Acest mesaj se adresează tuturor celor care iau cărţile postate de alţii şi le repostează la ei în conturi ca şi cum ar fi ale lor.

Oameni buni, mişcaţi-vă fundurile leneşe şi scanaţi şi voi ceva, de preferat alte cărţi decât cele deja existente.

Dacă tot doriţi să postaţi ceva, în conturile proprii, ajutând în acest fel la îmbogăţirea colecţiei de cărţi în limba română de pe scribd, faceţi-o cu cap, postând cărţi care nu au fost deja, fix în aceeaşi formă, oricare ar fi ea.

E penibil să postaţi cărţi pentru care alte persoane au pierdut timp, scanâdu-le.

Zicea cineva, cu nonşalanţa, ca explicaţie, că scribd nu permite download-ul pentru cei care nu fac upload. Ok atunci de ce nu postaţi documente simple: un word sau orice alte rahaturi fără folos, dar făcute de voi?

Răspunsul e acelaşi mereu: Nesimţirea e la ea acasă pe aici, iar buna creştere şi respectul, chestii elementare pe care le înveţi în familie până la 7 ani, lipsesc cu desăvârşire.

Respectaţi munca mea şi în acest fel vă veţi respecta pe voi!A cest m esaj v a în so ţi to ate cărţile p ostate de m in e de

acu m în co lo ... poate trezeşte ceva conştiinţe, d acă aveţi aşa c e v a .

D acă n u ...a tu n ci n u vo i m ai p o sta nim ic.

Bună ziua,

Celorlalţi, care chiar doresc să citească, le doresc lectura plăcută!O zi bună, angelica.

M AX DII VEI ZI I

MAX DU VEUZIT

V E RI 50ARA Y V E T T ET ra d u c e re : A ngela M ocanu

E D IN T E Il

1994

Acest mesaj se adresează tuturor celor care iau cărţile postate de alţii şi le repostează la ei în conturi ca şi cum ar fi ale lor.

Oameni buni, mişcaţi-vă fundurile leneşe şi scanaţi şi voi ceva, de preferat alte cărţi decât cele deja existente.

Dacă tot doriţi să postaţi ceva, în conturile proprii, ajutând în acest fel la îmbogăţirea colecţiei de cărţi în limba română de pe scribd, faceţi-o cu cap, postând cărţi care nu au fost deja, fix în aceeaşi formă, oricare ar fi ea.

E penibil să postaţi cărţi pentru care alte persoane au pierdut timp, scanâdu-le.

Zicea cineva, cu nonşalanţa, ca explicaţie, că scribd nu permite download-ul pentru cei care nu fac upload. Ok atunci de ce nu postaţi documente simple: un word sau orice alte rahaturi fără folos, dar făcute de voi?

Răspunsul e acelaşi mereu: Nesimţirea e la ea acasă pe aici, iar buna creştere şi respectul, chestii elementare pe care le înveţi în familie până la 7 ani, lipsesc cu desăvârşire.

Respectaţi munca mea şi în acest fel vă veţi respecta pe voi!A cest m esaj v a în so ţi to ate cărţile p ostate de m in e de

acu m î n c o l o . poate trezeşte ceva conştiinţe, d acă aveţi aşa ceva.

D acă n u ...a tu n ci n u vo i m ai p o sta nim ic.

Bună ziua,

Celorlalţi, care chiar doresc să citească, le doresc lectura plăcută!O zi bună, angelica.

UNU

„Mă întrebi, dragă prietene, cum de m-am hotă- rît să mă însor şi te miri că eu, duşmanul declarat al căsătoriei, zurbagiul ale cărui nebunii au alimentat a tîta vreme cronicile de scandal pariziene, pot face o femeie fericită. JMu te îndoi. Draga mea Yvette este cea mai fericită dintre femei, deoarece o ador şi îi sînt credincios pe de-a-ntregul. . . chiar aşa, cre­dincios. Poate că ţi se pare imposibil ca după doi ani de căsătorie s-o iubesc la ffcl ca în prima zi şi ea să , fie stăpîna absolută a gîndurilor mele.

Atunci ascultă ! O să încerc să-ţi povestesc istoria căsătoriei mele.

E puţin cam lungă, dar poate că te va distra în deşerturile africane, unde bunul simţ sau poate lipsa de judecată te-au dus, pentru a studia cine ştie ce plante rare.

Sînt sigur că vei citi cu interes din ce în ce mai viu aceste rînduii, care, de la bun început, te fac s-o cunoşti pe adorabila contesină care e soţia mea şi, cine ştie, poate Iţi vor trezi şi dorinţa să te întorci cît mai repede în bătrîna noastră Franţă, care, tre­buie să-mi dai dreptate, face mai mult decît toate Africile din lume.

Deci, să încep :E ra luna m ai. . . luna iubirii şi a nebuniilor, iar

eu vlăguit şi stors de viaţa dezordonată pe care o duceam, m-am hotărît să merg să mă odihnesc, sau

5

mai bine zis să mă refac, la marchiza de Yersin, m ătuşa din partea mamei, care locuieşte într-una din cele mai frumoase proprietăţi din Touraine.

M ătuşa m-a primit cii lacrimi de bucurie. Am fost întotdeauna preferatul ei şi atunci cînd m-a văzut, frînt de oboseala drumului, ca şi din alte motive, pe tare cu siguranţă le bănuieşti, m-a primit cu bra­ţele deschise. ,

Cu toate acestea, primele cuvinte au fost de re­proş :

— E posibil, dragul meu, ca a tîta tim p s-o uiţi pe bătrxna ta mătuşă?

— N-am uitat-o, din moment ce mă aflu aici, scumpa mea naşă.

. — Aşa mai merge ! însă, bagă de seamă, că nu te voi lăsa să pleci a tît de repede. Timpul este fru­mos, o să avem o societate veselă şi sînt sigură că nu te vei plictisi, numai să nu faci vreo prostie.

— Mătuşico — am protestat — m-am făcut bă­iat serios.

Zîmbi eu indulgenţă.— Vezi tu, eram a tît de puţin obişnuită să aud

aşa ceva. . .— Numai că acum e lucru sigur, îţi garantez. Am

douăzeci şi nouă de ani şi cred că mi-a venit mintea la cap.

— Cu cine crezi că vorbeşti? — exclamăvea, ridi- cîndu-şi ochii spre cer. — Nimeni nu doreşte mai mult deeît mine, d a r . . .

Reticenţa ei mă duru.— Văd că ai o părere proastă despre mine şi că

mă judeci cu m ultă asprime. Mă consideri un mare păcătos, nu-i aşa?

— Nici gînd ! N-am de gînd să te amărăsc acum, la sosire. O să mai vorbim noi despre asta, altă dată.

— De ce? — am exclamat, îngrozit de perspec­tivă.

— Potoleşte-te, n-am de gînd să te cert.— în cazul acesta, răsuflu uşurat.

6

Timp de opt zile am trăit in cea mai deplină şi dulce lene. N-aş fi crezut vreodată că poţi simţi o plăcere a tît de mare cind nu faci nimic !

Cu toate acestea, peste cîtva timp mă simţeam sătul pînă peste cap de cîmp, de natură şi de serile liniştite petrecute la gura sobei!

Parisul pe care-1 bîrfim şi-l dispreţuim cind sîn- tem acolo, dar căruia îi- simţim lipsa cînd sîntem departe, îmi era indispensabil şi tînjeam după el.

Mătuşa mi-a înţeles starea de spirit şi a încercat să facă ceva pentru mine, dar fără succes.

— Te-ai plictisit de bătrîna ta m ătuşă! — mă întreabă într-o după amiază în care, aşezat lîngă ea, trăgeam, cu permisiunea ei, dintr-o excelentă ţigară de foi.

— Nu e chiar aşa, draga mea naşă — am încer­cat eu să fiu amabil. Cînd sînt cu tine, nu mă plicti­sesc niciodată. Dar, cum e şi normal, nu putem fi mereu împreună, cînd rămîn singur, ceasurile mi se par nesfîrşite.

— Asta pentru că n-ai un rost în viaţă. Ar trebui să faci ceva folositor.

— Te pomeneşti că să m uncesc! — am excla­m at stupefiat. — Mie, <jare n-am făcut în viaţa mea nimic, îmi faci aceasta propunere?

— Asta-i bună ! Ce vezi rău în a începe să-ţi folo­seşti timpul cum trebuie ? — răspunse mătuşa, ui- tîndu-se atît de urît la mine, încît mă trecură fiorii.— E şti voinic, inteligent şi instruit. Ai putea, dacă ai vrea, să ai o situaţie frumoasă, o situaţie care să te facă independent şi liber. Nu crezi că ar fi mai bine decît să duci viaţa pe care ai dus-o pînă acum ? Nu te-ai săturat de ea?

N-am răspuns nimic, deoarece, după o săptă- m înă de odihnă, toată oboseala îmi trecuse şi eram gata s-o iau de la capăt.

Tăcerea nţea prudentă o făcut să ofteze :— Vai de mine ! Ar fi prea mare bucuria, dacă aş

reuşi să te conving de la început. Deocamdată nu îţi cer asemenea sacrificiu.

7

— Din fericire ! — am replicat cu anumită ironie în voce.

Marchiza păru că nu aude obrăznicia mea şi con­tinuă cu curaj :

— Ştii cit te preţuiesc, dragul meu .Lucien. Vă­duvă şi fără copii, toată dragostea mea s-â revărsat asupra ta, fiul singurei mele surori.

— Şi-ţi sînt foarte recunoscător pentru asta, mătuşico, — i-am răspuns, neliniştit de acest prolog emoţionant.

— Atunci, uite ce e ! Dacă recunoştinţa ta pentru toată dragostea pe care ţi-o port nu e o minciună, ai să mi-o dovedeşti, căsătorindu-te !

— Să mă căsătoresc. . . Eu ! . . . Dar, mătuşă, e imposibil !

Am sărit în picioare atît de brusc, incit scrumul fierbinte al ţigării de foi îmi căzu pe degete, iar sen­zaţia de arsură n-a făcut să-mi crească entuziasmul la auzul acestei neplăcute propuneri.

— De ce să fie imposibil? Ai făcut tot ce ţi-a trecut prin cap, ai umblat pe unde ai vrut şi pe uiule n-ai vrut, ai reuşit să-ţi toci o bună parte din avere. Ai douăzeci şi nouă de ani. Nu crezi că a sosit timpul să ai si tu o familie şi să-ţi faci un rost în viaţă ?

— Numai că rostul ăsta fcă nu fie un dezastru ! — i-am replicat cu disperare comică în glas, deoaiece, cu siguranţă, sugestia bătrînei mele rude nu era decît o glumă şi nici măcar nu merita să fie luată în serios.

— Un dezastru ! Un dezastru ! Nu văd cum o căsătorie ar putea fi un dezastru. Dimpotrivă, băia­tu l care se însoară dă dovadă că doreşte să se cumin­ţească, să devină om serios şi asta, spre lauda lui. Să aibă un cămin, să facă o femeie fericită.

— Nu sînt în stare să fac o femeie fericită !— Ba eu sînt sigură că e ş t i! — protestă afectuos

marchiza. Dealtfel, dacă ai admis să vorbim despre asta, înseamnă că ar putea exista şi posibilitatea căsă­toriei.

— în nici un caz ! Concluzia ta e greşită ! N-am nici cea mai mică intenţie să mă însor !

8

— Fie ! Oricum, taci şi ascultă-mă. Am nişte veri la Dinard. Au cinci fete încîntătoare. Una din­tre ele, prin calităţile şi inteligenţa de care dă do­vadă, va fi o excelentă gospodină. . . Ca să nu te influenţez, nu-ţi voi spune cum o cheam ă... Tatăl şi mama lor te ştiu de cînd erai mic şi îşi amintesc foarte bine de tin e . . . Sezonul băilor se apropie. . . Yrei să-mi faci plăcerea să petreci cîteva zile cu ele î

— Sezonul băilor, la sfîrşitul lui mai ! Dar, mă­tuşica, băile se fac în septembrie, sau, cel m ult, în august. Un adevărat parizian nu schimbă din senin obiceiuri de cînd lumea.

— Mai sau septembrie, ce contează, dacă ai o masă bună, o locuinţă excelentă, o gazdă primitoare şi cinci verişoare adorabile !

— Verişoare! Dar, mătuşico dragă, din punct de vedere al urmaşilor, căsătoria între veri. . .

— Taci din gură, că spui p rostii! Gradul tău de rudenie cu ele e foarte îndepărtat. . . e un simplu pretext ca să te poată primi.

— Cîte spui că sînt ?— Cinci, dar mezina nu contează. E încă foarte

mică, un copil aş putea spune. Mai rămîn patru şi cred că eşti în stare să le curtezi pe toate înainte de a face alegerea.

— D esigur! — am afirmat cu convingere. Pe toate patru deodată şi dacă e nevoie şi pe mezină. . . Nu de asta îmi arde mie acum . . .

— Nici mie — întări mătuşa, rîzînd copios. Sper, totuşi, să te porţi amabil cu ele.

— Natural. Nu sînt ele verişoarele m e le? ... D a r. . . observai deodată încruntîndu-mă — dacă cea mai mică are şaisprezece ani, ce v îrstă are cea mare ? Nu mai e o fetişcană, aşa c ă . . .

— Te înşeli, mă întrerupse mătuşa cu un ase­menea entuziasm, încît pe loc am ghicit că cea mare este perla rară pe care mi-o destinase. — Te înşeli, nu are decît douăzeci şi patru de ani.

— Cinci fete în opt a n i ! Frumos bilanţ — am zis oarecum în glumă — Euda noastră nu e un prostă-

9i

K

n ac . . . iar nevastă-sa are cu ce să-şi petreacă tim ­pul . . .

— Lucien ! — mi-o tăie mătuşa scandalizată. Eşti un obraznic!

— Iartă-m ă, dar toate astea m-au dat peste cap, m-am scuzat eu, înclinîndu-mă ceremonios, cu un zîmbet ştrengăresc.

— De Kervec e demn de to t respectul — afirmă mătuşica.

M-am înclinat din nou, atît de adînc, încît frun­tea îi atinse pliurile mărunte ale fustei.

— îi prezint scuze acestui bărbat a tît de respec­tabil. Şi pe urmă retractez ceea ce am spus. Nu se poate spune despre vărul nostru că a avut noroc. Să n-ai nici un băiat în opt a n i ! v

Bănuiesc că am mers cu gluma cam departe. Mă­tuşa mea, cu toate că pretinde că e femeie modernă, se sprijini de spătarul fotoliului, aproape sufocată.

Cit ai clipi din ochi eram în genunchi, la picioarele ei şi îi sărutam mîinile cu multă duioşie.

— Draga mea mătuşă, ai un nepot insuportabil, care merită pedepsit pentru că e un obraznic fără pereche .. . Ceartă-mă cît v rei. . . dar nu te supăra. . .

Lucien, ce mă fac cu tine. O să mor din cauzata.

— O să mori de bătrîneţe, draga mea, de bătrî- n e ţe ! Cînd o să ai o sută de ani.

E a îi dădea înainte cu o voce plîngăreaţă :— Ce mă fac cu tine, băiete, ce mă fac. E prima

rugăminte pe care ţi-o fac şi mă refuzi. . .Ce-ai fi făcut tu , dacă ai fi fost în locul m euî

Probabil că acelaşi lucru pe care l-am făcut. I-am răspuns:

— Te înşeli, m ătuşică! Nepotul tău nu este a tît de rău pe cît crezi. Voi merge la Dinard.

— De-adevărat ? Ce băiat grozav !— Cît se poate de adevărat. Dealtfel, din cîte am

auzit, staţiunea e încîntătoare. Şi avînd în vedere că mi se oferă ocapia de a cunoaşte şi de a vizita Saint-Malo, Param6, Dinan, muntele Saint-Michel şi alte locuri interesante, profit de ea. Pe deasupra,

ÎS

mai e şi plaja preferată a englezilor şi se ştie că blon­dele miss pot fi urîte ca dracu’ sau frumoase de-ţi fură minţile.

— Rău, Lucien. Ia r începi?— Nu fac altceva decît să examinez partea prac­

tică a călătoriei. . .— Totuşi, nu uita că mergi la Dinard să-ţi alegi

o logodnică.— Am priceput asta — am afirmat voios, deoa­

rece, la urma urmelor, nu dădeam nici doi bani pe proiectele matrimoniale ale naşei mele.

Totuşi, ca să vadă ce intenţii am, am ad ău g at:— Dealtfel, cum viitoarea mea căsătorie este

încă problematică, prefer să uit acest neplăcut punct din program.

— Doamne, cît de uşurateci şi de zburdalnici sînt bărbrţii. Ce v-aţi face fără noi ?

— Sîntem construiţi în aşa fel, îneît să le lăsăm pe femei să gîndească şi, de multe ori, chiar să acţio­neze în locul nostru. .

— Şi totul ar merge foarte bine — a replicat marchiza pe un ton hotărît — dacă în loc de multe ori ar fi totdeauna. •

— Haide, mătuşico ! Nu credeam că ai idei atît de fixe despre feminism. Întîmplător, vreuna din cele cinci fete pe care mi le-ai propus îţi împărtăşeşte felul de a vedea lucrurile ?

începu să rîdă cu a tîta poftă, încît mă enervai văzînd că întrebarea mea nu e luată în serios.

— Nu văd ce e de rîs în cuvintele m ele. . .— într-adevăr, în cuvintele tale, n u . . . Dar mă

gîndesc cum ar fi căsătoria ta cu o feministă.Şi începu să rîdă din nou.— Eşti atît de independent, n-ai admis nici

odată nici cel mai mic jug ! O plîng pe biata fată care ar încerca să-ţi impună gusturi şi idei care con­travin felului tău de a fi.

— O p ling i.. . O p lîn g i.. . Uite ce înseamnă in­dulgenţa feminină ! De plîns aş fi eu dacă m-aş în­sura cu o sufragetă.

11

— Linişteşte-te, băiete, fetele domnului de Kervec sînt foarte bine educate şi n-au habar des­pre drepturile şi libertăţile femeilor.

Ridicîndu-se, mă bătu uşor pe umeri cu i even- taiul şi adăugă:

— Acum te las. Mă duc să scriu la Dinard. Aprin- de-ţi din nou trabucul, pentru că ţi s-a stins în timpul discuţiei noastre. Fumează liniştit, pînă la masa de seară.

După ce plecă începui să mă gîndesc la discuţia neobişnuită pe care am avut-o cu mătuşa mea şi, te asigur că gîndurile mele nu erau din cele mai plăcute.

Marchiza n-a m inţit cînd a spus că n-am admis niciodată nici cel mai mic jug. Şi ştiind asta, mă obligase că cedez la toate presiunile. Călătorie, şe­dere, căsătorie, acceptasem totul, fără să mă gîn­desc că în joc era soarta mea !

Unde-mi fusese capul şi de ce vrajă se servise marchiza ca să-mi obţină adeziunea la proiectele sale ?

Din fericire, nu sînt bărbatul care să^şi piardă vremea cu lamentări inutile.

„Asta e, n-ai ce-i face !” — m-am gîndit. — Şi avînd în vedere că nimeni nu mă poate constrînge să fac o căsătorie care îmi repugnă, să încerc să mă distrez, pe cît se poate.

Şi apoi, stînd strîmb şi judecind drept, călătoria în Bretania, caie urm a vilegiaturii mele la Touraine, îmi aducea şi ceva avantaje.

Mă scăpa de artista de la Varietăţi care începuse să mă plictisească, ca şi de interesanta Machin — din baletul Operei, care — între noi fie zis — nu-şi făcea nici un fel de probleme că m-ar putea ruina.

Totul e bine cînd se sfîrşeşte bine.Şi aşa a fost hotărîtă călătoria mea la Dinard” .

12

DOI

La cîteva zile de la memorabila discuţie sosi răs­punsul domnului de Kervec, conceput în termenii cei mai amabili, aşa cum dorea marchiza.

Nu-mi rămînea, înainte de a pleca în Bretania, decît să trec prin Paris ca să-mi iau alte haine şi să. cumpăr cîteva amintiri, pe care mătuşa mă sfăptu- ise să le ofer celor cinci verişoare.

în după amiaza plecării, marchiza, radioasă pen­tru că îi ascultasem sfatul, m-a însoţit la gară.

— Dragul meu Lucien, bine că mi-am adus aminte ! — zise deodată, în timp ce ne plimbam aşteptînd trenul de Paris — am u itat să-ţi spun că motivul oficial al călătoriei tale la Dinard este do­rinţa de a studia arhitectura nenumăratelor monu­mente din regiune.

— ArhitecţUra ? — exclamai uimit. — E ceva la care nu mă pricep deloc. Nici măcar nu sînt în stare să deosebesc un stil gotic de unul renascentist.

— Parcă are vreo im portanţă ! De Kervec nu e p ro st. . . Are cinci fete nemăritate şi, cu siguranţă ca o să ştie să citească printre rîndurile scrisorii mele.

— Şi verişoarelei— Cred că se pricep la arhitectură cum te pri­

cepi şi tu.A,şa zisa ta ocupaţie îţi va creşte prestigiul în ochii lor.

— Ai găsit o formă foarte amabilă de a-mi re­proşa lenea şi de a mă face să simt ce viaţă inutilă duc.

13

— încrezut mai e ş t i ! Nu cumva ai vrea să te felicit pentru lenea ta?

N-am mai avut timp să protestez. Trenul intra în gară şi m-am grăbit să caut un loc bun unde să mă instalez.

— Nu uita de amintiri şi scrie-mi de cîte ori poţi — îmi recomandă ea în timp ce ne luăm rămas bun şi trenul pornea.

— Mi-am deschis notesul unde era următoarea însem nare: „Pentru cele mai mari un album sau o trusă de croitorie” .

„Peiţtru cea mai mică o păpuşă, cu garderobă completă” .

— Pentru cele mari cred că e bine, dar pentru cea mică o păpuşă mi se pare prea copilăresc ! Are cin­cisprezece ani şi la vîrsta asta nu ştiu cît o mai in­teresează păpuşile. Dar mătuşa o cunoaşte mai bine decît mine şi dacă o consideră încă un copil, probabil că aşa e.

Am stat cîteva zile la Paris, după care am plecat la Dinard.

Hotărîsem să iau un tren mai devreme şi să ră- mîn la Saint-Malo ca să mă odihnesc. Un drum lung cu trenul, în general, nu prieşte nimănui şi îl indis­pune pe cel care îl face ! N-aveam nici un fel de chef să ajung la verii mei cu ochii în fundul capului, cu o m utră plouată şi indispus. înseam na să le fac im­presie proastă chiar de la sosire şi, dacă puţin îmi păsa de părerea părinţilor, cea a fetelor mă interesa foarte tare.

Am ajuns la Saint-Malo la cinci după amiază.Cunoşti oraşul? Dacă îl cunoşti, ştii ce gară în­

grozitoare are, prost luminată, afumată şi murdară. Cel puţin asta a fost impresia pe care mi-a făcut-o la sosire.

Mi-am trimis bagajele direct la Dinard, luînd cu mine doar o valijoară. Cum nu era prea grea, am preferat să-mi dezmorţesc picioarele şi, refuzînd

14

ofertele insistente ale şoferilor de taxi, am pornit-o spre oraş. Totuşi, la prima intersecţie, am ezitat.

în dreapta era Saint-Malo, oraş vechi, cu străzi înguste, case întunecoase, înconjurat de ziduri înalte.

în stînga, Saint-Servan, cu clădiri moderne, cu bulevarde largi, străjuite de vile elegante, înecate în verdeaţă, cu hoteluri frumoase şi comode.

E ra să aleg a doua variantă, cînd mi-am amintit de motivul oficial al călătoriei mele. Să vii într-un loc pentru a studia clădiri vechi şi să tragi într-un oraş modern ar fi o anomalie.

Deci o pornii spre Saint-Malo.După masa de seară am ieşit să fac o plimbare la

zidul care înconjoară oraşul. Nu era ţipenie de om. Vîntul tăios, care sufla dinspre mare, îi gonea pe eventualii trecători.

— Lucien le Parrois ! Nu mă aşteptam să te în- tîlnesc a ic i!

— Paul le Quereu ! Ce surpriză !Încîntaţi de întîlnire, ne strînserăm mîinile pri­

eteneşte şi o pornirăm alături. Făcurăm primii paşi în linişte. Aveam atîtea să ne spunem, încît nu ştiam de unde să începem.

Ţi-1 aminteşti pe Paul le Quereu, colegul nostru! Nu s-a schimbat deloc.

E la fel de slab, cu acelaşi păr ca flacăra şi aceeaşi fa ţa rumenă.

Şi-a schimbat doar ochelarii, şi a lăsat să-i crească o barbă rară şi inegală.

Dar a rămas acelaşi băiat bun şi puţin naiv, aşa cum îl ştiam.

Ce vînt te-a adus pe la Saint-Malo! — mă întreabă Paul. — Cînd ai sosit! Stai mai m ult!

— Ce de în trebări! — răspunsei zîmbind. — Am sosit de vreo trei ceasuri şi plec mîine dimineaţă cu primul vapor la Dinard.

— Deci eşti în trecere? Ţi-a fost frică să mergi cu vaporul noaptea?

— Nu. Am rămas ca să mă odihnesc. Yin de la Paris şi călătoria m-a obosit.

15

{începu să rîdă. ]— Ia-te uită la domnii ăştia, care practică toate 1

sporturile, dar se simt obosiţi dacă stau zece ore ;într-un vagon comod de clasa întîi. Priveşte-mi braţele şi spune-mi dacă se compară cu ale tale, chiar dacă pari mai voinic decît mine.

Şi îşi întinse braţele suflecîpdu-şi uşor minecile scurtei.

Ce să mai vorbim, comparaţia îl avantaja. Mîna mea de aristocrat nu se putea compara eu uriaşele lui lopeţi de carfe era atît de mîndru.

— Află, băiete, continuă, — că şi plămînii, rini­chii şi picioarele îmi sînt la fel de zdravene. Mi se întîmplă des să stau pînă în zori la cîte un bal, după ce am pedalat o zi întreagă la bicicletă.

Mă uitai pieziş la trupul lui subţire şi deşirat, care părea nesfîrşit şi zisei:

— Felicitările mele ! Nu mi-aş fi închipuit că eşti aşa de robust.

îşi frecă mîinile, fericit de triumful lui asupra unui om de lume.

— Ce faci la Dinard ? — mă întreabă deodată.— O să-i studiez arhitectura şi cîteva din clădi­

rile în stil englezesc.Făcu ochii mari iar eu începui să rîd.— Nu-mă ştiai cu asemenea talente?— Ca să fiu sincer, nu.— Nici eu !— Atunci?— Glumesc, bătrîne. Altă dată am să-ţi explic

mai clar. Cunoşti familia de Kervec?— Foarte b ine .. .— Ştii că au cinci fete, toate nemăritate.— Cum să n u ! De familie, frumoase foc şi cu

zestre pe cinste !— Exact. Sîntem rude mai de departe. O sărmi

petrec cîteva zile acolo.— Fericit m uritor !Şi oftă a tît de adînc, încît îl întreb :— Mă invidiez i ?

16

— Tot aşa te-aş invidia şi dacă ai locui în Para­dis ! O să te simţi ca în sînul lui Avram. Bine hrănit, ră s fă ţa t . . . o să respiri parfumul Theresei. . .

— Mademoiselle Therese ? Cine e ?— A doua dintre fetele de Kervec. E frumoasă,

blondă, are ochi albaştri. Nimeni n-o întrece în gra­ţie şi distincţie.

— Eşti îndrăgostit ?— Ca un nebun, prietene !— Şi ea îţi răspunde cu acelaşi sentiment ?Paul răspunse grav :— E prea bine crescută ca să-i spun direct. . .

în sfîrşit. . . înţelegi. . . nu i-am spus niciodată nimic, aşa că nici n-am prim it vreun răspuns decisiv. Şi totuşi, sper să-mi împărtăşească sentimentele.

— Spui că e frumoasă?— Ca A urora!„Drace ! — îmi zisei în sinea mea. — Animalul

ăsta e în stare s-o fi ales, de fapt, pe cea mai fru­moasă dintre toate !”

— Şi de Kervec, ce fel de om e?— Un adevărat domn şi foarte apreciat la Di­

nard, e guvernatorul oraşului, nil ştiu dacă ţi-au spu».

— Nu ştiam.— E un administrator corect şi harnic. Cei din

conducerea primăriei îi acceptă propunerile si toată lumea îl stimează. E foarte popular în regiune.

— Dar madame de Kervec ?— O fiinţă ştearsă. Dacă v re i. . . Cu atîtea fete

pe cap ! Acum, după ce le-a crescut şi educat, tră ­ieşte într-o stare de beatitudine pe care nimeni şi nimic n-o poate tulbura.

— Cam incomodă pentru fete o astfel de mamă !-*■ De fapt, adevărata stăpînă a casei, e Clothilde,

cea mai mare. Prost sau bine, dar în majoritatea cazurilor bine, ea îşi îndrumă surorile, le alege rochile, le controlează lecţiile şi, în sfîrşit, conduce casa. E ceea ce se numeşte o fiinţă superioară.

— Dacă e aşa, de ce o preferi pe cealaltă ?

f - o. 37817

— Pentru că o femeie atît de organizată mă sperie puţin. Şi apoi Th6rese e atît de frumoasă !

— Şi celelalte surori ?— Mărie Anne şi Germaine sînt două fetişcane ca

a tîtea altele : amabile, vesele, spirituale, amatoare de dans şi de distracţii.

— Din cîte văd, toate sînt pline de ca lită ţi. . . Dar n u mi-ai spus nimic de cea m ică. . .

— Yvette ? Asta e dracu’ g o l!— O puştoaică fără importanţă, urîtă, riu dai

•doi bani pe ea, nu-i aşa!— Hm ! U rîtă . . . E albă, poate chiar prea albă.

Are ochi negri jucăuşi şi un botişor simpatic ! E fiinţa cea mai nesuferită pe care am cunoscut-o vre­odată ! Nu-i scapă nimic, ţi-am mai spus, e dracu’ gol ! Dacă, din întîmplare, ai ceva în neregulă la haine, îţi atrage atenţia plină de bunăvoinţă, dar exact în clipa în care în salon sînt cei mai mulţi in­vitaţi. Ai avut vreun necaz ? S-a spart camera de la bicicletă? Vine în grabă şi se miră în gura mare că nu ţi-ai rupt o mînă sau un picior şi chiar regretă că nu ţi s-a întîmplat nimic. . . Părinţii o adoră, iar surorile o răsfaţă . . . Puştoaica aia e, după mine, o adevărată pacoste ! Cînd o vezi, să fugi de ea ca de ciumă, pentru că, dacă pune ochii pe tine, nu-i mai scapi din gheare.

— Şi părinţii ce zic?— Păi nu ţi-am spus că n-au ochi dec.it pentru

ea? Yvette în sus ! Yvette în jos ! Face pozne atit de sim patice! „Cum s-o certăm ? E un copil încă, drăguţă si nostimă !”

Tot vorbind am ajuns la hotelul unde locuiam.— Aici e hotelul meu, dragă prietene. Iartă-m ă,

dar am să te las. Ţi-am spus că sînt tare obosit. î ţ i mulţumesc pentru inform aţii. . . Dacă mîine dimi­neaţă vrei să mă vezi cînd plec, îmi va face m ultă plăcere să îţi strîng mîna.

— O să fiu acolo. în orice caz, ne rom vedea la Dinard. Merg des pe acolo. .

— Mă bucur foarte mult. Pe mîine !— Pe mîine ! Noapte bună !

.18

** *

E ra ora zece cînd vaporaşul acostă la cheiul din Dinard.

De Kervec, care fusese anunţat prin telegramă de ora sosirii, mă aştepta pe perna şaretei pe care o conducea chiar el.

în timpul drumului ne-am reînnoit cunoştinţa şi, de la primele cuvinte, mi-a plăcut foarte mult. E ra exact omul delicat şi amabil pe care mi-1 des­crisese Paul le Quereu.

Cred că şi eu i-am plăcut, deoarece după un sfert de oră, pălăvrăgeam ca doi vechi prieteni. Şi-a adus aminte de tatăl meu, pe care îl cunoscuse bine şi, ca să mă facă să mă sim t în largul meu, îmi povesti cîteva drăcii şi pozne pe care i le făcusem, de mult, cînd venise în vizită la părinţii mei.

Dinard e un loc plăcut, mult mai frumos, după părerea mea, decît Trouviile. Nu-mi părea rău că îăcusem această călătorie pe care mi-o impusese mătuşa. Şi nu mi-a mai părut rău deloc, cînd la o cotitură a drumului, şareta trecu pe sub o poartă largă şi o apucă pe o alee lungă, străjuită de stejari uriaşi.

— Am sosit — mă lămuri însoţitorul meu. — încă vreo două sute de metri şi vedem turnurile casei.

Casa, cum o numea cu modestie proprietarul, era un palat somptuos, cu trei etaje, cu acoperişuri as­cuţite, dominate de elegante turnuleţe.

Cît ţ.nea faţada principală se întindea o terasă largă, unde şezlongurile şi fotoliile de răchită îş deschideau braţele primitoare şi în zilele ploioase promiteau încîntătoare ceasuri de odihnă.

