20140512102504BULETINUL STIINTIFIC NR 9 2008.pdf

ISSN 1841 – 298X

BULETINUL ŞTIINŢIFIC

AL UNIVERSITĂŢII CREŞTINE „DIMITRIE CANTEMIR”

BRAŞOV

NR. 9 - 2008

Editura INFORMARKET

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE BRAŞOV FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV Str. Bisericii Române nr. 107, Braşov, 500068 Tel. 0268 419077, Tel/Fax 0268 418788

COMITETUL ŞTIINŢIFIC DE REDACŢIE • Jurist Marian GEORGESCU, Preşedintele Consiliului de Administraţie • Prof. univ. dr. Gheorghe SECARĂ, Decan, Facultatea de Relaţii

Economice Internaţionale – Braşov • Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU, Decan, Facultatea de Finanţe,

Bănci şi Contabilitate – Braşov • Prof. univ. dr. Virgil ADĂSCĂLIŢEI, Decan, Facultatea de Relaţii

Economice Internaţionale – Bucureşti • Prof. univ. dr. Minică BOAJĂ, Decan, Facultatea de Finanţe, Bănci şi

Contabilitate – Bucureşti • Prof. univ. dr. Ileana TACHE, Facultatea de Ştiinţe Economice,

Universitatea „Transilvania” Braşov • Conf. univ. dr. Monica RĂILEANU-SZELES, Facultatea de Ştiinţe

Economice, Universitatea „Transilvania” Braşov • Conf. univ. dr. Adrian TRIFAN, Facultatea de Ştiinţe Economice,

Universitatea „Transilvania” Braşov • Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU, Facultatea de Finanţe, Bănci şi

Contabilitate – Braşov COMITETUL DE REDACŢIE • Redactor şef - Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU • Redactor şef adjunct - Conf. univ. dr. Ioan STATE • Membri - Lector univ. dr. Carmen-Adriana GHEORGHE

- Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE • Secretar de redacţie - Asistent univ. Anca NAN Editura INFORMARKET Editură acreditată CNCSIS cu nr. 198 O.P. 1 – C.P. 361 – BRAŞOV Tel./Fax (0268) 410 132 www.editura-infomarket.ro ISSN 1841-298X

Buletinul ştiinţific nr. 9 – 2008 v

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................................. i DEZVOLTAREA DURABILĂ, PARADIGMĂ A STRATEGIEI ROMÂNIEI PE TERMEN LUNG ............................................................................................... 1 Virgil ADĂSCĂLIŢEI PRINCIPALELE TENDINŢE PRIVIND CONSUMUL DE PRODUSE PETROLIERE PE PIAŢA MONDIALĂ, PE PRINCIPALELE REGIUNI GEOGRAFICE ÎN PERIOADA 1996 – 2005 ....................................................... 6 Elena Maria BIJI Emilia GOGU TENDINŢE RECENTE ALE SCHIMBURILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE ............................................................................................. 12 Liviu OLARU Constanţa CHIŢIBA Irina OLARU PROFILUL PSIHO-SPIRITUAL AL CREATORULUI DE ARTĂ ................ 18 Romulus CHIRIŢĂ MICHEL FOUCAULT: ISTORIA ÎNTRE RAŢIONALITATE ŞI NEBUNIE ............................................................................................................25 Romulus CHIRIŢĂ ICT ÎNTRE SUBSTITUŢIE ŞI SCHIMBARE TEHNOLOGICĂ. SCURTĂ INTRODUCERE ÎN NOUA ECONOMIE .......................................................... 32 Diana APOSTOL STRATEGIA LISABONA ÎN CONTEXTUL UNEI NOI ECONOMII EUROPENE ..................................................................................... 42 Cristina BĂLĂCEANU CONSIDERAŢII PRIVIND MONITORIZAREA STATISTICĂ A PERFORMANŢELOR PROCESELOR DE FABRICAŢIE ............................ 46 Nicolae BÂRSAN-PIPU POLITICI ECONOMICE ŞI FINANCIARE ÎN SECTORUL FARMACEUTIC – APLICAŢIE S.C. “ANTIBIOTICE” S.A. ......................... 55 Maria Letiţia BRĂTULESCU

vi Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

IMPACTUL ECONOMIC ŞI MONETAR AL INTEGRĂRII ROMÂNIEI IN UNIUNEA EUROPEANĂ – POSIBILELE EFECTE ALE ADOPTĂRII EURO ................................................................................................................................... 63 Maria Letiţia BRĂTULESCU 90 DE ANI DE LA DESĂVÂRŞIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN – 1918 ...................................................................................................... 70 Dorica BUCUR SIMPLIFICARE ŞI MODERNIZARE ÎN MATERIA DREPTULUI EUROPEAN AL SECURITĂŢII SOCIALE – MODIFICĂRI PRECONIZATE PRIN REGULAMENTUL NR. 883/2004 ............................................................ 77 Tudor – Cristian CHIRIŢĂ REGLEMENTAREA BENEFICIILOR DE INVALIDITATE ŞI A PRESTAŢIILOR PENTRU ACCIDENTE DE MUNCĂ ŞI BOLI PROFESIONALE ÎN DREPTUL EUROPEAN AL SECURITĂŢII SOCIALE .................................................................................... 83 Tudor-Cristian CHIRIŢĂ INTERNETUL MIJLOC MODERN DE INFORMARE-DOCUMENTARE ŞI PROMOVARE A SCHIMBURILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE ................................................................................................................................... 89 Constanţa CHIŢIBA Liviu OLARU Irina OLARU CÂTEVA ASPECTE PRIVIND TEHNICILE DE COMUNICARE ÎN MARKETINGUL DIRECT .................................................................................. 95 Ioana Bianca CHIŢU Alina Simona TECĂU PROMOVAREA VÂNZĂRILOR – COMPONENTĂ IMPORTANTĂ A ACTIVITĂŢII PROMOŢIONALE ................................................................... 101 Ioana Bianca CHIŢU Alina Simona TECĂU SATISFACŢIA CLIENŢILOR – DEZIDERAT CHEIE AL ACTIVITĂŢII DE MARKETING DIN CADRUL ÎNTREPRINDERII ......................................... 105 Cristinel CONSTANTIN TENDINŢE ACTUALE ÎN ORGANIZAREA BĂNCILOR COOPERATISTE ÎNTR-O ROMÂNIE MODERNĂ ...................................................................... 112 Liliana-Aurora CONSTANTINESCU SITUAŢII FINANCIARE CONSOLIDATE. REGLEMENTĂRI CONTABILE NAŢIONALE CONFORME CU DIRECTIVA A -VII - A UE ....................... 121 Alexandra DOROŞ

Buletinul ştiinţific nr. 9 – 2008 vii

PHP ŞI SMARTY ................................................................................................ 131 Silviu DUMITRESCU Vlad MONESCU PUBLICITATEA DE PRODUS CA ACT ANTISOCIAL ............................... 136 Raul Sorin FÂNTÂNĂ COMMUNICATION AND INFORMATION .................................................. 144 Gabriela GĂVENEA ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND CREDITUL ŞI ÎMPRUMUTUL ... 150 Carmen Adriana GHEORGHE DESPRE SERIILE K – CRONOLOGICE SIMPLE ........................................ 156 Nicuşor MINCULETE UNELE PROPRIETĂŢI ALE INDICATORULUI LUI EULER ................... 163 Nicuşor MINCULETE OPINII REFERITOARE LA CALITATEA DE SUBIECT AL INFRACŢIUNII DE DELAPIDARE INCRIMINATĂ DE ART. 145 DIN LEGEA NR. 85/2006 PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI .................. 169 Sergiu MITROI RELAŢII DE RECURENŢĂ OPTIMIZATE PENTRU CALCULUL INVERSEI MATRICEI HESSENBERG .......................................................... 178 Vlad MONESCU Silviu DUMITRESCU LA RÉSURRECTION DU CHRIST ET SON IMPORTANCE UNIVERSELLE ................................................................................................... 182 Anca NAN NOI DIRECTIVE PENTRU IMPLEMENTAREA ACORDULUI BASEL II BIS DE CATRE BANCA NATIONALA A ROMANIEI ................................. 187 Luminita NASTOVICI EVALUAREA RISCULUI OPERAŢIONAL BANCAR –ABORDARE DE SCORING FINANCIAR BANCA NATIONALA A ROMÂNIEI ................ 194 Luminita NASTOVICI VARIOUS ASPECTS OF TEACHING BUSINESS ENGLISH ..................... 201 Cristina POPESCU REFORMA ECONOMICA CHINEZĂ – TENDINŢE ŞI CERINŢE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ FUNCŢIONALE ..................................................... 207 Iordan Valeriu POPESCU NORMALIZAREA CONTABILĂ ŞI RELAŢIA DINTRE CONTABILITATE ŞI GESTIUNEA FISCALĂ A ENTITĂŢILOR ECONOMICE ..................... 213 Ion PUŞCAŞU

viii Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

IMPLICAŢIILE FISCALE ALE CONSTITUIRII ŞI UTILIZĂRII PROVIZIOANELOR ŞI AJUSTĂRILOR DE VALOARE ............................ 220 Ion PUŞCAŞU IMPLICAŢIILE MIGRAŢIEI FORŢEI DE MUNCĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI .............................................. 225 Ioana RADU ROMULUS VULCĂNESCU ŞI DIMENSIUNEA MANDALICĂ A FENOMENULUI HORAL ................................................................................. 232 Daniela SOREA MORALĂ ŞI ETOLOGIE .................................................................................. 239 Daniela SOREA GUVERNANŢA CORPORATIVĂ, O NECESITATE PENTRU ROMÂNIA ................................................................................................................................. 244 Gheorghe SUCIU BILANŢUL, SUPORT AL POZIŢEI FINANCIARE A FIRMEI .................. 250 Gheorghe SUCIU AJUTORUL DE STAT .........................................................................................256 Titus SUCIU ELEMENTE DE MANAGEMENT AL RECOMPENSELOR SALARIALE ................................................................................................................................. 261 Ioan STATE EVALUAREA PERFORMANŢELOR RESURSELOR UMANE ŞI COMUNICAREA ................................................................................................ 270 Paula ZAHARIA Ioan STATE ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA CERERII ŞI CONSUMULUI DE SERVICII TURISTICE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990-2005 ........... 281 Elena-Nicoleta UNTARU PARTICULARITĂŢI PRIVIND CEREREA TURISTICĂ A REZIDENŢILOR ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2004-2006 ........................................................ 286 Elena-Nicoleta UNTARU MARKETING – MIX STRATEGIC ÎN DOMENIUL BANCAR .................. 290 Mirela Cătălina VÎNT PARTICULARITĂŢILE MARKETINGULUI STRATEGIC ...................... 295 Mirela Cătălina VÎNT

Buletinul ştiinţific nr. 9 – 2008 i

CUVÂNT ÎNAINTE

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” este o instituţie de învăţământ superior particulară acreditată, înfiinţată la Bucureşti în anul 1990 din iniţiativa domnului prof. univ. dr. Momcilo Luburici, ales din acelaşi an de Senatul Universităţii în funcţia de Rector, fiind în prezent Preşedintele Universităţii.

În cei peste 18 ani de existenţă, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” s-a impus în viaţa academică românească, datorită competenţei profesionale şi probităţii morale a cadrelor didactice, pregătirii temeinice a studenţilor şi calităţii managementului universitar, fiind astăzi una dintre cele mai prestigioase universităţi particulare din România. În prezent, aceasta are peste 25.000 de studenţi, care studiază în cele 14 facultăţi cu 17 domenii pentru studii universitare de licenţă înfiinţate în Bucureşti, Braşov, Constanţa, Cluj-Napoca, Sibiu şi Timişoara. Toate facultăţile au autorizaţii de funcţionare eliberate de Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică. Începând din anul universitar 1999-2000 facultăţile din Bucureşti îşi desfăşoară activitatea în cel mai mare şi mai modern campus universitar particular din România, conform standardelor învăţământului universitar occidental, construit şi dotat din fonduri proprii. Toate disciplinele din planurile de învăţământ dispun de cursuri tipărite la editura universităţii. Până în prezent, de pe băncile facultăţilor Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir” au ieşit aproape 22.000 de licenţiaţi. Universitatea întreţine relaţii academice de colaborare cu universităţi importante din Canada, Germania, Olanda, S.U.A., Portugalia, Serbia etc.

ii Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

Începând din anul universitar 1999-2000, la iniţiativa

domnului jurist Marian Georgescu, s-a înfiinţat la Braşov Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” cu două facultăţi:

• Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (cursuri de zi şi cu frecvenţă redusă cu durata de 3 ani):

o Domeniul de licenţă Economie şi afaceri internaţionale, cu specializarea Economie şi afaceri internaţionale;

• Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate (cursuri de zi şi cu frecvenţă redusă cu durata de 3 ani):

o Domeniul de licenţă Finanţe, cu specializarea Finanţe – bănci;

o Domeniul de licenţă Contabilitate, cu specializarea Contabilitate şi informatică de gestiune (începând cu anul universitar 2006-2007);

Ambele facultăţi îşi desfăşoară activitatea în temeiul autorizaţiilor de funcţionare eliberate de C.N.E.A.A, ceea ce atestă îndeplinirea standardelor prevăzute de lege. Conform finalităţilor didactice asumate, ambele facultăţi urmăresc să formeze specialişti cu pregătire economică superioară, capabili să satisfacă exigenţele economiei de piaţă naţionale şi internaţionale.

Personalul didactic este alcătuit exclusiv din cadre didactice titularizate în învăţământul superior, cu înaltă competenţă profesională şi integritate morală recunoscută. Toate cadrele didactice titulare de curs sunt doctori sau doctoranzi în specializările respective.

Cele două facultăţi dispun de sediu nou construit din fonduri proprii, ce cuprinde un spaţiu de învăţământ de peste 2.500 m.p. ,în

Buletinul ştiinţific nr. 9 – 2008 iii

care au fost amenajate şi dotate corespunzător amfiteatre, săli de curs şi de seminar, laboratoare de informatică, relaţii economice internaţionale şi limbi străine, bibliotecă cu sală de lectură, club studenţesc etc. Toate disciplinele din planul de învăţământ sunt acoperite prin cursuri tipărite, care pot fi cumpărate de studenţi de la standul de carte sau studiate la sala de lectură a bibliotecii. Taxele de şcolarizare practicate sunt moderate şi pot fi achitate în două rate.

Deşi funcţionează numai de nouă ani, facultăţile din Braşov ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” pot concura din punct de vedere al calităţii activităţii didactice, al bazei materiale de care dispun şi al managementului universitar cu orice facultate de stat sau particulară din Braşov şi din ţară.

O componentă esenţială a procesului instructiv-formativ este activitatea de cercetare ştiinţifică. Învăţământul superior modern presupune nu numai însuşirea informaţiei acumulate în fiecare dintre domeniile ce fac obiectul disciplinelor din planurile de învăţământ, ci şi iniţierea studenţilor în activitatea de cercetare ştiinţifică, pentru a-i pune în legătură cu avanposturile cunoaşterii în domeniile respective. Pentru corpul profesoral universitar cercetarea ştiinţifică reprezintă unul dintre principalele criterii de apreciere a valorii şi profesionalismului lor. Din aceste raţiuni, în fiecare an universitar în toate facultăţile Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” se organizează sesiuni de comunicări ştiinţifice în care sunt prezentate rezultatele activităţii de cercetare ştiinţifică a studenţilor şi a cadrelor didactice.

