi salariaţilor administraţiei şi agenţilor economiei supuşi controlului, obligaţii menite să înlesneascădesfăşurarea acestuia, respectiv: 

  să pună la dispoziţie registrele şi corespondenţa, actele justificative, dările de

seamă, bilanţuri contabile şi alte documente necesare controlului; 

  să prezinte pentru verificare valorile de orice fel pe care le gestionează sau le au înpăstrare, care, potrivit legii, intră sub incidenţa controlului; 

  să dea informaţii şi explicaţii verbale şi în scris, după caz, în legătură cu problemecare formează obiectul controlului; 

  să elibereze documentele solicitate în original sau copii certificate;

  să asigure sprijinul şi condiţiile necesare bunei desfăşurări a controlului şi să -şi deaconcursul pentru clarificarea constatărilor. 

Nerespectarea acestor obligaţii constituie contravenţii. 

Pe baza constatărilor efectuate cu ocazia controlului organelor sale, MinisteruluiFinanţelor i se recunoaşte prin lege dreptul de a dispune: 

  luarea de măsuri în vederea înlăturării şi prevenirii neregulilor constatate înactivitatea financiar-contabilă a administraţiei sau a regiei controlate; 

corectarea şi completarea bilanţului contabil şi vărsarea la buget a impozitelor şialtor venituri legal datorate statului;

  aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul preţurilor şitarifelor;

  suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar -contabile şi

fiscale.

Procedura controlului financiar al statului reglementată de Legea nr. 30/1991 prevedecă un agent economic poate face obiectul unui singur control al contabilităţii, pentrusinceritatea bilanţurilor   şi determinarea sumelor datorate cu orice titlu statului; estesupusă controlului întreaga perioadă scursă de la precedenta verificare de aceeaşinatură şi cu aceleaşi obiective, care, potrivit legii, nu s-a prescris. Excepţii de la aceastăregulă fac verificările reclamanţilor privind încălcări ale legilor financiare care se

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 260/278

260

efectuează ori de câte ori este cazul, precum şi verificările cu scop de analiză şidocumentare care se pot efectua numai după notificarea şi obţinerea acorduluiagentului economic.

Legea nr. 30/1991 stabileşte, ca o măsură împotriva abuzului de control, ca duratamaximă a unei acţiuni de control, la sediul unui agent economic să fie de 3 luni,

indiferent de perioada supusă controlului. De asemenea, legea instituie o nouă măsură în favoarea celui controlat şi anumedreptul ca acesta, pe parcursul controlului contabilităţii pentru determinarea sumelor datorate cu orice titlu statului, să poată fi asistat de către un consilier, la alegere, dinrândul contabililor autorizaţi sau al experţilor contabili.

Eventualele contestaţii împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau deimpunere se soluţionează în procedura stabilită prin OUG nr. 92/2003 privind Codul deprocedură fiscală.

5.2. Garda Financiară 

Garda Financiară este un corp de control financiar care funcţionează în cadrulMinisterului Finanţelor Publice şi este organizată în structuri denumite comisariate(general şi regionale şi a municipiului Bucureşti). 

Garda Financiară efectuează controale operative şi inopinate pentru constatarea încălcării legilor în domeniul fiscal, a reglementărilor vamale, a normelor de comerţ şi decirculaţie a bunurilor şi serviciilor, urmărind identificarea şi sancţionarea, în condiţiilelegii a evaziunii fiscale, a activităţilor de contrabandă şi a altor fapte nepermise de lege,săvârşite în domeniile pentru care Garda Financiară este împuternicită legal săefectueze control.

  În exercitarea atribuţiilor sale, Garda Financiară desfăşoară zilnic sau la anumiteperioade controale de specialitate, fără a fi necesar un ordin special, în cazul atribuţiilor generale, precum şi acţiuni în baza unor ordine sau delegaţii speciale, în cazul unor acţiuni deosebite. 

Constatările rezultate ca urmare a controalelor efectuate se consemnează în acte decontrol în care sunt descrise faptele, se menţionează prevederile legale încălcate, sestabilesc obligaţiile faţă de bugetul de stat, bugetele locale, sau bugetele fondurilor speciale, se aplică sancţiuni şi se dispun măsurile prevăzute de lege. Acestea suntsupuse căilor administrative de atac, prevăzute de OUG nr. 92/2003 (CPF) şi OG nr. 2din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.  

Personalul Gărzii Financiare este constituit din comisari şi personal auxiliar, şi sesubordonează ierarhic comisarului  general. Comisarul general, sub comanda căruiaeste pusă Garda Financiară este numit prin ordin al ministrului finanţelor publice.  

Membrii Gărzii Financiare sunt funcţionarii publici şi au următoarea ierarhie: comisar şef, comisar principal, comisar. În exercitarea atribuţiilor legale, comisarii sunt învestiţicu exerciţiul autorităţii publice, beneficiind de protecţie potrivit prevederilor legale. Încalitate de funcţionari publici care lucrează în sistem militarizat, comisarilor le esteinterzis să fie membri ai vreunui partid politic sau să facă parte din organizaţii politice.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 261/278

261

Comisarii se pot constitui în sau pot face parte din organizaţii profesionale, curespectarea dispoziţiilor legale. Membrii Gărzii Financiare depun, la angajare,

 jurământul solemn pentru respectarea şi aplicarea dispoziţiilor legale. 

6. Inspecţia fiscală (controlul fiscal) 

Până la adoptarea Codului de procedură fiscală, controlul fiscal era reglementat prinOG nr. 70/1997, aprobată prin Legea nr. 64/1999, cu modificările şi completărileulterioare şi HG nr. 886 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a OG nr. 70/1997.