Am fost primit cu amabilitate de stăpîna casei, care mi le-a^prezentat pe cele patru fiice mai mari în acest mod mcîntător şi prietenesc:

— Ele sînt verişoarele dv., domnule de Parrois, ţi sper să nu uitaţi că între veri nu există protocol.

19

iL

I-am mulţumit doamnei de Kervec pentru-această mare favoare şi, din politeţe, mă interesai de Y vette, care nu apăruse. ,

—F etiţa noastră — mă informă ea — s-a dus cu guvernanta să-şi petreacă ziua la nişte prietene, la Param6. Se întoarce tîrziu, aşa că doar mîine veţi putea s-o întîlniţi.

Lipsa puştoaicei nu-mi produse nici un fel de su­părare. îm i suna încă în urechi măgulitoarea descri­ere făcută de Paul le Quereu.

în timpul prînzului am vorbit vrute şi nevrute.Stăpînul casei avea foarte mult spirit şi ştia să

şi-l pună în evidenţă, fără a exagera, ceea ce puţini oam eni. ştiu să facă.

Fiica cea mare era exact aşa cum mi-o descrisese P a u l : privire şi expresie blînde, o fiinţă cumpătată şi inteligentă.

Cealaltă, însă, mi se păru mult mai drăguţă, într-adevăr, aiuritul ăsta de la Quereu are gust ! S tatura ei e elegantă, e proaspătă şi mereu amabilă.

Mi-am ocupat toată după amiaza cu vizitarea plajei şi a cazinoului.

E ra încă foarte puţină lume şi m ajoritatea vilelor erau închise.

— în timpul verii — mă informă de Kervec — vin fel de fel de oameni pe aici. Dar noi avem un grup destul de numeros de prieteni şi asfel reuş'm să scăpăm de neplăcutele cunoştinţe de ocazie. La cină îi vei cunoaşte pe cîţiva dintre ei, credincioşi locului, pe care frigul nu-i face să părăsească regi­unea.

După ce ne-ara întors de la primbare, le-am oferit vei işoarelor cadourile pe care le adusesem şi care le-au bucurat mult.

— Ştii că sîntem cinci? — şopti, roşindu-se, Ger- maine, cea mai mică din cele patru.

— Ştiu şi am în valiză şi un pacheţel pentru Yvette.

Sînt sigur că cea mai mare ardea de dorinţa de a vedea cadoul destinat surorii sale, dar cum îndoielile

20

mele asupra alegerii acestuia nu se risipiseră, am tăcut mile şi nu am spus că era o păpuşă.

— Să dau mai întii ochi cu ea — mă gîndeam — şi dacă copila de care îmi vorbea mătuşa o fi o dom­nişoară, ea surorile ei, îi cumpăr mîine altceva.

** *

Masa de seară nu s-a prelungit mult şi în dimi­neaţa următoare, complet refăcut, m-am deşteptat cu noaptea în cap.

— Cu siguranţă că to ţi dorm la ora asta. Ar tre­bui sâ profit şi să vizitez splendidul parc pe care îl văd pe fereastră.

Mi-am pus pe mine un costum uşor de plimbare şi am coborît. Am ieşit din castel şi am pornit-o la întîmplare pe una din nenumăratele alei, care tăia şerpuind, o pădurice deasă si răcoroasă. Ici şi colo răsuri înflorite dădeau o notă veselă cochetă frun­zişului verde închis.

Mersesem destul cînd, în sfîrşit. dădui de zidu,1 care mărginea proprietatea. O apucai de-a lungul lui şi, deodată, mă oprii. Zărisem o portiţă întredeschisă :

— O ieşiie ! Să vedem: unde dă !Un drumeag stiîm t, care tăia păduricea deslrul de

rară,"pleca de la poartă. Am luat-o pe el.După cîţiva paşi, apăru marea printre ramuri.

Fără să-mi dezlipesc ochii de la panglica argintie care seînteia sub razele soarelui îmi continuam dru­mul.

Deodată mă împiedicai de nişte picioare întinse în mijlocul cărării, pe care nu le văzusem.

Surprins, sării cît colo :— Ce prostovan ! — exclamă o voce mînioasă.

Crede că picioarele mele sînt un buştean.O fetişcană, ciufulită, cu părul numai inele, se

ridică în faţa mea.Era încîntătoare, blondă, cu ochi mari negri,

seînteind de furie.

21

— Bietul meu picior ! Uite în ce hal e ! O să am o vînătaie cît toate zilele şi, cu siguranţă, n-o fă po t umbla fără ciorapi.

Am mormăit nişte scuze, aducînd în sprijinul meu imprudenţa de a se fi culcat de-a latul drumului*

— Cînd mergi pe jos, te uiţi pe unde ca lc i! . . . Dacă nu eşti în stare să mergi singur, îţi iei o guver­nantă să te conducă !

în timp ce protesta astfel, se aşeză pe un trunchi răsturnat şi, ridicîndu-şi puţin fusta, începu să se descalţe liniştită. Surpriza mă paraliză.

Fără nici un fel de jenă examina cu tristeţe urm a roşie şi întinsă care îi însemnase piciorul. Puteam astfel admira, spre încîntarea mea, o gleznă perfect modelată.

— Sînt un sălbatic dacă am fost în stare să fac rău unui picior atît de frumos ! — exclamai ruşinat.

— Fără îndoială, un adevărat sălbatic ! .— confir­mă ea cu convingere. — Dar vrei să încerci, pe cît se poate, să repari stîngăcia de care ai dat dovadă?

— Ce întrebare !— Atunci pune mîna pe batista asta şi ud-o în

băltoaca din spatele copacilor.Am luat batista, din care se ridica un parfum îm -

bătător, ce mi se urca la cap. Cred că şi ochii necunos­cutei mă ameţiseră puţin.

— Ce mai aştepţi? — mă întrebă nerăbdătoare, văzînd că nu mă mişc din faţa ei.

încet, mă îndreptai spre groapă. Cînd era să moi în apă petecul de organdi, tînăra strigă :

— Nu acolo ! Nu vezi că e cu noroi? Mai la mij­loc !

Nu era prea comod să-i satisfac dorinţa. Sim­ţeam deja umezeala pătrunzîndu-mi în pantofi şi dacă aş fi înaintat, cu siguranţă că mă udam la picioare.

Dar cum să nu te sacrifici dacă ţi-o cere o tînără încîntătoare? A§a c‘ă, puţin după aceea, mă întoar- ceam triumfător cu batista udă.

— Dă-mi voie să repar eu răul pe care l*am făcut— am rugat-o îngenunchind lîngă ea.

22

Ou o mişcare bruscă mi-o smulse din mină şi o puse pe picior.

— Ce ghinion ! B atista e mică şi nu pot s-o leg.I-am oferit-o pe a mea, pe care încă nu o folosi­

sem. A luat-o şi văzînd că e de mătase, mă privi cu „ curiozitate.

Am profitat de ocazie pentru a-i arunca una din privirile mele cele mai pătrunzătoare, ceea ce, fără îndoială, a distrat-o, deoarece izbucni într-un rîs sonor.

în aceeaşi clipă, o voce neplăcută îi întrerupse brusc veselia:

— Miss ! Missa ! Nu ridicat fusta ! Oh ! Nu decent a ră ta t picior aşa !

O englezoaică — deoarece, evident, doar o en­glezoaică putea masacra gramatica în halul acesta— venea spre noi.

Dînd cu ochii de mine, se o p ri:— Cine este tipa asta care privit la domnişoara ?— Cel mai neîndemînatic om pe care l-am întîl-

n it pînă acum — răspunse frumoasa necunoscută, punîndu-şi liniştită ciorapul.

— Nu se poate ! .— Ai dreptate ! A tîta neglijenţă, chiar că nu e

de înţeles !Privirea întrebătoare a englezoaicei mergea de

la mine la tînără, ca şi cum ar fi vrut să citească pe feţele noastre ce se întîmplase. Eu nu ştiam ce ati­tudine să iau. Aveam un chef nebun să rîd, dar înţe­legeam că buna creştere mă obliga să păstrez o serio­z itate demnă.

— Cînd cunoscut la domnul?— Eu ? Pînă acum nu !— Yorbit cu un bărbat care nu cunoscut?Fetişcana dădu obraznic din u m eri:— Dacă îţi ftiehipui că mi-a făcut mare- plăcere

«ă-1 întilnesc. . .Se ridică şi îşi scutură muşchiul care i se prinsese

de rochie.Cu pălăria în mînă, mă înclinai, din nou, respec­

tuos în faţa ei şi punînd, poate involuntar, o mîn-

23

gîiere în voce şi o flacără în priviri, îi exprimai din nou întreaga mea compasiune.

— Yă rog, încă odată, să acceptaţi toate scuzele mele pentru acest neplăcut incident. . . Sînt dezolat de prostia m e a ... Aş vrea s-o repar dar nu ştiu cum.Cu toate acestea v-aş ruga să fiţi a tît de amabilă şi să-mi spuneţi unde aş putea afla . . .

Nu mă lăsa să termin.— In u t i l ! Răul n-a fost a tît de mare încît să

merite deranjul dv.— Ar fi pentru mine o fericire imensă dacă m-aş

linişti în privinţa urmărilor acestui accident — şop­tii cu voce mică, ca să mă audă doar ea.

îndreptă spre mine o privire rece şi severă.— Repet că e inutil, stimate domn !Schiţă un salut şi se îndepărtă, spunîndu-i înso- /

ţitoarei sale,- cu voce tare, fără să-i pese că s-ar pu­tea s-o aud :

— Ce caraghios ! îm i confundă picioarele cu un buştean, nu ştie să deosebească o apă curată de una murdară, poartă batistă de mătase şi, sînt convinsă, mă ia drept ce nu sînt.

— Nu a fost de mirare ! Mademoiselle arătat pi­cior la e l !

— Mis ! Chiar crezi că a văzut ?— Shocking ! V ă zu t! Om prost e curios !Vocile se îndepărtau şi n-am mai auzit răspunsul

tinerei. Sincer, mi-a părut rău. Aş fi v ru t să ştiu ee părere are despre mine.

Cînd cele două doamne dispărură printre copaci, m ă întorsei şi eu, încet, acasă.

Aventura aceasta îmi trezise din nou în mine toate instinctele de cuceritor. Cîrlionţii aurii ai ne­cunoscutei, ochii ei negri, tenul imaculat, ţinuta

24

zveltă şi elegantă, glezna bine modelată, m ul ei cristalin şi vocea cu intonaţii ghiduşe, toate acestea mă îmbătau.

Aş fi vrută să ştiu cine e şi unde locuieşte, dar după ce am fost atît de brutal — e drept fără voia mea — ar fi fost prea de to t să mai fiu şi indiscret.

Şederea mea la Dinard căpătă, deodată, un far­mec nou ; uitînd complet de verişoare şi de dorinţa mătuşii, începui să visez la ochii catifelaţi ai necu­noscutei mele.

TREI

La castel îl întîlnii pe de Kervec, care mă aştepta pe terasă.

— Felicitările mele, prietene, văd că eşti matinal. Dar, haide să ne grăbim. Doamnele ne aşteaptă la micul dejun şi cred că plimbarea ţi-a trezit apetitul.

Ne-am aşezat imediat la masă şi am constatat că verişoara mea cea mică to t nu venise.

— Yvette nu s-a întors încă? — întrebai.— S-a întors, dar cred că doarme. O s-o cunoşti

mai tîrziu şi sînt sigur că veţi deveni prieteni buni cu toate că e destul de năzdrăvană.

— O să te aducă la disperare — afirmă, cu voce joasă, Mărie Anne, care şedea în stînga mea;

— Crezi?— Cu siguranţă. Cum a aflat că vii s-a pregătit să

te facă să-ţi ieşi din sărite.— î ţ i sînt extrem de recunoscător pentru că mi-ai

spus. Crezi că se face să mă port şi eu cu ea în acelaşi fel?

— Fără îndoială. La război, ca la război.— E a tît de îngrozitor copilul ăsta ?— Dacă te-ar auzi că îi pui copil !— Nu-i place? Dar acum, pentru că nu ne aude,

e chiar a tît de poznaşă ?— Nu, doar infernală.Acest d iar era încuraja or.

26

— La urma urmelor, se poartă copilăreşte, — încheiai eu, plin de indulgenţă.

— Copilăreşte, copilăreşte, dar o să-ţi dea de furcă.

Zîmbii cu dispreţ, dar toate acestea avură darul de a mă face curios s-o cunosc pe domnişoară, chiar dacă, după aceea, o să doresc s-o văd la zece leghe de mine.

Cind a ] rînz intrai în salonul în care se afla re­unită întreaga familie, madame de Kervec veni în întâmpinarea mea.

— Domnule de Parrois, iat-o pe Yvette, de care întrebai azi-dimineaţă.

Mă întorsei s-o văd pe celebra verişoară, dar, deo­dată, rămăsei împietrit, fără să fiu în stare să articu­lez nici un sunet, recunoscînd în Yvette pe frumoasa mea necunoscută de azi-dimineaţă.

Ea, la rîndul ei, cînd mă văzu, izbucni într-un rîs cristalin, nestăvilit.

Nu ştiu cum aş putea descrie uimirea întipărită pe chipul celor de faţă, care asistau la această scenă ciudată.

Cînd tînăra mea verişoară redeveni serioasă, îmi întinse mîna.

— Nu voi uita niciodată forma originală şi ne­prevăzută în care ne-am cunoscut, dragul meu văr.

— Ai dreptate. Chiar dacă nu are alt avantaj decît că te face să rîzi.

îşi muşcă buzele pentru a-şi stăpîni un nou hohot.

— încă nu s-a terminat. Stai să vezi ce m utră o să facă Miss K a tt cînd o să te vadă.

— Y-aţi şi cunoscut ? — întrebă, în sfîrşit, de Kervec, care nu reuşise să priceapă nimic din discu­ţia noastră.

în puţine cuvinte, Y vette le povesti părinţilor eum ne-am întîlnit.

Nici nu termină bine, că intră englezoaica.Cînd dădu ochii fle mine, se zbîrli toată, de parcă

a r fi văzut cine ştie ce dihanie.— Ah ! Oh ! Domnul caraghioasă a ic i!

27

— Care domn? — întrebă Y vette cu aerul cel mai natural din lume.

— Cel văzut picioare la tine, dimineaţă !Şi spuse aceste cuvinte cu o asemenea expresie de

dezolare, încît îi răspunse un hohot general.Biata femeie, împietrită de uimire, căscă peste

măsură ochii şi gura şi nu mai zise nimic.Prînzul a fost deosebit de vesel. Cele patru fete

mai mici rîdeau din orice, în ciuda semnelor pe care sora cea mare le făcea, ca să se poarte cum se cuvine.

Yvette nu-şi dezlipea ochii de la mine, cu o pri­vire atît de batjocoritoare, încît îmi tăia pofta de mîncare prin insistenţa cu care îmi pîndea cele mai mici gesturi.

Avea dreptate Paul le Quereu cînd mi-a spus cît e de răzgîiată. Nu ştia să se poarte cum trebuie la masă şi îi dădea mult de furcă bietei guvernante, miss K att.

La desert şi-a mîncat prăjiturile într-un mod ori­ginal, dar puţin recomandabil de a fi im itat de fetele educate.

Cu vîrul degetului lua din cremă şi apoi o lingea cu poftă.

Miss K a tt se sufoca, iar Clothilde, în zadar îi arunca priviri ucigătoare. Yvette nu se lăsă pînă nu linse toată crema şi doar atunci, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, lăsă în farfurie foaia golită şi, su- rîzînd mulţumită, îşi adună mîinile,

Cînd ne-am ridicat de la masă, mă apropiai de ea pentru a-i spune :

— Felicitări pentru felul în care savurezi crema de la prăjituri.

— Fiecare mănîncă cum crede de cuviinţă. Nu to ţi se satură cînd îi văd pe alţii mîncînd.

— îm i reproşezi că te-am privit prea mult în timpul prînzului ? Mi se pare, însă, că şi dum neata. . .

— Cu mine e altceva ! De dimineaţă eram a tît de ocupată să-mi examinez bietul picior, încît n-am avut timp să te privesc. Dar, ce părere ţi-ai făcut despre mine după întîlnirea de azi-dimineaţă?

28

— Că eşti încîntătoare şi că ai cele mai frumoase glezne din cîte am văzut pînă acum.

Mă privi pieziş.— Te pricepi la aşa ceva?— Puţin.— în acest caz sînt încîntată de aprecierea dumi-

tale — declară în bătaie de joc. Apoi adăugă, încer­când să-şi ia un aer de circumstanţă : închipuie-ţi că miss K a tt e de părere că te uitai la gleznele mele cu un fel de spaimă, oarecum scandalizat că sînt îngră- zitor de urîte. Şi atunci m-am sim ţit umilită !

F ără să mai îmi dea timp să-i răspund sau să protestez împotriva unei astfel de opinii greşite, începu să rîdă şi fugi la surorile ei.

Uupă masă mi-a dat o mică probă de zburdăl­nicie.

Trebuie să ia masa cu noi un preot vîrstnic din- tr-o parohie apropiată. Cînd sosi, Y vette îi sări de gît şi îl sărută.

— Bună ziua, părinte ! Nici nu vă daţi seama ce plăcere ne face vizita dvs. !

— Ei, haide, haide, fetiţa mea, zise bătrînul res- pingînd-o cu blîndeţe. Eşti foarte amabilă şi-mi eşti tare dragă, dar ţi-am mai spus de atîtea o ri.. . n-ar trebui să fii a tît de expansivă... Nu te arunci de gîtul oamenilor atît de impetuos !

— Ce e rău în faptul că vă îmbrăţişez, părinte ? M-aţi văzut doar născîndu-mă.

— Asta aşa este. Eşti prietena mea şi te consider ca pe o nepoată.

— Deci pot să vă s ă ru t!— D a! D esigu r... în g en e ra l... dar un preot

nu se săru tă . . .— De ce? — protestă mica diavoliţă.— Nu văd de ce nu trebuie să vă arăt cit vă

iubesc şi cît vă stimez, iar pe unchiul Arthur mă obligă toţi să-l sărut şti nici măcar nu-1 pot suferi, fiindcă nu face niciodată ceea ce îl rog.

Preotul nu m ai. ştia ce să zică.— Fetiţa mea, asta nu se face pentru că nu e

frumos.

29

— Dar de ce? De ce? — exclamă Yvette. Nu ascult de ordine pe care nu le înţeleg.

— De ce? Ţi-am spus d o a r .. . ,De Kervec îi sări în ajutor bietului preot, care

era din ce în ce mai stînjenit.— Hai, Yvette, lasă-l pe părintele în pace ! N-ai

minte deloc! Ai fi în stare să-l săruţi pe domnul de Parrois? Şi cu părintele e acelaşi lucru.

Yvette se întoarse spre mine şi spuse:— De ce nu? E vărul meu !Şi înainte de a-i putea ghici intenţia, se aplecă şi

simţii pe obraz două sărutări sonore.Dacă un trăznet ar fi căzut din senin, cu sigu­

ran ţă că n-ar fi produs efectul pe care l-a avut acea­stă scenă.

Chiar şi madame de Kervec se. scandaliză.în ceea ce mă priveşte, îţi mărturisesc că liber­

ta tea verişoarei mele nu m-a jignit, nici nu mi-a displăcut, dimpotrivă !

— Yvette ! — porunci sever madame de Kervec.— Treci în camera ta ! Azi ai să mănînci singură !— De ce? — întrebă din nou tînăra neascultă­

toare. — E urît să-ţi săruţi vărul ?Tatăl, de team a unor noi explicaţii, care ar pu­

tea de naştere la noi întrebări, in terveni:— Lăsaţi-mi floricica mea albă în pace ! Nu-mi

certaţi privighetoarea ! O să aibă grijă viaţa să-i des­chidă ochii. Şi, într-adevăr, o sărutare atît de fră­ţească nici nu merită pedepsită.

De Kervec, care-şi adora fiica ş i . trem ura numai la ideea de a nu o vedea la masă, insistă pe lîngă so­ţie s-o ierte.

— Fie ! — acceptă ea. — Dar trebuie să stea potolită în timpul mesei. Dacă nu,'o trim it la culcare la prima năzbîtie pe care o mai face.

La cină Yvette stătea lîngă mine.— M-ai sărutat ca să-mi arăţi că m-ai iertat

pentru ceea ce s-a întîmplat de dimineaţă?— Că te-am. iertat ? Poate, dar n-a fost numa din

cauza asta.— Atunci?

30

— Am vrut să te sărut astăzi pentru că încă sîn- tem prieteni. Mîine, cine ştie. . .

— Mîine. . .— Poate că n-o să ne înţelegem atît de bine.— Frumoasă perspectivă ! Şi de ce ?— Poate şi pentru că ai u itat să-mi aduci ceva,

aşa cum le-ai adus surorilor mele.— Mîine voi repara greşeala draga mea verişoară.— Şi de ce nu astăzi ?— Pentru c ă . .. nu mai am cum.— Nu mai ai cum?— Nu. Este foarte tîrziu şi nu vei putea să-mi

apreciezi gestul.înţelegi că, după ce am văzut-o pe Yvette, nu

mă mai puteam gîndi să-i dăruiesc o păpuşă. Aş fi fost teribil de ridicol şi am avut întotdeauna groază de asemenea momente.

I-am dat, deci, acest răspuns vag, dar mai ră- mînea chestiunea cadoului pe care trebuia să-l aleg.

— Oricum — mi-am zis în sinea mea — voi alege ceva asemănător cu ceea ce am oferit surorilor-... Sarcina nu e uşoară, deoarece magazinele, în marea lor majoritate, s în t,închise acum . . . în sfîrşit, vedem noi mîine.

A doua zi am alergat prin toate magazinele din Dinard, fără să dau de ceea ce aş fi dorit. Tot ce îmi arătau era de o banalitate înfiorătoare şi, ori­cum, nu putea fi dăruit. M-am gîndit atunci la o bijuterie.

După noi căutări, am găsit, în sfîrşit, o brăţară originală şi, într-adevăr, frumoasă.

E ra un simplu cerc de aur, avînd încrustat un şir de pietre cu o strălucire deosebită.

— Aceste pietre — mă informă bijutierul — îşi schimbă culoarea şi devin mai întunecate, în funcţie de temperatură. Dimineaţa, de exemplu, pot fi verzi, după masa albastre, iar noaptea aproape negre.

— Ce curios ! Cum se numesc ?— Proserpine !— B răţara îmi place. Cît costă ?

31

— Şase sute de franci.— Şase sute de franci ? Cred că g lum iţi!— Deloc, domnule. Acesta este preţul. Şi asta

pentru că e puţină lume la Dinard. Peste două luni, fără nici un fel de problemă, o să mi se ofere o mie de franci şi chiar mai mult.

Banditul minţea cu neruşinare, deoarece simţise cît de mult îmi plăcea bijuteria şi n-a scăzut nici o centimă din preţ.

Am plătit, deci, şi am ieşit cti preţiosul meu p a ­cheţel.

Intorcîndu-mă acasă, am întîlnit-o în parc pe Yvette şi pe nelipsita guvernantă.

Culegeau flori.— E foarte plăcut să culegi flori pe un timp atît

de frumos, nu-i aşa?— E, într-adevăr, foarte plăcut — răspunse în­

ţepată Yvette — e o zi frumoasă. De fapt asta e sarcina mea zilnică. Nu ştiai ? — adăugă.

— Te distrează?— Nici chiar aşa ! E monoton să faci mereu ace­

laşi lucru ! Dar, toţi spun că eu nu sînt bună de ni­mic, dimineaţa, în casă. Clothilde a găsit pretestul acesta ca să scape de mine. Miss K a tt — continuă ea întoreîndu-se spre englezoaică — viei să fii atît de drăguţă şi să duci florile, deoarece Clothilde le aşteaptă. După aceea, poţi să te întorci din nou. Eu şi domnul de Parrois o să mergem încet pe aleea prin­cipală, dacă tovărăşia mea nu te deranjează — adăugă întoreîndu-se spre mine cu un surîs poznaş.

Mă înclinai ceremonios, dar în sinea mea profund m irat, deoarece mi-am dat seama că doreşte să ră- mînă singură cu mine.

De ieri, părerea mea despre ea se schimbase considerabil.

Cit timp n-o cunoscusem, o consideram fetiţa cea mai dulce din cîte sînt pe lume, dar, cind mi-am dat seama ce copil răzgîiat şi insuportabil este, entuzias­mul meu s-a răcit brusc si am trecut în defensivă.

Făcurăm cîţiva paşi îu linişte.

32

— Ai fost la Dinard în dimineaţa aceasta, nu-i aşa, dragul meu văr?

— Am fost. Aveam de pus o scrisoare la poştă.— Şi ceva de cumpărat pentru mine — adăugă

ea liotărît.Perspicacitatea ei mă suprinse.— Nu cumva mă înşel ?— Nu. într-adevăr, acesta a fost motivul care

m-a făcut să ies. Cine ţi-a spus?— Nimeni. Am ghicit din răspunsurile de ieri

seară. Deci, ai uitat de mine i— Să admitem că aşa ar fi. îm i dai voie să-mi

repar acum greşeala — i-am cerut, eu, înmînîndu-i cutiu ţa albă care conţinea brăţara.

— Cu cea mai mare plăcere ! Numai că îmi pare rău că ţi-am vorbit ieri despre asta. Am comis o indiscreţie.

— E ceva normal ! Dar, te asigur, chiar dacă nu spuneai nimic, eu to t mă gîndisem să-ţi ofer ceva.

— Mai bine aşa . . . Am vrut să-mi cer scuze şi ■de aceea am îndepărtat-o pe miss K att.

în timp ce vorbea, defăcea pachetului. Ridică uşor capacul şi văzu brăţara, ale cărei pietre aveau în clipa aceea o nuanţă nedefinită între verde şi albastru.

— Ce brăţară frumoasă ! exclamă ea, roşind de bucurie. E prea mult, domnule de Parrois, surorile mele o să fie geloase ! •

— Nu cred. Sînt prea nobile pentru a proceda astfel.

— Ce mulţumită sînt ! — spuse admirîndu-şi mîna.— Numai să-mi dea voie părinţii s-o port.

— De ce nu?în sinea mea eram şi eu de acord că nu tocmai o

brăţară ar fi fost cadoul cel mai nimerit pentru veri- şoara Yvette şi aşteptam destul de neliniştit, păre­rea părinţilor ei.

Fără îndoială, aceeaşi teamă o încerca şi pe ea, dar cum avea un spirit puţin înclinat spre meditaţii, luă hotărîrea să-şi pună brăţara la încheietura deli­cată a mîinii, unde venea minunat.

I - c. 38733

Zîmbi din nou fericită şi, arătîndu-mi brăţara, copilăreşte, îmi zise :

— Va rămîne aici cît timp vom fi prieteni buni. în ziua în care armonia dintre noi se va strica, o voi scoate.

— Ce idee ciudată !— Destul de comodă, în orice caz pentru a n e

înţelege fără cuvinte. Va fi un fel de pedeapsă pe care ţi-o voi da cînd mă voi supăra. Să dea Dumne­zeu să consimtă părinţii mei să păstrez această bi­juterie frumoasă.

O idee fericită îmi trecu prin cap. .— Vine ta tă l dumitale. Mă duc să vorbesc cu el.

Cred' că am găsit mijlocul de obţine consimţă- mîntul.

— Du-te, îmi spuse şăgalnic — şi dacă totul e cum trebuie, scoate-ţi pă lăria ; eu mă duc pe terasă, să aştept semnul !

Mă părăsi zglobie şi uşoară, iar eu, urmărind-o cu privirea, nu putui să nu zîmbesc, în tr-atît ţinuta» ei mîndră şi nobilă contrasta cu purtarea copilă­rească.

în cîţiva paşi îl ajunsei din urmă pe de Kervec, care, cu mîinile la spate, stătea de vorbă cu unul din consilierii municipali.

După ce acesta se despărţi de noi, îi spusei în puţine cuvinte castelanului ceea ce mi se întâm­plase.

î i povestii despre păpuşa cumpărată şi despre cît am fost de necăjit cînd am văzut-o pe Yvette -r i-am vorbit despre greutăţile întîmpinate la Dinard şi, în sfîrşit, despre brăţara cumpărată, evident, fără să îi spun cît mă costase.

— Trebuie să îi cumperi o cutie cu bomboane. Ie- şeai mai ieftin. îm i închipui ce sumă astronomică ai d a t !

— O cutie cu bomboane nu ar fi bucurat-o a tît de mult pe Yvette.

— Cred şi- eu ! Fetele astea, de cînd se nasc, încep să se gîndească la rochii, la dantele şi la biju­terii. Dar, dă-mi voie să-ţi spun, prietene, ai făcut

34

t

foarte bine că nu i-ai vorbit de păpuşă. Cred eă nu te-ar fi iertat niciodată.

Şi ideea i se păru atît de nostimă, încît începu să rîdă cu poftă.

— F iţi liniştit. Yoi şti să păstrez secretu l.. . îm i ■daţi voie să . . .

— Desigur — mă întrerupse el. — Şi aşa ai avut destulă bătaie de cap, nu vreau să te mai necăjesc şi eu cu prejudecăţile mele. Şi apoi, faptul că eşti rudă cu noi, cu toate că îndepărtată, îţi dă acest drept.

M-am u itat spre terasă şi a văzut-o pe Yvette plimbîndu-se dintr-o parte în alta. Mi-am ridicat uşor pălăria, aşa cum îmi recomandase. Şi atunci, fără să ţină seama de nimic, începu să danseze şi să bată din palme, de bucurie.

35

PATRU

Mai trecură cîteva zile fără să se întîmple nimic deosebit.

Pentru a-i face pe plac marchizei de Versin, de la care primisem o scrisoare lungă, îmi studiam veri- şoarele.

Pe şase foi lungi de hîrtie m ătuşa îmi cerea să» nu îi u it recomandările.

„Dragul meu fiu — îmi scria ea — ai datoria de onoare de a nu lăsa să se stingă numele. Amin- teşte-ţi că eşti ultimul reprezentant al ilustrei fa­milii de Parrois şi că Patria îţi cere fii care Bă ducă» mai departe tradiţiile nobililor tăi înaintaşi. Căsă- toreştete, Lucien. Voi muri împăcată numai după. ce-1 voi vedea botezat pe primul tău fiu”.

Toată scrisoarea era scrisă în asemenea termeni şi cum i-arn p u rta t întotdeauna mătuşii mele o sin­ceră afecţiune, mi-au trebuit şase zile ca s-o citesc toată. O pagină pe noapte era de ajuns pentru a mă face să adorm — tratam ent ce nu dă greş şi pe care îl recomand persoanelor nervoase sau care suferă de insomnii.

Biata mea mătuşă, dacă ar fi ştiut că proza ei îmi servea drept somnifer !

Cu toate acestea, în forai meu intim recunoşteam, şi partea bună a sfaturilor mătuşii. O soţie, un că­min, copii — a tît de cîntate de poeţi.

Mai rău e că realitatea e mult mai puţin plăcută, decît poezia. O soţie cicălitoare şi nişte copii mior­

36

lăiţi — iată cum se transformă paradisul în infern.Verisoaiele mele, fără nici o îndoială, erau fete

încîntătoare, dar nici una dintre ele nu mi se părea a fi tovarăşa ideală de viaţă, femeia în stare să-mi sucească capul a tît de tare, încît să i enunţ la liber­ta te . . . această scumpă libertate, a tît de preţuită de m ajoritatea burlacilor !

în zilele ploioase, dacă n-ar fi fost Yvette să mă distreze cu poznele şi drăciile ei, lîngă celelalte su­rori aş fi murit de plictiseală.

Cu Yvette n-aveai cum să te plictiseşti sau să te superi ! Nu-mi lăsa o clipă de tihnă, trebuie să fiu mereu cu ochii' în şapte, pentru a nu cădea în cap­canele pe care, dibace, mi le întindea, uneori.

De multe ori, conversaţia ei vioaie părea aiurită şi aparent fără rost. Merita s-o auzi. Am să-ţi dau o mică mostră :

— Eşti poet, domnule de Parrois ? — mă întrebă într-o zi, cînd mă surprinse privind pierdut la nes- fîrşitul albastru al mării.

— Cîteodată. . . dar foarte rar.— Poate că e mai bine. Fiindcă poeţii în care

credem şi îi considerăm buni şi generoşi, sînt în rea­litate reci şi egoişti!

— Sper să nu mă po'ţi acuza niciodată de astfel de defecte.

— Sper şi eu . . . De aceea porţi pantofi de lac ?— Nu văd rostul unei asemenea întrebări.— Ce întrebare?— Nu pricep ce poate avea un poet cu pantofii

de lac !— Nu pricepi?— Chiar deloc !— Nici eu ! !— ! !Din aceste rînduri poate ai să crezi că verişoara

mea, Yvette, era o gîsculiţă.Te înşeli, dragul meu. Xşi sublinia cuvintele cu un

zîmbet a tît de maliţios, imprimînd gurii un surîs poznaş, încît pe loc îţi dădeai seama că fetişcana asta drăguţă se distrează pe seama ta.

37

Felul său de a zîmbi merita un poem. N-am cu­noscut încă pe cineva care să aibă un zîmbet a tît de deschis şi în acelaşi timp, atît de expresiv.

Şi pentru ca s-o poţi cunoaşte mai bine, îţi voi povesti cîteva din poznele pe care mi le-a făcut.