De asemenea, anual este elaborat Programul de cercetare ştiinţifică, ce cuprinde temele şi obiectivele de cercetare ale cadrelor didactice ale celor două facultăţi.

iv Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

Încă din primul an de funcţionare, consiliile profesorale ale

facultăţilor din Braşov ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” şi-au propus să facă din cercetarea ştiinţifică o preocupare prioritară. Materializarea acestui obiectiv a fost editarea Buletinelor ştiinţifice ale Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” Braşov, nr. 1/2000, nr. 2/2001, nr. 3/2002, nr. 4/2003, nr. 5/2004, nr. 6/2005, nr. 7/2006 şi nr. 8/2007 în care sunt reunite lucrările prezentate de cadrele didactice la sesiunile de comunicări ştiinţifice, desfăşurate în luna mai 2000, iunie 2001, mai 2002, mai 2003, aprilie 2004, mai 2005, mai 2006 şi mai 2007.

Prezentul volum conţine lucrările elaborate şi susţinute de cadrele didactice ale Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale şi Facultăţii de Finanţe, Bănci şi Contabilitate din Braşov la sesiunea de comunicări ştiinţifice „ROMÂNIA ÎN PROCESUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE DURABILE”, desfăşurată în Marele Amfiteatru al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” - Braşov în 10 mai 2008.

Urăm bun venit şi succes tuturor invitaţilor noştri, precum şi tuturor participanţilor care îşi prezintă în cadrul acestei importante manifestări ştiinţifice cele mai recente rezultate ale activităţii lor de cercetare.

Jurist Marian GEORGESCU

Preşedintele Consiliului de Administraţie Fondator al Facultăţilor din Braşov ale Universităţii Creştine

“Dimitrie Cantemir”

Buletinul ştiinţific nr. 9 – 2008 1

DEZVOLTAREA DURABILĂ, PARADIGMĂ A STRATEGIEI ROMÂNIEI PE TERMEN LUNG

Prof. univ. dr. Virgil ADĂSCĂLIŢEI Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale – Bucureşti

Rezumat: Reprezentând, deopotrivă, un nou concept şi o paradigmă la începutul acestui nou mileniu, dezvoltarea durabilă implică convertirea modelului actual al dezvoltării economice mondiale într-unul sustenabil din punct de vedere ambiental. Având consecinţe dintre cele mai importante pentru evoluţia economiilor naţionale şi a economiei mondiale, conceptul de “dezvoltare durabilă” a evidenţiat necesitatea reorientării strategiilor de dezvoltare pentru asigurarea stabilităţii şi a echilibrului ecologic. România se înscrie în rândul ţărilor care au elaborat strategii naţionale de dezvoltare durabilă pe un orizont larg de timp.

Cuvinte cheie: noua paradigmă; mediul şi economia; strategia de dezvoltare;

Uniunea Europeană; dezvoltarea viitoare durabilă a României.

Semnificând un concept modern, dezvoltat în ultimii ani, menit a evidenţia ”calea de urmat” pentru a se atinge o evoluţie ascendentă, armonioasă, economică-socială în condiţiile de corectă gestionare ecologică, dezvoltarea durabilă are în vedere un complex de criterii, de natură ambientală, economice, sociale şi – mai recent – culturale.

Adâncirea conflictului dintre civilizaţia industrială şi mediul ambiant, produsă în secolul XX, a determinat comunitatea ştiinţifică şi prestigioase forumuri internaţionale să evidenţieze pericolul deosebit, consecinţele nefaste ale unei astfel de stări în asigurarea dezvoltării durabile.

Amplificarea acestui semnal de alarmă la nivelul comunităţii mondiale şi dezbaterile ce au avut loc pe această temă au condus la concluzia că problema esenţială la începutul acestui nou mileniu o reprezintă modul în care putem converti paradigma actuală a dezvoltării economice mondiale într-una durabilă din punct de vedere ambiental. Un rol deosebit urmează să revină într-un asemenea context economiştilor şi ecologiştilor, conlucrării lor pentru a modela noua economie - o economie suportabilă de către mediu.

2 Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir” – Braşov

Direcţiile concrete, majore,în care urmează a se acţiona pentru schimbarea

paradigmei de dezvoltare sunt complexe, vizând: necesitatea promovării unor surse noi de energie, regenerabilă şi nepoluantă; promovarea unei noi culturi industriale şi a unor noi moduri de consum; reciclarea şi reutilizarea materialelor recuperabile, precum şi evitarea pe această cale a deteriorării mediului înconjurător; asigurarea creşterii economice concomitent cu reducerea consumului de resurse.

Începând din anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului, la Stockholm, şi până în prezent au fost avansate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare durabilă.

Sintagma de “dezvoltare durabilă” a fost utilizată pentru prima dată în anul 1987 de către premierul Norvegiei, Gro Harleem Brundtland, definind-o a fi dezvoltarea care corespunde satisfacerii nevoilor generaţiilor actuale, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. [1]

Bucurându-se de o tot mai largă adeziune, această conotaţie a sintagmei respective a fost reluată în al treilea principiu al Declaraţiei de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare (3-4 iunie 1992), potrivit căreia “dreptul de dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare ale generaţiilor prezente şi viitoare”[5].

În cadrul reuniunii la nivel de şef de state şi de guverne organizată în anul 2002 la Johannensburg, în Africa de Sud, consacrată problemelor dezvoltării durabile în lume conceptul respectiv a fost lărgit având în vedere trei factori referitori la: dezvoltare durabilă din punct de vedere ambiental, creşterea economică echilibrată şi sustenabilă, echilibrul social. Ulterior1, acestei accepţiuni a conceptului de dezvoltare durabilă i s-a adăugat componenta culturală, care să permită stoparea tendinţei de marginalizare a “culturilor minore”. Reliefând faptul că diversitatea culturală se dovedeşte a fi, în societatea bazată pe cunoaştere un factor de creştere economică, UNESCO a adoptat în 2005 o convenţie privind diversitatea culturală în sprijinul naţiunilor mici, al dreptului lor de a-şi proteja patrimoniul şi de a promova creaţia culturală naţională.

În prezent, în cadrul punctului de vedere larg acceptat de dezvoltare durabilă se urmăreşte interacţiunea şi compatibilitatea a patru sisteme: economic, uman(social), ambiental (de mediu sau ecologic) şi tehnologic.

Născut dintr-o realitate uşor de observat, cu implicaţii determinante asupra viitorului omenirii, conceptul de dezvoltare durabilă impune ca actuala dezvoltare economică şi demografică, deosebit de accelerată, să fie însoţită de măsuri drastice de protecţie a mediului şi de economisire a resurselor.

Caracteristicile unui posibil model de dezvoltare durabilă, se pot referi, în esenţă, la faptul că:

• obiectivele economice urmează a fi mai degrabă optimizate decât maximizate, performanţa de mediu devenind un criteriu de optimizare;

• va fi necesară o cât mai deplină înţelegere a universalităţii constrângerilor impuse de legile naturii, vizând faptul că orice abordare economică trebuie făcută prin respectarea legilor fizicii în manipularea substanţei şi energiei*;

1 La Summitul Francofoniei de la Ouagadougou (Burkina Faso, decembrie 2004)


• în evaluarea corectă a costurilor şi beneficiilor este necesară perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic şi a resurselor;

• se impune recunoaşterea rarităţii ecologice în condiţiile creşterii activităţii economice; • prin stabilirea unor constrângeri la nivel macroeconomic şi

implementarea unui sistem economic care să încurajeze deciziile pro-ecologice se poate asigura menţinerea libertăţii de opţiune la nivel microeconomic, pe termen lung;

• trebuie stabilit un cadru economic care să asigure caracterul pro-ecologic al tuturor deciziilor, aceasta impunând în primul rând includerea costurilor ecologice în preţurile bunurilor şi serviciilor;

• este necesară apelarea la modelele economice bazate pe resurse epuizabile finite şi pe rate finite de reînnoire a resurselor de energie, o astfel de caracteristică vizând abandonarea modelelor utilizate în economia convenţionala - bazate pe fluxul ciclic al banilor şi pe permanenta intensificare a ciclului producţie-consum- în favoarea celor care tratează fluxul liniar al materiei şi energiei într-un mod mult mai realist;

• trebuie implementat un sistem de control politic asupra nivelului de utilizare a resurselor epuizate, a ratei lor de exploatare si, implicit, a nivelului activităţii economice aferente.

Schimbările economice pe termen lung care sunt preconizate în această

abordare vor determina noi oportunităţi, dar şi dispariţia multor aspecte familiare ale vieţii economice actuale.

Elaborarea conceptului de “dezvoltare durabilă”, concept cu consecinţe dintre cele mai importante pentru evoluţia economiilor naţionale şi economiei mondiale, a evidenţiat necesitatea reorientării strategiilor dezvoltării pentru asigurarea stabilităţii şi a echilibrului ecologic.

Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru sisteme-economic, socio-uman, ambiental şi tehnologic - evidenţiate anterior, strategia dezvoltării durabile include ca un element esenţial, simultaneitatea progresului în toate aceste patru dimensiuni.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde în virtutea interdependenţei dinamice existente între componentele acestuia.

În esenţă, strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiectivele de atins şi mijloacele necesare, pe baza compatibilităţii reciproce în timp şi spaţiu. Astfel, se pune problema conceperii şi realizării unui mediu economic care prin intrările şi ieşirile sale să fie într-o compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed. Cu alte cuvinte, este necesară găsirea unui mod de dezvoltare care să împace interesele economice cu cele sociale şi de mediu.

Prin “Declaraţia pentru Protecţia Mediului şi Dezvoltare Durabilă de la


Rio”, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) s-a subliniat deosebit de pregnant faptul că, în prezent, mediul şi economia sunt strâns legate între ele, iar integrarea considerentelor ecologice în planificarea dezvoltării este esenţială pentru atingerea unei dezvoltări durabile.

Protecţia mediului dobândeşte în anul 1986 o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii Europene, prin adoptarea Actului Unic European, ratificat în 1997. Totodată, programul de Acţiune pentru Mediu PAM 4, adoptat în 1987, a avut ca un element de noutate pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă. Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor unui alt program de acest gen, PAM 5, şi definirea priorităţilor pentru al şaselea program de acţiune, PAM 6 (2001-2010), care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea imlicată în deciziile ce afectează mediul.

La Conferinţa de la Gothenburg din anul 2001 s-a adoptat dezvoltarea durabilă ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile economic, social şi al protecţiei mediului.

Pentru a înmănunchia componentele fundamentale ale dezvoltării durabile – economice, sociale şi de mediu - este necesară o abordare largă, cu implicarea tuturor factorilor interesaţi, inclusiv a comunităţii ştiinţifice şi academice.

Atingerea ţintelor dezvoltării durabile atât la nivel naţional cât şi pe plan internaţional, va putea fi asigurată în condiţiile întreprinderii unor măsuri efective în direcţia întăririi capacităţii instituţionale.

Pentru România, conceptul de “dezvoltare durabilă” implică îndeplinirea unor criterii importante de natură economică şi socială, vizând:

• stabilitatea macroeconomică de durată, reflectată printr-un deficit bugetar redus, o inflaţie aflată sub control, o monedă stabilă şi o datorie externă în acord cu capacitatea de plată a statului român, fapt ce va determina o creştere economică sustenabilă şi echilibrată;

• procesul de creştere economică trebuie însoţit aşa cum rezultă din experienţa ţărilor europene dezvoltate, de măsuri pe linia echilibrului social, în acţiuni corespunzatoare de redistribuire a avuţiei naţionale şi de reducere a polarizarii sociale;

• echilibrul factorilor de mediu, necesitatea regândirii în noi termeni a legăturii dintre dezvoltare şi mediu, din perspectiva solidarităţii între generaţii.

Obiectivul istoric al strategiei naţionale privitoare la dezvoltarea durabilă îl reprezintă imperativul reducerii decalajelor care ne separă de ţările dezvoltate, sub aspectul PIB-ului pe un locuitor, al veniturilor pe un locuitor şi al productivităţii medii. [3]

În urma admiterii în cadrul Uniunii Europene, România are şanse deosebite de reducere a decalajelor economice şi sociale actuale, perspectiva susţinută şi de experienţa anterioară a altor ţări comunitare - precum Grecia, Spania si Portugalia - al căror proces de recuperare a decalajelor pe care le-au avut s-a accelerat de o manieră semnificativă după aderare.

În prezent, România se numără printre ţările care au elaborat strategii naţionale de dezvoltare durabilă, în spiritul planului concret de aplicare a conceptului de dezvoltare durabilă, cunoscut sub numele de “Agenda 21”, adoptat în 1992, în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, de la Rio


de Janeiro.

Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă vizează un orizont larg de timp, până la nivelul anului 2025. Potrivit acesteia, urmează ca etapa 2007-2025 să marcheze integrarea României în Uniunea Europeană, dezvoltarea ei într-un nou context, cu costurile şi avantajele, cu oportunităţile şi constrângerile lui, interne şi externe.

Dimensiunea economică a strategiei de Dezvoltare Durabilă urmează să ofere răspunsuri şi soluţii la câteva probleme esenţiale, care ţin de obiectivul major al perioadei de referinţă: evitarea marginalizării economice a României, crearea premiselor pentru o dezvoltare industrială modernă şi eficientă, modernizarea agriculturii, dezvoltarea şi creşterea calităţii serviciilor, în special a celor turistice. Strategia respectivă a fost, de asemenea, concepută încât să se articuleze în jurul necesităţii imperioase a dezvoltării infrastructurilor.[3]

Pentru dezvoltarea durabilă, creşterea economică apare a fi instrumentul, iar dezvoltarea umană obiectivul strategic.

BIBLIOGRAFIE

1. Brundtland, H.- Our Common Future, Ed. Oxford Univ. Press, Oxford 2. Halweil B., Mastry L. - Starea lumii 2004 - Raportul institutului World Watch

asupra progreselor spre o societate durabilă. Ed.Tehnică Bucureşti 2004 3. Iliescu, I. - Pentru dezvolare durabilă, Ed. SemnE, Bucuresti 2005 4. *** - Raport privind starea mediului in România in 2003. Ministerul mediului si

dezvoltării durabile, 2003


PRINCIPALELE TENDINŢE PRIVIND CONSUMUL DE PRODUSE PETROLIERE PE PIAŢA MONDIALĂ, PE

PRINCIPALELE REGIUNI GEOGRAFICE ÎN PERIOADA 1996 – 2005

Prof. univ. dr. Elena Maria BIJI Lect. univ. dr. Emilia GOGU

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale – Bucureşti

Consumul de produse petroliere este unui din indicatorii care caracterizează

gradul de dezvoltare economică şi socială a unei ţări sau zone geografice. Nivelul consumului de produse petroliere a unei zone geografice depinde, pe de o parte, de producţia de produse petrolifere din zona respectivă şi pe de altă parte de cantitatea de import pentru ţările care nu dispun sau dispun insuficient pentru acoperirea necesarului. O astfel de analiză este necesar să se facă atât pentru perioade mai scurte, dar mai ales pentru o perioadă mai lungă pentru a putea surprinde tendinţele de evoluţie, atât a volumului total cât şi eventualele mutaţii structurale, dar şi gradul de stabilizare a structurilor de producţie şi consum.