  În prezent, activitatea de inspecţie fiscală este reglementată prin Titlul VII (art. 94 şiurm.) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, titlu în care au fost reunitecele mai importante texte din reglementările anterioare ale materiei, dispoziţii care sevor avea în vedere la pregătirea studenţilor pe următoarele aspecte: 

  Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale 

  Persoanele supuse inspecţiei fiscale 

  Formele şi întinderea inspecţiei fiscale )generală şi parţială)  Proceduri de control fiscal

  Perioada supusă inspecţiei fiscale 

  Competenţa de exercitare a inspecţiei fiscale.  Avizul de inspecţie fiscală 

  Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale 

Reguli privind inspecţia fiscală 

  Raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale 

7. Controlul financiar realizat de către Curtea de Conturi 

7.1. Curtea de Conturi în sistemul nostru de drept. 

Curtea de Conturi a fost reînfiinţată prin art. 139 a Constituţiei României din anul 1991,  în aplicarea cărora a fost adoptată Legea nr. 94/1992 privind organizarea şifuncţionarea Curţii de Conturi, modificată şi completată succesiv.  Modificări şicompletări, cu impact asupra naturii juridice şi a competenţelor Curţii de Conturi au fostaduse şi prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999, privind unele măsuri pentru accelerareareformei economice, care prin Titlul V modifică şi completează Legea nr. 94/1992,Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, OUG nr. 117/2003 privind pr eluareaactivităţii jurisdicţionale şi a personalului Curţii de Conturi de către instanţele

 judecătoreşti, aprobată prin Legea nr. 49/2004 şi OUG nr. 22/2005, aprobată prin Legeanr. 200/2005, Legea 311/2005 privind preluarea procurorilor financiari ai Curţii deConturi de Ministerul Public, Legea 217/2008 modificarea şi completarea Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi. Reglementarea organizăriişi funcţionării Curţii de Conturi şi a atribuţiilor acesteia este astăzi deficitară, fiindnecesară, în opinia noastră, o grabnică revedere a actelor normative în materie şiaşezarea acestora într -un singur act normativ, aceasta fiind nu doar o măsură de naturăa limpezi rolul şi atribuţiile actuale ale acesteia ci şi una necesară pentru a reda Curţii

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 262/278

262

prestigiul de care are nevoie şi eficienţa aşteptată de către cei pe seama cărora serealizează fondurile publice.

7.2. Organizarea Curţii de Conturi  

Curtea de Conturi se compune din: secţia de control financiar ulterior şi camerele de 

conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti. Curtea de Conturi are un Secretariatgeneral.

Membrii Curţii de Conturi sunt consilieri de conturi, în număr de 18 şi alcătuiesc plenulCurţii de Conturi. Conducerea Curţii de Conturi se exercită de către plen, de comitetulde conducere, de preşedintele şi vicepreşedintele Curţii de Conturi, care sunt consilieride conturi. Comitetul de conducere se compune din preşedintele Curţii de Conturi,vicepreşedintele acesteia, preşedinţii de secţii şi 3 consilieri de conturi, aleşi de plenulCurţii. La şedinţele plenului participă procurorul general financiar. 

La şedinţele plenului Curţii de Conturi şi ale comitetului de conducere participăsecretarul general, precum şi, în calitate de invitaţi, specialişti cu înaltă pregătire în

diferite domenii de activitate ce intră în competenţa Curţii. Secţia de control financiar ulterior este formată din 9 consilieri de conturi şi din controlorifinanciari. Secţia este organizată în divizii, conduse de câte un consilier de conturi. Încadrul diviziilor pot fi organizate direcţii, servicii şi birouri de specialitate. 

Camera de conturi judeţeană, respectiv direcţiile de control financiar ulterior judeţene şia municipiului Bucureşti sunt formate din controlori financiari şi sunt conduse de undirector şi un director adjunct. În cadrul direcţiilor se pot organiza servicii şi birouri despecialitate.

Pe lângă Curtea de Conturi funcţionează procurorul general financiar şi procuroriifinanciari. Procurorii financiari îşi exercită atribuţiile pe lângă secţiile Curţii, şi camerelede conturi judeţene. 

Secretariatul general al Curţii de Conturi este condus de un secretar general. Structuraorganizatorică a Secretariatului general şi atribuţiile compartimentelor din cadrulacestuia se stabilesc de plenul Curţii de Conturi. 

7.3 . Principiile de bază ale activităţii Curţii de Conturi  

  În Constituţiile anterioare ale României, principiul unicităţii  Curţii de Conturi eraformulat expres („pentru toată România este o singură Curte de Conturi”, precizareinutilă astăzi, dar care era, desigur, necesară şi explicabilă la vremea când el a fost

  înscris în Constituţia unei ţări care abia îşi unise, doar în parte, teritoriile. Principiulunicităţii Curţii de Conturi nu a mai fost introdus în Constituţia din anul 1991, dar el estesubînţeles din întreaga reglementare.

Curtea de Conturi este unică pentru toată ţara, funcţionează pe lângă ParlamentulRomâniei şi îşi are sediul în capitala ţării. Camerele de conturi judeţene, prin care seexercită funcţiile Curţii de Conturi în unităţile administrativ-teritoriale (şi care îşi ausediile în oraşele reşedinţă de judeţ şi în municipiul Bucureşti), nu aduc atingere

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 263/278

263

principiului unicităţii, deoarece acestea sunt părţi componente ale Curţii (art. 10 dinLegea nr. 94/1992).