într-o zi, nu ştiu cum, reuşi să-mi scoată batista din buzunar şi să mi-o înlocuiască c u . . . dar să nu anticipăm !

Chiar în acea zi erau mai multe persoane în vi­zită, iar eu simţeam un început de guturai. Lucru absolut banal, care se întîmplă oricui.

Avînd nevoie de'batistă, o căutai în buzunar şi scosei un obiect grosolan, căruia la început, nu-i dădui nici o atenţie.

î l desfăcui.Ce oroare ! Nici mai mult, nici mai puţin, era un

şerveţel de copil, cu o căldăruşă şi o lopeţică brodate cu roşu..

Miloasă, Y vette îmi dădu miniusculul petec de organdi, cu care, de obicei, îşi şterge năsucul tran ­dafiriu. Dar drăcoaica a calculat în aşa fel lucrurile, încît toţi cei de faţă şi-au dat seama de incident şi, oricîte eforturi au făcut să rămînă serioşi, n-au reuşit să-şi stăpînească hohotele.

Cum e normal, am făcut la fel cu ceilalţi. . . ara rîs şi eu, dar destul de mînzeşte, te asigur !

Altă dată, am hotărît să ne plimbăm la Pararn^.Cînd, la plecare, am vrut să-mi pun pălăria pe

care o lăsasem în cuierul din vestibul n-am reuşit. E ra foarte strim tă şi nu-mi intra pe cap.

După ce am controlat iniţialele din interior şi am văzut că e a mea, m-am urcat în trăsură cu pălăria în mînă, pentru a nu-i face să mă aştepte pe ceilalţi. Aveam intenţia să caut, în timpul drumului, cauza micşorării acelui complement al vestimentaţiei mele. Am cercetat-o şi n-am găsit nimic anormal la ea ! Am încercat să mi-o pun din nou. Im posibil! îmi era foarte mică şi stătea pe vîrful capului.

Verişoarele mele începură să rîdă, în afară de Yvette, care se încăpăţîna să privească pe geamul landoului şoseaua albă şi prăfuită.

38

Atitudinea ei mă făcu să nu mai am nici un fel de îndoială. E a era au1 oarea !

Privii mai atent la nefericita mea pălăfie şi, văzui că, între banda de piele din interior şi paiul din care era confecţionată, cineva băgase un sul de hîr- tie. î l desfăcui. E ra un jumaL

— Foarte practici pentru a fi citit în timpul drumului — am spus în glumă. — Dar cum, din nefe­ricire, îmi cumpăr întotdeauna pălăriile pe măsură, îmi e imposibil să le mai adaug şi astfel de podoabă.

P upă ce am îm păturit jurnalul cu grijă, i l-am dat Yvettei.

— Dă-mi voie să-ţi restitui jurnalul şi să-ţi mul­ţumesc pentru atenţie. “Dar nu-mi place să citesc cînd merg la plimbare.

— D a r. . . n-am fost eu autoarea — protestă zglobie.

— Spune mai bine că nu vrei să mărturiseşti. în orice caz, umilul dumitale sclav, nu vede de ce n-ar putea să te considere autoarea poznei.

Cu altă ocazie a reuşit să-mi pună în fiecare din buzunarele hainei cîte un pietroi greu şi eu, timp de două ore, pasionat de o aventură africană pe care de Kervec mi-o povestea, m-am plimbat încărcat cu asemenea balast.

De frică să nu mai rîdă de mine am devenit mai neîncrezător şi atunci i-a fost mai greu sa-şi conti­nue farsele.

Şi-a schimbat şi ea tactica, ceea ce era şi mai ne­plăcut.

în tr-o dimineaţă, pe cînd eram la micul dejun, se întoarse spre mine şi mă întrebă cu cel mai nevi­novat aer din lume :

— Domnule de Parrois, care este deosebirea dintre o rîşniţă de cafea şi o zaharniţă?

Am crezut că e vorba de vreuna din ghicitorile pe care le spun des copiii. Mi-am stors creierii, m-am gîndit, m-am răzgîndit şi n-am găsit nimic.

— Mă dau b ă tu t ! — zisei, în sfîrşit.— Te-ai gîndit bine ?

39

— M-am gîndit şi n-am reuşit să ghicesc. D ar, la urma urmelor, care e deosebirea?

— Care e deosebirea? Păi te-am întrebat, tocmai pentru că n-o ştiam.

Nu mai are rost să spun că, în ciuda privirilor Clothildei, cele trei surori izbucniră în rîs. Cît despre Yvette, îşi păstră seriozitatea imperturbabilă şi con­tinuă să mănînce pîine prăjită şi cafea cu lapte, cu cel mai liniştit aer din lume.

— E extraordinar — zise ea într-un sfîrşit cu aere de savantă — ce spirit de observaţie poţi avea ! Neapărat, trebuie să existe o deosebire între o rîş- n iţă de cafea şi o zaharniţă. Yăd că pînă acum n-ai binevoit să acorzi atenţie acestor banale obiecte casnice.

— Ce plăcere simţi — am întrebat-o cînd ne-am ridicat de la masă — să-ţi baţi mereu joc de m ine. . . Te distrează?

— Nespus de mult. î ţ i admir răb d area! Eşti prima persoană alături de care mă aflu de a tîta tim p fără să mă cert.

— O să devin un încrezut! Dar, n-ai putea să mă scuteşti un pic?

— Dacă aşa doreşti. . . numai c ă . . . eşti sigur că nu te vei căi de cererea aceasta?

— Niciodată ! — afirmai foarte convins.Cu toate acestea, mărturisesc că timp de două

zile, în care m-a lăsat în pace, m-am simţit a tît de plictisit, încît eu am fost primul care am căutat-o, ba chiar am provocat-o. Am avut cu diavoliţa asta de fată nişte discuţii nostime şi încîntătoare.

Se întîmplă, totuşi, ca în cursul certurilor noas­tre, datorită vreunei glume din care ieşeam şifonat, să mă simt rănit în orgoliul meu de bărbat şi să dau acestor nevinovate pozne — după cum vei vedea în cele ce urmează — o importanţă pe care n-o meri­tau.

într-o dimineaţă în care de Kervec mergea cu familia să asiste la o decernare de premii, în timp ce

40\

4

doamnele se pregăteau pentru serbare, eu hoină­ream prin încăperi, cu speranţa de a da de Yvette, pentru a o necăji puţin.

Clothilde, care apăru din senin, îmi întrerupse plimbarea.

— Vrei să te distrezi puţin, domnule de Parrois?— Ou cea mai mare plăcere.— Atunci, du-te să asişti la lecţia de pian a

Yvettei. î ţ i promit că n-ai să te plictiseşti.— Yvette are oră? Am căutat-o peste to t şi

n-am dat de ea.— N-ai fost unde trebuie. Lecţia de pian a

Yvettei e ceva senzaţional. Cum mama nu putea suporta toată zdrăngăneala asta, a trimis-o să-şi facă ora în pavilionul de jos, dintre pini. Acolo îşi asasinează Yvette - sonatele şi cîntă cît o ţine gura melodii gingaşe. -

— Deci sora dumitale e o negaţie muzicală?Clothilde surise :

— Du-te s-o auzi şi judecă singur !— Mă tem să nu fiu indiscret.— în nici un caz. Ferestrele pavilionului sint

larg deschise şi oricine poate auzi ce se petrece acolo.Fără grabă, mă îndreptai spre pavilion, care se

afla la vreo cincizeci de'Jnetri de castel.Spun „fără grabă” , deoarece perspectiva de a-mi

fi sparte timpanele nu mă prea încînta.Eram încă destul de departe, cînd se auzi vocea

iritată a Yvettei :— Vă înşelaţi doamnă. Am studiat piesa !— Nu s-ar spune ! De şase săptămîni o to t repeţi

şi încă n-ai reuşit să treci de- introducere.— Dar dacă vă spun că o ştiu pe de rost pînă la

ultima notă?— Atunci, de ce nu cînţi ?— Fiindcă nu apuc să cînt nici prijnele măsuri şi

dumneavoastră mă opriţi. Nu mai su p o rt!— Mademoiselle ! Mademoiselle ! — strigă vocea

ascuţită a englezoaicei. Atenţie cum v o rb it! Nu se poate consimte pu rta t aşa cu profesoara distinsă cum doam na!

41

— Nu vă contest meritele. Vă cer numai să fiţi la fel de indulgentă cu mine, cum sînteţi cu surorile mele.

— Surorile dumneavoastră studiază cu mai m ultă plăcere, este deci normal să 16 arăt că sînt m ulţu­mită. Să vedem, doriţi să repetaţi încă odată bucata ?

— Nu. Sînt obosită şi nu mai cînt.— Cum doriţi. Dar datoria mea este să-l infor­

mez pe domnul de Kervec asupra acestui incident.— Făceţi-vă datoria, doamnă ! — i-o trînti veri-

şoara mea pe un ton impertinent.în clipa urm ătoare ieşi din pavilion o femeie

în a ltă şi slabă, în culmea furiei.Trecu pe lîngă mine fără să mă vadă, exprimîa-

du-şi profunda nemulţumire cu voce tare :— Dumnezeule ! Ce lipsă de educaţie ! Cît de

tare mă scîîie !Speranţa de a o vedea pe Y vette înfuriată, îmi

dădu curaj să-i înfrunt mînia.Nu se ridicase încă' de la plan. Ochii ei negri

aruncau fulgere de mînie, iar năsucul trandafiriu îl frem ăta ca la pisicile înfuriate.

în tr-un colţ al camerei, miss K a tt, aşezată pe un scăunel scund, număra cu încăpăţînate ochiurile de pe andrele, fără să încerce s-o potolească pe Yvette.

Cu cît bătea mai m ult din picioare, pradă furiei, eu a tît mai m ult guvernanta se apleca asupra lu­crului de mînă.

— Gata lecţia, Y vette! — o întrebai în glumă,— Ai fost aici şi ai auzit totul, nu-i aşa ! E şti de

acord că e ceva de nesuportat !— într-adevăr, o deplîng sincer pe profesoara

ta.— Ce-ai spus? — exclamă Y vette sărind ca din

puşcă.— Exact ceea ce gîndesc — răspunsei, privind-o

cu duioşie.— Şi dumneata mă învinovăţeşti? — continuă

privindu-mă în ochi.

42

— Să te învinovăţesc ? Doamne fereşte ! Dar nici nu-ţi dau dreptate, fii sigură !

Oftă adine şi se aşeză din nou. îş i puse coatele pe clape şi-şi cuprinse capul cu manile.

Mă aşezai pe scaunul pe care, mai înainte, şezuse profesoara.

— E atît de greu de executat bucata asta? — o întrebai.

Cu siguranţă să nu mi-a auzit întrebarea, deoa­rece n-a răspuns nimic.

Privea fix în păm înt şi pe frunte i se săpase o cută adm că.

— Eşti supărată şi pe mine, draga mea veri­şoară, întrebai' luîndu-i mîna.

Tresări.— De ce ai venit să mă necăjeşti ?— E vina mea că sînt obligat să te ce it ?Nu răspunse imediat.— Mă judeci după aparenţe, domnule de Parrois,

spuse, în sfîrşit. Ştiu că te pricepi la muzică. Fii pro­fesorul meu în dimineaţa asta. Şi spune-mi după aceea, sincer, părerea dumitale.

— H m .. . Poare ar fi mai bine să nu înceiei. N-aş vrea 'să te superi pe mine.

— Şi ce dacă?— Ce dacă? Dacă ai să te porţi cu mine cum tc-ai

p u rta t adineauri cu b iata profesoară, cu.siguranţă că mă voi supăra şi ar fi foarte neplăcut pentru mine.

— Atunci îţi promit că voi îi răbdătoare, chiar dacă îmi vei face vreo observaţie nedreaptă. Vrei să încep?

Dădui din cap în semn de aprobare.P rivită din profil, era drăgălaşă şi graţioasă. Bu­

clele care îi încadrau ovalul perfect al feţei formau o cunună do aur. Buzele fine şi delicate, gîtul alb şi rotund care ieşea din decolteul rochiei, pieptul care tresălta încă de supărare, toate acestea îmi produ­ceau o îneîntare a tît de puternică, încît, privind-o, uitai de rolul meu de profesor. Cînd m-am u itat la guvernantă, am văzut că datorită efortului de a nu­

43

m ăra ochiurile, adormise deasupra andrelelor şi, nu ştiu de ce, acest lucru îmi făcu nespusă plăcere..

Yvette, căreia nici măcar nu-i trecea prin cap la ce mă gîndesc, continua să cînte liniştită.

Degetele-i alergau pe clape şi puteam admira, în voie, încheietura fină a braţului, pe care scînteia încă brăţara mea.

— Ce zici ? Am cîntat bine ? — mă întreabă, deodată, încetînd să mai cînte.

Tresării.. . eram foarte departe.— Foarte bine ! Admirabil chiar !Eoşi de încîntare.Poate că lauda era prea exagerată. Totuşi, tre ­

buie să recunosc că s-a descurcat destul de b in e ; ritm , modulaţie, to tu l fusese bine înţeles. Doar la un pasaj dificil avusese o uşoară ezitare.

— Deci, ţi-am demonstrat că am studiat şi că profesoara n-a av u t dreptate să mă certe.

Eşti sigură că i-ai cîntat şi ei cu aceeaşi bună­voinţă cu care mi-ai cîntat mie?

— Nu, nu i-am cîntat — îmi mărturisi cu greu.— De ce ?— Pentru că îmi place s-o necăjesc.— Cum se p oate? Ce plăcere simţi să enervezi

oamenii ?— Nu pe toţi- Dacă ai vredea-o cît de cara- -

ghioasă e cind se supără. Are proteză şi, cum în ast­fel de ocazii vorbeşte foarte repede, dinţii i se mişcă şi mă distrează teribil.

N-am putu t să nu zîmbesc.La urma urmelor, nu era a tît de grav.Yvette adăugă pe un ton convingător:— îm i pare rău că n-ai venit mai drevreme. Pu­

teai judeca singur.— Altă dată. Dar nu ştiu dacă ai văzut că a ple­

cat de aici foarte nemulţumită şi că s-o dus direct la părinţii tăi să se plîngă.

— M-am obişnuit cu asta.— Bine, dar cu ce preţ ?— Restul zilei mă obligă să stau în casă.— Plăteşti cam scump plăcerea de a o necăji.

44

— Aşa spune şi miss K att.— Am văzut că guvernanta a adormit cu lucrul

In mînă, î i dai a tît de m ult de furcă, încît nu-i ajunge noaptea să se odihnească?

— Buna mea miss K att — murmură cu voce joasă. A v ru t să mă aju te ieri şi ne-am pierdut o bună p arte din noapte cu cusutul.

— Dumnezeule ! Ce activitate ! Şi de ce atîta grabă că trebuie să lucraţi şi noaptea?

— De ce atîta grabă ? E vorba de un trusou pen­tru un copilaş care încă nu s-a născut şi ai cărui părinţi sînt foarte săraci. Totul trebuie să fie gata poimîine.

Vorbea simplu, considerînd normal acest gest caritabil.

Mă uitam la ea emoţionat.în domnişoara aceasta de familie, căreia nu-i

păsa dacă îşi pierde noaptea ca să îmbrace un copil sărac, nu mai era nimic din drăcoaica poznaşă de Yvette. Nu mai era tînăra aiurită, îmi apărea, deo­dată , alta, mai m atură şi de o mie de ori mai fru­moasă. N u mai aveam în fa ţa mea un copil. Era o femeie inimoasă, gata să înlăture toate am arurile. . . un suflet în stare de orice sacrificiu.

în ciuda tonului glumeţ, vocea îmi trem ura cînd îi răspunsei:

— Un gest frumos, draga mea. Dar pentru a fi complet, du-te la profesoara, pe care o zăresc pe te­rasă, aşteptîndu-1, pe ta tă l tă u . ..

— Să mă duc la ea? De ce? Nu mă interesează !— Nici măcar nu vrei să-mi faci o plăcere?— Dumitale?— Da, mie. Pentru că îţi voi simţi lipsa toată

ziua.Ezită.— Nu, 11-am să-i cer scuze. Mi-ar ţine o predică

lungă cît o zi de post, aşa că mai bine rămîn în casă, decît să aud numai reproşuri.

— în cazul acesta, e m ai rău pentru mine !— Chiar aşa ! Mai rău pentru dumneata ! — răs­

punse în glumă. — Pe mîine, dragul meu văr !

49

— De ce, pe mîine?— Pentru că peste puţin timp o să vină după

mine să mă pedepsească.— Şi a cui e vina?Nu răspunse.î i luai mîna mică pe care ini-o întinsese şi o ţinui

între ale inele mai mult decît o cereau convenienţele.Mă privi m irată. Mă făceam că îi examinez ine­

lele.Un deget era plin de înţepături.— Din cauza luciului de azi noapte ai degetul în

halul ăsta ?— Da. Dar de ce te uiţi numai la el? Celelalte

sînt şi mai frumoase !— Da, dar acesta îmi place cel mai mult.Şi, pentru a o convinge mai bine, îl sărutai.— Eşti nebun ! — exclamă brusc, cu vocea schim­

bată, trăgîndu-se înapoi. D atorită acestei mişcări bruşte, trîn ti scaunul de la pian. Zgomotul căderii o trezi pe missi K a tt, care tresări.

— Ce, miss? încă supărat?— Cum să nu ! Toată lumea parcă s-a vorbit as­

tăzi să mă scoată din sărite ! Pînă şi domnul de Parrois rîde de m in e ... Mergem, miss?

Şi fără să aştepte ca aceasta să-şi strîngă lucrul, ieşi din pavilion în graba mare.

Reacţia ei fusese a tît de neaşteptată, încît, tre­zit brusc la realitate, mă ridicai cu un aer prostesc, tacînd-o pe englezoaica să rîdă.

— Ai fost speriat cu mademoiselle, domnul de Parrois ?

— Vă mărturisesc-că puţin . . .— Copil minunat ! Eu, bine cunoaşte la ea. Am

avut pentru ea mare dragoste. Cînd domnul cunos­cut mai bine pe ea, văzut cît eu am iubit la ea.

Ani mormăit cîteva cuvinte, arătînd că sînt de acord cu meritele Yvettei şi, temîndu-mă de vorbăr- ria englezoaicei, ieşii în grabă.

Mă simţeam profund mişcat şi nu înţelegeam încă bine ce m-a apucat de i-am sărutat mîna acestei puştoaice ...

46

Cînd mă întorceam la castel îl văeui pe de Kervec, care se plimba de colo pînă colo vădit indispus.

— Cum s-o fac eu pe Yvette să aibă m inte? — exclamă, cînd mă zări.

— Yă referiţi la ora de pian ?— Deci ai aflg,t ?. . . E insuportabilă ! Profesoara

mi-a spus că nu îi mai dă lecţii.— Poate că doamna aceasta se supără prea. uşor

Y vette nu mi se pare a tît de vinovată, pe cît vrea ea să o facă.

— Chiar aşa să fie, to t sînt obligat să o pedep­sesc şi mă doare inîma. Mai ales astăzi, cînd o să facem o excursie cu iahtul şi am atîta nevoie de ea !

Oftă adînc şi eu zîmbii, văzîndu-i slăbiciunile pentru Yvette.

— Zîmbeşti, continuă el, dar dacă ai şti cum face orice fără să crîcnească. î ţ i face plăcere s-o vezi cxecutînd manevrele pe iaht, sub comanda mea.

— în cazul acesta nu o pedepsiţi. Yeţi fi mulţu­m it şi eu de asemenea deoarece voi constata cît de bine se pricepe la navigaţie. De altfel, cred că şi Yvette regretă ieşirea pe care a avut-o.

— Cred şi eu — âprobă el fericit că mă aude apărîndu-i fata.

— Fie — hotărî, în sfîrşit. O să-i fac o morală straşnică şi cu asta terminăm discuţia.

47

CINCI

După nîasă, cînd ne îndreptam spre cheiul unde se afla ancorat iahtul, y v e tte se apropie de mine.

— Nu aştepta să-ţi mulţumesc, domnule de Parrois ! — îmi spuse.

— Pentru ce, draga mea verişoară?— Nu te-am însărcinat să-mi aperi 'cauza pe

lîngă ta ta şi puteai foarte bine să nu o faci.Mă uitai la ea eu uimire.— Credeam că o să-ţi facă plăcere. îm i pare rău

că m-am înşelat.— Cu toate astea ai văzut cît de mult doream să

rămîn acasă.— N-am priceput nimic şi n-aveam cum să-ţi

ghicesc dorinţa. . . Dimpotrivă, am crezut că plim­barea aceasta te va tenta.

— în orice altă zi n-aş fi zis ba, dar astăi am motivele mele să nu vreau să ies.

Privirea mea exprima surpriza pe care mi-o trezeau cuvintele sale.

— Dumnezeule ! exclamă supărată. Te uiţi la mine de parcă aş fi o nebună.

— Adevărat e că asta e impresia pe care mi-o laşi.

— î ţ i mulţumesc tare mult, domnule de Parrois f Pot să ştiu din ce cauză mă consideri aşa? Nu sînt liberă să stau acasă cînd am chef?

48

Părea foarte furioasă şi, în timp ce vorbea, scote», nervoasă cu vîrful pantofului pietricele mici de pe' alee, pe care le arunca departe.

— Mi se pare că-mi exagerezi vina şi cauţi motiv de ceartă. Dacă e aşa, nu mă mai amestec. Am făcut rău, de dimineaţă, că ni-am băgat undenu e treaba mea. Pentru asta îţi prezint scuzele mele şi îţi pro­m it că altă dată voi fi mai rezervat.

Mă îndepărtai, Iăsînd-o descumpănită de replica mea tăioasă.

Adevărul e că eram furios !E ra prima ceartă serioasă pe care o aveam cu

Y vette şi eram uimit că mă impresiona atît. de tare. Mă întrebam în sinea mea cum poate un bărbat de treizeci de ani să dea importanţă unei puştoaice de şaptesprezece, pe care nu dai doi bani şi, pe deasupra şi prost crescută.

Cu toate acestea, mă simţeam a tît de jignit, încît mă hotărîi să mă răzbun pe despotismul ei, s-o pe­depsesc, făcîndu-mă că puţin îmi pasă de cearta noastră ; pur şi simplu s-o ignor.

Dacă aş fi analizat aceste fapte cu mai mult bun simţ şi logică mi-aş fi dat seama cît sînt de absurd,, deoarece toată după amiaza am evitat să mă uit la Yvetle şi, pentru a-mi ascunde ciuda, mă prefăceam că sînt de o veselie nebună. N-am fost niciodată atît de p lin .de vervă şi, datorită glumelor mele, spon­tane şi reuşite, toţi pasageiii iahtului rîdeau cu poftă.

Doar Yvette era întunecată şi tăcută.De cîteva ori s-a apropiat de grupul nostru şi s-a

sprijinit de bord, stînd de o parte.Şi — ce inconsecventă e inima omului ! — cu cît

o vedeam mai tristă, cu atît mă prefăceam mai vesel.De mai multe ori de Kervec şi-a chemat fiica

pentru a o pune să execute mici manevre, dar pri­mea mereu acelaşi răspuns :

— Nu, tată, azi nu sînt dispusă. Lumea şi-ar face o idee greşită despre calităţile mele de marinar.

— Şi eu, care îi promisesem lui de Parrois că are să te admire.

- C. 38749

— O să mă admire altă dată, tăticule.Şi din nou cădea în reverie, privind pierdută linia

orizontului.La puţin timp se servi o gustare uşoară, compusă

din mezeluri şi diferite dulciuri. Clothilde îşi chemă sora mai mică pentru a o ajuta.

• Graţioasă, cu un surîs adorabil, deoarece, orice s-ar fi întîmplat ştia, atunci cînd voia, să fie amabilă şi politicoasă, verişoara mea trecea de la un invitat la altul, oferindu-le prăjituri. Cînd îmi veni rîndul, observai că mă privea insistent. Intenţionat, m ă făcui că nu-i văd privirea şi, servindu-mă, îmi conti- nuai degajat conversaţia cu Claire Devaire.

Seara m-am p urta t în acelaşi fel. Voiam să-i dau o lecţie s-o usture. .. de ce oare? N-aş putea spune.

Purtarea ei fa ţă de mine mă necăjise tarft. Făcu­sem totul, animat de cele mai bune intenţii, ca să-i fac o plăcere, iar domnişoara considera că eu mă amestec unde nu e treaba mea.

F ata asta insuportabilă uita, într-adevăr, că eu eram oaspetele tatălu i său . . . şi încă un oaspete de prim rang, plin de el. Se purta cu mine de parcă aş fi fost un băieţandru de vîrsta e i! Trebuia să se ter­mine odată, fiindcă eram sătul să to t fiu jucăria ei.

Şi aşa începui să adun to t felul de probe care îmi măreau supărarea şi mă determinau s-o fac să simtă că de fapt aveam dreptul să se ocupe de mine.

Azi, cînd mă gîndesc la toate acestea, văd cît eram de ridicol, dar te asigur că atunci eram tare supărat pe ea.

Seara a avut loc un bal. După cum bănuieşti nu m-am dus s-o invit pe Yvette la dans, dar în clipa în care o conduceam pe una din surorile ei la loc, îmi tăie calea şi îmi z ise :

— V-am rezervat valsul următor, domnule de Parrois !

Am fost ten ta t să mă scuz, pretextînd că trebuie să dansez cu altcineva, dar privirea ei rugătoare mă mişcă şi răspunsei:

— Mulţumesc. • Chiar acum aveam intenţia să te invit.

50

î i străluceau ochii de bucurie.Cînd la pian răsunară primele acorduri ale val­

sului promis, am invitat-o.încenurăm să dansăm şi, în timp ce ne roteam

în tăcere, îmi dădui seama că sînt îngrozitor de emo­ţionat cînd o ţin în braţe.

— Ştii de ce am insistat alît de m ult să stau acasă 1

— N u mă interesează, dragă verişoară.— Nu fii rău ! — exclamă, în timp ce ochii i se-

umpleau de lacrimi. — N-are importanţă, chiar şi aşa, to t am să-ţi spun. Voiam să mai lucrez ceva la trusoul de care ţi-am vorbit. . . Aşa că, vezi, nu era de încăpăţînare. . .

Tăceam, fiindcă nu ştiam ce să răspund la aseme­nea explicaţie.

— Crezi, oare, că dacă n-ar fi fost motivul acesta, aş fi refuzat, de dimineaţă, să-i cer scuze profesoarei de pian, aşa cum m-ai r u g a t . .. ca sărţifiupe plac?

Şi sublime cu bună ştiinţă să-ţi jiu .— Am u itat şi de cererea mea şi de refuzul tău,

replicai, îndîrjit, în faţa unei capitulări a tît de uşoare.— Nu vreau să par nici mai bună nici mai rea

decît sînt. Şi acum, gatŞj s-a term inat?— Ce?— Cearta noastră !— Mi se pare, totuşi, că recenta ta mărturisire

n-a micşorat cu nimic vina mea faţă de tine.— Cît sînt de orgolioşi bărbaţii ! — şopti ea.

încă mai eşti supărat pe mine. Vrei să-ţi mai cer şi alte scuze?

— N-are ro s t. . . Dacă îţi spun că n-am dat multă importanţă incidentului. . . La început am fost am ărît că te-am necăjit. După aceea, m-am gîndit că am făcut-o animat de cele mai bune-intenţii, crezînd că am să-ţi fac o plăcere şi remuşcările mele s-au topit.

Nu răspunse nimic şi terminarăm valsul în tăcere.Timp de două sau trei zile, datorită acestei neîn­

ţelegeri, relaţiile noastre au fost cam încordate.

51

îm i tratam verişoara cu mai m ultă politeţe, iar ea, la rîndul său, era foarte rezervată faţă de mine. Situaţia aceasta ar fi pu tu t să se prelungească la nesfîrşit, dacă neastîmpărul ei nu ar fi îmboldit-o să mă necăjească din nou.

în tr-o după amiază ploioasă în care doamnele — mama şi fiicele — trebuiau să meargă la o reuniune pregătitoare a unei serbări de caritate, am rămas singur la caste l; de Kervec plecase şi el la Dinard cu nu ştiu ce treabă.

Mă instalasem comod pe terasă, într-un fotoliu de rafie, la adăpost de ploaie şi, cu gîndul de a nu ieşi din casă, eram hotărît să-mi petrec toată după amiaza citind.

înainte de a pleca, Yvette — care are mereu atenţii drăgălaşe faţă de oaspeţii tatălu i său în gene­ra l şi fa ţă de mine, în special, în ciuda deselor noas­tre dispute — Yvette, cum spuneam, îmi aduse ju r­nalele din Paris. Erau neatinse, cu banderola lipită.

— încearcă să nu te plictiseşti prea mult în tim ­pul absenţei noastre — îmi recomandă ea cti un surîs cald şi îm bietor. . .

Şi, cu un gest de delicată prietenie, se aplecă spre mine şi-mi şopti aceste cuvinte de îmbărbătare :

— Puţină răbdare, domnule de Parrois ! Voi face în aşa fel încît mama să nu întîrzie prea mult şi mă voi întoarce la timp pentru a-ţi servi o ceaş®ă de ceai. . . Pe curînd . . .

— Pe curînd, dragă verişoară — îi răspunsei pe acelaşi ton discret care părea că ţese între noi o mulţime de legături nevăzute. O să avem timp să jucăm o partidă de şah înainte de cină, dacă vrei.

— Grozavă idee ! îm i place teribil să jucăm îm­preună şi astă seară simt că o să te bat. La revedere . pe curînd !

Se îndepărtă, uşoară, să-şi ajungă din urmă mama şi surorile.

O urmăream cu ochii, cu un zîmbet pe buze.

53

— E încîntătoare ! O adevărată rază de soare, care luminează totul cu graţia sa !

Elogiul meu era sîncer. Atenţiile sale îmi înfrîn- seseră egoismul. Yoia să mă simt bine, îmi zîmbise si asta îmi era de ajuns pentru a o găsi încîntătoare.

Noi, celibatarii uşuratici şi inconstanţi, ne tre­zim de multe ori căzuţi în admiraţia surorilor noas­tre sau a prietenelor lor, a căror naiyitate ne încîntă.

Cu o privire indulgentă, mă uitam după silueta graţioasă care se îndepărta.

La o cotitură, înainte de a intra în pîlcul de co­paci, care avea s-o ascundă privilor mele, Yvette se întoarse şi-mi făcu un semn prietenesc cu mîna.

Cred că aşteptam un asemenea gest de rămas bun şi dacă Yvette nu l-ar fi făcut, aş fi fost tare deza­măgit. De aceea, în grabă, i-am răspuns şi eu.

Salutul pe care mi-1 adresă cu mîna sa fină îmi pătrunse întreaga fiinţă, dîndu-mi o stare de mulţu­mire şi simţindu-mă cît se poate de fericit, mă insta­lai mai bine în fotoliu.

— Fără îndoială că Yvette, cu toate defectele ei, este o fa tă minunată.

în clipa aceea chiar şi obrăzniciile ei mi se pă­reau suportab ile .;. era să scriu foarte simpatice.

Mi-am aprins o ţigară şi mi-am despăturit încet ziarele. Erau patru şi, cum nu aveam altceva de ei- tit, nici răbdare ca să ies din trîndăveala şi toro­peala în care mă afundasem confortabil, le-am citit de la primul la ultimul rînd.

Cu toate acestea lectura mă entuziasma destul de p u ţin ; ziarele nu aduceau nici cea mai mică nou­ta te !

— Ce speculanţi sînt şi ziariştii ăştia ! Pun mîna pe cîte un subiect, îl învîrtesc pe toate părţile şi tră ­iesc de pe urma lui săptămîni în şir. Ia te uită, de cît tim p vorbesc despre' incidentul de la Danzig ! Şi cîte articole despre procesul fraţilor Hardon !

Şi, conştiincios, citii patru articole pe aceeaşi tem ă în fiecare din cele patru jurnale.! Frazele erau diferite, dar sensul era exact acelaşi, deoarece, aşa cum este bine cunoscut, reporterii, fiind întotdea­

93

una de părerea contrară celei a colegului de la ziarul concurent, au abilitatea de a spune toţi acelaşi lucru.

Cînd madame de Kervec se întoarse cu fetele^ Y vette veni la mine.

— Domnule de Parrois, v-aţi plictisit mult în lipsa noastră?

— Nu, datoriţă ţie.Şi, arătîndu-i cele patru jurnale desfăcute care

zăceau la picioarele mele, adăugai:— După cum vezi, n-a rămas nici unul necitit.— Le-ai citit pe toate? — întrebă făcînd ochii

mari.— Pe toate. M-au făcut să-mi treacă timpul mai

repede.— Pe toate patru ? — repetă uimită.— Evident — replicai, înşelîndu-mă asupra mo­

tivelor uimirii sale.— E adevărat că spun acelaşi lucru şi că, dacă

citeşti unul, nu mai trebuie să le citeşti pe celelalte, încă un motiv să-mi admiri răbdarea, Yvette, deoa­rece le-am citit de la cap la coadă. Sînt la curent cu toate noutăţile zilei.

Un zîmbet maliţios juca pe buzele delicate ale interlocutoarei mele.