Este evident faptul că pentru economia naţionala a unei ţări atât în prezent

cât şi în viitor, consumul de produse petroliere reprezintă o condiţie necesară atât pentru dezvoltarea durabilă de ansamblu cât şi pentru asigurarea ridicării continue a calităţii vieţii.

Folosind datele publicate de statisticile pe plan mondial, ne-am propus să

analizăm principalele tendinţe ale consumului de produse petroliere, în perioada 1996-2005 este considerabilă semnificativa pentru producţia şi consumul de produse petroliere (vezi tabelul 1).

Analizând datele din tabelul 1 constatăm că la consumul de produse

petroliere pe zone geografice în anul 1996 exista un grad mare de variaţie, de la 1548,2 mii baril/zi în Africa la 19496,2 mii baril/zi în America de Nord . În aceiaşi perioadă în 2006 consumul mondial de produse petrolifere a crescut cu 10133,7 mii baril/zi ceea ce înseamnă un spor relativ de 15% faţă de 1996. Dacă pe ansamblu, creşterile absolute şi relative sunt relativ mici, pe zone geografice variaţia acestora este mult mai mare.


Tabelul 1

Consumul de produse petroliere pe regiuni geografice în perioada 1996-2005

(1000 barili/zi) Anul America

de Nord America Latina

Europa de Est

Europa de Vest

Orientul Mijlociu Africa Asia

Pacific Total în

lume 1996 19496,2 5762,0 5200,1 14705,9 3453,8 1548,2 17226,5 67392,6 1997 19878,8 6150,4 5340,4 14719,7 3565,4 1602,3 18148,4 69405,4 1998 20145,6 6430,2 5197,9 14927,7 3680,8 1651,3 17580,2 69613,7 1999 20751,6 6410,0 4936,9 14664,0 3701,9 1677,8 18547,7 70690,0 2000 20957,6 6508,6 4644,7 14483,7 3844,3 1743,2 19205,9 71387,9 2001 21100,2 6527,5 4843,7 14656,6 3928,1 1878,2 19260,8 72195,2 2002 21161,0 6385,9 4635,4 14504,9 4093,2 1933,1 19937,6 72651,1 2003 21625,0 6292,4 4688,5 14612,8 4288,5 1980,9 20493,5 73981,6 2004 22378,8 6493,6 4772,0 14724,2 4562,0 2082,0 21796,9 76809,6 2005 22383,7 6668,1 4818,2 14659,5 4761,8 2164,3 22070,7 77526,3

1996/2005∆

2887,5 906,1 -381,9 -46,4 1308 616,1 4844,2 10133,7

1996/2005∆

320,83 100,68 -42,43 -5,16 145,33 68,46 538,24 1125,97

1996/2005I

101,7 101,8 99,1 100,0 104,1 104,3 103,1 101,8

Mai concludent apar aceste aspecte dacă analizăm dinamica totală

consumului de petrol pe regiuni în perioada luată în calcul (vezi tabelul 2). Analizând datele din tabel al 2 constatăm exceptând Europa de Est şi de

Vest în toate celelalte cazuri s-au produs creşteri semnificative, pe ansamblu pentru toată perioada consumul a crescut cu 15%, iar creşterile relative se distribuie astfel:

• 39,8% Africa • 37,9% Orientul Mijlociu • 28,1% Asia Pacific • 15,7% America Latina • 14,8% în America de Nord.

Tabelul 2

Dinamica consumului de petrol pe regiuni geografice în perioada 1997-2005 faţă de 1996 (%)

Anul America de Nord

America Latina

Europa de Est

Europa de Vest

Orientul Mijlociu

Africa Asia Pacific

Total în lume

1997 102,0 106,7 102,7 100,1 103,2 103,5 105,4 103,0 1998 103,3 111,6 100,0 101,5 106,6 106,7 102,1 103,3 1999 106,4 111,2 94,9 99,7 107,2 108,4 107,7 104,9 2000 107,5 113,0 89,3 98,5 111,3 112,6 111,5 105,9 2001 108,2 113,3 93,1 99,7 113,7 121,3 111,8 107,1 2002 108,5 110,8 89,1 98,6 118,5 124,9 115,7 107,8 2003 110,9 109,2 90,2 99,4 124,2 127,9 119,0 109,8 2004 114,8 112,7 91,8 100,1 132,1 134,5 126,5 114,0 2005 114,8 115,7 92,7 99,7 137,9 139,8 128,1 115,0


Tot în această perioada în Europa de Vest a scăzut cu 0,3% şi cu 7,3% în

Europa de Est. Mai sugestiv apare tendinţa de creştere a consumului mondial pe grafic.

Pe grafic se observă cu mai multă claritate că pe toată perioada indicii de dinamică sunt în toate cazurile supraunitari şi că dinamica s-a accelerat începând cu 2003

Dinamica consumului de petrol mondial în perioada 1997-2005 fata de 1996%

103,0 103,3104,9

105,9107,1

107,8

109,8

114,0115,0

96,0

98,0

100,0

102,0

104,0

106,0

108,0

110,0

112,0

114,0

116,0

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Figura 1

Pentru a completa analiza consumului de produse petroliere în această

perioadă este necesar să se calculeze structura anuală pe regiuni geografice (vezi tabelul 3) şi s-a reprezentat grafic (vezi figura 2).

Structura anuală a consumului de petrol pe regiuni geografice în perioada

1996-2005 se păstrează relative uniformă. Ponderile cele mai mari, cum era de aşteptat, le deţin în toţi anii America de Nord (cu o pondere de 28,6%-29,4%); Asia Pacific (25,3%-28,5%) şi Europa de Vest (18,9%-21,8%).

Este interesant şi faptul că deşi dinamica în Europa de Vest nu a arătat o

creştere semnificativă, totuşi Europa de Est ocupă o pondere semnificativă în jurul la o 1/5 din consumul anual de petrol. Ponderea cea mai mică a consumului o întâlnim în Africa, Europa de Est şi America Latina. Aceasta cauză poate fi explicată în principal prin gradul scăzut de tehnicitate a activităţii care necesită în special consumuri de petrol în regiunea respectivă.

Pentru o imagine mai clară este necesară să se ia în discuţie şi raportul

dintre producţie şi consum.


Tabelul 3

Structura anuală a consumului de petrol pe regiuni geografice în perioada 1996-2005 (%)


America Latina

Europa de Est

Europa de Vest

Orientul Mijlociu

Africa

Asia Pacific

Total în lume

1996 28,9 8,5 7,7 21,8 5,1 2,3 25,6 100 1997 28,6 8,9 7,7 21,2 5,1 2,3 26,1 100 1998 28,9 9,2 7,5 21,4 5,3 2,4 25,3 100 1999 29,4 9,1 7,0 20,7 5,2 2,4 26,2 100 2000 29,4 9,1 6,5 20,3 5,4 2,4 26,9 100 2001 29,2 9,0 6,7 20,3 5,4 2,6 26,7 100 2002 29,1 8,8 6,4 20,0 5,6 2,7 27,4 100 2003 29,2 8,5 6,3 19,8 5,8 2,7 27,7 100 2004 29,1 8,5 6,2 19,2 5,9 2,7 28,4 100 2005 28,9 8,6 6,2 18,9 6,1 2,8 28,5 100

Pentru a ilustra politica mondială a producţiei de produse petroliere şi

consum, s-a determinat raportul dintre aceşti doi indicatori şi anume consumul raportat la producţie, care paradoxal per total global este supraunitar, ceea ce denotă o utilizare a rezervelor. Alarmant este situaţia în următoarele regiuni în ultimul an analizat 2005:

America de Nord – cu un coeficient de 3,28 –maximum. Europa de Vest – cu un coeficient de 2,99 Asia Pacific – cu un coeficient de 2,97

28,9

8,5

7,7

21,8

5,12,3

25,6

28,6

8,9

7,7

21,2

5,12,3

26,1

28,9

9,2

7,5

21,4

5,32,4

25,3

29,4

9,1

7,0

20,7

5,22,4

26,2

29,4

9,1

6,5

20,3

5,42,4

26,9

29,2

9,0

6,7

20,3

5,42,6

26,7

29,1

8,8

6,4

20,0

5,62,7

27,4

29,2

8,5

6,3

19,8

5,82,7

27,7

29,1

8,5

6,2

19,2

5,92,7

28,4

28,9

8,6

6,2

18,9

6,12,8

28,5

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Mutaţiile structurale ale consumului de petrol pe regiuni geografice în perioada 1996-2005 %

Asia Pacific

Africa

Orientul Mijlociu

Europa de Vest

Europa de Est

America Latina

America de Nord

Figura 2


În celelalte regiuni valorile sunt subunitare: America Latină (0,65- în

continuă scădere); Europa de Est (0,43 –de asemenea în scădere) Orientul Mijlociu (1/4 - în creştere) şi Africa (0,24- fluctuant).

Tabelul 4

Raportul dintre consumul şi producţia de petrol pe regiuni geografice în perioada 1996-2005

Raportul dintre consumul şi producţia de petrol pe regiuni geografice în perioada 1996-2005

0,000,501,001,502,002,503,003,504,00

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

America deNordAmericaLatinaEuropa deEstEuropa deVestOrientulMijlociuAfrica

Asia Pacific

Total înlume

Figura 3

Pentru a sintetiza dinamica producţiei şi consumului de produse petroliere în

principalele ţări ale lumii în 2005 faţă de 2001 % am considerat necesar să realizez tabelul de corelaţie neparametrică pentru a determina intensitatea legăturii dintre consumul şi producţia acestor bunuri la nivel mondial.


America Latina

Europa de Est

Europa de Vest

Orientul Mijlociu

Africa Asia Pacific

Total în lume

1996 2,48 0,71 0,75 2,38 0,18 0,24 2,45 1,09 1997 2,53 0,73 0,75 2,37 0,18 0,24 2,55 1,11 1998 2,62 0,68 0,73 2,44 0,17 0,25 2,49 1,07 1999 2,87 0,70 0,68 2,37 0,18 0,26 2,61 1,11 2000 2,91 0,70 0,61 2,30 0,18 0,26 2,65 1,08

2001 2,94 0,70 0,59 2,43 0,19 0,28 2,67 1,10

2002 2,94 0,67 0,51 2,44 0,22 0,30 2,74 1,13

2003 3,03 0,66 0,47 2,60 0,21 0,27 2,82 1,10

2004 3,28 0,65 0,44 2,74 0,21 0,25 2,97 1,09

2005 3,45 0,65 0,43 2,99 0,21 0,24 2,97 1,08


Tabelul 5

Tabelul de asociere

Dinamica consumului de produse petroliere în 2005/2001%

Sub 100% Peste 100%

Sub 100%

Argentina, România, Europa de Vest, Franţa

(4)

America de Nord, Canada, SUA, Anglia, Irak, Siria,

Egipt, Australia (8) Dinamica producţiei de

produse petroliere în 2005/2001%

Peste 100%

Europa de Est, Fosta URSS, Germania, Italia,

(4)

America Latina, Brazilia, Ecuador, Mexico, Olanda,

Orientul Mijlociu, Iran, Kuwait, Qatar, Arabia

Saudita, Africa, China, UAE, Asia Pacific, India, OPEC

(17) Majoritatea ţărilor a forţat oarecum atât producţia cât şi consumul în 2005

faţă de 2001 (51,5%), puţine ţări sunt care au redus atât consumul cât şi exploatarea acestor produse (4 ţări) printre care se numără şi ţara noastră.

Pentru stabilirea valorii numerice a coeficientului de asociere, care să indice existenţa şi intensitatea legături dintre producţia şi consumul de produse petroliere determinăm formula lui Yule:

333.08416484164=

⋅+⋅⋅−⋅

=+−

=bcadbcadQ .

De unde rezultă că la nivelul ţărilor analizate între dinamica producţiei şi

dinamica consumului deşi există o legătură directă, ea este, cum era de aşteptat relativ slabă, de oarece în total cazuri această relaţie este dependentă şi de raportul dintre importul şi exportul produselor petroliere. Într-un anumit sens s-ar putea interpreta că numai în proporţie de circa 30% consumul este asigurat în medie de producţia din zona respectivă. În concluzie, se poate aprecia că în perioada respectivă a existat o tendinţă de stabilizare a consumului de produse petroliere pe plan mondial pe zone geografice şi că au existat variaţii relativ minime şi a dinamicii şi ca structură.


TENDINŢE RECENTE ALE SCHIMBURILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Prof. univ. dr. Liviu OLARU Conf. univ. dr. Constanţa CHIŢIBA

Dr. ec. Irina OLARU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”,


Abstract: The pick up in global economic activity was the major factor in the vigorous expansion of global trade in 2006. Nominal merchandise export growth is provisionally estimated to have grown by over 15 per cent in 2006, almost two percentage points faster than in 2005,and well above the average expansion of the last decade (1996-2006).The expansion of international trade exceeded again the world global output growth.

Key words: economie mondială, comerţ internaţional, PIB mondial, preţuri

internaţionale.

INTRODUCERE

Anul 2006 s-a caracterizat printr-o consolidare evidentă a trendului ascendent al economiei mondiale din ultimii ani, pusă în evidenţă de majorarea cu 3,7% a PIB-ului mondial comparativ cu anul precedent, creştere totuşi inferioară nivelului record din ultimul deceniu, de 4%, consemnat de acest indicator în anul 2004.

Creşterea economiei mondiale din anul 2006 a fost consecinţa rezultatelor favorabile înregistrate în domeniul economic în toate marile regiuni ale lumii şi, în primul rând, relansării puternice a activităţii economice a ţărilor din Europa. În SUA, creşterea economiei naţionale s-a menţinut şi în anul 2006 la un nivel ridicat, stimulată fiind, în primul rând, de majorarea semnificativă a exporturilor acestei ţări. Japonia a înregistrat, în continuare, o tendinţă ascendentă a economiei naţionale, în timp ce dezvoltarea economică a Chinei şi Indiei a a marcat rezultate apreciate ca fiind de excepţie. În cazul ansamblului grupei ţărilor cel mai puţin avansate, 2006 a marcat, pentru al treilea an consecutiv, o tendinţă ascendentă a situaţiei economice, pusă în evidenţă de majorarea PIB-ului cu circa 6%.


EVOLUTIA COMERTULUI INTERNATIONAL CU BUNURI SI SERVICII Creşterea înregistrată la nivelul economiei mondiale în anul 2006 şi-a pus

amprenta şi pe evoluţia comerţului internaţional, acesta marcând o majorare cu 15,4%, comparativ cu anul precedent, la un nivel de 11,7 mii miliarde USD (valoare nominală), în cazul exporturilor de bunuri şi respectiv o majorare cu 11%, la un nivel de 2,7 mii miliarde USD (valoare nominală), în cazul exporturilor de servicii comerciale. De menţionat este faptul că, în anul 2006, în cazul exporturilor mondiale de bunuri, circa 40% din creşterea menţionată poate fi atribuită procesului inflaţionist manifestat pe plan mondial.