Cât priveşte principiul autonomiei Curţii de Conturi, considerat în doctrină ca fiind celde al doilea principiu de funcţionare a acesteia, teoretic, presupune că ea nu depindede nimeni şi are totală libertate în acţiunile sale, autonomia deplină fiind sinonimă cu

independenţa. De altfel, Legea nr. 94/1992, tot în art. 1, dispune că aceasta „îşiactivitatea în mod autonom, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi înprezenta lege”. Este însă de remarcat că, în pofida proclamatei independenţe a Curţiide Conturi, aceasta funcţionează pe lângă Parlamentul României, iaracţiunile de controlale acesteia, care se iniţiază din oficiu, pot fi oprite de Parlament (dar „numai în cazuldepăşirii competenţelor stabilite de lege”) precum şi că cele două Camere aleParlamentului pot cere Curţii efectuarea unor controale („în limitele competenţelor sale”). Or această poziţie a Curţii în raport cu Parlamentul şi posibilitatea de imixtiune aParlamentului în acţiunile Curţii sunt de natură a crea îndoieli în privinţa independenţeireale a acestei instituţii. 

7.5. Atribuţiile Curţii de Conturi  

Atribuţiile actuale ale Curţii de Conturi rezultă din art. 140 a Constituţiei revizuite şi art.1, 3, 89 şi urm. cu modificările şi completările ulterioare ale Legii nr. 94/1992 rep. sunt:de control şi audit financiar, de raportare, de avizare şi alte atribuţii. 

i) Atribuţiile de control şi audit financiar. 

Potrivit art. 1(1) din Legea nr. 94/1992, rep., Curtea de Conturi este instituţie de controlasupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiareale statului şi ale sectorului public”, precum şi asupra modului de gestionare apatrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Dispoziţiiledin acelaşi text de lege privitor la atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii de Conturi trebuieconsiderate ca fiind abrogate prin art. 140 din Constituţia revizuită.

Controlul exercitat de Curtea de Conturi este ulterior şi priveşte respectarea dispoziţiilorlegale privind gestionarea şi folosirea fondurilor publice. Prin controlul său Curtea deConturi urmăreşte respectarea legii în gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti. Deasemenea, Curtea de Conturi analizează calitatea gestiunii financiare din punct devedere al economicităţii, eficienţei şi eficacităţii, aceasta din urmă fiind atribuţie de audit. 

 În îndeplinirea acestor atribuţii Curtea de Conturi controlează: 

  formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale

de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcareafondurilor între aceste bugete; 

  constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;    formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru

credite interne şi externe;   utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor 

forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 264/278

264

constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţileadministrative autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şide organismele autonome de asigurări sociale ale statului; 

  situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şial unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome,companiile şi societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea debunuri care fac parte din proprietatea publică; 

  constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă; 

  utilizarea fondurilor puse la dispoziţie României de către Uniunea Europeană prinProgramul SAPARD şi a cofinanţării aferente; 

  utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de UniuneaEuropeană şi din alte surse de finanţare internaţională; 

  alte domenii în care, prin lege, s-a stabilit competenţa Curţii. 

Sunt supuse controlului Curţii de Conturi: 

  statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de dreptpublic, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome; 

  Banca Naţională a României;  regiile autonome;

  societăţile comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiilepublice sau regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de

 jumătate din capitalul social;  

organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestioneazăbunuri, valori sau fonduri, într -un regim legal obligatoriu, în condiţiile în care prin legesau prin statutele lor se prevede acest lucru.

Curtea de Conturi poate hotărî efectuarea de controale şi la alte persoane juridice decât cele menţionate mai sus, care:

  beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alteforme de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a

instituţiilor publice;   administrează, în baza unui contract de concesiune sau închiriere, bunuri aparţinând

domeniului public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.  sunt societăţi de investiţii financiare, asociaţii şi fundaţii care utilizează fonduri

publice, verificările urmând a se efectua în legătură cu legalitatea utilizării acestor fonduri.

Prin Decizia nr. 463/2003 a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionaleprevederile art. 19 lit. c) din Legea nr. 94/1992, care prevedeau că controlul Curţii deConturi se exercită, împreună cu alte organe competente în domeniul supus controlului,

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 265/278

265

şi cu privire la persoanele care nu îşi îndeplinesc obligaţiile financiare către stat,unităţile administrativ-teritoriale sau instituţiile publice, întrucât acestea se situau înafara dispoziţiilor art. 140 alin. 1 din Constituţie. 

Controlul execuţiei bugetelor Camerei Deputaţilor, Senatului, AdministraţieiPrezidenţiale, Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie, Curţii Constituţionale, Consiliului

Legislativ şi Avocatului Poporului se exercită exclusiv de Curtea de Conturi.Controlul bugetului Curţii de Conturi se exercită de către o comisie instituită în acestscop de cele două Camere ale Parlamentului 

Curtea de Conturi are ca principală atribuţie verificarea: 

contului general anual de execuţie a bugetului de stat;   contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;   conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale;   conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale;  conturilor fondurilor de tezaur;

contului anual al datoriei publice a statului şi situaţiei garanţiilor guvernamentalepentru credite interne şi externe primite de către alte persoane juridice. 

Curtea de Conturi exercită controlul cu privire la respectarea de către autorităţile cuatribuţii în domeniul privatizării a metodelor şi procedurilor de privatizare, prevăzutede lege, precum şi asupra modului în care acestea au asigurat respectarea clauzelor contractuale stabilite prin contractele de privatizare. Curtea de Conturi exercită controlulrespectării dispoziţiilor legale privind modul de administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare rezultate din acţiunile de privatizare. 

Curtea de Conturi este singura competentă ca în urma verificării conturilor să hotărască

asupra  descărcării de gestiune. Orice decizie a autorităţii executive privinddescărcarea de gestiune nu este decât provizorie. 