Şi, cu un aer nevinovat, care contrasta cu flă­căruia care-i scînteia in ochi, mă întreabă cu nes­pusă dulceaţă :

— Yrei să-ţi aduc acum jurnalele de azi ?Tre sălii.— Ce vrei să spui ? Adică jurnalele as tea . ..Le luă şi arătîndu-mi d a ta :— Sînt de luna trecută — declară foarte seri­

oasă.— Cum ? — protestai eu, fără să înţeleg prea bine

încă. Sînt cele pe care mi le-ai dat. Aveau bandero­lele netăiate.

Aprobă cu capul.— Ştiu, — continuă fără a părea că o impresio­

nează. Eu le-am lipit azi de dimineaţă, special pen­tru dumneata.

54

Şi, arătînd cu mîna spre u ş ă :— Cele de azi sînt în vestibul — preciză ea, im­

pasibilă. t. Sării în sus.

în mintea mea se făcu deodată lumină şi înţe­lesei, în sfîrşit, neplăcuta farsă pe care mi-o jucase.

Simţeam cum mă cuprinde mînia.— -Se poate aşa ceva ! — strigai indignat — Spe­

cial mi-ai dat jurnalele de luna trecută. De ce?— O idee de-a mea. . . — îmi explică în glumă.

Mi-a fost milă de bietele jurnale pe care nu voia să le citească nim eni. . . şi cum te ştiu bun la inim ă. ..

Cum bănuieşti, i-am tă ia t compasiunea pe care şi-o manifesta într-o formă atît de ironică.

— Eşti insuportabilă, Yvette. Nu te gîndeşti decît cum să te distrezi pe seama altuia.

Cu toate acestea, mînia mea nu părea să o im­presioneze prea tare.

— De ce te superi ? — rispostă. — Mi-ai şpus că le-ai citit pe toate p a t r u . .. deci te-au interesat.

— Te rog să t a c i ! Sînt indignat de procedeul tău. Nu am venit la Dinard să fiu jucăria ta ! Am impresia că abuzezi de răbdarea mea !

— A tîta vorbărie pentru nimica toată ! — replică ca plină de bun simţ. — Am plecat convinsă că o să-ţi dai seama de realitate. Cine să-şi închipuie că poveşti vechi de patru săptămîni o să te pasioneze a t î t a ! Cu siguranţă că luna trecută nici nu te-a u ita t în ziare, fiindcă, dacă ai fi făcut-o, nu le-ai mai fi considerat acum actuale . . .

Şi cum mă uitam la ea destul de urît, adăugă :— Te asigur, domnule de Parrois, că mînia dumi-

ta le e nedreaptă.Mă simţeam um ilit, deoarece, la urm a urmelor,

avea dreptate. Dacă aş fi citit la tim p ziarele, aş fi descoperit pe loc că sînt de acum patru săptămîni.

îm i închipuiam cum, cu felul ei poznaş de a fi, o să facă din farsa asta o tem ă de batjocură pentru ea şi pentru cei cărora le va povesti, iar această pers­pectivă mă făcea să fiu şi mai prost dispus.

55

— Domnişoară, vă rog să nu vă mai ocupaţi de mine. Sînt oaspetele dumneavoastră şi aş dori foarte m ult ca, de acum înainte, să fiu lăsat în pace.

— Oaspetele nostru ! Oaspetele nostru !De abia atunci îşi dădu seama de efectul dezas­

truos al farsei.— Nu m-am gîndit niciodată că o să iei totul în

serios — îngînă ea, stînd dreaptă în faţa mea şi pri- vindu-mă nemişcată, de parcă aş fi fost cel mai cumplit căpcăun din lume.

Deodată se aplecă şi mă privi drept în ochi.— Deci, prietenul meu s-a supărat de-adevărat

pe m ine1?Tonul era afectuos, chiar tandru, dar nu mă

mişcă. î i aruncai o privire agresivă.— Sînt sătul de obrăzniciile tale ! Sătul ! Ai

priceput ?— Hodoronc-tronc ! — exclamă cu o m utră amă-

rîtă . — A spus to tu l ! Zău dacă m erită cineva să se amărască a tîta pentru nişte prăpădite de foi vechi de hîrtie !

întinse mîna şi răsuci pe încheietura delicată pre­ţioasa brăţară pe care i-o oferisem.

— Brăţara mea dragă ! Cît de m ult îmi plăcea să . te port . . . Eram sigură că tu eşti garanţia unei pri­etenii veşnice. .. b iată prietenie care n-a rezistat la cea mai nevinovată glumă !

Copilăreşte, îşi duse- bijuteria la buze şi o sărută.— Adio, draga mea brăţară !. . . Te voi păstra

într-un colţişor, unde vei rămine cît timp acest domn morocănos îmi va face m utre. . .

Cu coada ochiului, încerca să citească pe faţa mea efectul acestui discurs, dar proasta mea dispoziţie nu se risipise încă şi, cel puţin atunci,' nu eram dis­pus să u it.

— Fă cum vrei, Yvette, dar nu îuă mai plictisi cu atenţiile tale prefăcute. . . Te previn, în afară de asta, că mă voi răzbuna. Pentru început, s-a zis cu partidele de şah. Nu obişnuiesc să joc cu copii obraz­nici.

Clătină trist din cap.

56

— Frumos ! Să te superi aşa !. .. Şi, pe deasu­pra, fără, nici un motiv !. . . De ce eşti rău, don,nule de Parrois ?

— Ţi-am spus să mă laşi în pace. !— Bine, bine, am priceput ! Am ajuns la. faza

în care „îmi iau păpuşile şi plec !'!Spusă pe un ton de glumă, această fiază clasică

avea a tîta spirit în ea încît, în ciuda iu mulţumirii care mă stăpînea, simţii o dorinţă neînfrînată de a rîde.

— Zîmbeşti, dragul meu văr? — exclamă ea bu­curoasă. Furia începe să se topească. Pentru ca să-ţi treacă de tot, îţi voi servi un ccai delicios şi prăjitu- rele cu migdale, la fel de bune, pe care le-am pregă­t i t azi de dimineaţă pentru dimineaţa.

— în timp ce lipeai banderolele la jurnale — îmi veni în gînd ideea răutăcioasă.

Şi, rezistai impulsului de a o ierta.Yvette o pornise în grabă spre castel, cind un

„e inutil” , spus cu răceală, o reţinu.— Nu trebuie să pregăteşti nimic pentru mine,

mademoiselle de Kervcc ! N-am clirf !Faţa ci frumoasă-cxpriilia din nou o profundă

decepţie.Ia r eu, fericit că am" reuşit s-o amarase, adăugai,

pe un ton superior cu un aer indiferent.— Nu mai plouă, aşa că iau masa în ci aş.— Adevărat? — exclamă Yvettej am antă. — Re­

fuzi ceaiul împăcării ?— Refuz, înainte de orice, să mai lungesc discu­

ţia a s ta . . . ,Nu răspunse. în tăcere se uita la mine cum îmi

aranjez cravata îmi iau pălăria şi îmi pun mănuşile.La rîndul meu, de abia mă mişcăm, simţind o

plăcere nebună s-o văd cît de tristă şi de nefericită este.

. . .Bănuiesc că, la citirea acestor rînduri, mă vei face prost pentru că am dat proporţii incidentu­lui şi l-am lungit a tît de mult.

Acum sînt şi eu de părerea asta, atunci, însă, gîndeam altfel. Şi, avînd în vedere faptul că la înce­

57

put ţi-am promis să-ţi spun numai adevărul, vreau să-ţi povestesc, punct cu punct, to t ce mi s-a întîmplat.

Prin urmare, cu cît mai nefericită o vedeam pe tînăra mea verişoară, cu a tît mai m ult mă închi­deam în muţenia mea de gheaţă.

Cînd, în sfîrşit, plecai cu hotăiîrea fermă de a, nu mă lăsa impresionat de necazul ei, o auzeam în urma mea protestînd în fu ria tă :

— Din cauza unui jurnal v ech i! Din cauza unor h îrtii fără im portanţă ! Dacă le-a citit de la un cap la altul, înseamnă că l-au interesat.

Evident, încă îi mai părea rău că i-am considerat farsa ca pe o glumă de prost gust.

N-am mai văzut-o decît seara.îş i etala braţul gol, de unde dispăruse brăţara.

Mă, făceam că nu pricep şi mă purtam cu cea m ai m are degajare.

Nu mi-a mai adresat nici un cuvînt, iar eu la rîndul meu, am procedat cu ea, ca şi cum nu ar fi e x is ta t!

Cînd m-am dus în camera mea, am găsit, pe albul strălucitor al pernei, cele patru ziare de azi. . .

Le-am aşezat cu grijă pe noptieră şi, cu toate că nu-mi era somn, n-am vru t să le deschid.

Insomnia dură ceva timp. în faţa ochilor, care se încăpăţînau să stea deschişi, apărea, din cînd în cînd, pe bezna care domnea în casă, o figură delicată şi auzeam, împreună cu şuieratul vîntului prin coroancle pinilor, sunetul unei voci cristaline care mă întreba grav :

— Prietenul meu e de-adevărat supărat pe mine ?Frază magică şi emoţionantă, care mă apăsa şi

nu m ă lăsă să dorm mare parte din noapte.Cît de ridicol fusesem ! De-abia atunci mi-am

dat seama şi doream să vină odată dimineaţa pentru ca to tu l să se risipească. . . Şi cu m ult înainte de micul dejun, noroii se risipiseră şi între mine şi Yvette domnea iarăşi pacea.

Şi totuşi, cearta aceasta nu va fi ultima.Verişoara mea era suficient de poznaşă pentru a

se lăsa de trăznăile care îi treceau prin cap !

58

ŞASE

în ziua aceea cernea o ploaia m ăruntă şi deasă şi, în fa ţa unui cer neîndurător, de culoarea plumbului, renunţarăm la proiectata plimbare, pentiu a ne reuni to ţi ■pe terasa castelului.

Y vette avea o m utră tare ghiduşă şi, mă privea cu nişte ochi în care i se citea un chef nebun de rîs, încît mă lua cu frig.

De vreo douăzeci de ori mi-a venit s-o întreb ce o distrează atît de tare, dar, to t de atîtea ori, am tăcut, curajos, de frica răspunsului.

Din nefericire, Marie-Anne, una din surorile ei, nu păstra aceeaşi rezervă.

— La ce te gîndeşti, Yvette? Yăd că rîzi sin­gură? — o întrebă.

— La ce mă gîndesc? — răspunse, răsucind cu degetele dantela gulerului mare care îi împodobea rochia. — La o poveste nostimă pe care am auzit-o de curînd de la una din prietenele mele.

— Dacă e nostimă, povesteşte-o, — o rugară în cor Marie-Anne şi Germaine.

— E foarte copilărească şi nu cred că îl va distra pe domnul de Parrois.

Protestai de formă, deoarece' mă tem eam . . . şi Dumnezeu ştie cîtă dreptate am avut !

— Cred, dragă verişoară — afirmai — că de ne­numărate ori am fost mai mult decît indulgent cu toate copilăriile -tale.

59

— Atunci o să povestesc şi dacă istoria o să te plictisească, nu uita că am spus-o la cererea dumi- tale.

Felul în care sublinie la cererea dumitale şi privi­rea pe care mi-o aruncă, mă îngroziră. Eram sigur că-mi rezervase un rol în povestea pe care începu s-o sp u n ă :

— Una din prietenele mele — începu Yvette — are o rudă, nu ştiu bine dacă îi e văr sau unchi, dar a ven it să petreacă cîteva săptămîni la ei.

— Hm ! — îmi zisei în sinea mea. Ia tă un tip pe care ar putea foarte bine să-l cheme contele de P arro is. . . în sfîrşit, să vedem şi r e s tu l!

— Acum cîteva zile — continuă fa ta cu un zîm- b et diabolic — prietena mea Lucie — de fapt nu o cheamă aşa — avea nevoie de ceva din dulapul care era în camera ocupată de ruda eL A urcat, a bătu t la uşă şi, cum nu i-a răspuns nimeni a in trat. încă­perea era goală, iar prietena mea e curioasă din fire, chiar foarte curioasă, aş putea zice. De altfel, nu e singurul ei defect. Aşa că, uitînd de motivele care au adus-o a«olo, începu să-şi vîre nasul peste tot, făcînd comentarii de genul acesta :

— Nu se poate ! Pantofi nefăcuţi într-o parte, butoni de cămaşă în altă parte ! P fu i! Ce dezordo­nat mai e şi domnul ăsta ! Cu toate acestea, feciorul i-a făcut curat în cameră, chiar de dimineaţă ! Ia te u ită ! Un flacon de parfum aproape go l. . . nu era nevoie să dau de el ca să ştiu că e m ult întrebuin­ţa t . . . nici nu-1 vezi bine pe stăpîn şi la nas îţi ajung valuri de parfum, care, pentru cei ca mine care nu se parfumează, sînt destul de neplăcute !

Peste puţin tim p, Lucie trecuse în revistă între­gul arsenal de flacoane şi cosmetice ale rudei sale.

în timp ce vorbea, Y vette îşi plecase cu m ultă modestie ochii în pămint, fixînd mozaicul, colorat şi plin de arabescuri al terasei şi, din cînd în cînd, o licărire răutăcioasă i se citea în ochii negri.

,,Dacă e numai a tît, n-am de ce să mă sperii!” — mă gîndeam în sinea mea.

60

F ata, care îşi întrerupsese povestirea, mă privifix.

— N u te deranjează, domnule de Parrois? — mă întreabă. Pot să continui?

— Continuă, dragă verişoară. îm i plac teribil năzbîtiile copiilor curioşi.

— Crezi? — exclamă cu un surîs batjocoritor. O să continui şi o să vezi dacă îţi mai place. Lucie, după ce a inspectat toată camera, s-a sim ţit deza­măgită. Se aşteptase să găsească lucruri mult mai interesante. E adevărat că într-un colţ se găsea o valiză mare — nu-mi amintesc bine dacă neagră, roşie sau cenuşie — cu cheia în broască. Valiza aceea o fascina pe prietena mea. Se gîndea şi nu ştia ce să facă: „Dacă aş îndrăzni?” . în sfîrşit, curiozitatea învinse şi îndrăzni. ..

— Prietena ta e foarte prost crescută — o între­rupsei brusc.

— De acord, afirmă Yvette cu convingere, dar e răsfăţata familiei. De acetea, exact din cauza proas­tei creşteri, deschise valiza. La început nu văzu decît cămăşi, cravate, gulere, în sfîrşit, to t arsenalul folo­sitor sexului tare pentru a-1 face mai prezentabil. Lucie nu dădu nici o im portanţă acestor obiecte, deoarece zilnic le putea admira în voie împodobin- du-şi proprietarul: de aceea, umblînd în primul com­partim ent al valizei şi apoi în al doilea, ghiciţi ce a descoperit ?

— Nişte rufe murdare — sugeră una dintre doamne.

— Erau, într-adevăr, destule şosete, — afirmă Y vette. Dar nu era asta. Mai era şi altceva.

— O perucă?— Tutun de prizat?— Poate un corset? — îşi aminti madame de

Kervec. — Am auzit că sînt şi bărbaţi care poartă . . .— N-ai ghicit, mămico. Şi mai caraghios !— O scrisoare?— Un portret?Şi tim p de cinci minute debitară cele mai mari

prostii care le treceau prin cap. Pînă şi eu mă între-

n

\

'bam ce lucru extraordinar o fi găsit în valiza mea, fiindcă n-aveam nici o îndoială asupra identităţii Luciei şi a rudei sale.

Şi chiar dacă aş fi avut vreuna, Yvette mi-o -alungă prin felul ironic în care mă întrebă :

— Nu spui nimic ? Cred că eşti cel mai în măsură să ghiceşti ce se poate găsi în valiza unui bărbat bine.

— Pe cuvînt de onoare că nu ghicesc. Şi, în afară -de asta, nu mă pricep deloc la enigme. Nu sînt în stare să le dezleg.

— P ă c a t ! . . . Dar nu vă pun prea mult răb­darea la încercare. .. Prietenă mea a găsit o păpuşă m inunată, aşezată cu grijă pe un teanc de chiloţi de mătase.

— O păpuşă ? ! — ziseră în cor cei de faţă. — Era un tînăr sau un copil ?

— Un copil între douăzeci şi cinci şi cincizeci de an i ! . . . ■ •

— Atunci, ce făcea cu păpuşa?— Nu ştiu şi îmi pare rău ! Poate că i-o fi plăcut

să legene copii m ici; cine ştie dacă nu regretă că nu e o respectabilă doică.

— Poate că n-o fi întreg la minte ! — exclamă madame de Kervec, care rîdea cu lacrimi.

— Şi eu sînt de aceeaşi părere — declară baro­nul de Z .. . care ascultase sfîrşitul povestirii. — Un om cu scaun la cap şi în deplinătatea facultăţilor mintale nu călătoreşte în ziua de azi cu păpuşi în valiză.

î ţ i poţi închipui ce m utră am făcut cînd am auzit toate comentariile astea, cu atît mai neplăcute, cu cît nimeni nu-şi dădea seama de rolul principal pe care-1 aveam în povestirea Yvettei.

— Eşti sigură — întrebai, prcfăcîndu-mă indi­ferent, — că prietena ta , Lucie, n-a glumit cind-ţi-a spus asemenea poveste de necrezut?

— Dimpotrivă* sînt sigură că mi-a spus adevărul.— Şi ce-a făcut după ce a descoperit-o ?Yvette roşi şi păru stînjenită.

62

— Nu ştiu prea b in e . . . dar cred că a închis va­liza, a luat păpuşa şi a culcat-o pe patul rudei sale.

— Şi pe u rm ăi— Pe urmă, de team ă să nu fie descoperită, a

fugit şi i-a spus unui servitor să facă ordine în ca­meră.

Ultimele cuvinte ale Yvettei au fost primite-cu un hohot de rîs general.

în ceca jce mă priveşte, 'mă ridicai b ru sc ; mă albisem numai la ideea că mă voi face de rîs în faţa servitorilor.

— Ce ai, domnule de Parrois ? — mă întreabă verişoara mea cu cea mai mare candoare.

A trebuit să fac un efort ca să-i pot răspunde calm :

— Nimic. .. Absolut nimic. . . M-a pişcat un ţîn- ţar ! N-are im portanţă. ..

Ai grijă — observă baronul de Z. . plin de bunăvoinţă. Există ţîn ţari infectaţi şi văd că te'-a înţepat destul de tare, pentru că te-ai albit tot.

încercai să rîd, afirmînd că nu am nimic.— Poarte bine ! Cu a tît mai bine ! — declară

Yvette, cu un aer nevinovat. — Voiam sa te rog să cîntăm împreună la patru mîini.

Cum to ţi ochii erau aţin tiţi asupra noastră, a trebuit să-i satisfac dorinţa şi, trecînd în salon, unde toţi ne urmară, mă aşezai la pian lîngă ea.

Ghidul, însă, îmi era în altă parte şi de aceea fă­ceam greşeli peste greşeli.

— Nu eşti prea bine dispus astăzi — obiectă Y vette, cu voce scăzută.

îi aruncai o privire de gheaţă.— Cînd te vei putea dispensa de compania mea,

te rog să-mi spui.— Chiar acum ! — declară în aceeaşi clipă, ridi-

cîndu-se. Nu mi-a. plăcut niciodată să-i incomodez pe alţii.

Cu cîtă neobrăzare afirma asta !M-am ridicat şi eu şi m-am îndreptat spre uşă.— Pleci? — întrebă TM rese.— Doar pentru cîteva clipe. Mă întorc imediat.

63

— Nu întîrzia ! A stat ploaia şi mergem să no plimbăm prin parc înainte de masă.

Am urcat la mine in cam erăţ cînd eram în drep­tu l uşii, verişoara mea mă ajunse din urmă.

— Domnule de Parrois — îmi spuse. Ia tă cheia de la valiza dum itale. . . Şi acum, un sfat. N-o mai lăsa altă dată unde nu trebuie.

— Eşti nesuferită. înainte de a mă face să mă simt ridicol, ar fi trebuit să te informezi asupra anu­m itor lucruri.

— Dar n-am spus despre cine este vorba.— Mare lucru ai fă c u t! Servitorii vor bate toba !

Dealtfel, trebuie să fii tare neobrăzată, ca să proce­dezi aşa cum ai procedat !

— N-am fost a tît de rea pe cît par şi eşti nedrept— murmură Yvette, a cărei voce trem ura uşor.

Şi se îndepărtă, încet.In tra i în cameră şi îmi aijuncai ochii pe pat. Era

neatins. Nimeni nu umblase acolo.Alergai la valiză şi o deschisei. Păpuşa era în

acelaşi Joc în care o lăsasem.Răsuflai u ş u ra t . . . Yvette se lăudase cu o rău­

ta te pe care nu o făcuse şi, pe loc simţii remuşcări pentru felul brutal în care m-am purta t cu ea.

Ce logică ciudată ! — vei spune deoarece, la urma urmelor, fata fusese foarte indiscretă şi mă făcuse să stau pe jar aproape un sfert de oră. Poate că ai dreptate, dar îţi mărturisesc, atunci am considerat totul ca pe o simplă poznă. Şi, cum totul se petrecu-se numai între mine şi ea, fără să mai amestec şi ser­vitorii, după cuai mă făcuse să cred, eram dispus să o iert de tot.

Liniştit acum, cobor îi în paie, unde mă aşteptau to ţi. Nu o zării pe Yvette, ceea ce m ă 'm iră ; mă gîn- deam că reproşurile mele o necăjiseră şi că se supă­rase.

în timpul cinei se purtă altfel decît avea obice­iul, rămase foarte serioasă şi, aproape că nu scoase o vorbă.

Baronul de Anthieux şe legă de ea din cauza mu­tismului în care se cufundase :

64

— Sînteţi foarte serioasă, mademoiselle Yvette. Aşi întîlnit vreun spirit malefic ? Se spune că bîntuie prin landa bretonă.

— Nu cred în spirite — răspunse pe un ton tă ­ios.

— Dar sînteţi a tît de cufundată în gînduri, încît cu siguranţă că v-a deocheat cineva în tim p ce vă plimbaţi.

Făcu un gest negativ cu capul.— Nii am ieşit astăzi. Dacă vreun spirit nesuferit

m-a necăjit asta s-a întîm plat la castel, nu în afara lui.

— Doamne fereşte ! Nu cumva ne acuzaţi?— Eu nu acuz pe nimeni ! Dumneavoastră vă

încăpăţînaţi să spuneţi că l-am văzut pe dracu’ ! Şi «uni n-am pus azi piciorul afară din casă, atunci, cu siguranţă că aici am dat de e l !

N-am reuşit să-mi ascund un zîmbet.— Cine ştie dacă n-am fost eu cel care am jucat

acest rol pe lingă tine, draga mea verişoară!— Se prea poate !Replică fusese dată cu atîta rapiditate şi cu o

astfel de expresie de dispreţ, încît Clothilde crezu de cuviinţă că e cazul să o .pună la punct.

— Nu fii prost crescută, Yvette şi nu-ţi vărsa pe alţii supărarea.

F ata dădu din umeri cu un gest obraznic.— Atunci, n-aveţi decît să mă lăsaţi în pace.— Eu sînt vinovatul — declară baronul de An-

thieux. — V-am provocat .— Nu, nu sînteţi vinovat. Numai că astăzi, cînd

vorbesc, spun atîtea prostii, încît prefer să tac.Şi oftă din inimă.— La vîrsta asta nu poţi fi înţelept — afirmă

“baronul, care o privea cu un fel de duioşie care mă scotea din fire. — Cîte prostii n-am spus şi eu cînd eram tînăr ! Aşa e tinereţea ! Cine să vă certe pentru ea?

— Sora mea şi propria conştiinţă ! — declară a t î t de solemnă şi cu amărăciune, încît to ţi izbucniră în rîs.

-5. - o. 38765

Se înroşi cdborind privirea în farfurie şi nu mai scoase o vorbă.

în zadar, mai, încercam să privesc în ochii ei mari şi negri, din care dispăruse toată veselia.

Poate de aceea m asa îmi păru a tît de tristă şi nesîîrşită în ziua aceea.

Cina fusese servită mai devreme, deoarece era bal la castel. La scurt timp după, aceea, invitaţii în­cepură să sosească şi saloanele se umplură de fracuri negre şi de rochii în culori pastelate.

Ca nişte fluturaşi încîntători, verişoarele mele mergeau de la un grup la altul, făcînd conversaţie cu surîsuxi amabile şi obligîndu-i pe recalcitranţi să. le invite pe domnişoarele puţin solicitate la dans.

— Ai văzut-o pe Y vette1? — mă întrebă Clot­hilde cînd trecu pe lîngă mine.

— Nu. Credeam că sînteţi împreună.— Unde s-o fi băgat ? Era gata înaintea noastră.— Vrei să merg s-o caut?— Dacă nu te deranjează prea mult, te-aş ruga. . .

Dacă o vezi, spune-i să vină la mine.Am străbătut de două sau de trei ori saloanele,

fără să dau de verişoara mea şi era să mă întorc la Clothilde pentru a o informa asupra insuccesului, cînd dădui de Y vette ascunsă după un palmier uriaş. Miss K a tt era alături de ea.

— Sora ta, Clothide, te caută — i-am spus.— Mă duc acum — declară ridicîndu-se.— Vrei să-mi dai voie să te conduc?Ezită.— Mulţumesc, nu trebuie. Mă conduce Miss K a tt.Şi dîndu-i braţu l englezoaicei, se îndepărtară

amîndouă.E ra o căldură insuportabilă şi, cum n-aveam

chef de dans, ieşii pe terasă, mă rezemai de parapet şi aprinsei o havană.

Noaptea era încîntătoare. O briză uşoară, încăr­cată de aromele puternice ale piniloi', de care era

66

plin parcul, îmi mîngîia obrajii. De pe cerul smăl­ţu it cu stele, luna îşi trim itea pe pămînt luiriina ei dulce şi blîndă, argitînd ramurile copacilor.

Transportat de sunetele stinse ale orchestrei, mă simţeam de parcă aş fi tră it un vis încîntător.

Deodată tresării. O mînă mică şi fierbinte mi se aşeză pe umăr şi o voce dulce întrebă :

— Lucien, eşti tare supărat pe mine?Mă întorsei şi o văzui pe Yvette. Rochia ei albă,

presărată cu boboci de trandafiri, strălucea în lu­mina lunii.

Faţa ei palidă, încadrată de părul scurt, avea expresia melancolică a madonelor italiene pe care a tîţia pictori le făcuseră nemuritoare.

— De ce mă necăjeşti atîta, dragă verişoară?Se sprijini de terasă, alături de mine.—Nu ştiu — spuse cu voce joasă, privind în gol.

E (jeva care mă împinge să fac aşa, cînd sîntem îm­preună. Dar, aşa cum s-a întîmplat azi, imediat îmi pare rău. Cînd te-am 'văzut pălind din cauza cuvin­telor mele, am avut chef să strig, să plîng. Cu toate acestea, n-am rezistat tentaţiei de a-ţi prelungi sufe­rin ţa şi ţi-am cerut să mă acompaniezi la pian.

— Asta e cruzime ! .— Poate ! Numai că inima mea înregistra toate

notele false şi înţelegîndu-ţi nerăbdarea mută, am suferit ca un cîine.

Vocea aceea dulce mă emoţiona şi, fără să vreau, sîngele începu să-mi clocotească în vine.

— Cum să cred că suferinţa mea te-a mişcat, dacă a i continuat să rîzi şi să vorbeşti, ca şi cum puţin ţi-ar fi păsat ? Ştii că în fundul sufletului meu te-am acuzat că eşti rea şi crudă şi ţi-am atribuit toate defectele.

— Ştiu că nu eşti deloc indulgent cu mine.însă, imediat ca orice femeie în toată puterea

■cuvîntului, profită de vaga mea remuşcai'e pentru a m ă ameţi şi îmi aruncă în faţă toate păcatele :

— M-ai jignit cînd m-ai făcut „nesuferită” . . . Credeam că însem ceva pentru dumneata, dar acum văd că mă consideri un copil. . . Orice ar face suro­

67

rile mele, nu vei fi niciodată a tît de sever cu e le . . -Şi, ascunzîndu-şi faţa în palme, începu să sus­

pine.Lacrimile acelea m ă tulburară mai m ult decît

cuvintele. N-am p u tu t suporta niciodată să văd plîngînd o femeie sau un copil.

în afară de asta cuvintele^ Y vettei, oricît ar fi fost de ocolite, îmi dădeau aripi.

Auzisem de a tîte a -ori aceste vorbe pe buzele fe­meilor aşa că nu puteam să mă înşel.

Yvette plîngea ! . . . Din cauza mea. .. îmi făcea reproşuri. . . reproşuri tan d re . . . de fapt o m ărturi­sire . . .

Licoare magică, care mă încînta şi mă îmbăta în acelaşi timp !

Stîngaci, din dorinţa de a o linişti, am tras-o spre mine.

— Yvette ! — exclamai cu căldură. — Nu plînge ! Rîzi de mine, dacă v r e i ! Dar nu plînge !

Lacrimile îi curgeau şi mai tare.— Ai fost foarte rău cu mine, foarte, rău ! — re­

peta ca un copil răsfăţat carp nu admite să fie con­trazis.

— Din cauza dumitale am suferit prima dezamă­gire !

în zadar încercam s-o pbtolesc. Noaptea parfu­m ată, trupul ei tînăr şi mlădios pe care îl simţeam înfiorîndu-se, capul culcat pe umerii mei, şuviţele blonde care îmi mîngîiau faţa, totul mă îmbăta.

' Simţeam o dorinţă nestăvilită de a-i şopti cu­vinte dragi, de a o strînge la p iep t.. .

Am îmbrăţişat-o mai tare, m-ain aplecat spre buzele sale şi nu ştiu ce aş fi făcut, dacă Yvette brusc, nu s-ar fi desprins din braţele mele şi nu ar fi fugit.

Adînc mişcat, am rămas ţin tu it locului, fără să îndrăznesc să o urmez şi încercând să-mi analizez, sentimentele necunoscute care mă stăpîneau.

Unde era oare scepticul care cunoştea a tît de bine lumea, care nu credea în femei şi în dragoste f

6 8

Cu toate aeeastea, mă socoteam atît de invulne­rabil, încît nici măcar o clipă nu mi-a trecut prin cap că aş putea fi îndrăgositt de Yvette. Am pus tulburarea mea pe s< ama emoţiei de moment, ca şi stării în care mă aflam, datorită melodiilor stranii interpretate de 01 chestia de ţigani.

Să fim cinstiţi, pentru ea, pentru drăguţa mea verişoară, primejdia era mai mare, m ult mai mare, decît pentru vanitatea mea masculină, pentru că eram încrezut, deoarece Y vette ora o fată nevinovată curată la trup şi la suflet, fără cea irfai mică expe­rienţă de viaţă. Dacă nu puneam lucrurile 1a, punct de la început, ar fi pu tu t să se îndrăgostească de mine de-a-binelea şi, cu siguranţă că ar fi suferit din cauza asta. Aşa că trebuie să evit cu orice preţ o asemenea situaţie. Primele dezamăgiri sînt îngrozitoare şi eu nu voiam ca din cauza mea Yvette să sufere.

Astfel că, de la'bun început, trasai un plaţi de bă­taie, cu scopul de a o dezamăgi în privinţa mea şi m ă hotărîi să o invit la dans. şi să vorbesc cu ea nor­mal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat între noi. Am căutat-o dar'n-am dat de ea. După ce am umblat peste to t, m-am hotărîţ, ca ultimă soluţie, s-o întreb pe Miss K att, care, impasibilă, ca o adevărată en­glezoaică, privea cum alunecă pe parchet perechile înlănţuite.

— Nu o văd pe Y vette — i-am spus. Nu cumva nu vrea să danseze în seara a s ta î

— Miss Yvette foarte tulburat a z i . . . Miss Clot­hilde nu a voit lăsat, dar eanu ascultat, ea mers în ca­mera ei şi plîns m u lt.. . pasăre părăsit , căzut din cuib.

Nu ştiu dacă păsărelele plîng atunci cînd cad din cuib, dar, cu siguranţa că englezoaica avea convin­gerea formată în această privinţă, deoarece oftă adînc.

Cum e normal, luai un aer consternat, cerut de împrejurări.

— Biata pasăre ! — zisei la rîndul meu, plin de compasiune.

Şi ne uitarăm unul la altul cu ochi trişti.

69

Ou toate acestea, numele Clothildei, pe care en­glezoaica îl pronunţase, îmi sună neplăcut la urechi.

— I-a spus Clothildei de ce plîngea ? — o între­bai uşor iritat, bănuind că mica mea îndrăgostită i-a făcut confidenţe surorii mai mari.

Miss K att, se pare, nu aprecie întrebarea.— Oh ! Nu ! Miss nu vru t spus nimic niciodată !Siguranţa ei mă linişti.— Poate că Y vette era cam obosită astăseară —

făcui eu pe nevinovatul. Mîine va fi din nou în formă.

Miss K att clătină din cap.— Miss rîs m u lt. . . mult prea. Toţi cred ea o

baby, ea deja o lady. Cu voi acelaşi lucru, domnul de Parrois crezut că ea e copil, asta rău.