Dinamica exportului mondial de bunuri şi servicii,

în perioada 2000-2006

Creşteri medii anuale (în %) Anul 2006 (Miliarde

USD)

2000-2006

2002

2003

2004

2005

2006

Bunuri 11762 11,0 5,0 17,0 22,0 14,0 15 Servicii

comerciale

2701

10,0

7,0

15,0

10,0

11,0

11

Sursa: OMC – Raportul asupra comerţului mondial, Ed. 2007 În anul 2006, conform aprecierilor conţinute în Raportul OMC, ediţia 2007,

ritmul mediu anual înregistrat de exportul mondial de bunuri (+15%), s-a situat net peste nivelul ritmului mediu anual de creştere a PIB-ului (majorare cu circa 3,7%) la nivelul întregii lumi.

Dinamica exportului mondial, în anii 1998-2006

Indici anuali (anul precedent = 100%)

-10-505

10152025

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Anul

Indi

cii a

nual

i (%

)

Bunuri Servicii comerciale


Creşterea medie anuală a valorii exportului mondial de bunuri (în valoare nominală), comparativ cu creşterea PIB-ului la nivel

mondial, în anii 1999-2006 (anul precedent = 100%)

Principalele tendinţe care pot fi puse în evidenţă în cazul comerţului

internaţional cu bunuri, în anul 2006, sunt următoarele: • Majorarea semnificativă a activităţii de comerţ exterior în ţările

din Europa, cu efect determinant asupra creşterii comerţului internaţional la nivel mondial.

• Creşterea importantă a exporturilor de bunuri, în expresie valorică, a ţărilor din cele patru regiuni ale lumii principale exportatoare de petrol şi alte materii prime energetice, sub impactul creşterii semnificative a preţului purtătorilor de energie pe piaţa internaţională, în anul 2006. Astfel, în anul 2006 comparativ cu anul precedent, pe ansamblul ţărilor din Orientul Mijlociu (70% din valoarea totală a exporturilor zonei este formată din materii prime energetice), din Africa (65%), din Comunitatea Statelor Independente (60%), precum şi al celor din America de Sud şi Centrală (37%), s-a înregistrat o majorare a exportului de bunuri cu 19% - 24%, mult peste media mondială.

• Continuarea trendului net ascendent al exportului Chinei, al cărui motor au continuat să-l constituie echipamentele de birou şi de telecomunicaţii, urmate de produsele textile şi de produsele siderurgice.

-5

0

5

10

15

20

25

Creştere medie faţă de anul

precedent(%)

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Anul

PIB-ul mondial Exportul mondial de bunuri


DINAMICA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL CU BUNURI PE MARI REGIUNI GEOGRAFICE ŞI PE ŢĂRI

America de Nord. În anul 2006, Mexicul a înregistrat creşterea cea mai

importantă a exporturilor şi a importurilor din cadrul ţărilor membre ale NAFTA, cu 17% şi respectiv cu 15%, comparativ cu anul precedent.

În anul supus analizei, exporturile SUA s-au majorat cu circa 14% comparativ cu anul 2005, devansând astfel creşterea importurilor, care s-a situat la un nivel apreciat la 11%, tendinţă care a favorizat o uşoară ameliorare a balanţei comerciale a ţării.

America de Sud (inclusiv America Centrală). Pe ansamblul ţărilor zonei, comerţul internaţional cu bunuri a înregistrat un trend evident ascendent, în anul 2006 comparativ cu anul precedent, materializat în indici de creştere a exportului şi importului de 20% şi respectiv de 18%, niveluri superioare celor consemnate la nivel mondial. Creşterea exporturilor de bunuri ale ţărilor din America de Sud, în anul 2006, s-a datorat, în principal, majorărilor înregistrate de cererea şi de nivelul preţurilor pe plan internaţional pentru grupele de produse cu ponderea cea mai importantă în exportul zonei: combustibilii, metalele şi produsele agricole.

În anul supus analizei, dintre ţările zonei, creşterile cele mai importante ale livrărilor pe plan internaţional au fost realizate de Chile, Jamaica, Peru şi Surinam.

Europa. În anul 2006, exporturile de bunuri ale ţărilor europene s-au majorat cu 13% comparativ cu anul precedent, la un nivel de circa 5000 miliarde USD, această regiune continuând să se plaseze pe primul loc pe plan mondial în domeniu, cu o pondere de circa 42% din valoarea comerţului internaţional. În acelaşi an, importurile de bunuri ale ţărilor de pe continentul european s-au situat la un nivel de 5220 miliarde USD, ceea ce reprezintă o creştere cu 14% comparativ cu anul 2005.

În anul menţionat, zonele continentului european cu tendinţa cea mai evidentă de majorare a exporturilor le-au constituit Ţările Baltice şi ţările din Peninsula Balcanică, care au realizat indici de creştere de peste 20% comparativ cu anul precedent.

În cadrul comerţului internaţional al continentului european, circa 90% din valoarea totală revine ţărilor membre ale Uniunii Europene (în varianta cu 25 de ţări membre). În anul 2006, schimburile comerciale intracomunitare s-au majorat cu 13% comparativ cu anul precedent, nivel uşor superior celui consemnat în cazul exporturilor comunitare orientate către ţări terţe (11%), dar uşor inferior creşterii înregistrate de importurile provenind din spaţiul extracomunitar (15%).

Conducând analiza la nivelul principalelor ţări vest-europene membre ale Uniunii Europene, se poate evidenţia tendinţa clară de majorare, în anul 2006, a implicării în schimburile comerciale internaţionale cu bunuri a Germaniei (+15% în cazul exportului şi respectiv +17% în cazul importului), Marii Britanii (+15%; +17%) şi a Italiei (+10%; +13%).

Comunitatea Statelor Independente (CSI). Exprimat în USD, comerţul internaţional cu bunuri al ţărilor membre CSI s-a dezvoltat într-un ritm net superior mediei mondiale, înregistrând, în anul 2006, creşteri cu 25% în cazul exportului şi cu 31% în cazul importului. Creşterea exporturilor de bunuri ale ţărilor din zona analizată se datorează, în principal, majorării cererii şi a nivelului preţurilor pe piaţa


internaţională a combustibililor şi a metalelor, produse cu o pondere semnificativă în livrările la export ale acestor ţări.

În cadrul comerţului internaţional al ţărilor membre CSI, ponderea majoritară este deţinută de Federaţia Rusă, cu o participare de peste 70% la cifra totală aferentă exporturilor şi cu peste 50% la cea aferentă importurilor.

Africa. Majorarea cu circa 21% a exporturilor pe ansamblul ţărilor din Africa, în anul 2006 comparativ cu anul 2005, se datorează, în principal, creşterii apreciabile a volumului livrărilor de ţiţei şi de produse petroliere provenind din această zonă. În acelaşi timp, este de consemnat faptul că, şi ţările africane care nu sunt exportatoare de petrol au realizat majorări semnificative, de peste 16% în anul 2006, ale livrărilor de bunuri la export. În aceste condiţii, ponderea cumulată a ţărilor din Africa în totalul schimburilor comerciale internaţionale s-a situat, în anul 2006, la circa 3,1%, cel mai înalt nivel consemnat din anul 1990 şi până în prezent.

Principala ţară africană participantă la schimburile comerciale internaţionale o constituie Republica Sud-Africană, aceasta înregistrând o majorare a exporturilor cu circa 13% în anul 2006, comparativ cu anul precedent, în timp ce importurile au consemnat o creştere semnificativă, cu circa 24%.

Orientul Mijlociu. În anul 2006, schimburile comerciale internaţionale ale ţărilor din zonă s-au aflat sub influenţa situaţiei politice din regiune, precum şi a evoluţiei pieţei internaţionale a produselor petroliere. În acest context, exporturile ţărilor din zona Orientului Mijlociu au înregistrat majorări semnificative, în medie cu 19% comparativ cu anul precedent. În acelaşi an, importurile cumulate ale ţărilor din zonă au consemnat o majorare apreciată la numai 14%.

Asia. Pe ansamblul continentului asiatic, în anul 2006 comparativ cu anul 2005, schimburile comerciale internaţionale s-au majorat cu cifre superioare mediei mondiale, lucru pus în evidenţă atât de creşterea cu 18%, la un nivel de 3276 miliarde USD, a exporturilor de bunuri provenind din zonă, cât şi de creşterea cu 16%, la un nivel de 3023 miliarde USD, a importurilor în domeniu.

În cadrul regiunii supuse analizei, se remarcă faptul că, şi în anul 2006, economia Chinei a înregistrat o nouă majorare semnificativă, lucru care şi-a pus amprenta şi asupra dinamicii comerţului internaţional al acestei ţări. Astfel, în anul 2006, exportul de bunuri al Chinei s-a majorat cu 27%, în timp ce importurile au înregistrat o creştere cu 20%.

În anul 2006, exportul Japoniei, exprimat în USD, s-a majorat cu numai 9%, cifră inferioară atât mediei mondiale, cât şi celei consemnate în cazul importului nipon de bunuri.

Creşterile semnificative înregistrate, în anul 2006, de economiile Indiei şi Vietnamului au avut ca efect şi majorări semnificative, cu 20-35% ale comerţului exterior al acestor ţări.

DINAMICA PREŢURILOR PE PLAN INTERNAŢIONAL

În anul 2006 comparativ cu anul precedent, preţurile internaţionale au înregistrat o dinamică generală de creştere.

Conform aprecierilor specialiştilor de la FMI, în anul 2006 comparativ cu 2005, preţurile internaţionale ale produselor de bază au înregistrat o tendinţă generală de creştere, diferenţiată însă de la o grupă de produse la alta.


Astfel, preţurile internaţionale ale minereurilor şi metalelor neferoase au

înregistrat majorări substanţiale, cu circa 56%, în timp ce preţurile internaţionale ale combustibililor au marcat o majorare cu circa 20%, iar preţurile produselor agricole au consemnat o dinamică ascendentă apreciată la numai 10%.

Conform opiniilor specialiştilor OMC, preţurile produselor manufacturate au înregistrat, în anul 2006, o tendinţă de creştere mai puţin accentuată decât în cazul produselor de bază, fenomen explicabil prin influenţa exercitată în interiorul grupei de preţurile produselor electronice (produsele electronice reprezintă circa 60% din valoarea totală a exportului mondial de produse manufacturate), care au continuat să se înscrie pe o curbă descendentă şi în anul supus analizei.

BIBLIOGRAFIE

1. WTO, Geneva, World Trade Report, 2007 2. WTO, Geneva, International Trade Statistics, 2007 3. IMF – World Economic Outlook, 2007 Ed.


PROFILUL PSIHO-SPIRITUAL AL CREATORULUI DE ARTĂ

Prof. univ. dr. Romulus CHIRIŢĂ Universitatea „Transilvania” din Braşov

Facultatea de Drept şi Sociologie

Abstract: The article “The psycho-spiritual profile of art creator” analyses from the point of view of art psychology the most significant psycho-spiritual features of the artistic personality. By the conscience of their relativity and their association in individual configurations, we tried to figure out “a robot-portrait” of the art creator and to illustrate whether and to what extent it is confirmed by reality. The article “The psycho-spiritual profile of art creator” analyses from the point of view of art psychology the most significant psycho-spiritual features of the artistic personality. By the conscience of their relativity and their associ ation in individual configurations, we tried to figure out “a robot-portrait” of the art creator and to illustrate whether and to what extent it is confirmed by reality.

Key words: creaţie artistică, intuitivitate, emotivitate, fantezie creatoare,

putere expresivă

1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Creatorul operei de artă a făcut, din cele mai vechi timpuri, obiectul unui interes aparte, concretizat într-o multitudine de teorii, interpretări şi puncte de vedere dintre cele mai diferite, care au fost propuse de numeroşi filosofi, esteticieni, artişti, savanţi etc. Au existat, de asemenea, în toate epocile şi în toate culturile, multiple reprezentări, clişee, prejudecăţi etc. asupra imaginii artistului la nivelul conştiinţei publice. Acest interes cvasi-general se explică, în primul rând, prin caracterul excepţional al creaţiei artistice, care se răsfrânge şi asupra creatorului, determinând tendinţe de supralicitare a importanţei personalităţii sale. Artistul a fost considerat, adesea, îndeosebi în culturile arhaice, un mesager al divinităţii sau un adevărat Demiurg terestru. În procesul contemplaţiei operei de artă interesul receptorului se deplasează, aproape fără excepţie, dinspre creaţie spre creator, astfel încât, mai devreme sau mai târziu, personalitatea acestuia ajunge în centrul atenţiei.


De la teoriile judicioase, care au evidenţiat o serie de trăsături definitorii ale

personalităţii artistice, până la cele fanteziste, care i-au conferit dimensiuni mitice sau patologice, se întinde un întreg registru de poziţii intermediare, pe care estetica trebuie să le evalueze şi, pe baza lor, să precizeze caracteristicile esenţiale ale profilului psiho-intelectual şi moral al creatorului de artă. Fără îndoială, că acestea au doar o valoare orientativă, comportând numeroase particularizări, nuanţări şi excepţii. Creatorul de artă se caracterizează tocmai printr-o pronunţată individualizare, iar tentativele de a-l încadra în tipare prestabilite se dovedesc a fi, de cele mai mul-te ori, hazardate. Aceasta nu înseamnă însă că nu pot fi determinaţi o serie de parametri psiho-intelectuali generali, ale căror dozaje şi ponderi variabile configurează, fie şi aproximativ, personalitatea creatorului de artă.

Impresia generală, devenită aproape prejudecată, este cea conform căreia artistul rămâne creator în toate împrejurările existenţei sale, ca şi în activităţile cele mai îndepărtate de exerciţiul propriu-zis al artei pe care el o practică. În realitate, aşa cum arta este un produs izolat de relaţiile vieţii practice, valorând tocmai prin caracterul ei transcendent şi excepţional, tot astfel şi artistul este o excepţie, nu numai faţă de oamenii obişnuiţi, ci şi faţă de sine însuşi.

La fel de greu de acceptat ca ipoteza coincidenţei permanente şi totale dintre om şi artist este şi opinia unor filosofi, esteticieni şi artişti, despre spontaneitatea inconştientă a creaţiei artistice. Exclamaţia pe care Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) o atribuie creatorului de artă: „Eu cânt cum cântă pasărea” se dovedeşte a fi, cel mai adesea, dacă nu o mistificare, cel puţin o iluzie. Creaţia artistică este, aproape fără excepţie, intenţională. Ea este orientată deliberat şi conştient către producerea operei, ale cărei norme interne devin definitorii şi pentru munca artistului. Faptul că în anumite etape sau momente ale procesului creator factorii spontani şi inconştienţi au o pondere însemnată nu anulează valoarea acestui principiu general al procesului creaţiei artistice.

2. TRĂSĂTURILE PERSONALITĂŢII ARTISTICE

Cercetările de psihologia artei au determinat că următoarele trăsături psihologice fundamentale sunt definitorii pentru creatorul de artă:

1. Intuitivitatea; 2. Emotivitatea; 3. Fantezia creatoare; 4. Puterea expresivă.

Examinarea lor evidenţiază atât complexitatea şi particularităţile profilului psiho-intelectual şi moral al creatorului de artă, cât şi faptul că, deşi sunt mai pronunţate şi corelate în raporturi care stimulează creativitatea artistică, ele sunt facultăţi general-umane.