Curtea de Conturi exercită controlul conturilor la sediul său sau la faţa locului.Controlorii financiari desemnaţi să verifice conturile întocmesc rapoarte în care prezintăconstatările şi concluziile lor şi formulează propuneri cu privire la măsurile ce urmează afi luate în legătură cu situaţia conturilor. 

  În cazul în care conturile prezentate nu întrunesc condiţiile care să facă posibilăverificarea lor, controlorii le restituie titularilor acestora, fixând termen pentrucompletarea sau refacerea lor, după caz. Dacă titularii conturilor nu se conformeazăacestei măsuri, completarea sau refacerea conturilor se face, pe cheltuiala acestora, de

către un expert contabil numit de Curtea de Conturi.Rapoartele asupra conturilor sunt examinate de complete formate după cum urmează:  

  3 consilieri de conturi din Secţia de control financiar ulterior, pentru ordonatoriiprincipali de credite ale căror bugete se aprobă prin lege;

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 266/278

266

  directorul direcţiei de control financiar ulterior, directorul adjunct sau şeful deserviciu şi un controlor financiar, altul decât cel care a efectuat controlul, pentruordonatorul de credite;

  directorul, directorul adjunct al direcţiei de control financiar ulterior ai Camerei de

Conturi a Municipiului Bucureşti şi un şef de serviciu. 

Asupra rapoartelor, completul, astfel format, pronunţă încheieri prin care dispune fiedescărcarea de gestiune, fie sesizarea instanţelor specializate, pentru stabilirea răspunderii juridice potrivit legii. Completul poate, de asemenea, dispune restituirearaportului pentru completare sau refacere, după caz. 

Dacă în urma examinării raportului, a actelor şi a documentelor pe care se sprijinăacesta se constată săvârşirea unor fapte care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni,completul dispune sesizarea organelor de urmărire penală competente, suspendândexaminarea cazului. În cursul examinării raportului completul poate cere lămurirititularilor de conturi sau altor persoane care sunt în măsură să facă aceasta. 

La şedinţele în care sunt examinate rapoartele asupra conturilor poate participa şiprocurorul financiar.

Descărcarea de gestiune nu constituie temei pentru exonerarea de răspundere juridică.  

  Încheierea prin care s-a dispus sesizarea colegiului jurisdicţional sau descărcarea degestiune se comunică părţilor interesate şi procurorului financiar. 

  Împotriva încheierii prin care s-a dispus descărcarea de gestiune poate fi introdusăplângere la instanţa specializată, în termen de 30 de zile de la comunicare. 

Pentru motive întemeiate, în termen de 1 an de la pronunţarea încheierii prin care s-adispus descărcarea de gestiune, procedura examinării contului poate fi redeschisă.  

  În situaţia în care, în urma verificărilor efectuate pe parcursul execuţiei bugetului lapersoanele juridice supuse controlului, organele de control ale Curţii de Conturiconstată fapte prin care au fost cauzate prejudicii sau abateri cu caracter financiar 

  încheie proces-verbal de constatare, în condiţiile prevăzute de lege. Actele deconstatare astfel întocmite se trimit, în termen de 5 zile, procurorului financiar de cătreconsilierii de conturi din Secţia de control financiar ulterior sau, după caz, de directoriidirecţiilor de control financiar ulterior ai camerelor de conturi judeţene, însoţite depropunerile lor.

  În toate cazurile procurorul financiar se pronunţă, în termen de 10 zile de la primire,asupra procesului-verbal de constatare, întocmind, după caz, actul de sesizare a

instanţei, actul de sesizare a organelor de urmărire penală ori actul de clasare. 

Procurorul financiar poate dispune, motivat, restituirea procesului-verbal de constatarepentru completarea ori refacerea controlului.

Actul de sesizare a instanţei şi actul de clasare se comunică părţilor interesate. 

Atunci când există pericolul înstrăinării bunurilor ce aparţin persoanei răspunzătoare,procurorul financiar poate solicita instanţei ce urmează a fi învestită cu judecarea cauzei

 încuviinţarea pentru luarea măsurilor asiguratorii, în limita valorii prejudiciului constatat. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 267/278

267

ii) Atribuţiile de informare ale Curţii de Conturi  

Atribuţia de informare constă în obligaţia de prezentare de către Curte de rapoarte îndomeniile în care este competentă, Parlamentului, iar prin Camerele de conturi

 judeţene, şi consiliilor locale. Raportul anual al Curţii de Conturi se publică în Monitorul

Oficial. Curtea de Conturi  În termen de 6 luni de la primirea conturilor cu privire la care are atribuţii de control(respectiv a contului general anual de execuţie a bugetului de stat, a contului anual deexecuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, a conturilor anuale de execuţie abugetelor locale, a conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale, aconturilor fondurilor de tezaur şi a contului anual al datoriei publice a statului şi situaţieigaranţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe primite de către altepersoane juridice) de la organele care trebuie să le întocmească şi sunt obligate să i letransmită, Curtea de Conturi elaborează Raportul public anual pe care îl înainteazăParlamentului.

Rapoartele anuale referitoare la finanţele publice locale sunt înaintate de cătrecamerele de conturi judeţene autorităţilor publice deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Raportul public anual cuprinde: observaţiile Curţii de Conturi asupra conturilor deexecuţie a bugetelor supuse controlului său; concluziile degajate din controaleledispuse de Camera Deputaţilor sau de Senat sau efectuate la regii autonome, societăţicomerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi la celelalte persoane juridicesupuse controlului Curţii; încălcările de lege constatate şi măsurile de tragere larăspundere luate; alte aspecte pe care Curtea le consideră necesare. 