O privii pe englezoaică întrebător şi, cum ea nu zicea nimic, adăugai:

— De ce credeţi că n-o iau pe Y vette în serios?Koşi deodată, ca şi cum ar fi spus ceva necuviin­

cios.. — Ah ! . . . Eu v ă d . . .— Fiindcă glumesc cu ea şi o necăjesc?— Yes.— Dar nu sînt singurul. E un copil cu care toţi

glumesc cu plăcere.— în to t caz, mai bine domnul nu glum it. . .— Dar de ce ?— E u nu ştiut explica. . . eu v ăzu t. . . fost milă.

' Zîmbi, descoperind un şir de dinţi lungi şi gal­beni.

— Apoi, poate în ţe la t. . . Cine pu tu t ghici ce gîndeşti fata?

Şi, cum mă uitam la ea cu ochii mari de uimire, încercînd să pricep ce-mi spune, adăugă v io i:

— Plec ! Merg la ea !Se îndepărtă, lăsîndu-mă am eţit şi preocupat de

ceea ce credeam că am înţeles din observaţiile ei confuze şi puţin burleşti şi, to t mai ho tărît să înlătur răul pe care, fără voia mea, i-1 făcusem Yvettei.

Conştiinţa îmi spunea că mă purtam cu ea altfel decît cu surorile ei.

70

Mereu glumeam, rîdeam şi-i vorbeam altfel decît celorlalte tinere care veneau la castel.

Şi chiar dacă o făceam fără nici un gînd ascuns, mă întrebam în sinea mea, cu o anumită nelinişte, dacă nu depăşisem limitele unei simple camaraderii, deoarece acesta era genul de relaţii pe care doream să le am cu Yvette.

Şi dacă, printr-o prostească lipsă de înţelegere, mi-ar fi interpretat altfel intenţiile, nu-mi rămînea decît s-o lămuresc, cît mai blînd cu putinţă.

— în fine — mă gîndeam plin de mine — mai bine că verişoara mea m-a ales pe mine ca obiect al primei sale pasiuni — pe m ine. . . care sînt ta re . , . invulnerabil, aş putea spune. Oricare altu l s-ar fi d istrat şi ar fi chinuit fiinţa aceea fragedă, lipsită de experienţă. . . în timp ce eu am suficientă stăpînire şi sînt foarte liniştit, aşa că văd în ea doar o copilă, într-adevăr, mai bine că s-ă întîmplat aşa !

Şi, în tim p ce îmi ridicam în slăvi stăpînirea şi • liniştea, îţi mărturisesc că niciodată nu m-am simţit a t î t de am ărît ca în noaptea aceea.

Orele îmi păreau mai lungi ca niciodată şi tremu­ram de nerăbdare auzind tangourile care uim au val­surilor, polcile, fox-troturilor, într-un iureş care pă­rea că nu se mai sfîrşeşte.-

De abia • aşteptam dimineaţa ca să o văd pe Yvette. Dar şi ea ce idee anapoda a avut mergînd la culcare ! -Ar fi trebuit să ghicească ce m ult mă necăjeşte cu asta !

Se lumina de ziuă cînd am intrat în cameră şi să ştii că bine am făcut, deoarece pur şi simplu cădeam din picioare de oboseală şi de enervare. Am dormit îngrozitor.

Toate întîmplările din ziua aceea se repetară şi în somn.

O revedeam pe Y vette melancolică, cu mîna fină sprijinită de parapetul terasei, mîna aceea delicată pe care se vedea din nou o brăţară în tonuri întune­cate, bră ţara mea, sau, mai bine zis brăţata, pe care i-o dăruisem.

71

Auzeam din nou fraza care mă tulburase atît de m u l t :

„Credeam că însemn ceva pentru dumneata, dar acum văd că nu mă consideri decît un copil !”

Şi, totuşi, personajele erau a lte le : nu mie mi se adresa Yvette ci unui bărbat în frac, care apărea în visul meu alături de ea, şi în care l-am recunoscut pe locotenentul Lenseigne, steaua masculină a acele veri, care sucise capul multor femei.

Tînărul acesta locuia la castel de cincisprezece zile.

Poate din cauza acestui coşmar m-am răsucit to t tim pul în pat şi m-am trezit, dimineaţa, cu o durere de cap îngrozitoare.

ŞAPTE

La micul dejun, singuia mea companie a fost de Kervec, deoarece soţia, fiicele şi ceilalţi invitaţi încă mai dormeau la ora aceea. Dar, nici nu apucai să mă ating de ceaşca cu ciocolată, cînd Yvette in tră în sufragerie.

O priveam înmărmurit.Credeam că am s-o văd abătută, cu ochii umflaţi

de plîns, dar era trandafirie şi proaspătă ca o floare. . . cu privirea maliţioasă şi strălucitoare, o adevărată întruchipare a bucuriei şi a tinereţii.

După ce îşi îmbrăţişă tatăl, îmi întinse mîna.— Eşti încîntătoare în dimineaţa aceasta, draga

mea verişoară ! exclamai galant, uitînd complet de toate hotărîrile înţelepte din ajun.

Mă examina cu un aer impertinent şi, cu o strîm- bătură poznaşă, replică :

— Regret că nu pot să-ţi spun acelaşi lu c ru ! Arăţi foarte rău ! Nu, într-adevăr, chiar dacă aş vrea să fiu amabilă, nu pot !

— Nu e de mirare. Poate că ştii că atunci cînd m-am dus să mă culc, la patru dimineaţa, dormeai de p a tra sau chiar de cinci ceasuri bune.

— Yăd că eşti un dansator neobosit, dragtil meu văr, continuă glumind. Cum a fost? Te-ai distrat bine ?

— M-aş fi distrat şi mai bine dacă ai fi fost acolo. Ţi-am sim ţit foarte m ult lipsa.

— Nu mai spune !

73

— Şi, mă. rog, de ce te-ai supărat ieri I — întrebă de Kervec.

— Nu m-am sim ţit b ine . . . Şi cred că au fost de vină şi două cupe de şampanie pe care le-am b ă u t ! . . . Nu-mi mai amintesc, dar cred că am făcut prostie după p ro stie !

Se întoarse spre mine şi adăugă:— Tare aş mai vrea să ştiu ce ţi-am spus ieri pe

terasă ? Cît trebuie să fi rîs de mine !Văzînd cît de liniştită vorbea despre un lucru

care mă emoţionase a tît de mult, am sim ţit cum mi se strînge inima. Deci, sufletul fetei acesteia vibrase numai sub acţiunea stimulantă a unei cupe de şam­panie ?

— Te înşeli, n-am rîs deloc — i-am răspuns poate prea serios. Am luat cuvintele tale ca pe ale unui copil care nu ştie ce spune.

Cu toate că făceam eforturi deosebite ca să par liniştit, vorbeam pe un ton aproape vehement.

— Ai făcut bine că ai interpretat astfel to t ce ţi-am spus şi îţi mulţumesc — declară Y vette apăsat.

Mi se păru că simt o uşoară ironie în cuvintele ei d a r cum faţa îi rămăsese impasibilă, s-ar putea să m ă fi înşelat.

După masă, am ieşit pe terasă să-mi aprind o ţigară de foi.

— Ce fată fantastică ! — mă gîndeam. E cochetă din instinct. Cine ar putea spune la ce se gîndeşte? E femeie sau copil ? Ceea ce mă enervează mai mult decît orice e felul în care trece de la o stare la alta. Eu, care mă gîndeam cum să-i potolesc fanteziile infantile, constat că indiferenţa ei mă doare şi mă în tris tează! Hotărît, aerul de la D inard nu-mi pri­eşte. E minunat pentru smochini şi m irt, dar ener­van t pentru simţuri şi pentru inimă.

Vocea lui de Kervec mă trezi din visare.— Ce-ar fi dacă am face o plimbare călare în di-

n in ea ţa asta? Doamnele probabil se vor scula tîr- ziu şi ca să stăm aici şi să le aşteptăm, de parcă am fi pedepsiţi, nu-mi convine. Dacă to t nu vin, să în­

74

cercăm să ne petrecem timpul cît mai plăcut cu putinţă. Ce părere ai de ideea mea?

— Că e excelen tă .. . Dar s-o lăsăm pe Y vette singură ?

— Crezi cumva că o să ne lase să plecăm fără ea. înainte de a afla răspunsul, s-a şi dus să se îmbrace.

— în cazul acesta, fac acelaşi lucru. în cinci minute sînt gata.

. Şi-ntradevăr, puţin după aceea, îmi ajutam ve- rişoara să încalece.

Era nemaipomenit de frumoasă, iar rochia al­bastră o făcea şi mai încîntătoare, dezvelindu-i pi­ciorul mic şi cambrat, pe caro l-am sprijinit cîteva secunde.

Zîmbetul ei radios mă făcu să uit toate ofensele şi mă linişti. Oare să fie a tît de puţin sensibilă şi de nepăsătoare la slăbiciunile inimii, aşa cum credeam eu?

„Ce a tîta bătaie de cap? — îmi zisei. Să ne mul­ţumim cu partea exterioară, eare e, într-adevăr, încîntătoare ! Dacă m ajoritatea bărbaţilor se iau numai după aparenţe, de ce eu să fiu altfel ?

Da, într-adevăr, de ce să-mi pese de indiferenţa verişoarei mele? Cum şi în -ce fel ar putea să mă tulbure?”

— Ştii unde mergem? — o întrebai strunindu-mi , calul lîngă al ei.

— Cred că la peştera Saint Enogat. Cred că nue mare lucru de văzut, dar trebuie să recunosc că, deşi, locuiesc a tît de aproape, n-am fost niciodată acolo. '

— La urm a urmelor, ce e aşa de grozav în peş­tera asta?

— Are o poveste a ei şi chiar numele are rezo­nanţe de poem. Se numeşte Peştera Zînelor.

— Ce nume c iu d a t! Povesteşte-mi legenda !— Pentru numele lui Dumnezeu, scuteşte-mă de

asemenea corvoadă. E o poveste Complicată cu zîne dansuri şi tineri îndrăgostiţi. înţelegi că toate astea se amestecă în bietul meu cap şi n-aş fi în stare să ţi-o spun cum trebuie.

' 75

t

— îm i pare rău că n-am o cupă de şampanie — replicai ironic. Ţi-ar da elocinţa care îţi lipseşte.

— O luăm iar de la început? — strigă cu ochii aprinşi de mînie.

— Atunci, află c ă . . .îş i opri brusc calul şi, cum şi eu făcui acelaşi

lucru, de Kervec ne-o luă înainte.— Atunci, fă bine şi ascultă, domnule de

Parrois — continuă pe up ton mai scăzut şi cu o voce gîtuită. Aseară n-am băut decît un pahar cu apă în d u lc ită .. . Şi acum n-ai decît să rîzi cît pof ­teşti !

Dădu bice calului care, înfuriat de pedeapsa neaşteptată, o luă la goană.

Uimirea pe care mi-au produs-o cuvintele yvette i şi ieşirea ei neaşteptată îmi smulseră brusc o excla­maţie, urm ată de alta, de data aceasta de groază, a lui de Kervec.

La cîţiva metri în faţa noastră Y vette şi armă­sarul ei, care se avîntase într-o cursă nebună, dis­părură învăluiţi în nori de praf. O porniră amîndoi îngroziţi pe urmele ei, dar fata era, fără îndoială, bună călăreaţă şi reuşi să-şi strunească bidiviul înainte de a o ajunge' noi. Aşa că o văzurăm cum se întoarce, radioasă şi m îndră de succes, conducîndu-şi calul într-un trap mărunt.

De Kervec era furios.— Calul e blînd, dar, n-ar trebui să-l chinuie

atîta .N-am spus nimic. Mă simţeam copleşit de un val

de simţăminte necunoscute şi, de team ă să nu mă trădez, am preferat să tac.

în cîteva minute de galop, am ajuns-o pe Yvette. Avea obrajii îmbujoraţi de goana nebunească şi, pe chipul ei copilăresc şi poznaş nu se citea nimic din emoţia de adineauri.

La rîndul meu, am avut timp să mă liniştesc şi am făcut faţă cu un aer nepăsător privirilor cercetă- tătoare pe care mi le arunca.

— Eşti imprudentă, Yvette, o certa ta tăl ei, care se speriase mai tare decît ea. Dacă mai faci aşa

76

•ceva, o să fiu nevoit să-ţi interzic plimbarea călare. Nu eşti deloc atentă şi nu vreau să-mi vii într-o bună zi cu capul spart. Ce idee ai avut s-o iei la goană ? , >

— Nu ştiu, ta tă — răspunse, cu dulceaţă în glas.— Nu ştii ?— Nu. Ideile îmi zboară atît de repede, încît

•după cinci minute nu-mi mai amintesc de ele.îndulcise uşoara obrăznicie din cuvinte cu un

zîmbet a tît de drăgălaş încît ta tă l ei, dezarmat, dădu din u m eri:

— Eşti o diavoliţă ! Vai de cel care se va însuracu tine ! '

— Cerul îl va răsplăti, tă ticu le . . . Şi, pe urmă cum am de gînd să-mi aleg un bărbat care să semene -cu tine, vei vedea ce bine o să fie.

— Prefăcuto !Şi întorcîndu-se spre mine :— Eşti tăcut, vere ! Sînt sigur că în sinea durni-

ta le îmi reproşezi indulgenţa faţă de Y vette !— Dimpotrivă, vă dau dreptate ! Fiica dumnea­

voastră este o vrăjitoare şi aşa se cade, ca ta tă l ei să fie primul fermecat de vrăjile ei.

— Oare lista celor vrăjiţi are onoarea de a se mîndri cu numele dumitale? — mă întrebă Yvette cu un surîs maliţios.

— Cu siguranţă, dragă verişoară ! Sînt chiar în fruntea e i !

— Nu s-ar zice ! — şopti ea.Mă făcui că nu aud, iar de Kervec, ocupat să-mi

•arate priveliştea care se desfăşura sub ochii noştrii nu cred că-1 auzise.

O apucarăm pe un drumeag îngust, cunoscut sub numele de cărarea paznicilor. Şerpuia pe după stîncii iar de sus se deschideau zările largi. în depărtare, pe albastrul mării, străluceau insulele de lîngă Saint- -Malo, iar în stînga nenumărate castele şi vile smăl- ţuiau ici-colo, cu pete albe, verdeaţa litoralului.

Caii mergeau încet. Legănaţi de pasul lor regulat, tăceam, copleşiţi de o adîncă admiraţie, care, fără

77

voie, domină şi emoţionează atunci cînd în fa ţa ochilor natura se înfăţişează în toată m ăreţia ei.

P înă şi Yvette tăcea, iar eşarfa cu care îşi strîn- sese pletele, pentru a se feri de furia vintului, nu reuşea să-i ascundă expresia* gravă a feţei.

— Femeie sau copil, înger sau diavol, ce eşti tu în realitate, micuţă Y vette? Şi care este motivul acestei subite transformări ?

Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndurile, se întoarse spre mine şi surise. Apoi, arătînd cu braţul spre nesfîrşitul mării, z ise ;

— Acolo e Grand Bey, unde Chateaubriand a vrut să-şi doarmă somnul de veci. . . Yis de mizan­trop sau fantezie de poet, spune lumeţi. Dar, cît de bine îl înţeleg ! Dacă puţin hui pasă de locul unde voi fi înmormîntată, în schimb, cît de m ult aş vrea să trăiesc pe o insulă pustie, doar cu un tovarăş credincios care să nu mă certe şi să-mi ierte năzdră­văniile !

De Kervec dădu drumul unui hohot sonor.— Ia te uită la fata asta ! ! ! îşi permite să viseze

insule pustii şi tovarăşi credincioşi !Braţul Yvettei coborî încet. O uşoară ridicare a

sprîncenelor arăta dispreţul pe care, i-1 trezise ob­servaţia. Cu toate acestea, în pupilele negre, care timp de cîteva clipe mă priviră, citeam că-mi mul­ţumeşte pentru că nu împărtăşesc părerea tatălui ei.

Plimbarea se termină vesel şi cînd ne-am întors la castel, am avut satisfacţia să-i găsim jje toţi scu­laţi, complet refăcuţi după oboseala din ajun.

78

OPT

în tr-o după amiază, pe cînd încercam să vedem cum o să ne petrecem restul zilei, părerile erau îm părţite.

Unii, cei mai numeroşi, ar fi vrut să meargă la Oazino, unde avea loc un concert şi apoi să facă o baie, care să-i pună pe picioare.

Alţii, în număr mai mic, lăudau virtuţiile pescu­itului cu undiţa la Prem ur de Saint-Briac, într-un loc lîngă izvoare, unde, în anumite perioade ale anului, mişună păstrăvii.

Y vette făcea parte dintre ultimii.După fel de fel de discuţii, fu luată hotărîrea ca

fiecare să-şi aleagă grupul în care îi face mai multă plăcere.

E u ezitam între unii şi alţii, dar Y vette veni şi mă scoase din încurcătură.

— Vino cu mine — îmi spuse — ştiu un loc ex­celent, plin de peşte. Să vezi ce partidă de pescuit o să facem !

Plecarăm cu maşina.îfe urma o camionetă cu un servitor şi o colecţie

completă de undiţe, plase şi scaune portabile pentru doamne.

Ajunşi la malul rîului, ne luarăm ustensilele şi fiecare o porni care încotro.

Cîteva doamne şi mai mulţi tineri rămaseră în grup şi, văzînd cît de tare se distrau, aveam certitu­

79

dinea că rezultatul pescuitului lor va fi aproape nul.— Mergem? întrebă Yvette.— E departe? — mă interesai, deoarece nu mă

încînta perspectiva de a fi singur cu e a ; conversa­ţiile de acest fel mi se părea periculoase, nu atît pen­tru ea, cît pentru mine, deoarece, nu mai eram în stare să rezist plăcerii de a face curte unei femei ti­nere şi frumoase.

— Nu ! — răspunse. Vreo cincizeci de metri mai încolo, aproape de lagunele de la Grochais.

Şi, de parcă mi-ar fi priceput ezitarea, adăugă :— Dacă, vrei să rămîi, n-ai decît. Eu merg mai

încolo ! Dacă nu dai de peşte aici, vino după mine.Plecă însoţită de guvernantă, cîinele ei de pază,

care o urma ca o umbră.— Dacă aş fi ştiut — îmi ziceam — că miss K att

vine şi ea, aş fi însoţit-o. Dar, la urma urmelor, poate că e mai bine aşa.

Aruncai undiţa şi începui să observ micul colac de plută care dansa pe apă.

După un sfert de oră, căscam de disperare.— H otărît, pescuitul nu e pasiunea mea — îmi

zisei.Din stînga se auzeau hohotele zgomotoase ale

tovarăşilor mei.Mă dusei şi eu lîngă ei şi aproape o oră uitai de

undiţă şi chiar de Yvette. Dar, deodată, gîndindu-mă că drăguţa mea verişoară mă aşteaptă, începui să am remuşcâri.

îm i părăsii prietenii şi mă îndreptai spre locul pe care mi-1’ indicase. O găsii instalată lîngă un stu­făriş, la umbra unei sălcii. în coşul de papură de lîngă ea se zbateau trei sau patru p ăstrăv i; la cîţiva paşi, englezoaica întinsă pe iarbă, sforăia cît o ţineau plămînii.

Mă aşezai alături de Yvette.— Felicitările mele! O să iasă o ciorbă giozavă

de peşte !— Mai rău e că nu se face ciorbă de p ă s tră v i! —

îmi spuse, zîmbind. D ar Betty, bucătăreasa noastră

CO.

ştie să-l pregătească şi sînt delicioşi. Dar, tu ai prins mulţi ?

— Foarte mulţi. De un ceas m-am lăsat de pes­cuit !

Zîmbi.— Am văzut. Prietena mea Claire e mult mai

interesantă decît peştii.— Ţi-am spus că am încercat.— Nu mă îndoiesc. Dar, dacă to t stăm aici, să

încercăm să nu pierdem exemplarul acesta superb.Ou un gest rapid scoase din apă peştele şi bătu

din palme entuziasmată de succes.Am ajuta-o să pună o nouă momeală în cîrlig

şi, in timpul acestei operaţii delicate, inimile noastre se atinseră.

A fost ca şi cum aş fi sim ţit un şoc electric.— Y vette ! — strigai luîndu-i mîna mică şi albă.— Ce ţi s-a în tîm p la t! — mă întreabă liniştită,

fără să-şi tragă mîna. Nu vezi că sperii peştele şi îl alungi ? . . . Şi toate astea numai pentru că îţi face plăcere să-mi pronunţi numele.

— Puţin îmi pasă de peşte — exclamai eu înfo­care.

După aceea, mai blînd, continuai:— Yvette, ştii că eşti frumoasă. . . de o mie de-

ori mai frumoasă decît oricare din prietenele tale?— Ş tiu . . . Locotenentul Lenseigne mi-a spus-o

de nenumărate ori.— Cum? A îndrăznit locotenentu l... '— Să spună cuvintele pe care le-ai p ronun ţa t.. .

A îndrăznit, da, domnule ! — termină ea rîzînd.— Dar dacă îţi face plăcere, pot să-ţi declar că nu sînteţi singurii.

— Mai sînt şi alţii?— De ce nu? — adăugă cu un aer superior. —

Narson mi-a oferit inima, mîna şi coama lui roşcată, iar bancherul Clergo a venit să-mi depună la picioare formidabila sa grăsime, banii şi prostia, trei calităţi pe care le posedă, în egală măsură şi, trebuie să re­cunoşti, nu e puţin lucru.

— Cine ar fi crezut să animalul ă s ta . . .

6 c. 38781

Sturîse şăgalnic.— De care dintre ei vorbeşti ?— De t o ţ i ! — răspunsei iritat. — Şi cine e pre­

feratul, se poate şti?— încă nu sînt sigură pe care să-l aleg din cei

patru.— Care patru?— Numărîndu-te şi pe dumneata, desigur.— Mulţumesc că m-ai inclus ! Dar, din cîte ştiu,

nu ţi-am făcut nici o declaraţie!. — Ştiu ! . . . D ar nu ţi se pare că era să mi-o faci

acum cîteva clipe?— Atenţie ! — mă gîndii în sinea mea — Şme­

chera îmi pregăteşte ceva.Să încerc să o evit şi să profit de ocazie pentru a

o lămuri asupra intenţiilor mele. Nu mai dau eu de un asemenea prilej !

Mă privea cu coada ochiului aşteptînd răspunsul şi, în ciuda aerului său şăgalnic, mi se păru că citesc ceva grav şi neliniştit pe faţa ei.

— Te-ai înşelat, draga mea verişoară, dacă ai crezut aşa ceva. Din principiu, îmi plac toate fetele în general şi nici una în particular. Şi cum celibatul îmi convine de minune, nu cred să existe vreo tînără care să mă facă să abdic vreodată de la această stare, chiar dacă ar fi, ceea ce e imposibil, mult mai fru­moasă decît tine. De aceea evit orice flir t adevărat.

Pe măsură ce vorbeam, surîsul Yvettei dispărea şi pe faţa ei se întipărea o melancolie gravă.

— Neobişnuită profesiune de credinţă — mur­m ură — la fel de bună ca cea a lui Lenseigne care susţine că e în stare să iubească mai multe femei în acelaşi timp.,

— Eşti foarte tînără, Yvette, ca să poţi înţelege anumite lucruri.

Brusc, îşi ridică fruntea cu un gest mîndru şi, pe un ton hotărît, observă:

— Te-aş ruga, dragă vere, să nu uiţi ca atunci cînd mi te adresezi, să-mi spui domnişoara Yvette. E a treia oară cînd uiţi s-o faci în ultimele zece mi­nute. Spuneai adineauri, dacă nu mă înşel, că sînt

82

foarte tînără — continuă ea pe un ton liniştit. Dacă odată cu vîrsta va trebui să înţeleg lucruri neplă­cute, în cazul acesta prefer să rămîn pentru totdea­una copil. Să cauţi să înţelegi cum de un bărbat de trei zeci de ani poate să judece ca un bătrîn — e vor­ba de dumneata — iar altul de douăzeci şi opt — de astă dată e vorba de locotenent — poate proceda de parcă ar avea mai multe inimi în p iep t. . . Uff ! Nu e prea plăcut !

Jignit că am fost comparat cu un bătrîn schim­bai vorba adoptînd un ton foarte indulgent.

— Ce-ar fi dacă ne-am gîndi la pescuit, domni­şoară Yvette — zisei, accentuînd pe cuvîntul dom­nişoară — cred că e unica posibilitate ca să ne înţe­legem.

— Ai dreptate.Schimbă poziţia undiţelor şi se aşeză din nou

lîngă mine.Tăcurăm cîteva minute, destul de stînjeniţi pen­

tru a mai relua discuţia.Pe furiş, îmi examinam tovarăşa, ă cărei frunte

se posomora de gînduri grele şi, ai cărei ochi mari şi negri priveau ţin tă la apă. Buzele fine îi erau uşor crispate, iar pieptul, se ridica în mişcări dezordo­nate, din cauza respiraţiei agitate. Aş fi dat orice ca să ştiu la ce se gîndeşte, mi-ar fi plăcut m ult s-o văd descumpănită, dar educaţia o învăţase să se stă- pînească. Şedea ca o stană de piatră şi cred că mi-ar fi fost mai uşor de a intra în comunicaţie cu luna decît să încerc să ghicesc ce idei îi trec prin eăpşorul de copil.

— Cred că pentru azi talentele mele de pescar s-au isp răv it! zise deodată privindu-mâ, cu ochi gîndit ori.

— P ă c a t! Eu sînt cu ghinionul !Zîmbi cu o expresie uşor dezamăgită.— De cînd te cunosc, m-am convins că de multe

ori eşti pentru mine un geniu al răului.— Ce curios ! Am aceeaşi părere despre dum­

neata !

83

— Cu atît mai bine ! exclamă cu o bucurie afec­ta tă . Cel puţin aşa sîntem c h i t ! . . . Dar mi se pare că sîntem strigaţi. Yrei să fii drăguţ şi s-o trezeşti pe miss K att?

Mă apropiai de somnoroasă şi o'chemai.Nici nu se mişcă. Strigai mai tare, dar rezultatul

nu fu mai bun.Y vette începu să rîdă.— Sirena unui pachebot n-ar ajunge pentru a o

trezi pe miss K a tt cînd doarme adînc. . . E nevoie de mijloace mai energice.

în timp ce vorbea,, se înclină deasupra guvernan­tei şi o scutură puternic de braţ.

— Mergem, deja, miss — exclamă aceasta, ridi- cîndu-se deodată. — Eu meditam.

— „Oho ! — mă gîndii — Cum o fi cînd doarme de-a binelea !”

Locotenentul Lenseigne se apropie de verişoara mea şi îi oferi braţul la întoarcere.

Mă încruntai.— Vii puţin cam tîrziu, locotenente! — declarai

apropiindu-mă. Credeam că ai văzut că duc umbrela domnişoarei de Kervex, aşa că am întîietatea.

Tînărul mă privi obraznic.— încă un motiv, conte ! Dumneavoastră duceţi

umbrela şi eu . . .Nu termină. Y vette îi tăie elanul.— Nu are rost să vă certaţi, domnilor. Detest să

merg la braţ cu cineva ; de aceea, e inutil să încercaţi să mi-1 oferiţi.

— Eepede, doamnelor ! — strigă baronul de An- thieux, care era cel mai vîrstnic din grup şi care, împreună cu ofiţerul şi cu mine, reprezenta elementul masculin. — Uitaţi-vă ce nori cenuşii acoperă cerul. Eiscăm să fim făcuţi ciuciulete înainte de a ajunge acasă.

De fapt cîteva picături de ploaie începură să cadă şi doamnele se văzură nevoite să-şi deschidă um­brelele.

Rochia Yvettei, dintr-o ţesătură uşoară de in, nu o apăra de vremea rea.

84

— O să te ude p înă la piele — observai.— N-am ce face ! O să cred că am făcut baie în

după amiaza asta.— Poţi să te îmbolnăveşti. . . Un guturai se face

din nimic !— Ce vrei ? N-am ce să fac !I-am întins pelerina de mătase pe care o purtam

mereu cu mine.— Dă-mi voie să ţi-o ofer !O luă fără fasoane.— Să mi-o prind la gît. Ţine-mi umbrela.Ne oprirăm în timp ce tovarăşii noştri îşi conti­

nuau drumul.Y vette îşi încheie rochia la poale iar eu îndrăznii

s-o a ju t să-şi înfăşoare umerii în acoperămîntu de mătase.

Şi dacă aş afirma că nu am prelungit cu bună ştiinţă această operaţie şi că nu am simţit o plăcere nespusă s-o fac, ar însemna să mă fac mai virtuos decît sînt în realita te . \ .

— Să plecăm ! spuse fa ta cînd terminarăm.— Haide ! Drumul e cunoscut.— Dar miss K a tt nu mă însoţeşte. . .— Te însoţesc eu ! Nu ajunge ?Se înroşi şi nu răspunse. Cum stînjeneala ei mă

distra, slăbii pasul cît putui de mult.— Dacă am merge mai repede — observă peste

puţin timp. O să mă certe că am întîrziat.— Cine o să îndrăznească să te certe pentru un

motiv a tît de neînsemnat?— Cine?. . . „Sora Prudenţa” .Aşa o numea pe Clothilde.'— Sora ta Clothilde e a tît de înfiorătoare ?— Mai mult decît arată. De curînd am înghiţit

o predică din cauză că m-am sprijinit de dumneata cînd am descălecat.

— Nu se poate !— Ba se poate foarte bine — afirmă cu o uşoară

iritare în voce. Din cîte se pare, prostiile mele te obosesc şi te enervează.

85

— Sora ta a afum at aşa ceva? întrebai surprins.— Chiar ea.— Bine, oricum, nu îi mulţumesc. Şi cred că ni­

mic, nici în vorbele, nici în faptele mele nu i-a dat dreptul să afirme aşa c e v a ... dimpotrivă.

Ridică spre mine o privire temătoare.— Te rog din suflet nu-i spune nimic. M-ar pe­

depsi fără milă.— Nu te teme. Dar te rog şi eu ceva — adăugai,

dindu-i familiar braţul. — Promite-mi că vei fi întot­deauna aceeaşi faţă de m ine. . . să. Nu fii ca surorile ta le .. . Sînt încîntătoare, e adevărat, dan cum să îţi spun cam afectate şi foarte rezervate. îm i place mult mai mult felul tău de a fi, cam dur, dar na­tural.

De data aceasta, Y vette se făcu roşie ca macul.Şi, în aceeaşi clipă, intră într-o băltoacă, ceea ce

mă făcu să co n sta t:— După cum vezi, nu faci bine că alergi. Acum

te-ai udat şi la picioare.Dai1, cum de data aceasta părea neajutorată, am

întins pasul, gîndindu-mă, în acelaşi timp, că dră­guţa mea verişoară roşea acum mai des ca mai înainte.

I-am ajuns pe tovarăşi noştri la intrarea în parc.

— Felicitări, dragă conte, îmi spuse ironic loco­tenentul Lenseigne. F ără îndoială, ştii să profiţi de ocazie !

— Ce vrei să spui ? — replicai privindu-1 drept în ochi.

Se înroşi puţin.— Glumeam. . . e pur şi simplu o constatare

după plimbarea neplăcută prjn ploaie.— Idiotule ! zisei printre dinţi.Nu mai apucă să audă aprecierea, deoarece se

duse la baron, fără să-i mai pese de mine.Y vette se oprise şi m ă examina cu un aer trist.— Regret confidenţele făcute mai devreme —

spuse dînd din cap. Nu m-am gîndit că le vei da a tîta im portanţă.

8.6

— Şi, pe deasupra, mă şi învinuieşte, nu-i aşa?— Nu ! Pur şi simplu constat că azi iei drept

ofensă o glumă nevinovată, de care ieri ai fi rîs.... Şi v ă d . . . acum eşti palid şi ai nişte ochi. . . că mi-e frică. îm i place mai m ult să te văd rîzînd şi glu­mind, ştii ?

— Cînd copiii se amestecă în treburile celor mari, n-ai ce face, trebuie să te uiţi urît la ei.

Obişnuita expresie poznaşă înveseli din nou faţa Yvettei.

— Ce păcat că nu sînt sora dum ita le!— Ce id ee! De ce ?— Ţi-aş fi scos limba, aşa cum ai m erita !— Sînt vărul tău, e aproape acelaşi lucru. Nu-ţi

înăbuşi dorinţa numai din motive de rudenie.în ochii ei străluci o luminiţă jucăuşă, întredes­

chise buzele şi-i văzui limba trandafirie între dinţii albi, dar, cu o stăpînire de moment, nu-şi duse la capăt gestul.

— Dă-i înainte, fetiţo ! — exclamă de Kervec, care se apropiase, fără să ne dăm seama.

Y vette tresări şi plecă fruntea cu un aer stînje- nit, care de fapt ascundea o sinceră dorinţă de a rîde.

— Foarte bine, prietene, — continuă castelanul, adresîndu-mi-şe mie. — Nu te fe lic it! Văd că nu ştii să te impui în fa ţa acestei nebunatece!

— Fiica dumneavoastră a fost în legitimă apă­rare. Vina a fost a mea. Am făcut-o cop il!

— Da, d a ! Atunci totul se explică — observă de Kervec rîzînd. — Şi, bagă de seamă, s-ar zice că ai avut noroc. Yvette putea s-o' ia nlai în serios. Nu admite să se facă glume pe seama celor şaptesprezece ani îm pliniţi, după cum ţine să sublinieze cu mîn- drie.