2.1. INTUITIVITATEA

Personalitatea artistică se caracterizează, în primul rând, printr-o intuitivitate sau putere reprezentativă pronunţată. Prin intuitivitate se înţelege, în acest context, facilitatea artistului de a reţine imagini, de a opera în plan mental cu imagini şi de a se exprima prin imagini. Indiferent de natura lor (vizuale, auditive,


tactile, olfactive etc.), imaginile sunt legate de activitatea organelor de simţ şi redau aspecte individuale ale existenţei, spre deosebire de concepte sau abstracţii, care sunt produse intelectuale şi redau aspecte generale ale realităţii. Organele de simţ ale artistului implica-te în practicarea artei sale au întotdeauna o acuitate nativă mult mai mare decât cele ale oamenilor obişnuiţi, dar performanţele lor, uneori excepţionale, se datorează şi educării şi exerciţiului aproape continuu al simţurilor respective.

Spre deosebire de omul obişnuit, dozajul dintre elementele intuitive şi cele intelectuale ale conştiinţei se stabileşte în cazul artistului în favoarea celor dintâi. Nici în configuraţia mentală a omului obişnuit elementele intuitive nu lipsesc, dar ele sunt mai rare şi mai atenuate. La artist ele sunt însă deosebit de intense, de frecvente şi de vii. Capacitatea sa de a reţine şi a reproduce imagini individuale atinge uneori cote excepţionale. De exemplu, Mozart a putut reproduce, fără nicio greşeală, o piesă muzicală de mare complexitate şi de dimensiuni considerabile după ce o ascultase numai de două ori. În timp ce redacta în romanul Madame Bovary scena sinuciderii eroinei prin otrăvire, G. Flaubert a avut toate simptomele unei intoxicaţii etc.

Plăcerea artistului de a observa nuanţa pitorească a lumii şi de a se abandona lumii imaginilor, fără niciun fel de preocupare intelectuală, ia uneori forme frenetice. Astfel de stări de spirit au fost resimţite nu numai de pictori, ci şi de poeţi. R. M. Rilke scria în acest sens: „Dacă cotidianul ţi se pare prea sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de bun poet, pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există sărăcie a cotidianului şi nici loc banal şi indiferent”.

Bogăţia percepţiei artistice, acuitatea ei, capabilă să surprindă nuanţa cea mai fină a realităţii nu sunt egalate decât de caracterul sensibil al amintirilor artistului. Acesta nu-şi aminteşte atât întâmplări, cât imagini. Ele pot fi nu numai vizuale, ci şi auditive. Nu doar muzicienii, ci şi poeţii au preţuit universul acustic şi l-au transfigurat în operele lor. S-a constatat astfel preponderenţa simţului auditiv al lui Schiller, în contrast cu înzestrarea vizuală mai pronunţată a lui Goethe. În simbolism valenţele muzicale ale poeziei au fost valorificate la maximum.

2.2. EMOTIVITATEA Personalitatea artistică se caracterizează şi printr-o emotivitate accentuată

în raport cu cea a oamenilor obişnuiţi. Oricare dintre trăirile artistului, în măsura în care se comportă ca artist, are o puternică rezonanţă afectivă. Faptul că artistul se dăruieşte mai pronunţat decât oamenii obişnuiţi lumii exterioare, aspectelor ei pitoreşti, adâncindu-se, în acelaşi timp, mai profund decât ei în sine, în universul subiectiv al emoţiilor sale, nu constituie o contradicţie, aşa cum pare la prima vedere. Aceste două orientări ale sufletului artistului – către pitorescul lucrurilor şi către profunzimi-le afectivităţii sale – sunt, mai degrabă, tendinţe complementare, în măsură să se fructifice reciproc.

Afectivitatea tumultuoasă a artistului izbucneşte uneori fără pretextul vreunui eveniment ori percepţii exterioare. Tolstoi se întreba odată: „Cum să nu crezi în nemurirea sufletului când simţi în tine o emoţie atât de incomensurabilă?” La rândul său, Nietzsche scria, cu referire la acest aspect: „Vehemenţa palpitaţiilor mele este formidabilă” etc.


Sentimentele intense care-l stăpânesc pe artist într-o măsură superioară

omului obişnuit pot să însoţească fie întâmplări reale din experienţele sale de viaţă şi artistice, fie numai reprezentări ale fanteziei sale, fie evenimente străine, al căror ecou îl impresionează prin empatie. Mulţi artişti au o afectivitate vulcanică şi fluctuantă, trec uşor de la extaz la depresie, se îndrăgostesc şi sunt dezamăgiţi rapid, intens şi frecvent etc. Artistul este mai tot timpul îndrăgostit de cineva sau de ceva, căci iubirea îi întreţine tensiunea afectivă necesară creaţiei, iar suferinţa i-o amplifică. Datorită acestor particularităţi, publicul manifestă o adevărată slăbiciune pentru vieţile, mai mult sau mai puţin „romanţate”, ale artiştilor. Ceea ce-l deosebeşte, din acest punct de vedere, pe artist de omul obişnuit este nu atât bogăţia vieţii sale afective, cât tensiunea cu care el şi-o trăieşte şi, mai ales, impactul său asupra creaţiilor sale.

Deşi este o caracteristică definitorie adevăratei înzestrări artistice, intensitatea deosebită şi profunzimea afectivităţii nu însoţesc în permanenţă procesul creaţiei. Astfel, dacă pregătirea operei şi viziunea inspirată a întregului ei au un pronunţat caracter afectiv, invenţia şi execuţia sunt preponderent intelectuale. Din acest punct de vedere deosebirea cea mai importantă dintre adevăratul artist şi diletant constă în marea deosebire a coordonatei afective a activităţii lor creatoare: în timp ce artistul îşi trăieşte pasional creaţia, diletantul o mimează şi o realizează la o „temperatură” călduţă.

2.3. FANTEZIA CREATOARE Sentimentele puternice ce răscolesc sufletul artistului se constituie în centre

de reorganizare a imaginilor care-i sunt furnizate de intuitivitatea sa excepţională într-o altă ordine decât cea pe care o sugerează lumea exterioară sau afinităţile raţionale dintre ele, declanşând activitatea fanteziei creatoare. Numai imaginile dublate cândva de stări afective asemănătoare tind să se reorganizeze în alte configuraţii decât cele sugerate de experienţă sau de logică şi alcătuiesc materialele combinaţiilor realizate de fantezie. Imagini dintre cele mai disparate tind să se asocieze sub semnul aceloraşi emoţii şi astfel fapte sau raporturi subtile, ce rămân ascunse perceperii neutre a evenimentelor şi relaţiilor logice sau cauzale dintre ele, apar, pe această cale, ca evidente. În lumina emoţiei, lumea se restructurează în configuraţii noi şi originale, pe care experienţa comună nu le cunoaşte şi inteligenţa logică nu le bănuieşte. Ceea ce ne atrage, cu precădere, la o operă de artă este tocmai coeficientul ei de originalitate, capacitatea ei de a ne surprinde prin ineditul său.

Fantezia creatoare a fost deseori considerată cea mai caracteristică facultate artistică. Deşi a fost de multe ori mistificată, ea nu reprezintă decât manifestarea superioară a unor facultăţi şi funcţii psihice proprii mecanismului psihologic comun. O dovadă semnificativă, în acest sens, o oferă studiul fenomenelor memoriei. Fapte dintre cele mai simple atestă că fantezia se combină tot timpul cu memoria. Rareori reproducerea imagini-lor reţinute de memorie se face sub forma nealterată a primei lor percepţii. De cele mai multe ori, reproducerea imaginilor prin intermediul memoriei manifestă cele două tendinţe ale fanteziei creatoare: disocierea complexe-lor perceptive date în experienţă şi reasocierea elementelor astfel eliberate în configuraţii noi. De asemenea, reproducerea imaginilor se face fie prin transformarea lor diminuativă, fie prin transformarea lor augmentativă. Imaginile sunt, deci, reproduse fie pierzând unele elemente, fie


adăugându-li-se altele.

Fantezia creatoare a artistului poate fi uneori atât de intensă încât, din propria sa productivitate internă, fără niciun motiv exterior aparent, ajunge să plăsmuiască o lume miraculoasă de forme, situaţii şi evenimente (H. Bosh, G. Arcimboldo, F. Goya, S. Dali, J. Verne etc.). Alteori motivul exterior există, dar el este excedat şi dispare sub bogăţia fanteziei artistului, care îl foloseşte ca simplu pretext: Leonardo da Vinci descoperea în crăpăturile unui zid o întreagă lume de forme fantastice etc.

Ceea ce caracterizează memoria artistului este, deopotrivă, o mare putere de a-şi aminti şi o mare putere de a uita. Atât ceea ce-şi aminteşte, cât şi ceea ce uită creatorul de artă este condiţionat în mod decisiv de afectivitatea sa. Tot aceasta controlează prin mecanisme complexe, încă insuficient cunoscute, modalităţile efective de combinare a diferitelor materiale pe care artistul le întrebuinţează pentru alcătuirea operelor sale. Având la dispoziţie un mare volum de date intuitive, dar şi facilitatea de a le asocia într-un mare număr de configuraţii, cele mai multe fără corespondent în experienţă sau în logică, artistul face din memorie un element esenţial al fanteziei sale creatoare.

2.4. PUTEREA EXPRESIVĂ Pronunţat intuitiv, răscolit de afecte puternice şi înzestrat cu fantezie

debordantă, artistul este, în acelaşi timp, stăpân pe o facultate expresivă superioară celei a majorităţii semenilor săi. Fantezia creatoare cuprinde întotdeauna în sine o forţă motrice: tendinţa irezistibilă de a-şi asuma o formă concretă, adică de a se obiectiva. Se poate aprecia, deci, că puterea expresivă este o prelungire a fanteziei creatoare, la fel cum aceasta îşi găseşte materialul şi stimulul ei în intuitivitate şi emotivitate. Nu toate plăsmuirile fanteziei creatoare reuşesc însă să treacă în expresie. Există reverii intime ale spiritului, intuiţii fugitive, sentimente confuze etc. care nu ajung la obiectivare. Decalajul dintre trăire şi expresie este, de multe ori, chiar şi în cazul artiştilor, considerabil.

Spre deosebire de artist, la omul obişnuit facultatea expresivă nu este corelată, decât în mică măsură, cu activitatea fanteziei creatoare. Exprima-rea sa este alcătuită, mai ales, din expresii fără corespondent intuitiv sau imaginativ, din clişee verbale sau locuri comune, din care ia naştere aşa-numitul limbaj de lemn. Până la un punct, acest fapt este motivat de exigenţele de funcţionalitate şi eficienţă ale comunicării verbale curente. Un specialist în ştiinţele exacte cu exprimare colorată sau pronunţat metaforică este, mai degrabă, atipic.

Artistul este înzestrat însă atât cu memorie sensibilă, folosită în combinaţiile fanteziei creatoare, cât şi cu memorie verbală. El dispune, apoi, de capacitatea de coordonare suplă a celor două memorii, astfel încât fiecărui cuvânt să-i corespundă o reprezentare intuitivă sau imaginativă. Un peisaj descris de artist este întotdeauna un peisaj văzut, auzit, simţit. Acelaşi peisaj descris de omul obişnuit nu este, de cele mai multe ori, decât o construcţie logică elementară. Clişeul verbal reprezintă un exces al limbajului asupra gândirii şi imaginaţiei. Cine are un limbaj dominat de „locuri comune” vorbeşte mai mult decât gândeşte şi are o imaginaţie săracă. Expresiile prefabricate se inserează în lacunele ideaţiei şi i se substituie. De cele mai multe ori, felul în care oamenii îşi exprimă sentimentele în vorbirea curentă rămâne inferior sentimentelor respective. Numai o parte a vieţii afective poate trece


în limbaj, cealaltă rămâne inefabilă. Artistul are capacitatea de a găsi echivalenţi expresivi unei game mult mai ample şi mai profunde de situaţii, împrejurări, sentimente etc. decât omul obişnuit, dar şi el resimte, uneori dramatic, incapacitatea limbajului de a-i exprima trăirile.

În general, în sufletul artistului imaginile sensibile se împerechează cu expresiile corespunzătoare. Evident, această expresivitate diferă de la artă la artă, în funcţie de mijloacele de expresie ale fiecăreia. Astfel, compozitorul asociază reprezentarea unui sentiment sau eveniment cu reprezentarea sunetelor care el simte că sunt în măsură să-l exprime cât mai expresiv. Poetul posedă, concomitent cu un sentiment determinat, şi cuvintele în măsură să-l exprime, înlănţuirea lor şi mişcarea corespunzătoare a frazelor care-l obiectivează cel mai fidel şi mai sugestiv. Sculptorul îşi reprezintă, simultan cu forma care consideră că-i exprimă viziunea artistică, şi gestul plastic în măsură să o realizeze într-un material determinat. Spre deosebire de pictor, la care imaginea şi expresia coincid, la toţi ceilalţi artişti se poate distinge între imaginea sensibilă şi imaginea expresiei, deşi ambele sunt intim corelate. În acest sens, s-a afirmat, cu îndreptăţire, că în actul creaţiei artistice muzicianul gândeşte în sunete, sculptorul în forme, pictorul în imagini, iar poetul în cuvinte. Atât de adânc fuzionează imaginea sensibilă cu imaginea expresiei în viziunea inspirată a artistului, încât el are sentimentul unicităţii expresiilor sale. În timp ce omul obişnuit poate exprima aceeaşi experienţă sau aceeaşi trăire în mai multe moduri diferi-te, artistul le poate exprima într-un mod unic şi de neînlocuit. Două sau mai multe variante ale aceleiaşi poezii sunt, de fapt, poezii diferite, corespunzând unor viziuni artistice diferite.

Puterea expresivă a artistului nu este o simplă facultate în serviciul fanteziei sale creatoare, ci şi o forţă în măsură să o amplifice pe aceasta. Cu cât artistul stăpâneşte mai temeinic mijloacele de expresie ale artei sale, cu atât creaţia sa va avea de câştigat.

BIBLIOGRAFIE

1. ADORNO, Th.W., Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005 2. ALLPORT, G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1991 3. BAUDELAIRE, Ch., Curiozităţi estetice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971 4. BELLORI, G.P., Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor moderni, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1975 5. CHIRIŢĂ, R., Introducere în estetică, Editura Universităţii „Transilvania” din

Braşov, 2005 6. DELACROIX, H., Psihologia artei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983 7. FERRY, L., Homo aestheticus, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997 8. FOUCAULT, M., Ce este un autor? Studii şi conferinţe, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2004 9. FREUD, S., Scrieri despre literatură şi artă, Editura Univers, Bucureşti, 1980 10. GREIMAS, A.J., FONTANILLE, J., Semiotica pasiunilor, Editura Scripta,

Bucureşti, 1997


11. HUIZINGA, J., Homo ludens, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977 12. JUNG, C.G., Puterea sufletului, Editura Anima, Bucureşti, 1994 13. LAPLANCHE, J., PONTALIS, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1994 14. PLATON, Ion, în Opere, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976 15. SCHOPENHAUER, A., Studii de estetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974 16. VIANU, T., Estetica, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968 17. WITTGENSTEIN, L., Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa

religioasă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005 18. WORRINGER, W., Abstracţie şi intropatie, Editura Univers, Bucureşti, 1970


MICHEL FOUCAULT: ISTORIA ÎNTRE RAŢIONALITATE ŞI NEBUNIE

Prof. univ. dr. Romulus CHIRIŢĂ Universitatea „Transilvania” din Braşov


Abstract: The article “Michel Foucault: history between rationality and craziness” analyses the most interesting thoughts of French philosopher Michel Foucault on the a im of history and on the emphasis put on the gap between normality and deviance in the historic becoming of modern and contemporary world. To what extent Foucault’s thesis that emphasis of deviance is a fatality of modern and contemporary world could be confirmed by reality?