Curtea de Conturi poate înainta Parlamentului sau, prin camerele de conturi judeţene,autorităţilor publice deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte pe

domeniile în care este competentă, ori de câte ori consideră necesar. 

iii) Atribuţii de avizare 

Curtea de Conturi avizează: 

  la cererea Senatului sau a Camerei Deputaţilor, proiectul bugetului de stat şiproiectele de lege în domeniul finanţelor şi al contabilităţii publice sau prin aplicareacărora ar rezulta o diminuare a veniturilor sau o majorare a cheltuielilor aprobate prin

legea bugetară;    înfiinţarea de către Guvern sau ministere a unor organe de specialitate în

subordinea lor.

iv) Alte atribuţii  

Curtea de Conturi, ca organ de control financiar, în îndeplinirea atribuţiilor pe care i leconferă legea, mai are competenţa: 

  să evalueze activitatea de control financiar propriu a persoanelor juridice controlate;  

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 268/278

268

  să solicite organelor de control financiar şi ale Băncii Naţionale a Românieiverificarea, cu prioritate, a unor obiective, în cadrul atribuţiilor lor legale; 

  să ceară şi să utilizeze, pentru exercitarea funcţiilor sale de control şi jurisdicţionale,rapoartele celorlalte organisme cu atribuţii de control financiar. 

Test de verificare

1. De ce este necesar controlul financiar şi care sunt  funcţiile pe care acesta le îndeplineşte? 

2. Care sunt formele controlului financiar şi cum se realizează controlul intern, controlulfinanciar preventiv şi auditul intern? 

3. Care sunt principalele atribuţii ale Gărzii Financiare şi ale Curţii de Conturi îndomeniul controlului financiar?

Bibliografie

Bibliografie obligatorie:

Viorel Roş, Drept financiar , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 377-411.

Bibliografie facultativă: 

M. Şt. MINEA, Flavius COSTAŞ, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Wolters Kluwer

(Bucureşti – 2008), pp. 165-189;

Aurel NEAGU, Drept financiar public , Universul Juridic (Bucureşti – 2009), pp. 295-375;

Rada POSTOLACHE, Drept financiar, CH Beck (Bucureşti – 2009), pp. 277-310.

D. D. ŞAGUNA, D. ŞOVA, Drept financiar public , All Beck (Bucureşti – 2005), pp. 246-331.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 269/278

269

Unitatea de învăţare 14:

CONTENCIOSUL FISCAL

Cuprins tematic:

Drepturile patrimoniale;

Drepturile morale.

Obiectivele unităţii de învăţare: 

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: 

  Indicaţi care sunt modalităţile de realizare a drepturilor eventual încălcate în raporturide drept financiar;

  Arătaţi ce este contestaţia la titlu şi contestaţia la executare;   Arătaţi care este specificul contestaţiei administrativ-fiscale.

1. Noţiuni generale despre contenciosul fiscal

Litigiile dintre administraţia publică şi cei administraţi, cu privire la actele de impunere şide executare, sunt cunoscute în dreptul fiscal sub denumirea de „contencios fiscal” sau„contencios administrativ-fiscal”.

Noul Cod de procedură fiscală a României, adoptat prin OG nr. 92/2003, aprobată prinLegea nr. 174/2004, a realizat necesara şi aşteptata unificare a reglementării căilor de

atac împotriva actelor administrativ fiscale emise de autorităţile centrale şi locale, codulreglementând materia în  Titlul IX („soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale, art. 175-188).

  În prezent, contestaţia la executarea silită care are ca obiect punerea în executare atitlurilor de creanţă fiscală, este reglementată de OG nr. 92/2003 priv ind Codul deprocedură fiscală a României în Titlul VIII, capitolul XI. 

Le vom examina pe scurt, în ordinea în care sunt reglementate prin lege. 

2. Contestaţia la executarea silită 

Contestaţia la executarea silită este reglementată de OG nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală a României şi Codul de procedură civilă (Cartea a V-a), care se aplică în toate situaţiile în care Codul de procedură fiscală tace (art. 2 alin. 3 din CPF). 

Contestaţia la executare fiscală este, ca şi în dreptul comun, o plângere specificăacestei proceduri, prin care se obţine anularea sau îndepărtarea unor acte de executaresilită sau, uneori, chiar anihilarea efectului executoriu al unui titlu de creanţă fiscală. Totpe calea contestaţiei la executare pot fi desfiinţate şi deciziile prin care se dispun măsuriasigurătorii, în temeiul art. 129 din Codul de procedură fiscală. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 270/278

270

2.1. Persoanele care pot formula contestaţii şi instanţa competentă 

Pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcareaprevederilor Codului de procedură fiscală de către organele de executare, oricepersoană interesată. Contestaţie la executare se poate formula de către persoanele

interesate şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.

Legea nu determină sfera „persoanelor interesate”, dar credem că în această categorieintră toţi cei care au un interes în executarea silită începută de către organul deexecutare pentru realizarea creanţelor fiscale. Se află în această situaţie  în primul rânddebitorul urmărit şi creditorul urmăritor, iar în cazul executării prin poprire şi terţul poprit,devenit parte în procedura de executare. Dar interes pot justifica şi terţii vătămaţi prinacte de executare silită îndreptate în contra averii lor în mod greşit.

Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornităexecutarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă

 judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există oaltă procedură prevăzută de lege. 