— E frumoasă şi spirituală, în acelaşi timp — declarai binevoitor.

— O ador — îmi m ărturisi ta tă l cu un surîs in­dulgent. — Copila asta e raza mea de soare.

în timp ce aprobam ceea ce îmi spunea, mă gîn­deam că drăcoasa de Yvette ştia cît de m ult o iubea

87

ta tăl său şi abuza, destul de des de această dragoste, tulburînd de multe ori liniştea acestui umil serv al ei !

Dar sînt lucruri care se gîndesc şi nu se spun cu roce tare.

în tre tim p sosirăm la castel şi toţi ne grăbirăm să mergem în camere pentru a ne schimba hainele.

NorA

Sezonul băilor de mare de abia începuse — era la începutul lui iulie — şi, în fiecare dimineaţă fiicele lui de Kervec şi cîţiva prieteni coborau pe plajă şi se zbenguiau ou plăcere nespusă în apa albastră.

Le însoţeam cîte odată, dar ca şimplu spectator; lunile în care locuisem la Saigon îmi lăsaseră, ca amintire, nişte dureri reumatice care nu prea rimau cu elementul lichid şi rece.

Prim a dată cînd o văzui pe Yvette în costum de baie albastru, descoperii că încîntătoai ea mea veri­şoară avea, în afară de m ulte alte calităţi şi fericirea de a fi extraordinar de bine făcută. Cu toate că în timpul lungii mele vieţi de pierde-vară am- avut ocazia să văd trupuri minunate de femeie, îţi măr­turisesc că am rămas extaziat de formele ei sculp­turale.

Cum nu făceam baie, mă aşezai pe nisip să citesc, ca să-mi treacă timpul, unul din principalele jurnale de la Paris, datat din ajun ; ziarele soseau la Dinard de abia noaptea.

Yvette şedea lîngă mine cu mîinile la spate. Pe cap, în loc de cască, îşi legase un fel de băsmăluţă roşie, ale cărei colţuri ridicate spre cer, îi dădeau aerul unui drăcuşor.

— Nu faci baie, dragă vere!— Nu, nu fac.— P ă c a t! Dar £e va înlocui Lenseigne.

89

— Cum, mă va în locui! — exclamai, m irat şi fără să înţeleg.

însă ea se îndepărtase şi intra hotărîtă în apă.în aceeaşi clipă pricepui ceea ce îmi spusese.Locotenentul o ţinea de mină şi, cît timp stă-

tu ră în apă, nu-i dădu drumul.Pedantul ăla, care înota cu capul sus, de frică să

nti i se strice freza năclăită de briantină, mă călca pe nervi.

Insistenţele sale pe lîngă verişoara mea, felul în care îi sprijinea bustul ca s-o ajute să facă pluta afec­tarea pe care o punea în toate gesturile, forma în care prelungea orice atingere, totul mă scotea din fire. Ce e mai rău e că se pare că Y vette se simţea foaţte b in e ; îl stropea cu apă şi, la cel mai mic val, se agăţa de el.

Nu mai puteam suporta scena; împăturind jur­nalul, plecai de acolo furios pe ei şi pe mine.

în tra i la/ Cazino şi pierdui cîteva sute de franci la ruletă. Paguba servea, cel puţin, drept pretext pen­tru proasta dispoziţie pe care, timp de cîteva minute, o lasai să răbufnească.

Prezenţa Yvettei, în rochie albă, cu pălărioară de pai cu panglică roşie de catifea, mă scoase din nou din sărite, cu a tît mai m ult cu cît, m înuţa ei înmănuşată în alb aruncase pe postavul verde o monedă de cinci franci.

— Cum”? Nu cumva joci? zisei printre dinţi.— Ba da ! Şi chiar am noroc. De foarte puţine

ori pierd !— Felicitări! Văd că eşti completă ! Nu-ţi lip­

seşte nimic !Se uită la mine surprinsă, uitînd să ia banii pe

care crupierul îl împingea spre ea.— Ce ai? Ce s-a mai întîm plat?Nu i-am răspuns şi, părăsii în grabă, sala de joc

şi cazinoul şi o pornii pe cîmp.Mergem repede, la întîmplate, fără altă dorinţă

decît să-mi istovesc trupul şi nervii.Cînd, după două ore, intrai pe poarta parcului,

dădui acolo de Yvette, care părea că mă aşteaptă.

90

Yeni drept la mine.— Azi de dimineaţă ai fost tare impertinent ou

mine, domnule de Parrois. Exclamaţia dumitale a fost mai mult decît nedelicată şi, cînd ţi-am cerut o explicaţie, te-ai eschivat. Cum vrei să-ţi calific purtarea ?

— Cum doreşti, draga mea verişoară. Dacă nu m-am purta t cum trebuie, de vină e prietenia sin­ceră pe care i-o port tatălui tău şi tuturor celor apro­piaţi lui.

— Doamne, Dumnezeule ! De ce amesteci şi nu­mele tatei aici? El ştie că joc, din cînd în cînd dar, cum nu abuzez, nu îmi interzice.

— Ştie cumva şi de felul scandalos în care te afişezi cu Lenseigne?

— Cu locotenentul? Nu mă însoţeşte niciodată.— Decît în mare ! Nu-i aşa ?— Deci ăsta e m o tivu l! — replică stânjenită.

Locotenentul a fost partenerul meu din această dim ineaţă şi, dacă ai fi făcut baie, te-aş fi preferat.

— Ia r eu aş fi refuzat, deoarece consider absurdă moda de a invita o femeie în apă, ca şi cum ai in­vitat-o la dans. E adevărat că femeile serioase nu au adoptat-o şi, chiar distrîndu-se, ştiu să fie demne. Aşa procedează surorile' tale.

Y vette îşi înălţă capul într-un gest de vizibilă revoltă.

— Sînt detul de lum inată la minte şi nu văd ce e rău aici. . . . cel puţin, în legătură cu dansul.

— Da? La dans ai consimţi ca un bărbat să te strîngă a tît de familiar în braţe, aşa cum făcea Lenseigne ?

— Ia r începi! — strigă bătînd din picior. Dar ce vezi anormal în felul de a proceda al lui Lenseigne cu mine?

— Nimic ! . . . Atitudinea sa a fost cliiar normală fa ţă de libertăţile pe care i le-ai acordai. Cel puţin, asta e părerea mea şi nu numai a mea, ci şi a altor doi tineri, care vorbeau în termeni puţin elogioşi despre locotenent. Cu toate astea, nu aveau aerul de a fi nişte încuiaţi.

91

— Ce exagerare ! — exclamă ridicîndu-şi braţele— Deci vorbeau despre mine?— Vorbeam de loco tenen t! . . . N-aş fi admis să

se atingă de tine, cît tim p mă aflam acolo. . .— în sfîrşit, ai spus o amabilitate.— Vorbesc aşa, pentru că mă gîndesc la ta tăl

tău .T înără nu răspunse. Continuă să meargă alături

de mine, cu capul sus, cu privirea tăioasă, pierdută în zare.

La prînz, conversaţia abordă teme nautice şi fiecare se lăuda cu actele sale de curaj.

— Credeam că ştii să înoţi — zise baronul adre- sîndu-i-se Yvettei.

— Fiica mea înotă ca un peşte — adăugă de Kervec, cu mindrie în voce. — Nu cunosc prin îm­prejurim i o înotătoare mai curajoasă decît ea.

— Asta-i bună ! . . . Nimeni n-ar fi crezut asta azi dimineaţă !

în timp ce baronul făcea această remarcă, Yvette se u ita la mine.

— ,,Ţi-am spus eu” — îi răspunseră ochii mei.Atunci, brusc, depărtă farfuria şi, izbucnind în

lacrimi, se ridică repede şi părăsi încăperea.Toţi se u itară la ea uimiţi. Clothilde şi miss K a tt

ieşiră după ea.în ceea ce. mă priveşte, îmi pierdusem pofta de

mîncare şi, de bună seamă, m-aş fi ridicat şi eu de la masă.

După primul m inut de surpriză, în tim p ce to ţi încercau să găsească un motiv pentru a explica con­duita Yvettei, am tăcu t gînditor, jucîndu-mă cu .cuţitul.

De Kervec îi lăsă pe toţi să-şi spună părerea dar, l-am suprins de mai m ulte ori uitîndu-se fie la mine, fie la Lensiegne, cu ochi cercetători. Ce-o fi gîndit el?

Starea de agitaţie pe care o simţeam şi nu mi-o puteam stăpîni l-a făcut poate să ghicească o parte din adevăr. în sfîrşit, vorbi şi astfel căzură toate presupunerile :

92

— Nu e cazul să vă neliniştiţi, doamnele mele. Y vette, după baia de azi, s-a simţit rău şi e destul de nervoasă. Nu văd nici un motiv de îngrijorare.

Nimeni nu îndrăzni să insiste şi cînd Clothilde şi miss K a tt se întoarseră la masă nimeni nu le întrebă nimic.

M-am hotărît să nu asist în ziua urm ătoare la baia fetelor:

Dar, în clipa plecării, de Kervec îmi luă familiar b raţu l şi, conversînd cu mine, mă tîrî pe plajă. Cînd ajunserăm acolo, îmi dădu un teanc de jurnale şi îmi spuse :

— Aşteaptă-mă aici, prietene. Trebuie să vor­besc cu unul din adm inistratorii mei, dar n-am să întârzii mai mult de un sfert de oră.

Mă aşezai pe nisip, ho tărît să nu-mi ridic ochii de pe jurnal.

Totuşi, la puţin timp, Yvette veni să se aşeze lîngă mine, iar miss K a tt se aşeză şi ea, ceva mai încolo. Buna miss K a tt, cum ştia ea să-şi facă cît mai puţin simţită prezenţa ! Rămăsei impasibil. . , Niciodată, cel puţin aparent, nu mă interesase atît de m ult vreun ziar.

— Ai term inat de citit, domnule de Parrois? — mă întrebă Yvette cu voce tremurătoare. Am venit să-ţi fac puţină companie.

— Eşti foarte amabilă, dragă verişoară. Dar nu faci baie azi?

— N u . . .— De ce?— Pentru că m-am distrat prea mult ie r i !— Faci aluzie la observaţiile pe care mi-am per­

mis să ţi-le fac?— Da, şi mai ales la faptul că te-am necăjit.Spunînd acestea, îşi şterse o lacrimă care îi tre­

m ura la colţul genelor.

93

— Ce s-a întîm plat, dragă verişoară? Te mai gîndeşti la asta? — exclamai, mişcat de umilinţa şi blîndeţea din vocea ei.

Ridicîndu-mi ochii spre figura ei delicată, îmi dădui seama de neobişnuita gravitate întipărită pe ea. E ra palidă, cu fa ţa crispată, cu ochii încercănaţi şi se citea a tîta amărăciune în expresia obosită a buzelor sale încît mă emoţionai.

Deodată îmi dădui seama cît de nefericită era din cauza proastei mele dispoziţii din ajun. P înă atunci nu mă gîndisem niciodată că fetişcana aceasta veselă şi gălăgioasă ar putea da a tîta im portanţă unui reproş pe care, de altfel, nici nu ştiu dacă îl m erita. în impunătorul castel pirjolit de soare, unde bucuria părea să se fi instalat pentru totdea­una, Y vette apărea ca o copilă fericită, dispusă în orice clipă să îm partă tu turor zîmbetele şi graţia atenţiilor sale.

Yăzînd drăcuşorul acesta lipsit de voie bună, cu ochi trişti, cu buze de pe care dispăruse zîmbetul şi cu mersul de cîine bătu t, mi s-a părut că am comis un sacrilegiu.

Ia r cînd îmi dădui seama că această fa tă încîntă­toare interpretase în mod tragic absurdele mele re­flecţii şi că era adînc rănită de ele, amărăciunea mea nu cunoscu margini.

Mă simţii cuprins de remuşcări. Aveam impresia că s-a stins, în mod inutil, o rază strălucitoare, care lumina to t cerul. . . pentru unica plăcere de a-1 lăsa cufundat în beznă.

Mă aplecai spre ea şi, îndulcindu-mi vocea şi dîndu-i inflexiuni de prieteneasca indulgenţă, îi zi­sei :

— Du-te repede, pune-ţi costumul de baie şi distrează-te, dragă verişoară. . , Kîzi, fii veselă ! . . . î ţ i prom it că nu te mai cert dacă Lenseigne va glumi cu tine.

Clătină capul.— Prefer să rămîn aici, numai să nu mă cerţi

niciodată.— Pot eu, oare, să promit aşa ceva?

94

— De ce nu ? E aşa de tris t cînd ne certăm . . .O privii înflăcărat. E ra a tît de drăguţă în căinţa

sa, încît îmi păru rău că am necăjit-o. î i luai mîna mică cu care se juca în nisip.

— Chiar aşa, dragă verişoară ? Eşti a tît de nefe­ricită atunci cînd ne certăm ?

— Cum să nu fiu ! Primul meu impuls e să te scot din sărite, dar, după aceea, reproşurile pe care mi le faci mă întristează mai mult decît dacă ar veni de la ta tă l meu. Numai Dumnezeu ştie cît încerc să nu te supăr?

— N-am să mai fac, îţi promit, Y vette — afir- lînai, strîngîndu-i tandru mîna.

— Nici eu — murmură ştergîndu-şi a ltă lacrimă.Atunci, pentru a o distra, îi arătai pe cei care se

zbenguiau în valurile albastre.— Ia te u ită la doamna aceea grasă care intră

în apă. Precis că o să se reverse marea ! D ar tipul Ăla de colo ? E opusul ei ! . . . E a tît de slab, încît cu siguranţă se va duce la fund. Nu ştiam că plutesc şi cozile de mătură.

în ciuda tu turor eforturilor mele, Y vette îşi păstra aerul grav.

— Dacă îmi dai voie, domnule de Parrois — zise deodată — te-aş întreba ceva.

întreabă-m ă, fără frică.— Fie ! . . . De ce umbli eu o păpuşă în valiză ?Kămăsei surprins. Nu mă aşteptam să aud ase­

menea întrebare.— Dacă ţi-aş spune adevărul, te-ai supăra.— E u? Pentru ce?— Pentru că din cauza ta o port cu mine.— Cum adică? Observ că acum te superi mai

repede decît mine ! Poţi să vorbeşti.Cît de docilă a devenit verişoara mea — mă

gîndii cu plăcere — Observaţia e justă. La urm a urmelor e mult mai bună decît mine, care mă ener­vez pentru cel mai mic lucru. N-aş fi crezut niciodată că aş putea fi a tît de antipatic” !

Apoi declarai cu voce tare :— Păpuşa care te intrigă atîta, îţi era destinată.

95

— Mie !— Da, ţie ! Mătuşa mea ie consideră o f e t i ţă . . .

înţelegi acum?Mă aşteptam 8-0 aud scoţînd exclamaţii de indig­

nare, dar n-a fost aşa.— De aceea ai cum părat brăţara aceea la Di­

nard? — zise, în sfîrşit, răsucind delicatul inel în jurul încheieturii.

— Exact. E clar că nu-ţi puteam oferi o păpuşă. Cum ai fi primit-o?

— Eoatfe prost !îş i sprijini coatele pe genunchi şi îşi aşeză bărbia

în căuşul trandafiriu al palm elor: Cîteva clipe ră­mase gînditoare, privind pierdută în zare. Apoi păru că ia o hotărîre şi se întoarse spre mine :

— în schimbul mărturisirii îţi voi face şi eu alta, dar, te rog să-mi promiţi că o vei primi cum am primit-o şi eu pe a dumitale. Fără să rîzi.

— î ţ i promit.— Atunci să ştii că sînt mult mai copil decît par.

B răţara mi-a plăcut mult, foarte m ult, deoarece îmi măgulea vanitatea, însă, în sinea mea, n-aş fi apreciat mai puţin păpuşa. Mi-au plăcut întotdeauna păpuşile ! Dacă vrei, poţi să mi-o dai pe cea care-mi era destinată !

— Ce spui ? O viei ? — strigai uimit.— M-ar face foarte fericită !— Atunci îţi stă la dispoziţie, draga mea veri­

şoară. Dă-mi voie să-ţi spun că mă uimeşti !— Nu trebuie, ţi-am spus că sînt foarte copilă­

roasă.— Pentru ce o vrei ? Cred că nu pentru a te juca

cu ea !— O va înlocui pe Juliette , pe care anul trecut

i-am dat-o unei mici bolnave nevoiaşe; avea opt ani, b iata de ea şi nu se jucase pînă atunci decît cu momîi îngrozitoare, din zdrenţe.'.. Mi-a părut tare rău că a trebuit să mă despart de draga mea Juilette. Am fost a tît de necăjită ! Dar micuţa era atît de fericită, încît mi-a micşorat durerea ! Numai că, după aceea, a trebuit să pun într-un dnlţip leagănul

96

frumos unde obişnuiam să-mi culc păpuşa ! Cînd îl văd gol îmi face rău ! O să-l Scot din dulap, o să-l aranjez din nou şi-şi r a lua vechiul loc, împreună cu noua lui stăpînă.

Sim plitatea Yvettei mă lăsă descumpănit. Cu două zile înainte o auzisem cum rîdeade admiratori, iar acum îmi vorbea de păpuşi, de parcă ar fi fost vorba de fiinţe în carne şi oase ! Şi, ce e mai curios, e că blîndeţea melancolică cu care îmi vorbea de leagănul gol, mă mişcă.

în sfîrşit, îşi dădu seama de aerul meu uim it şi dădu din umeri.

— E absurd să-ţi răpesc timpul cu asemenea co­pilării, nu-i aşa? Abuzez de răbdarea dumitale.

— De loc, draga mea. Povestea ta m-a interesat mult. Am ajuns la concluzia că, pe zi ce trece, te cunosc mai puţin. Ca studiu psihologic eşti deosebit de interesantă.

Surîse uşor, cu o expresie tristă, care mă mişcă.— îm i e team ă că n-o să mă înţelegi niciodată

cum trebu ie . . . niciodată. . . Din păcate !în această clipă, Clothilde se apropie de noi şi

nu putui afla ce înseamnă acel „din păcate” .Şi mai cred că nici ea nu mi-ar fi explicat. . .— T ata a întîrziat mai. m ult decît credea — îmi

explică Clothilde — A telefonat la castel pentru a-şi cere scuze că nu poate veni aici, aşa cum promi­sese . . . dar nu e vina lui.

Nu o lăsai să termine.— Pentru Dumnezeu ! N-are nici o im portanţă.

Şi, după cum vezi, Y vette a s ta t cu mine.Clothilde se uită la sora ei.— Draga mea, ce cuminte ai d ev en it! Acum cî­

teva luni n-ai fi stat locului a tîta timp. Du-te să vezi dacă mama e gata.

Yvette se îndepărtă însoţită, bineînţeles de miss K att.

Sora mai mare o urm ărea cu privirea.— Cred, vere, că de m ulte ori ai considerat-o pe

Yvette p lic tisitoare ... D ar dacă ai şti ce calităţi se ascund sub această aparenţă uşuratică. . .

7 - cd. 38797

— Ş tiu . . . ÎT-a fost nevoie de m ult tim p ca să-mi dau seama cît e de bună, iar Y vette nu va găsi niciodată pe cineva care să-i fie a tît de credincios cum îi sînt e,u.

Am pronunţat aceste cuvinte cu un asemenea entuziasm, încît Clothilde îmi mulţumi, cu o privire em oţionată de prietenie.

ZECE

în seara aceea eram cu toţi la Cazinoul din Dinard.

O mulţime elegantă şi zgomotoasă umplea saloa­nele şi înconjura mesele de joc.

Mă aflam acolo împreună cu contele de Haume- court şi cu Rene Frecholle, fiul industriaşului.

Ghinionul mă urmărea.Schimbasem deja trei bancnote de o mie de

franci, iar norocul se încăpăţîna să nu-mi surîdă. Cînd am term inat şi ultim ul mărunţiş, mi-am luat din nou portmoneul cu gîndul de a mai scoate o bac notă de o mie.

în clipa aceea, o mînă fină, înm ănuşată în alb, mi se aşeză pe braţ.

— Domnule de Parrois, vino repede ! Repede, te rog ! Vino cu mine.

E ra Y vette care apăruse alături de mine.Şi cu acel comportament tiranic care îi e carac­

teristic atunci cînd doreşte să obţină ceva, îmi făcu semn să o urmez.

— Ascultă — îi răspunsei cu voce scăzută — dacă nu eşti foarte grăbită, lasă-mă să-mi mai încerc norocul încă odată. Nu se poate ca ghinionul, care mă urm ăreşte de o jum ătate de oră să nu mă pără­sească. N-o să-mi meargă prost chiar to a tă noaptea.

— Im posibil! — se încăpăţînă ea — E foarte ur­gent.

— Ce s-a în tîm plat!

99

I

— î ţ i spun pe urmă.Destul de indispus, fără putinţă de scăpare, pără­

sii salonul de joc., Cu pas vioi Y vette mă făcu să traversez saloanele

şi ne îndreptarăm spre faleză. Mergea în fa ţa mea a tît de hotărîtă şi de bătăioasă încît, fără să vreau, mă simţii neliniştit.

Oare s-o fi întîm plat ceva grav?— Ce e Yvette, ce s-a întîm plat?— Yino repede, fu singurul răspuns- pe care îl

primii.Ieşirăm. Lumina electrică inunda terasa cu stră­

lucirea sa de oţel.Ici şi colo se zăreau grupuri mici. Dar se pare că

şi aceştia erau prea numeroşi pentru Yvette, care, coborînd scara largă ajunse în strada, pe care o traversă fără să rostească vreun cuvînt.

Yăzînd că se îndreaptă spre plajă, începui să protestez :

— Stai, Yvette, unde mă duci? Ce vrei să-mi spui ? Nu pot să merg pe nisip cu pantofi de lac ! Crede-mă, mi-e greu să merg ! '

— P ă c a t! exclamă. Am u ita t să cer părerea pantofilor dacă vor sau nu să calce pe nisip; Nu cum­va picioarele îţi conduc creionul domnule de Parrois ?

Ce poţi răspunde la o astfel de observaţie pros­tească !

— Pentru ce mă duci pe plajă? S-a întîm plat vreun necaz cuiva apropiat?

— Haide, vino — repetă, de data asta în glumă— să ştii că e ceva u rg e n t:

— Aşteaptă-jnă, Y vette ! Nimic nu mă supără mai m ult decît să urmez pe cineva orbeşte, ca un c ă ţe l!

— Dă-mi braţul, dacă vrei. O să te sprijin eu deoarece, dă-mi voie să-ţi spun, pari un răţoi cînd mergi pe nisip.

î i îndeplinii rugămintea şi, îţi mărturisesc, con­tactu l cu braţul acela catifelat, gol pînă la umăr, mă tulbura peste măsură.

100

Merserăm astfel în tăcere cîteva minute. Un fel de amorţeală încîntătoare ne încetinea paşii, pe mă­sură ce strîngeam mai tare braţul însoţitoarei mele.

în sfîrşit, pentru a ieşi din dulcea beţie care pu­sese stăpînire pe mine, întrebai :

— Unde mergem, Y vette ?— Aici.A răta spre malul mării pe care valurile care se

rostogoleau blînd o împodobeau cu dantele de spumă.— De ce?— Ca să-ţi arăt ceva, foarte frumos.Mai făcurăm cîţiva paşi în tăcere.Cunoşti plaja de la Dinard care, noaptea, în

timpul refluxului pare că se prelungeşte la nesfîr- ş i t . . . ştii cît de fin este nisipul şi cum se afundă picioarele în el, făcîndu-te să înaintezi cu paşi mici.

închipuie-ţi-o acum pe Yvette, in rochie de bal şi pe acest umil serv al tău , in frac, plimbîndu-se sub lumina argintie a lumii, mîngîiaţi de briza uşoară ! . . .

Două umbre : eterna pereche. . . EL si EA !Mai avea vreo im portanţă faptul că mergeam la

b ra ţ cu o tînără de şaptesprezece ani? îm i dădeam seama de situaţie şi mă simţeam uşor stînjenit la gîndul că de Kervec ar putea fi contrariat dacă ar şti că îi însoţesc fata într-o plimbare a tît de neobiş­nuită.

Valurile mureau la picioarele noastre şi, undele, împinse de fluxul care urca, sărutaţi nisipul.

— Uf ! exclamă Y vette răsuflînd uşurată, oprin- du-se lîngă algele care separau nisipul ud de cel uscat — bine că am reuşit să te iau de la jocul ăla blestemat ! N-a fost deloc uşor !

— Cum? — strigai supărat. Ca să-mi spui asta m-ai tîr ît pînă aici?

— Nu. Nu pentru asta. Uită-te ! Contemplă şi admiră !

Cu un gest exagerat deschise braţele şi-mi arătă luna.

— Apune !. Ai fi v ru t să piezi spectacolul acesta?Mînia puse stăpînire pe mine.

101

— Cred că n-ai fost a tît de im pertinentă să mă iei de la joc numai ca să-mi arăţi astrul nopţii !

— Ba chiar de asta ! Mi-a trebuit m ultă diplo­maţie ca să te salvez de la ruină. Nu te-ai fi oprit piuă nu pierdeai t o t !

Clătina trist capul de parcă ar fi deplîns ruina completă a unui jucător term inat. Numai că mila ei era foarte neplăcută.

— Şi ce-ţi pasă ţie? Yvette, cred că depăşeşti măsura !

— N-ai decît să te înfurii cît v re i! Dar recunoaşte că am fost generoasă. Eşti singur cu o fa tă frumoasă şi bună, deloc periculoasă, contemplînd-o pe Diana în toată splendoarea ei.

— Asta-i bună ! strigai furios. Diana n-are decît să se ducă învîrtindu-se !

— Ce erezie !— Dacă-ţi place a tît de mult să visezi cu ochii

la lună, n-ai decît să rămîi. Eu mă întorc la joc.— Te-ai u ita t bine? Vezi că luna se scaldă

înainte de a apune ? . . . în realitatea sînt doi a ş t r i : unul în apă, celălalt pe cer !

F a ta asta, cînd voia să fie antipatică, reuşea cu adevărat.

Nici măcar nu i-am răspuns ! Mă — întorsei, ho­tă rît să merg din nou la joc, fără a m ă oferi să o conduc. Dar, pe cînd m ă îndepărtam, vocea ei mă o p r i:

— Cred că marchiza de Versin va fi m ulţum ită de intervenţia mea. De cînd eşti aici ai pierdut cîteva mii de franci şi, din cîte ştiu, m ătuşa dumitale e dezolată de neglijenţa pe care o manifeşti în ma­terie de b an i. . .

Iiămăsei pironit pe loc. Constatarea Yvettei avu efectul unei palme zdravene.

Cum de a îndrăznit ea, care e a tît de bine edu­cată, cu toate că uneori e cam obraznică, să spună aşa ceva?

— Iartă-m ă, Yvette — zisei iritat, întorcîndu-mă spre ea — dar asta nu e treaba ta. Sînt anumite

102

cuvinte pe care nu îţi place să le auzi. Cine ţi-a dat voie să-mi faci asemenea observaţii?

D uritatea mea păru că o descumpăneşte.— Nimeni — răspunse cu mai puţină siguranţă.

Credeam că simpatia pe care ţi-o port îmi poate perm ite. . .

— N-are ce căuta aici simpatia ta. Cine ţi-a vorbit despre relaţiile mele cu mătuşa mea?

întrebarea fu pusă pe un ton aspru.— Nu lua tonul ăsta sever pentru a-mi vorbi —

îmi zise cu blîndeţe. Uită-te la mine şi vezi cît sînt de nefericită. Te rog, zîmbeşte-mi. Dacă nu, am să cred că e foarte greu pentru o fetişcană stîngace şi prost crescută să poarte de grijă unui băiat mare.

— Să poarte de grijă ! zisei în culmea mirării. Nu cumva mătuşa m e a . ..

— Nu, nu ! Cum poate să-ţi treacă prin cap aşa ceva ? Mătuşa e încîntătoare şi pentru ea nu însemn nimic. Sînt un copil căruia nu trebuie să-i dai aten­ţ ie .. . Dar asta nu înseamnă că şi fără ea nu ştiu multe .lucruri ! '

Uimirea nu mă lăsă să vorbesc. Ce era cu toată povestea asta? De ce era amestecat numele mar­chizei de Yersin şi ce lucruri spunea Yvette că ştie, pe care mătuşa mea nu le povestise nimănui ? Eram preocupat şi situaţia era de natură să mă îngri­joreze.

— Vrei să-mi spui, Y vette, care sînt lucrurile astea a tît de interesante?

îm i dădu braţul liniştită şi se rezemă de mine în­frigurată :

— Să mergem puţin, v re i? . . . Sînt îngheţată. . .— Trebuie să-ţi fie frig cu rochia asta subţire !— Sînt obişnuită cu tem peratura de aici, deoa­

rece a tît vara cît şi iarna stau la Dinard. Totuşi, să nu rămînem pe loc !

— Hai să facem cîţiva p aşi. . . Dar trebuie să-mi sp u i...

— Dacă vrei, am putea merge pmă la far. Intr-o noapte a tît de frumoasă e m inunat să ne plimbăm, singuri, pe plaja pustie, scăldată de marea nesfîr-

103

şită. Putem uita că la cîţiva paşi de noi e un oraş cu civilizaţia şi prejudecăţile lu i.. .

— Ajunge ! exclamai, întrerupînd-o nerăbdător .Ai de gînd să continui' m ultă vreme pe tonul ăsta poe­tic?

— Chiar nu-ţi place ? Amîndoi. . . singuri. . .scăldaţi de lumina lunii, care în curînd va apune, lăsîndu-ne învăluiţi în umbra care dă frîu liber în­drăznelii . . . |

O astfel de frază pe buzele ei mă lăsă fără grai.Instinctiv, neîncrederea mea de bărbat educat

şi, mai ales, de bărbat care nu vrea să cadă în cine ştie ce capană, mă făcură să mă îndepărtez de ea.

— Nu ştiu ce idei ai în seara asta, Yvette — ex­clamai, lăsîndu-i braţul. Ştiu doar că prin atitudi­nea ta îmi strici reputaţia de bărbat corect şi res­pectabil . . . Şi cum nu vrei să-mi răspunzi, renunţ şi nu mai prelungesc această discuţie. .. Noapte b u n ă . . . mă întorc la Cazino...

Izbucni în rîs.— Ce înţelept eşti în noaptea asta. Cum o să-mi

spui cît ai pierdut ? Du-te, du-te, dragul meu domn ! Bancherul te aşteaptă să vii cu b a n ii! Eu ştiu să mă întorc şi singură.

Tonul pe care vorbea era a tît de ironic, încît n-avui curaj să p lec. . . să o las să se întoarcă sin­gură pentru a-mi depune banii în mîna bancherului!

Vicleana ştia să-şi aleagă cuvintele pentru a mă u m ili! Oare puteam sjo las eu pe plaja pustie şi să mă întorc la joc?

Cu mîinile la spate, începui să păşesc nervos alături de ea.

începu atunci să fredoneze, ca şi cînd n-ar fi dat nici o im portanţă mîniei mele.

E u am fost cel care am întrerupt această ceartă tăcută.

— Haide, Y vette — zisei din nou — Spune-mi cine ţi-a vorbit de mine?

— Nimeni!— Cu toate acestea am fost şi alaltăieri la Cazi­

n o . . . şi am jucat împreună cu alţi oaspeţi ai ta tă ­

104

lui t ă u . . . Nu mi-ai făcut atunci nici un fel de ob­servaţie.

— Pentru că atunci nici măcar nu-mi trecea prin cap ce atracţie exercită jocul asupra dumitale.

— O să-mi spui altă dată ce vrei să spui cu atrac­ţia asta. Deocamdată aş vrea să ştiu numai cine ţi-a vorbit de atracţia mea? Părinţii tăi?

— în nici un -caz ! Te stimează prea m ult !— Asta înseamnă că sînt şi alte persoane care nu

mă stimează a tît?— Nu da cuvintelor mele alt înţeles.— în orice caz, Yvette, cineva ţi-a vorbit de

mine.— Nu mi-a vorbit nimerii. Pur şi simplu am auzit.

E cu totul altceva.— Te rog să-mi spui'ce ai auzit. Nu sîntem npi

prieteni? Nu merit oare să fii sinceră cu mine?Nu mă lăsă să continui.— Sîntem, într-adevăr prieteni buni ? Eşti sigur ?— în ceea ce mă priveşte, simt pentru tine o sin­

ceră simpatie.— Şi eu îl simpatizez la nebunie pe regele Angliei.Replica fu atît de rapidă, încît izbucnii în rîs şi,

apropiindu-mă de e i, îi dădui din nou braţul.— Sînt sigur, că afecţiunea mea pentru tine o

depăşeşte pe cea pe care o ai pentru Majestatea Sa Britanică. . .

— Tot ce se poate ! Nu m-am gîndit niciodată să-mi măsor sentimentele pe care mi le trezeşte acest suveran. Aşa, că e foarte probabil să ai drep­ta te . . .

— în cazul acesta — insistai — pentru că am ajuns la concluzia că sîntem preteni buni, spune-mi ce-ai auzit despre mine.