Key words: structuralism, arheologie structurală, epistemă, sensul istoriei,

nebunie

1. INTRODUCERE

În peisajul filosofiei secolului al XX-lea Michel Foucault (1926-1984) s-a impus ca un gânditor de mare notorietate şi ca un autor de opere la modă. El este considerat de numeroşi istorici ai filosofiei contemporane şi exegeţi „cel mai filosof” dintre reprezentanţii structuralismului, orientare de gândire a secolului al XX-lea ce şi-a propus să introducă rigoarea ştiinţifică în disciplinele socio-umane, discipline care, prin tradiţie, erau pronunţat descriptive. Lecţiile predate de Foucault la Collège de France – instituţie de învăţământ care permite accesul liber al publicului la activităţile didactice şi nu prevede obligativitatea înscrierii la cursuri – s-au bucurat de un mare succes şi au stârnit adevărate polemici.

Opera sa este deosebit de amplă şi de variată tematic, incluzând domenii ca istoria, filosofia, psihanaliza, lingvistica etc. El a fost interesat îndeosebi de utilizarea în epoca modernă şi contemporană a ştiinţei şi a raţiunii ca instrumente ale puterii în diferite domenii, precum medicina şi criminologia. Întrucât lucrările sale conţin o doză considerabilă de sadism şi explorează îndeosebi mediile marginale, deviante şi chiar declasate ale lumii moderne, s-a spus despre el că a înlocuit relaţia dintre subiect şi obiect cu cea dintre subiect şi abject. Viaţa personală a lui Foucault a reflectat în mod izbitor aceste preocupări, contribuind la moartea sa ca una dintre


victimele celebre ale maladiei SIDA.

În domeniul strict filosofic, Foucault, concepe cercetarea cunoaşterii – adică a istoriei culturale a umanităţii – ca pe o veritabilă arheologie structurală. El consideră că istoria ca proces continuu, ca proces caracterizat prin sens şi finalitate, aşa cum a fost concepută de o străveche şi ilustră tradiţie filosofică şi istorică occidentală, pur şi simplu nu există. Abordată din perspectivă structuralistă, istoria se caracterizează prin discontinuitate, prin fracturi periodice bruşte. Foucault cercetează îndeosebi structurile „subterane” care acţionează în desfăşurarea istoriei. El întrebuinţează termenul episteme (gr. „ştiinţă”, opusă „opiniei”, doxa) pentru a denumi acele categorii mentale, acele sisteme de concepte şi de valori pe baza cărora fiecare epocă îşi configurează identitatea şi îşi făureşte producţiile culturale. De exemplu, Foucault studiază enunţurile lingvistice caracteristice, „discursurile” specifice diferitelor epoci şi culturi, le clasifică şi le interpretează, identificând ansambluri omogene, formaţiuni de discurs diferenţiate, în cadrul cărora pot fi individualizate diversele tipuri de episteme, diferitele structuri fundamentale pe baza cărora sunt elaborate discursurile respective.

Foucault susţine şi argumentează – invocând o factologie impresionantă, dar adesea interpretată tendenţios – că între Renaştere şi epoca noastră s-ar fi succedat trei astfel de episteme. Astfel, epistema Renaşterii ar fi fost reglată de „legea asemănării”, care a impus ca limbajul să facă parte din lume, cuvintele fiind considerate ca o specie aparte de lucruri. Simbolul acestei episteme, care a durat până la sfârşitul secolului al XVI-lea, ar fi sfera.

Cea de-a doua epistemă ar fi cea caracteristică epocii clasice, adică secolului al XVII-lea, în care s-ar fi instituit o adevărată prăpastie între cuvinte şi lucruri, adică limbajele ar fi dublat lumea. Simbolul epistemei clasice ar fi tabloul, reprezentarea spaţială în două dimensiuni.

În fine, epistema secolului al XIX-lea, care domină şi în prezent, s-ar întemeia pe „analogie” şi „succesiune”, putând fi simbolizată printr-un triedru: una dintre dimensiunile sale ar fi reprezentată de filosofie, cea de-a doua de matematică şi fizică, iar cea de-a treia ar fi alcătuită din ştiinţele empirice (economie, biologie, lingvistică etc.).

2. EXISTĂ UN SENS AL ISTORIEI?

Michel Foucault consideră că există două planuri diferite în care istoria trecută afectează prezentul: planul faptelor şi cel al reprezentării pe care omul şi-o formează despre ele în conştiinţa sa.

Fără îndoială că prezentul depinde, într-un anumit mod şi într-un anumit grad (dificil de determinat cu precizie), de cursul evenimentelor, de faptele trecutului; dacă dorim să înţelegem raţiunile unui eveniment prezent, o cercetare istorică ne va furniza multe informaţii utile.

Este însă tot atât de adevărat şi faptul că, fără cercetarea continuă pe care omul o efectuează asupra trecutului său, o parte importantă a acestuia s-ar pierde şi n-ar mai acţiona asupra prezentului. Deci istoria, dacă în parte este produsul evoluţiei societăţii şi a omului în timp, în parte este produsul acţiunii conştiinţei.

Mai mult decât atât: întorcându-se spre trecutul său, omul efectuează o adevărată operă de selecţie, reţinând şi valorizând dintre evenimentele trecutului cu precădere pe cele pe care le consideră utile prezentului său. Într-un fel, omul


reconstruieşte continuu istoria, rescrie trecutul pentru a-şi afla în el propria identitate, propriile rădăcini şi justificări.

Filosofia istoriei meditează asupra a ceea ce se întâmplă în istorie, asupra desfăşurării evenimentelor şi, în acelaşi timp, asupra faptului că în ea omul este, deopotrivă, actor şi spectator. Faptele se întâmplă şi, pentru om, închis în limitele sale spaţio-temporale, ele sunt ceva obiectiv, ceva dat, fie că este vorba despre evenimente naturale, fie că ele sunt produsul proceselor complexe în care omul are o responsabilitate: prima situaţie poate fi exemplificată cu un cutremur, iar ceea de-a doua cu un război. Dar evenimentele istorice, tocmai deoarece sunt istorice, sunt în sine produsul acţiunii anumitor oameni. Fiecare individ trăieşte în interiorul unei situaţii şi o percepe ca pe ceva obiectiv, dar, oricât de marginală ar fi poziţia sa, el îndeplineşte un anumit rol în acest context. Problema fundamentală a filosofiei istoriei este deci cea de a înţelege dacă evoluţia istorică în complexitatea sa este guvernată de legi obiective – cum au susţinut, de exemplu, Vico, Hegel sau Marx – pe care omul le poate descoperi şi defini cu claritate raţională. Revenirea continuă a omului la trecut pentru a-l înţelege şi a-l utiliza pentru atingerea şi legitimarea scopurilor prezentului este, în caz că există o devenire istorică obiectivă, expresia strădaniei, caracteristice omului, de înţelegere a realităţii. Aşa cum geologul „citeşte” istoria planetei Pământ în stratificarea rocilor, tot astfel filosoful istoriei trebuie să înţeleagă realitatea umană ca produsul stratificat al diferitelor epoci care s-au succedat în timp. La fel cum geologul recurge la alte discipline (fizica, chimia, biologia etc.) pentru interpretarea stratificării rocilor, tot astfel filosoful istoriei trebuie să apeleze la o serie de discipline specifice (filologia, lingvistica, sociologia, psihologia, economia etc.) în efortul de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat în societate.

Deoarece orice filosofie a istoriei se întemeiază pe presupoziţia că există un curs al lumii independent de om, că deci în natura lucrurilor există un sens, ea implică adeziunea explicită sau implicită la un anumit model metafizic de interpretare a realităţii în ansamblul său sau la unul „ştiinţific” care are pretenţia să ofere o explicaţie riguroasă a diferitelor domenii ale existenţei.

Este legitimă o astfel de perspectivă? Istoria filosofiei secolului al XX-lea nu pare a avea anumite trăsături unitare în nici o ţară occidentală, dar este foarte răspândită convingerea că o metafizică asemănătoare celei a marilor sisteme ale trecutului nu ar mai fi posibilă. Această convingere, exprimată mai mult ca îndoială, ca circumspecţie sau ca demers critic decât ca afirmaţie pozitivă, s-a consolidat în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Dacă, de exemplu, se aplică schemei filosofiei istoriei noţiunea existenţialistă de libertate (de pildă, cea elaborată de Sartre), se va constata că insistenţa acestei orientări filosofice asupra importanţei excepţionale a responsabilităţii individuale în acţiunea umană face imposibilă decelarea unui curs obiectiv al istoriei. Dacă istoria este, în fond, istoria omului, există cu certitudine şi multiple raţiuni obiective ale unei anumite evoluţii şi chiar puternice condiţionări asupra persoanelor, care trebuie să ţină cont în acţiunea lor de anumite situaţii, conjuncturi şi posibilităţi; totodată seria respectivă de evenimente, în măsura în care este produsul unei multiplicităţi de alegeri individuale libere, a căror responsabilitate ultimă o va avea fiecare persoană, nu poate fi expresia nici unui plan. Cursul lumii nu este deci pur obiectiv, ci este rezultatul asocierii cauzelor naturale obiective şi alegerilor subiective libere.


Sensul istoriei nu poate fi înţeles ca un traseu dat. De exemplu, ideea de

progres, pe care se întemeiază spiritul lumii moderne şi contemporane, nu rezistă confruntării cu faptele istorice. Dacă ar rezista, cum am putea evalua progresul realizat de cei care au fost ucişi de bomba atomică? Un astfel de eveniment nu a fost un „accident de traseu”, cum poate fi un defect la o centrală atomică. Cineva a dorit – a ales – să lanseze acea bombă. Desigur, diferitele ideologii pot găsi întotdeauna explicaţii pe care le consideră infailibile; în cazul ideii de progres, ele vor susţine, de exemplu, că acesta este doar o tendinţă, că el se manifestă doar ca medie statistică a manifestărilor individuale etc. Acestea nu sunt, din perspectiva structuralismului lui Foucault, decât paliative.

Şi pentru Foucault – ca pentru întregul structuralism – nu se poate vorbi deci despre un sens al istoriei. Raţiunile invocate de el pentru respingerea sensului istoriei sunt însă diferite de cele propuse de existenţialism, care a insistat asupra libertăţii şi responsabilităţii individuale.

Foucault este convins că toate categoriile fundamentale ale gândirii moderne – adică ale acelei gândiri care se întinde de la iluminism până la filosofiile secolului al XX-lea – ar fi şi ele rezultatul unei stratificări istorice şi că pentru a le înţelege ar fi necesară o operă de analiză istorică riguroasă, ceva asemănător unei excavaţii arheologice, care ar permite, urcând în timp, descrierea etapelor traseului parcurs de umanitate, de care indivizii au fost numai în parte conştienţi.

Printre aceste categorii fundamentale ale gândirii moderne repudiate de Foucault ca neoperaţionale un loc important revine ideii istoriei ca progres, ca mişcare ordonată înzestrată cu sens ascendent; este respinsă, de asemenea, concepţia asupra subiectului uman dotat cu deplină libertate şi responsabilitate, stăpân al naturii prin intermediul tehnicii; ca şi concepţia asupra omului şi a culturii ca suverane în raport cu curgerea lucrurilor; a superiorităţii domeniului spiritului în raport cu cel al materiei etc.

Filosofia este pentru Foucault strădania de revenire la cercetarea fundamentelor cunoaşterii omului, deoarece prin intermediul conştiinţei sale omul şi-a creat o reprezentare despre sine însuşi în realitate şi s-a interpretat ca stăpân al naturii, antrenat într-o mişcare istorică orientată ascendent. Această falsă conştiinţă de sine a omului este cea care se impune să fie reconsiderată drastic. Ce anume se ascunde în spatele lucidei, raţionalei viziuni pe care omul modern şi-a făurit-o despre sine însuşi? Cum s-a format ea? Pentru a răspunde acestor întrebări este necesară cercetarea straturilor decantate în istorie şi în conştiinţă; deoarece este vorba despre readucerea la lumină a unei cunoaşteri obscure şi despre demistificarea unei false conştiinţe care s-a edificat stratificat, Foucault vorbeşte despre munca filosofului ca despre o veritabilă arheologie a cunoaşterii.

3. RAŢIUNE, NEBUNIE, ISTORIE

Într-o carte cu mare impact, Istoria nebuniei în epoca clasică (1961), Foucault analizează modul în care omul modern şi-a făurit imaginea de sine ca fiinţă raţională, stăpână a naturii prin intermediul ştiinţei şi tehnologiei. Pentru a-şi atinge obiectivul, gânditorul francez alege să studieze nebunia sau, mai exact, modul în care din epoca umaniştilor până astăzi mentalitatea occidentală a tratat fenomenul devianţei psihice, adică acel fenomen care determină criza profundă a modelului biruitor al raţionalităţii moderne – raţionalitatea „cartesiană” a cogito-ului. Prin


intermediul unor analize minuţioase şi fascinante, Foucault evidenţiază faptul că subiectul – este vorba, evident, despre subiectul cartesian care are drept facultate definitorie gândirea – se poate autoreprezenta ca fundament al devenirii istorice şi al cunoaşterii numai dacă respinge ca anomalie „devianţa” psihică, adică toate acele manifestări umane care nu pot fi conciliate cu el. Dacă Evul Mediu considerase nebunia mai degrabă ca un har divin, în lumea modernă ea este stigmatizată ca adevărat „pericol public”. Istoria nebunei este deci interpretată de Foucault ca istorie a tentativelor reuşite de refulare (în sensul psihanalitic al termenului) a anumitor manifestări ale omului pentru ca altele să se poată exprima în puritatea lor. Civilizaţia occidentală modernă este deci expresia unui amplu şi sistematic proces de extirpare a unor întregi zone ale raţionalităţii, sensibilităţii, comportamentului, a unor realităţi psihice profunde, încriminate ca deviante.

Ceea ce omul modern repudiază prin nebunie ascunde însă în sine o mare bogăţie spirituală: dacă este studiată dintr-un punct de vedere nederivat din cultura raţionalistă modernă învingătoare, ea evidenţiază aspecte extrem de interesante ale personalităţii umane, aspecte care ar fi putut îmbogăţi omul dacă n-ar fi fost refulate. Ele aparţin naturii umane, dacă mai este posibil să se vorbească despre natura umană ca despre ceva pur (aşa cum se vorbeşte despre natura unui lucru în existenţa sa materială obiectivă). Nu este poate omul produsul propriei sale reprezentări despre sine? Nu este poate el în istoria sa modernă doar ceea ce el însuşi se reprezintă? Filosofia trebuie să-şi propună ca obiectiv prioritar evidenţierea a ceea ce se ascunde în spatele raţionalităţii învingătoare, întrucât există riscul ca raţionalitatea pură, deoarece s-a născut dintr-o refulare, să sfârşească prin a-l conduce pe om la distrugerea omului însuşi. Ideea de progres, de exemplu, deoarece s-a născut dintr-o refulare sistematică a tot ceea ce nu poate fi conciliat cu ea, riscă să scindeze omul dezvoltând hipertrofic anumite aspecte ale personalităţii sale şi lăsându-le să usuce pe altele. În acest mod riscăm să obţinem la apogeul progresului, ca maxim succes, desfigurarea omului, poate chiar dispariţia sa.