Atât contestaţia la executare propriu-zisă, cât şi contestaţia la titlu, în cazul în care titlulnu este o hotărâre judecătorească, se introduc la instanţa judecătorească competentă,adică la judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea şi se judecă înprocedură de urgenţă. În cazul contestaţiei privind lămurirea înţelesului, întinderii sauaplicării titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească, competenţaaparţine instanţei care a pronunţat acea hotărâre. 

2.2. Termenul de formulare a contestaţiei la executare 

Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la datacând: 

a. contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pecare le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori,

 în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod; b. contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de

executare de a îndeplini un act de executare;c. cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea

sumelor pe care le contestă. 

Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un altdrept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 ziledupă efectuarea executării. Neintroducerea contestaţiei în acest termen nu îl împiedicăpe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivitdreptului comun.

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 271/278

271

2.3. J udecarea contestaţiei  

Judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor şi a organului de executare în a căruirază teritorială se găsesc bunurile urmărite. Organele de executare sunt organelefiscale care administrează creanţe fiscale. Au, de asemenea, atribuţii de organe de

executare, instituţiile publice care încasează, administrează, contabilizează şi utilizeazăcredite bugetare, precum şi Banca de Export-Import a României EXIMBANK SA,aceasta din urmă atât pentru sumele provenite din venituri proprii sau din fondurilealocate de la bugetul de stat, cât şi pentru cele rezultate din raporturi juridicecontractuale.

Soluţionarea contestaţiei se face după regulile dreptului comun, fiind însă, exclusăposibilitatea suspendării provizorii a executării silite pe calea ordonanţei preşedinţiale,

  în temeiul dispoziţiilor art. 403 alin. 4 Cod pr. civilă (art. 172 alin. 2 din Cod). Aceasta  înseamnă că este, totuşi, posibilă suspendarea executării de către instanţa însăşi încondiţiile art. 403 alin. 1 Cod pr. civilă. 

La cererea părţii interesate instanţa va dispune, în cadrul contestaţiei la executare,asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu altepersoane.

Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anulareaactului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetareaexecutării înseşi, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului deexecutare a cărui îndeplinire a fost refuzată. 

  În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi alanulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituiecelui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prinpoprire.

  În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului deexecutare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar cândcontestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la50 de lei (RON) la 1000 lei (RON).

3. Contestaţia împotriva actelor administrativ fiscale 

3.1. Caracterul facultativ al contestaţiei împotriva actelor fiscale şi natura juridicăa acestei contestaţii  

  În noua reglementare a contestaţiei fiscale,  potrivit nu doar faptul că prin Codul de

procedură fiscală s-a realizat o unificare a căilor de atac şi a procedurilor de soluţionarea contestaţiilor fiscale, dar şi faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. 4 dinConstituţia României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003, „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”. 

Codul de procedură fiscală nu mai consacră, în mod expres, caracterul facultativ alcontestaţiei fiscale, care este o cale de atac administrativ- jurisdicţională, dar credem căacest lucru rezultă, implicit, din art. 175 care, consacrând natura de cale administrativă

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 272/278

272

de atac a contestaţiei, prevede şi că aceasta nu înlătură dreptul la acţiune directă în justiţie a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr -un act administrativ fiscalsau prin lipsa acestuia. Cu alte cuvinte, cel care se consideră lezat în drepturile saleprintr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, are alegerea   între a formula ocontestaţie fiscală în faţa autorităţii fiscale ori o acţiune directă în justiţie.  

  În calificarea căii de atac a contestaţiei fiscale credem că trebuie avute în vedere şidispoziţiile art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,, care defineşteact administrativ- jurisdicţional ca fiind actul emis de o autoritate administrativă

 învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială. Or, deciziadată de organul care soluţionează contestaţia este rezultatul unei proceduricontradictorii şi în care este asigurat dreptul la apărare. 

3.2. Obiectul contestaţiei administrativ fiscale 

  În principiu, obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi  înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat, cu

excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativfiscal.

Obiectul contestaţiei administrativ fiscale este determinat de art. 175 din Codul deprocedură fiscală. Această cale de atac poate fi exercitată: 

  împotriva titlului de creanţă ;

  împotriva altor acte administrative fiscale ;

  împotriva refuzului de emitere a unui act administrativ fiscal. 

Textul legii este susceptibil de critică, pe de o parte pentru că titlul de creanţă este unact administrativ fiscal, deci este cuprins în categoria „altor acte administrativ fiscale”,

astfel că apare ca inutilă menţionarea sa distinctă, iar pe de altă parte pentru că existătotuşi unele acte prin care se stabilesc obligaţii fiscale şi pentru care legea pr evede oaltă cale de atac. Este cazul proceselor verbale de constatare şi sancţionare acontravenţiilor, supuse căilor de atac prevăzute de OG nr. 2/2001, a amenzilor 

 judecătoreşti aplicate în temeiul art. 108/1-108/4 Cod pr. civilă, pentru care singura calede atac este aceea a reexaminării, prevăzute de art. 108/5 Cod pr. civilă, ori a cererii dereexaminare a cuantumului taxelor judiciare de timbru stabilite de instanţele

 judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, mod.,privind taxele judiciare de timbru. Tot calea contestaţiei la executare şi nu a contestaţieiadministrativ fiscale o are la îndemână persoana vătămată în interesele sale şi atuncicând aceasta are ca obiect stabilirea penalităţilor de întârziere în timpul executării silite. 