Ochii ei mari mă fixară plini de indulgenţă.— Linişteşte-te ! N-a fost ceva grav şi nu tre­

buia să-ţi spun nimic !— Chiar şi aşa, spune-mi.Pe buze îi apăru un surîs uşor.— Cît e de nebună biata omenire ! . . . Cum ne

ajunge la urechi că se vorbeşte de noi, n-avem linişte

105

pînă nu ştim ce se spune. . . .chiar dacă nu e în avan­ta ju l n o s tru !

— Cred că nu sînt singurul care are slăbiciunea de a şti ce părere au ceilalţi despre el. E un defect caracteristic muritorilor de rînd !

— Bieţii de n o i! Ce tris t e !— Y vette, nu ocoli problema !— N-are nici o im portanţă ! Pur şi simplu e vorba

de o discuţie între două din musafirele noastre . . . Cucoanele astea . .. Bîrfe de fem ei. . . nici prin cap nu le-a trecut că mezina familiei şedea comod insta­lată într-un hamac între ramurile bătrînului castan. S-au aşezat şi ele pe bancă de Ungă copac. Aşa, că fără să vreau, am auzit discuţia.

— Trebuia să le' spui că eşti acolo.— La început nu mi-a trecut prin cap . . . După

aceea, cînd ţi-am auzit numele, m-a interesat şi am ascultat !

— Au vorbit de m ătuşa mea?— Au vorb it. . . Spuneau că te iubeşte foarte.

mult şi că îşi lasă toată averea. . .— Şi ce-au mai zis?— N-au mai zis nimic.— Adineauri ziceai că joc . . . şi mai ziceai c ă . . .

mătuşa mea ar dori să fiu mai înţelept !— Aşa e ! Şi mai spuneau că ea ar vrea foarte

mult să te vadă în su ra t. . .Nu reuşii să-mi stăpînesc un gest de nemulţu­

mire şi neliniştit în treb a i:— Şi vorbăreţele astea două n-au dat nici un

nume ?— Cred că nu.întorsese faţa şi privea cu atenţie în dreapta, ca

şi cum în întuneric ar fi fost ceva care i-a atras atenţia şi îmi răspundea cu jum ătăţi de cuvinte.

— Y vette, vorbeşte mai clar ! Eşti sigură că nu au dat nici un nume?

îşi păstră aceeaşi atitudine distată. Totuşi zise :— De ce insişti? Există vreun nume care să fie

d a t?

106

— Nici u n u l! afirmai nervos. Nu mă gîndesc la nim eni. . . dar ar fi foarte neplăcut gă-mi văd nu­mele amestecat cu al unei fe te . . . oricît de drăguţă ar fi ea.

Y vette tăcu prudentă.— N-am dreptate, Yvette? întrebai, pentru a

continua discuţia şi, pentru că tăcerea ei mă irita.— Da, poate ! . . . Personal îmi convine mai mult

să fii burlac, fără nici un fel de obligaţie. . .Mă înclinai spre ea, în glumă şi simţind nevoia

de a o certa chiar în clipa în care părea că vorbeşte serios, z isei:

— Personal ai spus ? Să ştii că îmi place foarte mult acest „personal” .

De data această, cu to t întunericul, privirea ei se opri asupra mea. Apoi începu să rîdă.

— N-ar trebui să uiţi că ta ta are cinci fete de m ăritat.

îngheţai.Expresia ei ironică putea însemna orice şi nu

eram sigur că cele două bîrfitoare nu făcuseră aluzie lâ, proiectele mătuşii.

Şi cum ideea mă enerva, simţii nevoia să o ne­căjesc pe cea care auzise confidenţele.

— Cum adică, cinci? Eu credeam că doar patru.Dădu din umeri.— Evident, cea mică e încă un cop il! replică

uşor înţepată. Şi poate că ai dreptate. Un bărbat care nu mai e tînăr şi care are a tît de puţină minte în cap, are nevoie de o femeie echilibrată, al cărei bun simţ să compenseze nebuniile lui.

Fu rîndul meu să mă simt ofensat.— Cine te-aude poate să creadă că sînt de vîrsta

lui Matusalem !— Dacă cuvintele nu mai e tînăr te supără, sînt

gata să le retrag şi să zic : unui bărbat a tît de tînăr, solubili uşuratic şi frivol se potriveşte o nevastă calmă, plină de bun simţ şi rece. Sau chiar o femeie superioară, dacă se poate.

— Un model perfect dd v irtu ţi, nu-i aşa?— Aproape !

107

— Pentru ca să compenseze toate lipsurile mele?— Chiar aşa.— E şti foarte amabilă. Dacă ştii pe cineva care

întruneşte toate aceste condiţii, te rog să-mi spui.— E u ! £red că e mai bine să te adresezi doamnei

de Yersin.Tresării din nou. Numele mătuşii apărea iarăşi

în discuţie.— Doamnele de care mi-ai vorbit ţi-au sugerat

această idee fericită? Totdeauna mătuşile au cîte o prietenă drăguţă pe care ar vrea s-o vadă m ăritată cu nepotul lor.

— Ce idee ai de dorinţele rudei dumitale.— Cu siguranţă că ştii şi numele preferatei?— Oricum al meu nu e — replică cu o uşoară

ironie.Poate că e al vreunei prietene ?

— Ar trebui să ştii mai bine ca mine.Eeticenţele, ca şi ironia din vocea ei erau un

chin pentru mine.— Yvette, de ce nu eşti sincera?— Sinceritate pentru sinceritate — răspunse.— în ceea ce mă priveşte, n-am ce confidenţe

să-ţi fac. în timp ce tu ai auzit multe lucruri pe care eu nu le ş tiu . . .

— Cu toate astea sînt uşor de ghicit.— De ce îmi pui nerăbdarea la încercare ? Nu

vezi cît de necăjit sînt numai la gmdul că numele meu ar putea fi pus alături de al unei femei ?

— Necăjit, de ce?— Pentru c ă . . . oricare ar fi numele acesta. . .

sau stăpîna l u i . . . n-am de gînd să mă însor. Te rog să m ă c rez i! Din această cauză nu vreau să cunosc nici o t în ă ră . .. chiar dacă e plină de ca lită ţi!

Y vette se uită la mine surprinsă.— Vorbeşti serios ? — mă întrebă, uitîndu-se cu

neîncerdere la mine.— Foarte serios.—.P e cuvînt de onoare?— Pe cuvînt de onoare.— Ah !

108

O pornirăm din nou, sprijinindu-se de braţul meu.

— în cazul acesta — continuă pe un ton serios— vreau să-ţi cer iertare pentru îndrăzneala m ea. . . Un nume care îmi este într-adevăr drag a fost pro­nunţat de limbile ascuţite de care vorbeam . . . Nu vorbeau de ceva sigur, ci de ceva posibl. . . î ţ i măr­turisesc că nu-mi trecuse pînă atunci prin cap această posibilitate şi de aceea, m-a pus pe gînduri..

— De ce ? o- întrerupsei.— Poate pentru că îmi place prietenia existentă

între dumneata, surorile mele şi m in e .. . Poate şi pentru că nu m-am gîndit niciodată la o asemenea posibilitate. . . din acest punct de vedere. . . Ori­cum ar fi şi admiţînd că ar fi posibil, m-am gîndit că datoria mea de prietenă e ca, în interesul dumi- tale, să fiu un fel de terra-nova, deoarece pasiunea pentru joc nu poate decît să-ţi dăuneze ! Cînd în după amiaza asta am văzut ce era să faci, n-am ştiu t cum să te scot din sala de joc.

— De-asta m-ai scos ?— D e-asta . . . Mă ierţi ?îm i întinse mîna cu. un aer de sinceritate.I-o luai şi o ţinui strînsă între ale mele.— Acum spune-mi numele celor două doamne.— A sta nu ! Denunţul e o armă pe care nu o fo­

losesc ! Şi, pe urmă, doamnele acelea n-au spus nimic rău despre dum neata ! Acelaşi lucru mi l-au spus şi despre baronul de Anthieux, care m-a cerut în căsătorie şi cred că Tissien, marele industriaş care îi face curte uneia din surorile mele nu are re­putaţie mai bună.

Nu răspunsei. Cuvintele sale îmi deschideau noi perspective.

— De Anthieux vrea să se căsătorească cu tine, Y vette? — întrebai, m irat că fata asta a tît de tî­nără era a tît de Solicitată.

De Anthieux era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, care se ţinea bine, bogat şi foarte pedant.

Dar ideea că el ar aspira la mîna mezinei fami­liei de Kervec nu îmi făcu nici o plăcere ! . . . E ra ca

109

şi cum ar fi vru t să pună mina pe ceva care îmi apar­ţinea ! , ,

Şi cu toate acestea, cu cîteva minute înainte, cînd îi spusesem Yvettei că nu o consideram fa tă de m ăritat, eram sincer. . .

Poate şi datorită acestei declaraţii mi-a comu­nicat Y vette noutatea pe un ton, cît se poate de natural. Cred că era radioasă că poate să-mi arate că puştoaica familiei, copila, cum o numea mătuşa mea, era luată în serios de un pretendent foarte im portant.

Cu această ocazie, în sinea mea, îl trimisei pe inoportun la dracu’ ! Eram în stare să-l mănînc dacă aş fi p u tu t !

— înţelege că nu te poţi căsători cu un asemenea bărbat — zisei rupînd tăcerea.

— De ce ? — întrebă senină. Domnul de Anthieux m erită toată consideraţia.

— Dar e prea bătrîn pentru tine.— Nu mi se pare !Şi spunînd asta dădu din umeri cu indiferenţă»— Sînt încă foarte tînără. Mai am timp.— Ai refuzat ? '— T ata încă nu i-a dat răspunsul. . .Apoi schimbă brusc to n u l:— Te rog să consideri to t ce ţi-am spus ca o con­

fidenţă personală şi s-o păstrezi ca atare. Tatei nu cred că i-ar face plăcere să afle că am b ă tu t to b a . . . Doar mama şi Clothilde sînt la cu ren t. . .

— Şi ce părere au?— Mama spune că sînt prea t în ă ră ; sora Pru­

denţă zice că fac rău dacă refuz propunerea baro­nului.

— Credeam că sora ta mai mare are mai mult bun simţ — zisei muşcător.

Problema Clothilde îmi deveni deodată foarte clară.

Dacă pînă atunci ezitasem, deoarece voiam să-i fac plăcere mătuşii, eram sigur acum că fa ta asta îmi era extrem de antipatică.

110

Şi, feroce, mă gîndii cu un fel de furie volup­toasă :

„Asta e o fa tă cu care nu m-aş însura niciodată ! Cu toate că to ţi vorbesc doar de calităţile ei, tre­buie să fie pedantă, invidioasă şi proastă ! E ridicol să vrei să o căsătoreşti pe Yvette, care e o fată încîntătoare, cu de Anthieux, care are cu optspre­zece ani mai mult decît ea !”

în tim p ce vorbeam, o luarăm din nou spre Cazino.

în capul scării, în lumina puternică a reflec­toarelor, de Kervec vorbea cu un bărbat, întors cu spatele spre noi. Yăzîndu-i, Yvette dădu drumul braţului meu.

— Linişte ! Uite-1 pe ta ta cu baronul.E ra într-adevăr de Anthieux. Ochii de îndrăgos­

ti tă sau perspicacitatea o făcuseră pe verişoara mea să-l recunoască imediat ?

Aceasta idee mă indispuse şi mai m ult, mai ales cînd văzui că Yvette îmi dă drumul la b ra ţ şi înain­tează spre ei, lăsîndu-mă în urmă.

Tatăl o şi întrebă :— Unde ai fost Y vette ? Unde te-ai băgat ? Pri­

etenul nostru voia să danseze cu tine şi te-am căutat peste tot.

Văzui frumoasa şi nevinovata privire a veri- şoarei mele ridicîndu-se spre cei doi bărbaţi şi apoi, arâtînd în direcţia farului, informă plină de graţie :

— Am fost acolo, ta tă . Ştii bine că ai o fa tă săl­batică şi că ea preferă dunele oricărui salon a u r it . . . E ra a tît de plăcut afară şi înăuntru te înăbuşeai de căldură !

— Vrei să te plimbi în compania mea ? — în­trebă de Anthieux.

Mulţumi cu un zîmbet care ar fi ispitit şi pe un sfînt, apoi, dezolată, îşi a ră tă pantofii de antilopă albă :

— Picioarele mele nu mai re z is tă ! • Pantofii ăştia nu sînt făcuţi pentru aşa c e v a .. . îm i pare rău că nu pot accepta.

111

Şi continuă să-l vrăjească cu surîsul ei, de parcă era nevoie de atîtea scuze pentru o plimbare refu­zată !

La rîndul meu, urcai treptele scării.îm i luasem o atitudine foarte naturală, care să

meargă cu înălţimea mea de un metru optzeci şi cinci.

Dar, cu to t aerul meu neglijent de indiferenţă studiată a expresiei, simţii că privirea lui de Kervec se aţintise asupra m ea. . . o privire adîncă, gravă şi melancolică.

Şi, cum mi se păru că citesc în ochii lui un fel de nelinişte, simţii cum mă cuprinde uil val de feri­cire . . .

Deodată îmi dădui seama că pot fi un obstacol, poate unicul, în calea proiectelor pe care ta tăl le face pentru fiica s a . . .

Şi acest sentiment a fost a tît de intens, a tît de violent, încît trebuie să plec pleoapele pentru a ascunde bucuria care mi se citea în ochi.

Yvette, draga mea Y v e tte ! De ce neliniştea tatălu i tău m-a făCut a tît de fericit?

în noaptea aceea n-am priceput. . . Cu toate acestea ridicai îndrăzneţ ochii şi mă uitai în ochii lui de Anthieux cu un fel de bucurie triumfătoare.

Şi în timp ce tu , Yvette, rapidă şi uşoară fără să-ţi pese de nimic, intrai în Cazino, figura baronu­lui trăda o profundă decepţie, iar ta tă l tău, gîndi- to r şi grav, privea marea îndepărtată.

' Trei bărbaţi, o tăcere, o privire. . . Se dezlăn- ţuise o dramă care atingea trei existenţe.

112

UNSPREZECE

Nu ştiu cum să-ţi descriu sentimentele care, de atunci, puseră stăpînire pe mine.

înţelesesem, în sfîrşit, că predilecţia mea pentru Yvette era dragostea adevărată. Dragoste cu atît mai vie, cu cît a fost a tîta vreme ignorată.

Mă simţeam fericit şi în acelaşi timp nefericit.Fericit pentru că iubeam, pentru că întreaga mea

fiinţă vibra pătrunsă de un sentiment a tît de curat, ca cea care mi-1 trezise în suflet.

Nefericit pentru că trebuia să mă căsătoresc şi, cu toate că eram în al şaptelea cer, mai aveam un dinte împotriva căsătoriei. Eram nefericit şi pentru că verişoara mea mă descumpănea cu firea ei schim­bătoare. Cu atitudinea ei, cînd uşuratică, cînd me­lancolică nu reuşeam să o înţeleg, nici să ghicesc care îi sînt sentimentele fa ţă de mine.

De douăzeci de ori era să-i declar Yvettei dra­gostea pe care i-o port, pentru a auzi de pe buzele ei sentinţa, dat to t de atîtea ori am dat înapoi de teamă să nu mă respingă. M-ar fi rănit de m oarte în amo­rul propriu dacă ar fi rîs de dragostea pe care mi-o inspirase.

în afaiă de asta, o nouă farsă care, de fapt a fost una din ultimele, m-a făcut şi mai nehotărît în privinţa conduitei mele viitoare.

Trecuseră cîteva zile de cînd îi dădusem faimoasa păpuşă cînd, într-o dimineaţă, pe cînd îmi scriam corespondenţa, guvernanta veni şi bătu la uşă.

un

— Miss a cerut la mine venit la domnul şi rugat să vină la ea.

— La ea? în camera ei?— Nu, nu ! — exclamă englezoaica ridicînd bra­

ţele într-un gest de oroare. în cabinetul său de stu­diu.

E ra ceva ciudat. Y vette să mă roage să vin în camera e i ! E ra ceva în neregulă care mă punea pe g înduri. . . Dar, din moment ce miss K a tt mă ruga, nu trebuia să fiu mai catolic decît papa.

De aceea răspunsei englezoaicei că voi veni.După cîteva clipe băteam la uşa verişoarei mele,

iar inima bătea şi ea mai rep ed e ...Mi-a deschis chiar ea şi intrai într-o cămăruţă

tap isa tă eu mătase a lbastră ,.a cărei nuanţă vie se asorta perfect cu tenul ei. Lîngă fereastă engle­zoaica răsfoia liniştită o carte.

— Cred că te-a surprins rugămintea mea — îmi spuse Y vette cu o voce a tît de dulce, încît mi se păru că aud o muzică cerească.

— Ca să fiu sincer, da.— .Aş vrea să ţi-o a ră t pe domnişoara Lucienne,

cum doarme în leagănul său . . . Am botezat păpuşa cu numele dum itale. . . Lucien, Lucienne !

Zîmbii amuzat, dar, în fundul sufletului mişcat de gestul ei.

— Uite-o zise ea ducîndu-mă de m înă lîngă un leagăn mic, capitonat cu mătase şi acoperit de dan­tele, în care celebra păpuşă dormea. Vezi de fru­moasă e?

— Poarte frumoasă ! — confirmai amuzat.O luă pe domnişoara Lucienne cu cea mai mare

grijă în braţe.— E şti m ulţum it? — continuă ea.— Mai mult decît m ulţum it ! — afirmai, rîzînd

sincer de data asta, pentru că îmi vorbea foarte serios.

Sărută faţa păpuşii şi apoi mi-o întinse.— Sărut-o, te rog !— S-o sărut? Cred că glumeşti.— Nu glumesc deloc !

114

îşi apropie faţa de a mea şi astfel, descoperin- du-şi puţin gîtul trandafiriu.

— Aş prefera s-o sărut pe mamă ! — zisei eu.O lum iniţă ghiduşă îi jucă în ochi şi-mi duse la

buze păpuşa.— Mulţumeşte-te cu fiica, n-ai ce face ! Nu vrei

Bă-mi faci şi mie o bucurie?Ce să-ţi mai spun, prietene? Ochii ei negri, bu­

zele roşii şi gîtul său mă vrăjiseră.Mă aplecai asupra domnişoarei Lucienne şi atin­

sei cu buzele faţa ei rece.Şi în clipa aceea se auzi un hohot general, se

deschise uşa mai multe fete tinere intrară în cameră şi mă înconjurară, bătînd din palme.

— Ha, ha, ha ! Eşti fantastic, ' domnule de Parrois ! Te-ai îndrăgostit de o păpuşă?

Le priveam uşor stînjenit.— Asta a vrut să fie o glumă? — o întrebai pe

Y vette încruntîndu-mă.Drăcoaica rîdea.— Nu-i o glumă, e un pariu.— Şi pe ce-ţi pus pariul?— Pe un timbru foarte rar, pe care-1 voiau şi

surorile mele.— Deci l-ai cîştigat.— L-am cîştigat. Acum e al meu.Şi, apucîndu-şi cu degetele fusta, îmi făcu zîm-

bind o reverenţă elegantă.D atorită dumitale, dragul meu văr.

— îm i pare bine, Yvette.Voiam să par indiferent dar, în ciuda eforturilor

- pe care le făceam, tonul era rece şi aspru.Y vette m ă privi cu nelinişte în ochi.— Nu cumva eşti supărat?— Ce idee ! Ar fi absurd !îm i întinse mîna.— Acum, la revedere, domnule de Parrois. Nu

mai am nevoie d e . . .Cînd rămăsei singur, îmi dădui seama că acest

indicent, a tît de m ărunt în aparenţă, mă mîhnise foarte adînc.

115

— Y vette nu mă iubeşte — mă gîndeam eu amă­răciune — nu mă va iubi niciodată f Dacă ar simţi pentru mine ceva, n-ar proceda aşa cum procedează. Femeile sînt foarte exigente la acest cap ito l! Nu adm it ca bărbatul pe care îl iubesc să fie rid iculizat.. mai ales în fa ţa altor femei ! Bietul de mine, am ajuns să fiu pentru ea o simplă jucărie care o amuză, o fiinţă slabă din care poţi face ce v re i!

Nurţi mai spun ce sentimente contradictorii şi ce gînduri sumbre mă frăm întară timp de două ore pînă ce, în sfîrşit, ajunsei la trista concluzie că tre­buie să plec la Paris, s-o u it pe nebunateca Yvette şi s-o iau de la cap cu v iaţa de mai înainte.

Dar la prînz de Kervec îmi anunţă apropiata sosire a marchizei de Versin.

— Mi-a scris că o să sosească la începutul lui august. Ne face o su rp riză .. . Observ însă că ştirea nu te bucură prea tare.

— în orice altă situaţie m-ar face nespus de fe­ricit. Din păcate am prim it în dim ineaţa aceasta o scrisoare de la adm inistratorul meu care mă cheamă urgent la Paris.

De Kervec tresări. O umbră de nelinişte i se aşternu pe faţă şi mă privi.

— Ai de gînd să pleci ?— Nu sînt încă sigur. I-am scris imediat între-

bîndu-1 dacă are într-adevăr nevoie de mine. Dacă e aşa, va trebui să plec.

Castelanul nu mai spuse nici un cuvînt.Coborî ochii în farfurie ; apoi, cînd crezu că nimeni

nu bagă de seamă, se u ită pe furiş la Yvette.Ea se făcu albă şi înţepeni pe scaun, de parcă ar

fi fost împietrită, pierdută în gînduri.— Ai să găseşti un mijloc să-ţi rezolvi problemele

fără să pleci la Paris, nu-i aşa, domnule de Parrois ?— mă întrebă, în cele din urmă, cînd ochii ni se întîlniră.

— O să fac to t posibilul. . .— Mătuşa nu se va simţi în largul său dacă nu

vei fi la Dinard. \— O s-o consolezi în lipsa mea. '

116

— Şi mie o să-mi pară rău. Cînd o să-ţi rezolvi problemele te întorci?

— Nu pj omit niiric. Probabil că prezenţa mea la Paris e necesară, din moment ce administratorul insistă să vin . . .

Tăcui simţindu-mă tu lburat de privirea cercetă­toare care părea că îmi descoperise minciuna.

— O să-mi lipseşti — şopti eu voce mică.— Haide, Yvette, nu fii pisăloagă — zise Clot­

hilde. Dacă domnul de Parrois spune că nu mai poate rămîne, nu are rost să insistăm.

Plecarea lui mă mîlmeşte — răspunse tînără cu sinceritate. Domnul de Parrois era cel mai credin­cios partener la dans şi cel mai bun jucător de tenis.

— Dar noi? Ne dai de o parte? — protestă Len­seigne.

— Nu vă dau deoparte — răspunse ea — dardumneavoastră jucaţi numai cu Therese şi cu Ger-maine. Nu e acelaşi lucru !

— O să joc şi cu tine, dacă vrei.— Nu, nu. Atunci se vor plînge surorile mele !

Prefer să se întoarcă domnul de Parrois.Această declaraţie, făcută cu toată sinceritatea

în faţa familiei şi a tu tu ro r oaspeţilor, a fost pentru mine, în starea de spirit în care mă găseam după farsa de dimineaţă, ca un balsam şi simţii un senti­m ent de uşurare.

Totuşi masa se term ină într-o atmosferă mai puţin veselă decît începuse. Fiecare părea că se gîn- deşte la altceva.

De Kervec părea preocupat; soţia sa nu scotea un cu v în t; Clothilde şi miss K att mă priveau cu coada ochiului, mai ales ultima, care, din cînd în cînd, ofta adînc.

Numai locotenentul Lenseigne era radios, dar buna lui dispoziţie nu era împărtăşită de nimeni.

Seara ne duserăm la Saint Bric, unii dintre noi, cei mai mulţi, cu bicicleta. Alţii — de fap t doam­nele mai în vîrstă — în maşina condusă de Kervec.

Bicicliştii, printre care nuVaflam, o luară înainte t

ilT

în timp ce alergam 'pe şosea, aplecat deasupra ghidonului nu schimbai cu Yvette nici un cuvînt, doar cîteva observaţii banale despre frumuseţea peisajului şi despre căldura înăbuşitoare. Cînd ajun­serăm la o pantă mai abruptă, ne dădurăm jos şi urcarăm cu tricicleta de ghidon.

— Vrei să vedem care dintre noi doi ajunge mai repede sus ? — îmi zise Yvette sărind pe bicicletă.

Protestai, pentru că mi se părea oboseală zadar­nică. Dar ea părea Gă nu aude, aşa că trebuie s-o urmez.

Cînd ajunserăm în mijlocul drumului, îmi arătă panta care cobora şi spuse :

— Hai acum să vedem cine ajunge mai repede jos, vrei?

— Haide !începui să înţeleg. Căuta să vorbească între patru

ochi cu mine.într-adevăr, după ce străbăturăm peste un kilo­

m etru, Yvette se opri lîngă o pădurice.— Să stăm aici şi să ne odihnim. Avem destul

_ tim p . . .Rezemarăm bicicletele de trunchiul unui copac.— Domnule de Parrois — îmi spuse cu voce

schim bată — nu te-am obligat, din capriciu, să faci cursa a s ta . . . Voiam să vorbim . . .

— î ţ i s,tau la dispoziţie — răspunsei, aşezîndu-mă pe taluz.

Rămase în picioare, în faţa mea, strîngîndu-şi mîinile într-un gest rugător.

— Fii sincer. Ştiu că n-ai primit nici o scrisoare de dimineaţă. Deci, explicaţia dumitale nu e decît un pretext pentru a pleca, nu-i aşa?

— D a r . .. protestai.— Nu încerca să mă în şe li! Crezi că nu-mi dau

seama că vrei să pleci din cauza glumei mele pros­teşti !

— Dacă îţi spun c ă . . .— Nu mai spune nimic, pentru că m inţi î — ex­

clamă, luîndu-mi mîinile într-un elan irezistibil. Nu-i aşa că asta a fost ? . . . Sînt sigură, sînt sigură !

118

— Cu toate as tea . . .— De ce încerci să mă înşeli ? Uită-te în ochii mei

şi spune da, dacă eşti în stare.— Nu s în t ! — spusei rîzînd. Prefer să-ţi m ărturi­

sesc. Plec din cauza ta.— Ştiam e u ! strigă, ascunzîndu-şi fa ţa în mîini.Se depărtă de mine, dar, uitîndu-mă la ea, văzui

că plînge. îm i păru rău de sinceritatea mea şi, în acelaşi timp, lacrimile ei mă stînjeneau deoarece dintr-o clipă în alta puteau veni ceilalţi.

— Hai, Yvette, fii înţeleaptă. Nu m erit eu să plîngi pentru mine !

îş i şterse ochii şi se întoarse trem urînd :— Stă în puterile mele să te fac să rămîi la Di­

nard?— De ce să rămîn? Nu pot sta aici o veşnicie.. .

într-o zi to t trebuie să p le c .. .— O să te mai întorci ?— î ţ i promit că la anul.— La a n u l! — repetă îngrozită, ca şi cum anul

viitor ar fi fost o eternitate.— Ţi se pare că e m ult ?— Mai bine nu te-aş fi cunoscut n ic iodată!îşi muşcă buzele, de .parcă i-ar fi păru t rău de

cuvintele acestea şi, apucînd bicicleta, încălecă şi o pomi.

Cu o mînă sigură o oprii şi o ţinui nemişcată.— Spune-mi, Yvette, de ce ai fi v ru t să nu mă fi

cunoscut niciodată?E zită şi-şi întoarse ochii.— P entru că . . . pentru că n-aş vrea să fiu cauza

plecării dumitale. Am fi p u tu t să ne despărţim ca doi prieteni, dar aşa, între noi, va exista întotdeauna o anumită rezervă.

— Ce rezervă?— Pentru dumneata nu voi fi decît o fetişcană

insuportabilă. . . iar eu, m ă voi gîndi că n-ai v ru t să mă înţelegi. Ai dreptate. P leacă! Ce im portanţă are dacă pleci mai devreme sau mai tîrziu ! Totuna este !

Vorbea cu ciudă şi tristeţe.

119

— Iată-i şi pe tovarăşii noştri — adăugă încer- cînd să zîmbească — Să mergem cu ei. Cînd n-o să m ai fii aici, am să am destul timp să mă gîndesc la lucruri triste.

Fără . să-i răspund şi destul de mişcat îmi luai bicicleta. Cîteva clipe mai tîrziu, auzeam hohotele Y vettei de parcă nu s-ar fi întîm plat nimic.

1 2 0

DOISPREZECE

— A venit un băiat. Vrea să vorbească cu dom­nişoara Y vette — anunţă servitoarea intrînd în sa­lon.

F ata se ridică, lăsă broderia pe un scaun şi cu pae apăsat ieşi din încăpere.

După cîteva clipe se întoarse şi-i spuse mamei sale :

— îm i dai voie să merg în seara asta la Saint- -Enogat? A murit nevasta lui Jacquos Morand.

— Du-te, fetiţo. . . S-o iei şi pe miss K att.— î ţ i mulţumesc, mămico. Am să încerc să mă

întorc la cină.— Ar fi bine. Ştii că mulţi dintre oaspeţii noştri

ne părăsesc în seara asta, aşa că cina o să fie mai devreme. Nu întîrzia, ta ta s-ar supăra.

F ata îşi sărută mania înainte de a pleca.Trecînd pe lîngă mine, îmi zîmbi.— Distrează-te, vere. Dealtfel trebuie să vină

Claire Devaire şi n-o să-mi simţi lipsa.Şi, strecurîndu-mi în palmă o hîrtiuţă, ieşi în

fugă.Clothilde observase gestul surorii, aşa că nu-şi

mai lua ochii de la mîna mea, pe care o ţineam strînsă. Eu, foarte intrigat de hîrtiuţă misterioasă, nu ştiam ce atitudine să iau.

Din fericire, mama o chemă pe Clothilde şi profi­tai de ocazie pentru a pune bine ceea ce eu conside­ram a fi biletul Yvettei.

121'

Eram nerăbdător să-l pot citi. Baronul, însă, ca un duh rău, veni la mine şi începu să-mi spună o poveste lungă, bună de adormit copiii, cu nişte atacuri în timpul nopţii, care, de cîteva zile îi te­rorizau pe locuitorii din Dinard şi din împrejurimi. Atunci nu-i dădui nici o atenţie. Dar, cînd se făcu noapte, începui să m ă gîndesc, fără să vreau, la asta.

Povestirea dură peste o oră, tim p în care muream de nerăbdare. în sfîrşit, mă lăsă, pentru a merge să vorbească cu locotenentul, iar eu nu ştiui cum să scap mai repede.

Mă ascunsei după un leandru, scosei din buzunar preţiosul bilet şi îl deschisei.

începură să zboare minuscule bucăţele de culoare trandafirie. Le adunai cu grijă şi văzui că era un tim bru rupt.

Descoperirea mă lăsă fără grai. La început mă în trebai ce putea să însemne asta. Dar, pe hîrtia albă în care fuseseră înfăşurate, cîteva cuvinte aş­ternute în grabă cu creionul de Yvette m ă lămuriră :

,,L-am dorit a tît de mult şi acum îl blestem” .Tmi veni imediat în minte scena de dimineaţă,

d in salonaşul albastru al Yvettei, în care se vorbise de o păpuşă, de un pariu şi de un tim bru.

Mă cuprinse o emoţie vie.— Draga mea ! Draga mea Yvette, cît de mult

doreşte să nu plec !Şi, schimbător ca to ţi îndrăgostiţii îmi dădui

seama că n-am nici mai mică dorinţă de a pleca.— Nu, n-am să plec, Yvette, draga m e a ! Te

iubesc ! Te iubesc ca un nebun şi vreau să fii soţia m e a !

îm b ăta t de ideea aceasta, sărutai fierbinte hîr­tia pe care scrisese Y vette.

Cred că eram tare caraghios, dar puţin îmi ţă sa . Timp de o oră străbătui parcul în lung şi în lat;.

Poate că îţi va părea prostească purtarea veri- şoarei mele, care şi-a vărsat mînia pe micul pătrăţel de hîrtie, învinovăţindu-1 de un lucru de care numai

122

ea era vinovată ! Mie mi s-a părut felul ei de a pro­ceda pur şi simplu fermecător !

Aşezai în portmoneu, ca pe un obiect preţios, frag­mentele de timbru „pe care le-a dorit a tît de mult, şi acum le blestema” , pentru ca să-mi amintesc cît de necăjit fusesem.

Clopotul care anunţa cina mă făcu să mă întorc la castel.

Vestibulul era plin de cutii şi de valize ale călă­torilor care plecau în noaptea aceasta.

Era de abia şap te ; Y vette încă nu se întorsese şi a trebuit să ne aşezăm la masă fără ea.

Masa fu rapidă, dar plină de atenţii fa ţă de cei care plecau.

în tim p ce-mi savuram şampania, mă gîndeam, plin de fericire că, cel puţin în viitorul apiopiat, nu voi încerca tristeţea despărţirilor.

D atorită prevederii mele, nu spusesem cînd am de gînd să plec, aşa că puteam rămîne cît doresc. Şi, de altfel, chiar asta voiam să anunţ în ziua urmă­toare.

în tre timp se făcuse ora opt şi Yvette nu se întorsese încă.

De mai multe ori văzui privirea neliniştită a lui de Kervec, alunecînd, prin geamurile deschise, pe pîlcul de pini din depărtare, ale căror vîrfuri se încăr- cau încet-încet de umbre.