În deplin acord cu mişcarea structuralistă, Foucault nu concepe istoria nici ca traseu obiectiv prestabilit, identificabil în termeni riguros raţionali – aşa cum o consideră istoricii şi o mare parte a filosofilor raţionalişti ai epocii moderne – nici ca produs al activităţii umane conştiente, responsabile şi libere, cum o consideră, de exemplu, existenţialiştii. Nu omul este făuritorul istoriei. Gândirea lui Foucault se plasează astfel într-o opoziţie netă faţă de cea existenţialistă.

Analizele istorice întreprinse în lucrările sale identifică dinamici sociale independente de opţiunile şi de creativitatea indivizilor. Mai precis, Foucault pune în evidenţă faptul că procesele istorice nu sunt lineare, continue, ci sunt delimitate de linii de fractură. Acţiunea conştientă a omului, aşa cum poate fi reconstituită din documentele diferitelor epoci istorice, se dovedeşte a fi foarte puţin liberă. În realitate, ea rezultă din structuri determinate, care domină pentru o anumită perioadă de timp, pentru ca apoi să cedeze locul altor structuri, deoarece ele sunt delimitate de linii de fractură.

Să urmărim succint, de exemplu, demersul propus de Foucault în lucrarea sa Cuvintele şi lucrurile (1966), în care este examinat modul în care oamenii concep raporturile dintre cuvinte şi lucruri. Până în epoca Renaşterii în lumea occidentală cuvintele corespundeau nemijlocit lucrurilor: ele aveau aceeaşi realitate ca cea a lucrurilor pe care le semnificau, semnul coincidea nemijlocit cu semnificatul. Astfel, moneda avea ea însăşi o valoare economică reală, însemnul valoric gravat pe ea


corespunzând acestei valori, iar aceasta îi era intrinsecă: ea varia în funcţie de natura şi greutatea metalului din care era confecţionată. Între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-a instituit însă o fractură între cuvinte şi lucruri, s-a născut un sistem de semne independente. Cuvintele au încetat să mai fie considerate aidoma lucrurilor, devenind independente în raport cu ele. Ce s-a întâmplat cu moneda? Valoarea ei de circulaţie nu mai este determinată de valoarea sa intrinsecă, ci numai de autoritatea care a emis-o. Aceasta din urmă este cea care impune cât valorează ea.

Oamenii nu sunt conştienţi de faptul că acţionează pe baza anumitor episteme, a unor structuri epistemologice (adică pe baza anumitor modele ale cunoaşterii) caracteristice epocii lor. Ei consideră că este firesc să existe un anumit raport între cuvinte şi lucruri şi se simt liberi să acţioneze în modul în care acţionează în contextul în care acţionează. Dar realitatea conştientă ascunde anumite forţe inconştiente, şi tocmai acestea sunt cele care determină fie structurile epistemologice respective, fie fracturile care se produc la un moment dat.

Este capabil filosoful să traseze o „hartă” a structurilor inconştiente care determină devenirea istorică? Foucault răspunde că o astfel de „hartă” poate fi numai descrisă, aşa cum geograful descrie prin hărţile pe care le întocmeşte realitatea fizică şi umană a unei ţări. O „hartă” similară elaborată de filosof nu poate fi însă interpretată. Ceea ce se ascunde în spatele semnelor – conştiente şi inconştiente – ale istoriei nu îi este dat omului să ştie. Filosofia are întotdeauna de-a face cu aparenţe şi cu jocuri de aparenţe. În spatele unei aparenţe – de exemplu, acţiunea conştientă a oamenilor – se află o realitate subterană: structurile inconştiente care acţionează în societate, dar şi acestea i se prezintă cercetătorului ca trăsături ale unei alte aparenţe. Şi ele trimit deci la o semnificaţie care rămâne, cel puţin în parte, ascunsă şi care nu va putea fi dezvăluită integral niciodată.

Tot ceea ce poate face filosoful este să încerce să descrie ceea ce este ascuns, aducând, în măsura în care este posibil, aparenţele inconştiente la lumina conştiinţei. Dincolo de această limită el nu poate însă trece.

BIBLIOGRAFIE

1. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii; traducere şi note de Bogdan Ghiu; prefaţă de Sorin Antohi, Bucureşti, Humanitas, 1997.

2. Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane; traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu; studiu introductiv Mircea Martin, Bucureşti, 1996.

3. Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică; traducere de Mircea Vasilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.

4. Michel Foucault, Istoria sexualităţii; vol. 1: Voinţa de a şti; vol. 2: Practicarea plăcerilor; vol. 3: Preocuparea de sine, traducere de Cătălina Vasile, Bucureşti, Editura Univers, 2004. Colecţia Studii.

5. Michel Foucault, Naşterea clinicii; traducere de Diana Dănişor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.

6. Michel Foucault, Boala mentală şi psihologia; traducere de Dana Gheorghiu, Timişoara, Editura Amarcord, 2000. Colecţia Cîmp deschis.

7. Michel Foucault, Arheologia cunoaşterii; traducere, note şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Editura Univers, 1999. Colecţia Filosofia culturii.

8. Michel Foucault, Trebuie să apărăm societatea. Cursuri ţinute la Collège de


France (1975-1976); traducere şi cuvânt înainte de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Univers, 2000. Colecţia Filosofia culturii.

9. Michel Foucault, Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982); ediţie îngrijită de Frédéric Gros sub îndrumarea lui François Ewald şi Alessandro Fontana; traducere de Bogdan Ghiu, Iaşi, Editura Polirom,2004. Colecţia Plural M.

10. Michel Foucault, Lumea e un mare azil: studii despre putere; traducere de Bogdan Ghiu, Raluca Arsenie; ediţie îngrijită de Ciprian Mihali, Cluj, Editura Idea Design & Print, 2005. Colecţia Panopticon.

11. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii; traducere, postfaţă şi note de Bogdan Ghiu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005. Ediţia a 2-a revizuită. Colecţia Studii. Studii socio-umane.


ICT ÎNTRE SUBSTITUŢIE ŞI SCHIMBARE TEHNOLOGICĂ. SCURTĂ INTRODUCERE ÎN NOUA ECONOMIE

Diana APOSTOL Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate – Bucureşti

Abstract: The dramatic U.S. growth post 1995 is directly related to the ICT capital contributions. The industrial sectors using ICT are the principal contributors to the productivity growth, unlike the non-using ICT sectors, which have rather negative contributions. For instance, the whole trade and retail sectors are the most invested sectors in ICT. They are responsible for three quarters of the productivity growth for 1995-2000. There is also an important disagreement to the way this technology is contributing to the growth, with the debate going back to Solow and his main critics. The paper presents it under the form of an tension between capital substitution and technological change.

Keywords: ICT capital substitution, capital indexing errors, technological

change and progress, Total Factor Productivity

INTRODUCERE Lucrarea de faţă adresează două moduri diferite de a înţelege creşterea

factorului rezidual, numit uneori Rezidualul lui Solow sau, mult mai frecvent, Total Factor Productivity sau Multifactor Productivity, care descrie în genere o creştere a output-ului neobservată în valoarea marginală a input-urilor angajate în producţie. Primul rezumă substituţia sau procesul de înlocuire a muncii/altor tipuri de capital cu ICT. Între 1995-2000, preţurile ICT (Information and Communication Technology) scad cu cca 28% pe an (Jorgenson and Stiroh, 2000). Asta determină antreprenorii maximizanţi de profit să-şi modifice paternurile de creştere a output-ului şi să substituie muncă/diferite tipuri de input-uri şi servicii cu computere şi echipamente IT. Al doilea descrie creşterea în performanţă a input-urilor, sub impactul eforturilor de adoptare a noilor tehnologii. Adoptarea de ICT implică investiţii în capital complementar şi co-inovaţii. Supoziţia probabil principală este că ICT este General Purpose Technology (GPT), o tehnologie cu un potenţial uriaş de aplicaţii complementare în varii sectoare economice. Astfel, antreprenorii care


investesc în ICT, investesc inclusiv în capital complementar şi organizaţional intangibil cu scopul de a exploata întregul potenţial al noilor tehnologii. ICT e înţeleasă aici prin analogie cu alte tehnologii istorice revoluţionare, precum motorul cu abur şi motorul electric (David and Wright, 1999; Crafts, 2001). În primul caz, creşterea output-ului este o creştere rezultată în principal din scăderea costurilor. Declinul vertiginos al preţurilor ICT determină antreprenorii/households să substituie ICT altor forme de input-uri şi servicii. Rezultatul este o creştere a output-ului obţinută exclusiv din procesul de substituţie. În acest caz, creşterea Rezidualului lui Solow sau a TFP nu rezultă din nivelul sau creşterea în eficienţă a factorilor, pentru că antreprenorii urmăresc să speculeze diferenţa de costuri dintre input-uri în termenii optimului, ci este derivată din erorile de indexare a capitalului, apărute în cursul substituţiei (Griliches and Jorgenson, 1966). Avantajul probabil principal al substituţiei e că pare să ne ofere o explicaţie intuitiv corectă asupra boom-ului investiţiilor în ICT, din anii ’90 (Jorgenson and Stiroh, 2000; Stiroh, 2001; Doms, 2004). În cel de-al doilea caz, creşterea output-ului este rezultatul creşterii în eficienţă a input-urilor. Argumentul probabil principal este că costurile marginale ale input-urilor sunt egale cu preţurile marginale ale output-ului. Astfel, o creştere în inputuri (muncă sau capital sau ambele) să zicem cu 10 unităţi determină o creştere a ouput-ului (muncii sau capitalului sau ambelor) cu 10 unităţi. Mai mult, e de aşteptat ca, cu creşterea în volum a bazei de capital sau/şi a muncii, rata marginală a input-urilor să scadă. Prin urmare, nu putem obţine o creştere a output-ului doar din creşterea input-urilor sau adâncirea de capital. Asta înseamnă că o creşterea a output-ului trebuie sau este obţinută din nivelul tehnologic şi eficienţa input-urilor, spus mai tehnic, din creşterea productivităţii muncii. Creşterea este considerată reziduală şi descrie deci o creşterea a output-ului fără o creşterea marginală echivalentă în input-uri. Pentru o serie de economisti, Rezidualul lui Solow sau TFP este crucial în creşterea productivităţii, a investiţiilor sau chiar a salariilor şi standardului de viaţă (Fernald and Ramnath, 2004; Greenwood and Seshadri, 2004). Pe scurt, substituţia antrenează o creşterea a output-urilor derivată din scăderea costurilor de producţie. Creşterea este obţinută deci din adâncirea de capital: scăderea dramatică a preţurilor ICT determină antreprenorii să-şi scadă costurile, substituind ICT altor tipuri de input-uri şi servicii. Rolul Rezidualului lui Solow aici este de a recupera creşterea inerentă a output-ului, neobservată în valorile marginale ale input-urilor, şi să o explice ca eroare de indexare a noilor bunuri de investiţii şi servicii. Dimpotrivă, schimbarea tehnologică face din TFP expresia directă a progresului sau a sporirii în nivel tehnologic şi eficienţă a factorilor şi creşterea output-ului. Astfel, TFP rămâne să redea o schimbare în funcţia de producţie, considerând intervalul de timp de investiţii şi adoptare a noilor tehnologii care pot încetini creşterea output-ului şi creşterea TFP (Wright, 1997; David and Wright, 1999; Basu, Fernald and Shapiro, 2001; Basu et all. 2003). Antreprenorii investesc în noile tehnologii atraşi de scăderea dramatică a preţurilor, dar natura General Purpose Technology (GPT) a ICT îi determină să adopte schimbări şi să-şi restructureze procesul de producţie pentru a exploata întregul potenţial de creştere al noilor tehnologii (Bresnahan, Brynjolfsson and Hitt, 1999; Basu et all., 2003). Schimbarea tehnologică implică deci o schimbare în funcţia de producţie, cu spillovers şi externalităţi pozitive, pe scurt generează noi procese de producţie şi produse.


E aici întreaga miză a dezbaterii recente a Noii Economii. E destul de

limpede pentru toată lumea că tema discuţiei ne retrimite la contribuţiile seminale ale lui Solow asupra Rezidualului (1957) şi criticii săi. Aşa cum vom vedea, Noua Economie nu face decât să adâncească dezbaterea asupra Rezidualului din ultimii cincizeci de ani. Paperul urmăreşte să introducă cititorul în câteva dintre argumentele recurente ale ambelor poziţii, neabordate încă în textele de limba română. Termenii de substituţie şi schimbare tehnologică descriu aproximativ nu doar temele dezbaterii, ci şi taberele şi mai ales direcţiile de discuţie. E util de spus că pledez pentru ultima poziţie, deşi textul se vrea doar o scurtă introducere în ambele explicaţii.

Voi discuta mai departe separat conceptele de substituţie şi schimbare tehnologică. Dar înainte de asta, aş vrea să vedem câteva lucruri despre creşterea economică din SUA în special dintre 1995-2000, care avea să vină după un slowdown prelungit (1973-1995) şi să resusciteze dezbaterea de după a doua jumătate a anilor ’90, inclusiv în Europa. Paradoxul Productivităţii lui Solow (1987) remarca oarecum ironic că “vedem computere peste tot, mai puţin în statisticile productivităţii”. Remarca e evidentă prin ea însăşi: computerele nu contribuie la creşterea productivităţii. Solow şi-a formulat butada la sfârşitul anilor ’80. Creşterea economică resurgentă post-1995 a realimentat în schimb interesul pentru potenţialul noilor tehnologii şi perspective mai optimiste.