Legea instituie o constrângere greşită care poate avea consecinţe practice grave pentrucontribuabil. Astfel, potrivit art. 175 alin. 3 din Cod, baza de impunere şi impozitul, taxasau contribuţia stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună. Cu altecuvinte, dacă prin titlul de creanţă fiscală (decizie de impunere) a fost stabilită o sumăde plată la buget în sarcina contribuabilului, aceasta nu poate fi contestată decât dacăse contestă şi baza de impozitare. Or, este posibil în practică să se stabilească în modgreşit doar cuantumul obligaţiei la o bază de impunere care a fost corect determinată de

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 273/278

273

către agentul fiscal, de aceea soluţia legiuitorului este corectă doar pentru cazurile încare impozitul este greşit determinat pentru că şi baza de impunere a fost greşitstabilită, nu şi pentru cazurile în care obligaţia de impunere stabilită este greşită din altecauze (de exemplu, greşita aplicare a grile de impunere).

Bazele de impunere constatate separat într -o decizie referitoare la baza de impunere

pot fi atacate însă, numai prin contestarea acestei decizii. Pot fi contestate şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite, taxe,contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat, cum sunt cele prin carese dispune restituirea sau rambursarea de taxe şi impozite către contribuabil, respectivcele prevăzute de art. 86 lit. a din Cod, cazuri în care, credem, că trebuie contestată şibaza de impunere, pentru că numai în acest fel se poate stabili, corect, suma datoratăbugetului şi suma de restituit.. 

  În cazul veniturilor realizate de mai multe persoane în comun, oricare dintre cei carerealizează venitul este îndreptăţit să formuleze contestaţie, persoanele care nu auformulat contestaţia fiind introduse în cauză din oficiu, potrivit 182 din Cod.  

  În sfârşit, potrivit legii, poate fi contestat refuzul de emitere a unui act administrativfiscal, categorie de acte largă şi care ar putea fi circumstanţiată la cele care lezează

 într -un drept al său pe cel care acţionează. Tot într -un drept al său credem că este lezatşi cel care din lipsa veniturilor bugetare datorată neplăţii impozitelor, taxelor saucontribuţiilor de către terţe persoane neurmărite de autoritatea fiscală, nu i se achitădrepturile salariale, pensia ori nu beneficiază de medicamente compensate etc., dar nuavem ştiinţă ca, în practică, o astfel de persoană să fi acţionat în contra autorităţii carenu a emis, de exemplu, decizia de impunere a unui mare contribuabil.

3.3. Persoa nele care pot formula contestaţii  

Potrivit legii (art. 172 alin. 1 din Cod), este îndreptăţit la contestaţie numai cel careconsideră că a fost lezat în drepturile sale printr -un act administrativ fiscal sauprin lipsa acestuia.

Remarcă faptul că, potrivit art. 2 din Legea contenciosului administrativ, prin persoanăvătămatăse înţelege orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice,titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acteadministrative; sunt asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale care invocăvătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat; 

Nu credem că prin Codul de procedură fiscală legiuitorul a urmărit a distinge între„drepturi” şi „interese” şi că a conferit calea  contestaţiei împotriva actelor administrativ

fiscale doar celor care justifică un drept, fără a justifica şi interesul legitim şi nici că, înaceastă materie, este posibilă separarea dreptului de interes şi a interesului de drept,pentru că „dacă dreptul este născut şi actual, atunci şi interesul este născut şi actual”.

Remarcăm, totuşi, că sfera persoanelor îndreptăţite a acţiona şi posibilităţile de acţiune în cadrul legii contenciosului administrativ par mai largi decât cele din reglementate deCodul de procedură fiscală. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 274/278

274

Organul de soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, însoluţionarea contestaţiei, după caz, alte persoane ale căror interese juridice de naturăfiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei. Înainte deintroducerea altor persoane, contestatorul va fi ascultat.

Persoanele care participă la realizarea venitului urmărit şi nu au înaintat contestaţie vor 

fi introduse din oficiu. Persoanei introduse în procedura de contestaţie i se vor comunica toate cererile şi declaraţiile celorlalte părţi. Această persoană are drepturile şiobligaţiile părţilor rezultate din raportul de drept fiscal ce formează obiectul contestaţieişi are dreptul să înainteze propriile sale cereri. 

Dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la intervenţia forţată şi voluntară suntaplicabile în cazul contestaţiilor fiscale. 

3.4 .Forma şi conţinutul contestaţiei  

Contestaţia se formulează în scris şi trebuie să cuprindă: 

1. datele de identificare a contestatorului;2. obiectul contestaţiei; 3. motivele de fapt şi de drept; 4. dovezile pe care se întemeiază; 5. semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum şi ştampila în

cazul persoanelor juridice.

Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se facepotrivit legii.

Contestaţia administrativ fiscală nu este supusă nici unei taxei de timbru.  

Dacă organul competent să soluţioneze contestaţia constată neîndeplinirea unei condiţiide formă, contestaţia va fi respinsă fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei, iarnu anulată ca în dreptul comun. Totuşi, contestaţia nu poate fi respinsă pentru simplulmotiv că poartă o denumire greşită. 

3.5. Locul de depunere şi termenul de formulare a contestaţiei fiscale 

Contestaţia se depune la organul fiscal (vamal) al cărui act administrativ fiscal esteatacat şi se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:  

a. contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pecare le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori,

 în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod; b. contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de

executare de a îndeplini un act de executare; c. cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea

sumelor pe care le contestă. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 275/278

275

Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un altdrept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 ziledupă efectuarea executării. Neintroducerea contestaţiei în acest termen nu îl împiedicăpe cel de-al treilea să îşi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivitdreptului comun.