Cînd ne ridicarăm de la masă şi doamnele urcară în camerele lor pentru a se pregăti de plecare mă apropiai de tatăl Y vettei pentru a vorbi cu el.

Chiar atunci, un servitor îi înmînase, pe o tavă de argint o scrisoare pe care un băiat tocmai o adu­sese.

De Kervec o citi şi se încruntă.— Y vette face mereu p ro stii! Ce zăpăcită ! —

zise supărat.— I s-a întîm plat ceva neplăcut? — întrebai

destul de neliniştit de ieşirea lui.— Nu i s-a întîm plat n im ic! Dar asta nu în­

seamnă că nu sînt supărat. Uite ce e : Y vette e protectoarea unei familii care trăieşte în cea mai

123

cruntă sărăcie. Stăpîna casei a m urit azi de dimi­neaţă şi ea s-a dus imediat să le ducă ajutoare şi să-i îmbărbăţeze. Pe deasupra a mai promis că o să fie naşa copilului mic, care are doar 15 zile. Dar ăsta nu e un motiv ca să mă anunţe că se va întoarce doar la noapte, tîrziu.

Tăcu, reflectînd cîteva secunde, apoi continuă:— Sînt neliniştit că toate maşinile pe care le am

trebuie să transporte musafirii şi bagajele lor. Mi-a rămas numai şareta, dar noaptea nu e prudent să fie folosită.

îm i veni în m inte faimoasa poveste pe care ba­ronul mi-o spusese.

— Mi se pare că şoselele nu sînt prea sigure de cîteva zile încoace.

— A trebuit să ordon măsuri represive.Y-am mai spus că domnul de Kervec era guver­

nator la Dinard.— Mai rău e că n-are cine s-o ia . . . Eu nu pot.

Trebuie' să merg cu oaspeţii. Surorile ei nu sînt obiş­nuite să bată străzile la o oră a tît de în a in ta tă . . . Rămîn servitorii. . . Şoferii şi vizitiii au treabă. Sin­gurul liber e grădinarul, dar nu ştiu dacă prezintă suficientă garanţie. . . Dacă aş fi fost acasă, nu aş fi lăsat-o să plece. Acum nu mai e nimic de făcut, decît să încercăm să remediem situaţia.

— Miss K att o însoţeşte ?— Da. Dar ce poate să facă ea ?— Dacă pot să fiu de vreun folos, cu cea mai

mare plăcere — mă oferii după o uşoară ezitare de team ă ca intervenţia mea să nu i se pară nelalocul ei.

Dimpotrivă fu, prim ită d in -toată inima.— Chiar voiam să te rog ! Yrei să fii bun şi să-l

însoţeşti pe servitorul care se duce s-o aducă? El va conduce şareta şi îţi va arăta drumul.

— Cu cea mai mare plăcere.Castelanul îmi strînse mîna.— î ţ i mulţumesc. O să-i spun să înhame caii.

Cînd vrei, puteţi pleca.— Chiar acum, dacă doriţi.

124

— Cu cît mai repede, cu a tît mai bine — aprobă el. Să ajungă cît mai' repede acasă !

Se înnegurase de-a binelea cînd bătui la uşa coli­bei mizerabile prin ai cărei pereţi coşcoviţi, şuiera vîntul lugubru.

Mi-a deschis miss K att.Cînd intrai simţii o senzaţie de frig şi o ghiară de

fier îmi strîngea gîtul.Casa avea o singură încăpere şi numai dispoziţia

mobilelor arăta la ce servea.în partea cea mai lum inată stăteau un bărbat şi

o femeie în vîrstă, copleşiţi de durere.Pe o masă lungă, rezemată de perete, fusese im­

provizat, cu ajutorul unei saltele, un fel de catafalc, împodobit numai cu un cearceaf alb ca laptele.

Defuncta, care părea să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani, se odihnea acolo, cu capul rezemat de două perne şi cu mîinile,’ în jurul cărora erau înfă­şurate nişte mătănii de lemn, încrucişate pe piept.

Poziţia era atît de naturală, încît fără să vreau m ă înfiorai.

în ochii săi închişi, p e figura de marmoră, în ati­tudinea de femeie care se roagă, era ceva majestuos şi în acelaşi timp, sinistru.

Bărbatul aşezat lîngă m oartă îşi sprijinise coatele de genunchi. Adormise, pe jum ătate căzut, de pe vechea bancă de lemn aşezată lîngă vatră.

Celălalt colţ al camerei era cufundat în întuneric. Dar cîtă linişte şi pace respirau acolo ! Culorile sale luminoase şi proaspete mă făcură să-mi amintesc interioarele pictate de marii maeştri ai Şcolii Fla­mande.

Miss K a tt încerca să dezbrace şi să culce trei copii între şase şi zece ani care, cu părul încîlcit, cu buzele strînse şi privirile speriate, păreau nişte mici sălbatici.

Aşezată pe un scaun lîngă ei, Y vette legăna şi strîngea la piept un copil rotofei şi trandafiriu.

125

Cît de serioasă era verişoara mea ! în ochii ei mari şi întunecaţi se citea mai mult decît melanco­lie, se citea tristeţe.

Copilă încîntătoare, căreia totul îi surîdea şi care nu se sfia să iasă din mediul aurit în care-şi ducea viaţa de fată bogată şi fericită pentru a-i îmbărbăta, şi a-i a ju ta pe cei sărmani şi nefericiţi !

Mă apropiai.— Tatăl tău este foarte nelinişţit de lipsa ta de

acasă şi te roagă să te întorci cît poţi de repede.— Te-a rugat să vii să mă iei şi să mă duci

acasă?— M-a rugat. Am venit cu şareta, cu un servitor-— î ţ i mulţumesc. . . Ce bun ai fost că ai venit

a ic i. . . Nu e prea v e se l!Rămăsei lîngă ea, tăcut, aşteptînd să se hotă­

rască să plece.Miss K att îi culca pe micuţi în paturile supra­

puse, care păreau nişte dulapuri mari, fără uşi, sau cabine de vapor.

Yvette făcea acelaşi lucru. Cu m ultă grijă, pen­tru a nu scula copilaşul pe care îl ţinea în braţe, se ridică.

— Pătucul nu e făcut — şopti, uitîndu-se stîn- jenită la mine.

Ezită, dar pînă la urm ă îndrăzni.— Ţine-1, re rog, o clipă, pînă fac patul. După ce

îl culc putem p le c a .. . Doamne! Ţine-1 bine, să. nu-ţi scape ! . . . Nici chiar aşa, că îl înăbuşi. . . a şa . . . acum e bine.

Şi era a tît de bine, încît rămăsei în picioare, fără să îndrăznesc să mă mişc, nici măcar să respir, de team ă să nu fac rău păpuşii vii de cincisprezece zile.

Yvette are întotdeauna idei năstruşnice, iar una din ele a fost să mă facă doică.

> După cinci minute, care mi se părură veacuri,.Yvette mă eliberă de povară 'şi, luînd copilul, îl băgă într-un dulap, în partea de jos.

— N-aveai unde să-l pui ? — întrebai, înclinîn- du-mă spre ea. Să nu cumva să-l mănînee şobolanii f.

126

Eidică ochii şi mă privi surprinsă.— N-am auzit niciodată să se fi întîm plat aşa

ceva. . . în regiunea asta, de obicei, leagănele sînt în, partea de jos a dulapului. . . Văd că nu cunoşti obiceiurile din Bretania !

Şi continuă liniştită să aranjeze copilul, în timp ce eu mă gîndeam la cuvintele sale. Cuvinte care, de altfel, nu mă familiarizează complet cu obiceiurile din Bretania, deoarece făcui ochii mari cînd văzui că închide aproape de to t cele două canaturi ale du lapu lu i!

— Ciudat fel de a culca sugarii! zisei în sinea mea. Dacă domnii de la Academia de Medicină ar vedea, ce m utră ar mai face, ei, care pretind că aerul e indispensabil vieţii.

în clipa aceea intră o femeie.Y vette schimbă cu e a ' cîteva cuvinte cu voce

«căzută, apoi îşi puse pălăria şi se pregăti de plecare.Scosei din portmoneu o bancnotă de o sută de *

franci.— Dă-mi voie să contribui şi eu la opera ta de •

caritate. Protejaţii tă i trebuie să aibă mare nevoie de b a n i!

îm i mulţumi cu o privire plină de recunoştinţă.Peste zece minute părăsirăm cocioaba, însoţiţi de

binecuvîntările locatarilor ei.— Domnul conte vrea să conducă? — întrebă

servitorul în clipa în care o înveleam pe Yvette în blana groasă pe care prudenta Clothilde mi-o dase la plecare.

— Nu nu vreau. E noapte afară şi eu nu ştiu bine drumul. Condu t u . .. Eu merg în spate.

— Urcă în faţă, miss K a tt — îi spuse Yvette en­glezoaicei. Merg alături de vărul meu.

Guvernanta ascultă fără să crîcnească şi, puţin după aceea, şareta alerga uşor printre umbrele nop­ţii.

Yîntul sufla dinspre mare şi, cu toate că mantoul era gros, Yvette tremura.

— Ţi-e frig? — o întrebai.Şi, în acelaşi timp, îi ridicai gluga.

117

— P u ţin . . . şi cred că e şi ceva nervos. Ziua de astăzi n-a fost o zi obişnuită. N-am văzut niciodată pînă acum un mort şi dacă ai şti ce sentimente am încercat cînd am văzut a tîta lume plîngînd !

îş i puse capul pe umărul meu şi, cu to t întuneri­cul, o văzui cum se face palidă atunci cînd îşi aduce am inte.

— De ce te-ai dus la nefeiiciţii'ăştia, draga mea- Y vette ? Puteai să-i ajuţi fără să te duci acolo !

— M-am dus pentiu că aveau nevoie de mine în această zi tristă. Dacă ai şti ce nefericiţi s în t ! Tatăl a rămas singur cu bătrîna bolnavă şi cu patra copi­l a ş i . . . N-am văzut niciodată un bărbat plîngînd atît şi durerea lui îmi sfîşia in im a .. . Ai plîns vreo­dată , domnule de Pairois?

— De mai multe o r i . . . cînd mi-am pierdut m am a, sau atunci cînd eram mic şi mă pedepsea.

Zîmbi. Cu felul schimbător al copiilor mă întrebă, m ai puţin tristă :

— Te pedepseau de multe ori cînd erai mic?— De multe ori. Eram dat n a ib ii! I-am dat mult

de lucru bietei mame, care a rămas văduvă foarte tînără şi s-a consacrat în întregime educaţiei mele.

— în cazul acesta, de ce eşti a tît de sever cu alţii ?

— Eu, sever?— Da, cu mine ! Pentru cel mai mic lucru mă

ce iţi. . . Şi sînt sigură că, în ciuda faptului că ai fost foarte bun cu mine în seaia asta, în fundul sufletului eşti furios pe mine.

— Furios pe tine ! Eu ! Ce prostie ! fiă ştii că n-ai avut niciodată un prieten atît de devotat ca m ine. '

— Dacă e aşa, atunci nu pleci ! îmi spuse cu voce lugătoare împreunîndu-şi mîinile ca pc-nini rugă­ciune şi lidicînd spre mine o privire a tît de sfîşie- toare, încît ar fi îmbunat si un tigiu.

îm i trecui braţul prin spatele ei şi îndiăznii să-i crfprind talia. Nu se-supără sau poate că, din cauza hainei, nu-şi dădu seama.

128

— Doreşti a tît de m ult să rămîn? întrebai pier­dut.

— Mai şi întrebi, Doamne ! Mai şi în tre b i!Exclamaţia ei m ă răvăşi.— Draga mea Y vette — îi şoptii cu voce scă­

zută, deoarece servitorul putea să mă audă. E ade­văra t că ţii un pic la mine ?

îşi ascunse faţa pe umărul meu şi încet, încetişor, încît de abia o auzii, spuse :

— Ştii că ţ in .. . Dacă te încăpăţînezi să pleci,nu ştiu ce am să mă fac.

O st linsei mai tare, îmi sprijinii obrazul pe fruntea ei şi o ţinui strîns lipită de mine, fără să îndrăznesc să vorbesc, de team ă să nu mi se risipească fericirea. Nici măcar n-am îndrăznit să-i spun că o iubesc sau s-o întreb dacă mă iubeşte. în clipa aceea nu mă îndoiam.

Simţeam că amîndoi încercam aceleaşi senti­mente curate, iar dacă aş fi vorbit, însemna să tră ­dez încrederea lui de Kervec.

Şareta intrase pe aleea principală a parcului, iar umbra castanilor bătrîni făcea şi mai greu întuneri­cul nopţii. Lumina strălucitoare a lămpilor puter­nice de pe terasa castelului ajungea pînă la noi prin­tre ramuri, într-un decor fantastic.

— Spune-mi, spuse deodată Y vette ridicînd capul, mai vrei să pleci ?

îi tremura vocea.— N u . . . am să răm în . . . pentru t in e . . .— Nu ştiu cum să îţi mulţumesc !Eidică spre mine privirea luminoasă, iar în ochii

noştri era atîta iubire, încît ne subjugă voinţele şi-mi adormi scrupulele.

— Y v e tte !— Lucien !Mîinile noastre se uniră. Mă aplecai şi-i căutai

buzele, care nu mă respinseră. O sărutare curată pecetlui mărturisirea.

9 - c.12»

TREISPREZECE

— Ai merita să te cert pentru ce ai fă c u t! îi spuse pe un ton sever domnul de Kervec T v e tte i, în tim p ce aceasta, palidă şi tulburată, se aşeza cu guvernanta la masă.

încă odată ochii ei mari îi întîlniră pe ai mei.— N-am vrut să te supăr, tăticule. Mi-ai spus

de atîtea ori că fiu m iloasă.. . iar Jacques Morand e a tît de nefericit!

— Are şi mila limitele e i . . . şi pentru ca să fii miloasă n-ai nevoie să-i nelinişteşti pe ai tăi. M-ai speriat. Nu puteam să vin după tine şi dacă văru l tău nu s-ar fi oferit să te adlică, nu ştiu ce aş fi fă cu t.

— D ata viitoare am să plec mai devrem e... î ţ i promit — şopti, refuzînd unul după altul toate felu­rile de mîncare care i se aduceau.

— Miss T vette nu mănîncă ? — întrebă . engle­zoaica făcînd să dispară o enormă bucată de p a teu .

— N-am chef — răspunse tînără dînd la o parte farfuria.

— Te doare ceva, fetiţo 1 — întrebă de Kerveo speriat. Doamne ! Ce palidă e ş t i !

Şi, luîndu-i mîinile între ale sale, regreta că o certase.

— Nu te speria, t a t ă . . . Sînt nervoasă şi obosită. Mîine m ă voi simţi bine. Dacă îmi dai voie, îi spun noapte bună mamei şi apoi merg la culcare.

Se ridică şi întinse fruntea pentru a-şi lua rămaa bun.

130

— Noapte bună, miss K att.Cu ochii în pămînt, inii întinse mîna mică şi cum,

eu o ţinui mai mult decît era nevoie, mă privi ruşi­nată şi roşie ca un mac.

După ce plecă, coborîi în parc. Simţeam nevoia să fiu singur pentru a retrăi clipele minunate pie care le petrecusem alături de Yvette în şaretă, la umbra castanilor bătrîni de pe alee.

— Mă iubeşte ! şopteam. Mă «iubeşte ! Mîine voi vorbi cu tatăl ei şi peste puţin timp va fi soţia mea.

Soţia mea ! Două cuvinte care spuneau to tu l ! îm i promiteau ani siguri de dragoste şi de fericire !

S-a zis cu uşuraticul, cu necredinciosul! Nu mai eram decît un bărbat de treizeci de ani, plin de viaţă şi de speranţă, încîntat de căsătoria pe care celălalt din mine o ura şi dispreţuind vanitatea prostească pe care celălalt o cultiva.

Gîndindu-mă bine, mă hotărîi să vorbesc cu de Kervec numai peste opt zile.

Marchiza de Yersin trebuie să sosească şi se că­dea să fie ea prima care să-mi cunoască intenţiile.

O să fie, desigur foarte m ulţum ită cînd va afla că neastîmpăratul ei nepot s-a hotărît, în sfîrşit, s-o apuce pe calea cea bună, pe care n-o mai considera o nenorocire ! Nu ştiu .dacă îţi mai am inteşti de dis­cuţia pe care am avut-o cu mătuşa şi pe care ţi-am relatat-o la începutul povestirii mele.

Cît de fericită va fi cînd va vorbi cu ta tă l Yvettei.Aşa că era mai bine să aştept.Ziua următoare voi vorbi cu Y vette. După tot ce

se întîmplase între noi nu mai avem dreptul să dau înapoi.

E ceasul zece şi Y vette încă nu s-a t r e z i t ! — mă gîndeam în timp ce răsfoiam pentru a zecea oară ziarul în speranţa de a-mi omorî timpul.

Mă gîndeam cu voce tare şi nu-mi dădeam seama.— Deci timpul ţ i se pare că trece foarte greu cînd

nu mă v e z i! şopti o voce dulce lîngă mine.

131

Mă întorsei brusc. E ra Yvette.— Erai aici şi nu spuneai nimic, iubita mea !— Te observ de cinci minute şi rezultatele sînt

foarte interesante.— Mă sperii! . . . Care sînt aceste rezultate !— în primul rînd, în timp ce citeai erai foarte

nerăbdător, iar politica nu părea să te pasioneze. . .— Vai de mine ! N— A poi. . . Dar, fiindcă veni vorba, cîţi ani ai ?— Douăzeci şi nouă de ani. De ce?— Douăzeci şi nouă ? Nu eşti prea tînăr ! . . . Ştii

că ai fire de păr alb ?— Yai de mine ! De două ori vai de mine !— Ai albit din cauza necazurilor ?— N u ş t iu . . . Dar să ştii că mă îngrozeşti! Am

a tît de mult păr alb?— M u lt! — răspunse cu convingere — Am nu­

m ărat cel puţin cinci fire.— Atunci respir u şu ra t. . . Firele negre sînt mai

multe.începu să rîdă iar rîsul ei, ca un clopoţel de argint

mă fermeca.— Eşti încîntătoare în dimineaţa asta, draga mea

prietenă şi, dacă ai fi bună, în loc să stai a tît de departe de mine, ai veni să te aşezi aproape de mine, pe divanul ăsta şi am vorbi ca doi prieteni apropiaţi.

Scutură capul şmechereşte.— Imposibil. Clothilde mă aşteaptă ca s-o ajut

să pregătească încăperile pentru mătuşa ta. Tata a prim it o telegramă în care îl anunţă că soseşte mîine dimineaţă.

— Credeam că vine abia săptămîna viitoare.— Se pare că s-a răzgîndit. Poate că i-o fi dor de

t in e .. . Dar te las acum . . . uite că mă caută miss K a t t . . . Distrează-te, dragă vere, politica e a tît de interesantă !

Şi o rupse la fugă.*

* *

N-am mai citit nimic. Ştirea sosirii mătuşii mă bucura mult. Mă şi gîndeam cum îi voi spune ee pro-

132

iecte matrimoniale am. Voiam să-i fac o surpriză şi s-o oblig să scoată ţipete de uimire cînd va afla că alegerea mea a căzut pe puştoaica fără importanţă, cum o considerase !

în ziua următoare, lă ora nouă, Clothilde, Yvette şi eu ne-am dus la gară ca s-o aşteptăm pe marchiză. De Kervec n-a putu t să ne însoţească, fiind reţinut de o şedinţă la primărie.

După primele efuziuni ale sosirii, luarăm loc în docar.

— Ce bine arăţi, dragul meu Lucien — observă mătuşa. Constat cu plăcere că aerul de Dinard îţi prieşte mai mult decît cel de la P a ris . . .

— cumva Parisul îţi făcea rău, dragă vere?— întrebă maliţioasă Yvette. în orice caz, regretai tare m ult Parisul cînd ai venit aici.

— Nici nu-i de mirare ! Erai a tît de antipatică cu mine pe atunci.

Marchiza începu să rîdă.— Văd că fetiţa asta nu s-a schimbat de loc .. .

Tot nebunatecă şi drăcoasă.— Mult mai puţin, doamn^ — răspunse Yvetţe

roşind deodată. Domnul de Parrois m-a transformat.— Protestez ! Dimpotrivă, ea a făcut din mine

ce-a vrut. Să spună şi Clothilde.— Nu pot să judec o problemă a tît de impor-,

tan tă — răspunse sora cea mare. Pot însă să vă spun că domnul de Parrois a avut foarte m ultă răbdare cu ea, iar Yvette s-a schimbat şi e a . . . Mama sus­ţine că acum se poartă aproape ca o doamnă. După cum vedeţi e un mare progres !

Marchiza ne ascultă cu indulgenţă, dar observai că se uita la Clothilde cu o expresie m ult mai bine­voitoare decît se u ita la Yvette.

Yvette, chiar dacă avea părul artistic aranjat şi un permanent impecabil, chiar dacă purta fuste lungi şi se comporta aproape ca o doamnă, va ră- mîne mereu pentru mătuşa mea o fetişcană căreia nu m erită să-i dai prea m ultă atenţie.

Cînd sosirăm la castel i se făcu o primire căldu­roasă. Mătuşa mea a fost a tît de frumos primită în-

133

J

cît, tim p de mai bine de o jum ătate de oră nu reuşii să schimb nici o vorbă cu ea. Ploua cu întrebări, din. toate părţile, despre sănătatea ei, despre călătorie, erau amintiţi prietenii comuni.

Dar, cum toate au un sfîrşit, madame de Kervec socoti că a sosit timpul să o conducă pe marchiză în camerele care îi erau destinate, pentru ca să se poată odihni puţin după oboseala călătoriei.

Prînzul a fost vesel, iar rîsul timid al Yvettei, cînd se uita la m ătuşa mea, mă distra foarte tare.

— S-ar zică că marchiza te intimidează — obser­vai.

— Aşa e. Oarecum. Poţi să-mi spui de ce, atunci cînd vorbeştecum ine,foloseşteuntonindulgent, uşor de zeflemea?

— Pentru că, vede în tine pe copila năzbîtioasă de a ltă dată.

— Dar chiar aşa de necoaptă par?— Cîteodată.. . Mai ales la început. . . Acum nu !— Tot e bine ! Nu suport să mă considere copil f

. încercă să rîdă, dar dezamăgirea era prea mare.O um bră de melancolie i se citea în priviri şi, fără să vreau, aproape îmi urii mătuşa pentru că îmi su­părase iubita.

Totuşi, cînd ne risipirăm prin parc, văzui cu plă- ceie cum marchiza îi ia braţul Yvettei şi se îndepăr­tează conversînd.

P uţin îmi pasă ce îmi spuneau, numai să se înţe­leagă. Dar, dacă aş fi ştiut despre ce vorbesc, le-aş fi în trerupt şi aş fi împiedicat-o pe m ătuşa mea să o întristeze a tît de m ult pe Yvette.

Cînd se întoarseră verişoara mea era foarte pa­lidă şi cu greu se stăpînea să nu plîngă. La puţin tim p o văzui pe Y vette pe o alee solitară şi avui in­tu iţia că se izolase pentru a lăsa lacrimile să curgă în voie. Voiam să ştiu ce s-a întîmplat, aşa că, îndată ce putui, îl lăsai pe baron, cu care vorbeam şi mă dusei să o caut.

134

Pentru a nu trezi bănuieli, o luai pe aleea opusă şi apoi, prin ocoluri succesive, ajunsei în locul par­fum at de caprifoi, unde speram să o întîlnesc.

într-adevăr, dădui de ea, dar în ce hal era !Stătea pe o bancă rustică, îşi acoperise gura cu

batista şi hohotea nefericită.Alergai la ea şi o luai în braţe.— Yvette, adorata mea, de ce plîngi? Cine te-a

necăjit? Spune-mi, nu-mi ascunde nimic, ştii cît te iubesc!

î i acopeream mîinile cu sărutări, îi mîngîiam faţa. I-aş fi sorbit lacrimile dacă aş fi putut, dar ea plîngea şi mai deznădăjduită !

— Din cauza ta p lîng . . . plîng din cauza ta ! — spuse, în cele din urmă, printre sughiţuri.

— Din cauza mea ! Doamne ! Mi-aş da viaţa să nu ai necazuri! Durerea te face să-ţi pierzi capul, Y v e tte . . . Spune-mi că nu sînt eu vinovatul, că nu din cauza mea eşti necăjită !

— Ba da ! Ba da ! — se încăpăţînă ea. Ai fost rău şi crud ! De ce nu mi-ai spus că o iubeşti pe Clot­hilde şi că vrei să te însori cu ea ?

— Eu să mă însor cu Clothilde? Cine ţi-a spus aşa ceva?

— Mătuşa ta.— Cum putea m ătuşa mea să spună aşa ce v a !

strigai furios şi pornit pe venerabila mea rudă. Nu i-am spus niciodată că o iubesc pe sora ta şi îţi jur că nu m-am gîndit vreodată să mă însor cu ea. Apoi continuai mai încet. De-aia plîngeai? Nu voiai să-ţi fiu cumnat?

— Nu, nu ! Nu vreau ! Aş muri de necaz !. ..î ţ i ascunse faţa în palme. îi înconjurai bustul cu

braţele ţinînd-o strîns la pieptul meu îi şo p ti:— Dar dacă ţi-aş ruga să mă accepţi ca soţ?— Deci mă iu b eş ti! strigă plină de bucurie. Cu

toate că ai ju rat că nu te însori, vrei să fii bărbatul meu ?

— Eram nebun cînd spuneam asemenea lucruri. Nebun, pentru că şi atunci te iubeam de mult timp, draga mea Yvette. Dar tu?

135

— Cred că m-am îndrăgostit de tine din prima zi. De cînd te-am văzut am căutat să te gîndeşti numai la mine ! Eram atît de geloasă cînd erai cu altă fată. Nu ş tia m .. . nu înţelegeam. .. De abiâ în ziua în care te-ai supărat că ţi-am umblat în valiză mi-am dat seama cît de m ult te iubesc. . . Dar dacă erai îndrăgostită de mine de a tîta vreme, de co nu mi-ai spus?

— N-aveam încredere în tine. Vedeam că eşti cochetă şi mi-era team ă să nu mă respingi.

— Nu era nici un pericol — şopti roşind pînă în vîrful urechilor.

Şi, rezemîndu-se de pieptul meu, începu să plîngă din n o u . . . de data aceasta erau lacrimi de bucurie.

Cît timp şezurăm unul lîngă altul? N-aş putea să-ţi apun. Cred că trecuse mai m ult de o oră cînd marchiza de Versin apăru la uşa chioşcului.

— Văzîndu-ne, făcu ochii mari de m irare:— Dumnezeule! Ce văd? Lucien, eşti nebun!

Yvette, fetiţo, nu e frumos !E ra sufocată !— Dragul meu nepot, te-ai în şe la t! Eu vorbeam

de Clothilde.— Mi-ai propus-o pe Clothilde, însă eu am ales-o

pe Yvette. P? ea o iubesc şi te rog s-o iubeşti şi pe ea, aşa cum m-ai iubit pe mine.

t în acelaşi timp, o împingeam pe logodnica mea în braţele sale şi, în ciuda amarei decepţii pe care o trăise, marchiza o strînse matern în braţe.

— Vom fi foarte bune prietene, doamnă ! promise Y vette sărutînd-o şi îmbrăţişînd-o tandru.

— Vom fi, fetiţa mea dragă, vom fi. Dar, Dum­nezeule, nu mă aşteptam la asemenea nebunie din partea nepotului meu ! Nu mai face ochii ăştia, deş­teptule — adăugă pe un ton antipatic. N-ai să-mi închizi gura şi am să spun toată viaţa ce prositi faci. Asta nu înseamnă că nu o voi primi cu nespusă bu­curie pe nepoata pe care mi-a trimis-o Dumnezeu. Mititica, nu e răspunzătoare de prostiile tale !

— Dimpotrivă, doamnă, şopti logodnica mea, roşie ca sfecla şi fîsticită. Poate că am şi eu o parte

136

de vină. Dacă Lucien e vinovat atunci sînt şi cu, pen­tru că îl iubesc şi a fost poate şi din vina mea că m-a preferat pe mine.

O privii cu un aer trium fător pe m ătuşa mea, a cărei stînjeneală era vizibilă.

— Nepotul meu îţi place a tît de m ult încît măr­turiseşti că ţi-a furat inim a?. . . Dar cum i-ai dat-o pe a ta în schimb, să încercăm să aranjăm lucrurile pe măsura dorinţelor voastre. . . Ar trebui să fie de acord şi 'ta tăl tău, pentru că, draga mea, nu eşti de«ît o copiliţă !•

— Tăticu’ o să consimtă., sînt sigură. Mama s-ar putea să ezite şi să nu vrea să mă m ărit înaintea surorilor mele.

— O s-o convingem n o i! Asta mai lipsea ! Să refuze ce accept eu !

Excelenta mea mătuşă fusese cucerită pe deplin de eauza noastră şi se întoarse împreună eu noi la ceilalţi invitaţi. De Kervec, care ne căuta, ne întî-lni la mijlocul drumului.

— Te văd radioasă, dragă prietenă ! Ce s-a în­tîm plat ?

— S-a întîmplat că am dat de nebunii ăştia doi în al şaptelea cer. . . şi pa să vorbesc mai p'e înţeles, derbedeul de nepot al meu şi-a luat libertatea să se îndrăgostească de fiica dumitale. Mai grav însă e că şi ea îl iubeşte . Văd însă că nu eşti prea scanda­lizat de veste, prietene !

— Pe cuvînt că nu sînt ! răspunse rîzînd excelen­tu l bărbat. Am priceput de mult.

— C um plit! P înă şi ta tă l era complice !Bucuria o întinerea pe maerhiză. De m ultă vreme

n-o mai auzisem rîzînd cu atîta plăcere.— S-o pornim acum s-o cucerim pe madame■

de K erv ec! exclamă jucîndu-se cu lornionul. Aici e treaba cea mai delicată !

Mai puţin exaltat decît mătuşa mea, dar la fel de m ulţum it ca şi ea, castelanul ne examina, cu o pri­vire emoţionată.

Cum ne simţeam amîndoi puţin cam jenaţi de francheţea şi, de dezinvoltura cu care marchiza

137

\

aranja căsătoria noastră, baronul se îndreptă spre noi, ne luă mîinile în mîna sa şi spuse cu o voce ce trem ura de emoţie.

— Iubiţi-vă, fără griji, dragii mei şi lăsaţi în grija mea şi a marchizei fericirea voastră. Fii fericită, draga mea Yvette, alături de cel pe care l-ai ales. Peste cîteva luni, cînd vei pleca de aici, zilele mi se vor părea mai lungi şi mai triste, dar, la gîndul că eşti fericită alături de un soţ care te iubeşte, voi fi m ulţum it.

Mie nu-mi spuse nimic, dar, din felul în care îmi strînse mîna şi din ochi, ghicii că, fără cuvinte, mă ru g a :

,,8-o iubeşti mereu şi s-o faci fe ric ită ! E atît de cinstită şi de curată !”

Asta îmi spuneau ochii lui şi înţelesei a tît de bine, încît, adînc mişcat, îmi ju ra i :

Da, te voi iubi mereu, mica mea logodnică adorată ! î ţ i jur ! Şi poţi avea toată încrederea, pen­tru că un de Parrois ştie să-şi ţină cu v în tu l!”

N-a fost foarte greu să obţinem consimţămîntul doamnei de Kervec. Peste şase săptămîni eram feri­citul soţ al Yvettei.

Marchiza a şi u ita t ceea ce numea nebunia mea. îm i adoră soţia şi le spune tuturor că ea a fost au­toarea căsătoriei mele cu o domnişoară de familie.

Sînt tatăl unui încîntător băieţel de nouă luni pe care mătuşa l-a botezat împreună cu domnul de Kervec. Mătuşa se încăpăţînează să susţină că mi­cuţul seamănă cu e a ; şi cu toate că sînt convinB că e portretul viu al Yvettei, nu vreau să o contrazic.

Nu aş vrea să term in această lungă scrisoare, fără a-ţi vorbi de Paul le Quereu. Frumoasa Th^rese s-a hotărît să-i dea un răspuns afirmativ şi sînt trei luni de cînd au plecat la Napoli să-şi petreacă lima de miere. Şi se pare că mai e o noutate. Din cîte am auzit, Clothilde se va înhăm a'şi ea în jugul matri­monial.

138

Cît despre locotenentul Lensiegne, după ce a fost puţin ofensat că Y vette m-a preferat pe mine, s-a consolat, învîrtindu-se mereu pe lîngă Claire Devaire. Numai să aibă (grijă ! Să nu se joace prea mult Cu focul că poate să se ardă !

„Aici se termină povestea căsătoriei mele. După •cum vezi, nu e banală şi cineva cu mai m ult talent decît mine ar putea să facă din ea un roman inte­resant.

în ce mă priveşte, sînt mulţumit să pot să-l tră­iesc zi de zi şi că pot să-i mulţumesc Domnului care mi-a a ju ta t ca, din aventură în aventură, să ajung la însurătoare.

Poate că rîndurile astea te vor face să te întorci în F ranţa şi să-ţi cauţi un suflet pereche !

Orice s-ar spune, căsătoria e to t ce poate fi mai bun pentru un bărbat !”