Dacă actul administrativ fiscal  nu conţine referiri cu privire la posibilitatea de a ficontestat, termenul de depunere a contestaţiei sau organul la care aceasta trebuiedepusă, termenul de depunere a contestaţiei este de 3 luni de la comunicarea actului,termen care, credem, se aplică  şi când prin contestaţie se atacă „tăcerea” organuluifiscal. În cazul „tăcerii” organului fiscal, cel îndreptăţit poate acţiona şi direct în justiţie,

  în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, în termen de 6 luni de la data expirăriitermenului legal de soluţionare a cererii, fără a se putea depăşi termenul de 1 an de ladata formulării acestei cereri. 

  În cazul în care competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent al actuluiadministrativ fiscal atacat, contestaţia va fi înaintată de către acesta, în termen de 5 zilede la înregistrare, organului de soluţionare competent. 

 În cazul în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi  înaintată, în termen de 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actuluiadministrativ atacat.

Contestaţia poate fi retrasă de contestator până la soluţionarea acesteia. Organul desoluţionare competent va comunica contestatorului decizia prin care se ia act derenunţarea la contestaţie. Prin retragerea contestaţiei nu se pierde dreptul de a seformula o nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia.  

3.6 . Competenţa şi procedura de soluţionare a contestaţiilor. 

Contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscaleasimilate deciziilor de impunere, precum şi a titlurilor de creanţă privind datoria vamalăse soluţionează după cum urmează: 

  contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şiaccesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează decătre organele competente constituite la nivelul direcţiilor generale unde contestatoriiau domiciliul fiscal sau, după caz, de către organul fiscal stabilit pentru mariicontribuabili prin ordin al ministrului finanţ elor publice.

  contestaţiile formulate de marii contribuabili, care au ca obiect impozite, taxe,contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum estesub 5 miliarde lei, se soluţionează de către organele competente constituite în cadrulrespectivelor direcţii generale de administrare a marilor contribuabili; 

  contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, accesoriileacestora, al căror cuantum este de 5 miliarde lei sau mai mare, precum şi celeformulate împotriva actelor emise de organe centrale se soluţionează de cătreorgane competente de soluţionare constituite la nivel central. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 276/278

276

Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluţionează decătre organele fiscale emitente.

Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emiterea actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organuluifiscal competent să emită acel act. 

Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţileadministraţiei publice locale se soluţionează de către acestea. 

Regulile de procedură stabilite pentru soluţionarea contestaţiilor fiscale suntasemănătoare celor din dreptul comun, inclusiv în privinţa verificării competenţei, asoluţionării excepţiilor de procedură şi de fond, a respectării principiului disponibilităţii înprivinţa limitelor investirii, a respectării principiului non reformatio in pejus.

 Într -adevăr, Codul de procedură fiscală dispune că  pentru soluţionarea contestaţieiorganul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiteriiactului administrativ fiscal, că analiza contestaţiei se face în raport de susţinerilepărţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente ladosarul cauzei, iar soluţionarea se face în limitele sesizării. Organul de soluţionarecompetent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcţiilor despecialitate din minister sau al altor instituţii şi autorităţi. 

Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului înpropria cale de atac.

Contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora pot să depună probe noi însusţinerea cauzei. În această situaţie, organului fiscal emitent al actului administrativfiscal atacat sau organului care a efectuat activitatea de control, după caz, i se va oferiposibilitatea să se pronunţe asupra acestora. 

Organul de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţ iilor deprocedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nuse va mai proceda la analiza pe fond a cauzei.

Organul competent se pronunţă asupra contestaţiei prin decizie sau dispoziţie, dupăcaz. Prin decizie contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. Încazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actuluiatacat. Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie

  în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedereconsiderentele deciziei de soluţionare. 

Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă şi va cuprinde:preambulul, considerentele şi dispozitivul. Preambulul cuprinde: denumirea organului

  învestit cu soluţionarea, numele sau denumirea contestatorului, domiciliul fiscal alacestuia, numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent,obiectul cauzei, precum şi sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent desoluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului atacat. Considerentelecuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionarecompetent în emiterea deciziei. Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac,termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă. 

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 277/278

277

Decizia se semnează de către conducătorul direcţiei generale, directorul general alorganului competent constituit la nivel central, conducătorul or ganului fiscal emitent alactului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz.  

Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac. Aceasta se comunică contestatorului, persoanelor introduse în

cauză, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. Decizia poate fiatacată la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă. 

3.7 . Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei  

Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionareacauzei atunci când: 

  organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire laexistenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurirehotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;  

  soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unuidrept care face obiectul unei alte judecăţi. 

Organul de soluţionare competent  poate suspenda procedura, la cerere, dacă suntmotive întemeiate, caz în care va stabili şi termenul până la care se suspendăprocedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată. 

Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinatsuspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionarecompetent, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu. 

3.8 .Suspendarea executării actului administrativ fiscal  

Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executareaactului administrativ fiscal.

Organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda executarea actului administrativatacat până la soluţionarea contestaţiei, la cererea temeinic justificată a contestatorului.

Dacă se suspendă executarea unei decizii referitoare la baza de impunere, atunci se vasuspenda şi executarea deciziei de impunere ulterioare. 

Potrivit art. 185 alin. 4 din Cod, organele de soluţionare a contestaţiei pot dispuneinstituirea măsurilor asigurătorii de către organul fiscal competent potrivit legii, dar oatare posibilitate ni se pare că încalcă principiul neagravării situaţiei în propria cale deatac.

Test de verificare

8/6/2019 212_suport Curs Id Dfp Unt 2010 v11 Pb_1979

http://slidepdf.com/reader/full/212suport-curs-id-dfp-unt-2010-v11-pb1979 278/278

1. Care este specificul contestaţiei la titlu în procedura adm inistrativ-fiscală? 2. Detaliaţi specificul contestaţiei la executare administrativ-fiscală. 3 Care este procedura de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale?


Recommended