Baily and Lawrence (2001) observă o creşterea a output-ului de cca 3% pentru 1995-2000. Notez în treacăt că perioada menţionată, pe care o voi avea mereu înainte de aici încolo, e o perioadă reper în dezbaterea Noii Economii. Cele mai recente studii continua să o includă în formularea explicaţiilor. După 2000, economia continua să crească, dar creşterea e întreruptă de mai multe crize, de pildă crahul NASDAQ (Delong and Summers, 2001, p.3-4) sau colapsul dot-com-urilor (Baily and Lawrence, 2001, p.8) sau perioada de recesiune, după 11 septembrie 2001, sau criza creditului imobiliar începând cu a doua jumătate a anului 2007. Europa ne furnizează o experienţă a utilizării de ICT încă şi mai neomogenă (Daveri, 2000), cu Finlanda, Irlanda şi Danemarca, ţări lider în exploatarea noilor tehnologii, faţă de Germania, Franţa, Belgia, Suedia sau Italia şi Spania. Anii 1995-2000, dimpotrivă, sunt ani de creştere coerentă, pentru SUA. Revenind, Baily and Lawrence (2001) folosesc în observaţiile lor datele Council Economic Advisers. Productivitatea creşte cu 3% pe an pentru 1995-2000, adică cu o acceleraţie de 1.6 puncte procentuale faţă de 1973-1995. Creşterea este considerată resurgentă, ea aproximează creşterea din perioada 1947-1973. Contribuţiile diferitelor tipuri de input-uri sunt cheie aici. Din creştere, 0.6 puncte procentuale revin adâncirii de capital din computere, comunicaţii şi software, iar 0.2 puncte creşterea TFP pentru sectoarele producătoare de ICT. Semnificativ, 1.0 puncte procentuale revin creşterii TFP în sectoarele non-producătoare de ICT care au investit masiv în ICT. Dimpotrivă, sectoarele industriale non-utilizatoare de ICT expun o creştere negativă. E deci destul de limpede că grosul creşterii revine rezidualului TFP din sectoarele industriale intens utilizatoare de ICT. Alte studii, precum Jorgenson and Stiroh (2000), Oliner şi Sichel (2000), Gordon (2000), Stiroh (2002) etc., raportează rezultate oarecum diferite asupra contribuţiilor din adâncirea de capital şi TFP, dar toate se întâlnesc asupra rolului pe care sectoarele producătoare de ICT sau investiţiile în computere şi echipamente de IT îl joacă în creşterea agregată a output-ului şi a TFP. Astfel, Stiroh (2002) arată că investiţiile în ICT au crescut cu 22%


între 1995-2000 faţă de 14.9% pentru 1973-1995. Similar, Doms (2004) raportează o cifra de 24 % pentru investiţiile în ICT, pentru aceeaşi perioadă, cu o medie anuală de ¾ din PIB/GDP. Stiroh (2001b) arată că pentru 61 de sectoare industriale, sectoarele producătoare şi intens-utilizatoare de ICT sunt calculate pentru întreaga creştere a productivităţii. Astfel, 26 de sectoare utilizatoare de ICT sunt calculate pentru 0.83 puncte procentuale, iar două sectoare producătoare de ICT pentru 0.17 puncte. Restul de 33 de sectoare non-utilizatoare de ICT expun o creştere negativă. Rolul ICT, e limpede din cifrele expuse de Stiroh, e crucial pentru creşterea productivităţii. În mod similar, Oliner şi Sichel (2000) găsesc că utilizarea şi producerea de echipament ICT trebuie calculate pentru 2/3 din creşterea productivităţii agregate. Triplet şi Bosworth (2002) raportează chiar că input-ul non-ICT nu indică nici o contribuţie la creşterea productivităţii pentru 1995-2000 faţă de perioada 1990-1995. Cei doi arată că o parte din creştere incumbă adâncirii de capital, pentru ca întreaga acceleraţie să revină contibuţiilor din ICT (p.4). Ce vreau deci să spun e că cifrele creşterii fac ca miza explicării productivităţii să fie crucială. Contrar Paradoxului Productivităţii lui Solow, rolul ICT a devenit major în cifrele productivităţii din a doua jumătate a anilor ‘90, dar aşa cum spuneam, există o divergenţă largă asupra modului în care computerele şi echipamentele de ICT contribuie la creştere, pe care am identificat-o la începutul textului prin substituţie şi schimbare tehnologică. În orice caz, în ambele variante Paradoxul Productivităţii e considerat depăşit. Să ne ocupăm acum de substituţie şi schimbare.

SUBSTITUŢIA Dar mai întâi de substituţie. Pentru substituirea de capital şi muncă declinul

preţurilor ICT e crucial. Jorgenson şi Stiroh (2000) şi Doms (2004) îl apreciază la 28% pe an, după 1995. Declinul preţurilor e dublat de o creştere în puterea de procesare a microcipurilor, care se dublează la fiecare 18 luni, conform Legii lui Moore. Creşterea productivităţii din ultimii ani implică că antreprenorii/consumatorii sau households şi-au modificat paternurile de profit/utilitate, sub impactul scăderii preţurilor, alegând să substituie ICT, un input mai ieftin şi mai performant, altor tipuri de input-uri şi servicii. E aici o explicaţie intuitiv atractivă a exploziei investiţiilor în ICT corelată cu creşterea productivităţii din a doua jumătate a anilor ‘90. Nu întâmplător Jorgenson şi Stiroh (2000) cred că povestea Noii Economii poate fi spusă, dacă poate fi spusă de ceva, de declinul vertiginos al preţurilor pentru computere şi echipamente IT. Pentru o înţelegere a creşterii în termenii substituţiei lucrul acesta e corect. Foarte pe scurt, declinul preţurilor este corelat în genere cu creşterea costurilor de utilizare. Să nu uităm că optimul producătorului îl obligă pe antreprenorul maximizant de profit să producă păstrând în echilibru costurile marginale cu produsul marginal al input-urilor. Dacă deci declinul preţurilor afectează costurile de utilizare a capitalului este pentru că rata de randament a capitalului corelează costurile de utilizare cu costurile de achiziţie, costul de achiziţie indicând valoarea anualizată/actualizată (pe piaţă) a costurilor de utilizare (Jorgenson şi Stiroh, 1999, p.110). Asta face ca o modificare în costurile de achiziţie să se adauge costurilor de utilizare şi să afecteze echilibrul intra-marginal dintre costuri şi preţuri. Astfel, un declin în preţuri pentru alte tipuri de input-uri, determină antreprenorii să procedeze la înlocuirea input-urilor cu care lucrează pentru a-şi reduce costurile de utilizare/spori profiturile. Intenţia lor este de


a-şi reechilibra raportul intra-marginal dintre costuri şi preţuri. Pentru Jorgenson şi Stiroh (1999, 2000) declinul dramatic al preţurilor ICT explică atât boom-ul investiţiilor în ICT, cât şi creşterea output-ului, aşa cum am văzut. Ce cred că e nevoie să fie subliniat aici e că rata marginală de substituţie trebuie să fie egală cu costurile sau preţurile input-urilor. Lucrul acesta se aplică în egală măsură consumatorului: un consumator îşi sporeşte utilitatea dacă rata marginală de substituţie este egală cu costurile marginale inerente. La fel, un producător îşi diminuează pierderile/sporeşte profiturile dacă rata marginală de substituţiei este echivalentă cu raportul preţurilor input-urilor. Poate suna abstract, dar în miezul creşterii/sporirii utilităţii se află nici mai mult nici mai puţin decât rata de înlocuire a input-urilor. Dacă, speculând, nu există o rată de substituţie, nici o scădere a costurilor/creştere a output-ului nu avem, ci doar o relaţie de echilibru între costuri şi produsul marginal al input-urilor. Altfel spus, output-ul reflectă o creştere, în măsura în care creşte, care este echivalentă cu rata de substituţie a input-urilor. Griliches şi Jorgenson (1966) formulează lucrul acesta în felul următor: “Dată relaţia dintre preţurile şi cantităţile noilor bunuri de investiţii şi preţurile şi cantităţile serviciilor de capital corespondente, singurele date (semnificative, n.m) (the only date), dincolo de valorile tranzacţiilor în noile bunuri de investiţii cerute pentru construcţia indexurilor de preţuri şi cantităţi ale input-ului capital, sunt ratele de înlocuire pentru fiecare bun de investiţii distinct şi ratele de randament pe întreg capitalul” (p.52). Asta înseamnă, pentru a mai spune odată, că creşterea output-ului este direct dependentă de ratele de înlocuire sau substituţie a input-urilor, în condiţiile declinului vertiginos al preţurilor ICT. Fără îndoială, substituţia este o explicaţie legitimă, intuitiv seducătoare. Dar considerată auto-suficientă, pune din nefericire nenumărate probleme, de pildă pentru sectoarele comerţului en gros şi cu amănuntul (cei mai importanţi utilizatori de ICT, alături de finanţe şi servicii), care înregistrează scăderi substanţiale în investiţii în input-urile capital şi muncă, dublate de o creşterea a productivităţii, calculată pentru 5/4 din creşterea agregată a output-ului, între 1995-2000 (Baily and Lawrence, 2001; Fernald and Ramnath, 2004).

Avem aici şi o creştere reziduală, TFP, pe care de exemplu Baily şi Lawrence (2001) o apreciau la 1.0 puncte procentuale din acceleraţie. Substituţia nu o poate evita. Nu ne permite să vedem în Rezidual o sporire în nivel şi eficienţă a factorilor sau spillovers, dar o explică ca fiind o eroare de indexare a tranzacţiilor noilor bunuri de investiţii. Fiindcă noile bunuri de investiţii sunt calculate prin valorile de rentă, adică sunt împărţite în cantităţi de input-uri, cantităţi de servicii şi preţuri per tip de input, adăugate mai departe la stocul de capital din care sunt scăzute vechile bunuri de capital pe care le înlocuiesc, e de aşteptat să avem erori de apreciere a valorilor marginale ale input-urilor, la nivelul firmei, şi mai ales, dificultăţi de extragere a informaţiilor pentru măsurătorile econometrice, care rămân în calculele interne ale firmei (Griliches and Jorgenson, 1966). Stiroh (2001a) rezumă excelent această problemă: “dacă creşterea input-ului este subevaluată (supraestimată), creşterea output-ului este supraevaluată (subestimată)” (p.10). Astfel, dacă TFP reflectă ceva, reflectă erorile de indexare apărute în cursul substituţiei: întreaga creştere incumbă ratelor de substituţie de care depinde rata de randament a capitalului în termenii optimului, din care o creştere reziduală nu poate însemna altceva decât o eroare de indexare. În substituţie, adâncirea de capital e crucială, costurile suplimentare de adoptare a noilor tehnologii şi restructurare organizaţională fiind inexplicabile în contextul declinului acut al preţurilor şi


deprecierii input-urilor active. Rezidualul TFP este de aceea şi mai mic, urmând să fie corectat pentru erorile inerente de indexare (Griliches şi Jorgenson, 1966; Jorgenson and Stiroh, 1999) sau ajustările în calitatea muncii facute de Denison (Abramovitz, 1993, p.219), şi mai puţin important în creşterea productivităţii, el continuând să reflecte o serie de erori de agregare a creşterii şi deflatare a preţurilor. Dar nu eliminat.

SCHIMBAREA TEHNOLOGICĂ

Probabil că diferenţa majoră dintre substituţie şi schimbare poate fi redusă

semnificativ la modul în care înţeleg factorul rezidual. Spre deosebire de substituţie, schimbarea tehnologică face din TFP factorul cheie al creşterii output-ului. Antreprenorii investesc în ICT, atraşi de preţurile scăzute inerente, dar îşi cresc costurile de adoptare a noilor tehnologii şi restructurare a activităţilor lor cu scopul de a exploată întregul potenţial al ICT, considerată GPT sau o tehnologie cu un potenţial nelimitat de aplicaţii complementare în varii sectoare industriale. Teza principală a schimbării tehnice e că Rezidualul TFP subintinde posibilităţile tehnologice ale capitalului sau, şi mai simplu, progresul tehnologic. Fernald şi Ramnath (2004) formulează lucrul acesta în felul următor:

Y = A × F (K, L), Unde Y, output-ul unei întreprinderi, e raportat la capitalul K şi muncă L. A

exprimă nivelul tehnologic. Un exemplu folosit de Fernald şi Ramnath e că India deţine mai multă forţă de muncă decât SUA, dar obţine la sfârşit un output mai mic. Asta înseamnă că ce rămâne să facă diferenţa între SUA şi India este K sau A. Urmărind ecuaţia, sau SUA lucrează cu mai mult capital decât India, adică K, sau capitalul cu care lucrează e mai eficient, adică A. Formularea matematică, evident, e intuitivă. Substituţia pare ne spună că e vorba de adâncirea sau lărgirea bazei de capital, adică de K. Dimpotrivă, schimbarea tehnologică insistă, e sper destul de limpede, pe A. Că e vorba de A, adică de nivelul şi posibilităţile tehnologice ale capitalului, e limpede din următoarele două explicaţii. Prima ne retrimite la productivitatea marginală a factorilor şi constrângerile de echilibru ale optimului. A doua insistă mai curând pe nivelul tehnologic şi eficienţa factorilor, adică pe o schimbare în funcţia de producţie, deci pe spillovers şi în genere pe eficienţa câştigată din restructurarea activităţilor de producţie suscitată de investiţiile în noile tehnologii şi, conform lui Sharpe (2000), din învăţarea de a le utiliza. În primul caz, explicaţia presupune că, în condiţii constante de scală, dacă toate input-urile se modifică cu un factor, elasticitatea output-ului se modifică în egală măsură. Fernald şi Ramnath (2004, p.61) spun că dacă modificăm input-urile capital şi muncă cu 10 %, output-ul se modifică şi el cu 10%. Astfel este satisfăcută regula generală a marginalismului sau optimului producătorului conform căreia produsul marginal al input-urilor trebuie să fie egal cu valoarea marginală inerentă a input-urilor. Altfel spus, dacă creştem input-ul muncă cu o unitate, produsul marginal al muncii creşte şi el cu o unitate. La fel, dacă creştem input-ul capital cu o unitate, produsul marginal al capitalului creşte şi el cu o unitate. În aceste condiţii, output-ul mai mare obţinut de SUA faţă de India nu poate veni din adâncirea sau lărgirea bazei de capital. Cu atât mai mult cu cât tendinţa naturală a produsului marginal al input-urilor este scadă, în timp sau cu creşterea în volum a input-urilor. Pentru Fernald şi Ramnath (2004, p.62-63), dacă dorim să creştem sau profiturile, sau salariile, sau


investiţiile sau standardul de viaţă e nevoie de o creştere a output-ului fără o creştere sau adâncire în input-uri. În ecuaţie, Fernald şi Ramnath (2004) localizează creşterea în factorul A. Adâncirea sau creşterea în capital sau muncă e epuizată în produsul marginal măsurat al fiecărui factor modificat. Astfel, profiturile antreprenorului conform optimului sunt zero. O creştere a profiturilor sau a salariilor sau a standardului de viaţă antrenează de aceea creşterea factorului rezidual, TFP. ICT, ca General Purpose Technology, e cheie în restructurarea procesului de producţie al firmelor care au investit masiv în ICT. Cred că lucrul acesta devine mai clar cu a doua explicaţie.

Jorgenson şi Stiroh (1999) şi Stiroh (2001a) spun că investiţiile în ICT nu sunt însoţite de spillovers. Dacă ar fi fost aşa, atunci rezidualul TFP n-ar fi decelerat de la de la 0.34% între 1973-1990 la 0.23% pentru 1990-1995 (Jorgenson and Stiroh, 1999, p.110). O perioadă cu investiţii destul de mari în ICT, remarcate şi de Solow în celebra lui butada, la sfârşitul anilor ‘80. Dacă deci investiţiile în ICT ar fi fost însoţite de spillovers, TFP ar fi accelerat, nu învers. O înţelegere care inversează complet lucrurile. Explicaţia pe care o propun poate fi rezumată de formula lui Basu et all. (2003), conform căreia “creşterea TFP e pozitiv corelată cu ICT, dar negativ asociată cu creşterea investiţiilor în ICT”. Asta înseamnă că investiţiile în adoptarea de ICT şi capital organizaţional complementar pot scădea temporar productivitatea. Fernald şi Ramnath (2004) ne furnizează o serie de cifre extrem de relevante pentru 51 de sectoare economice şi pentru o perioadă de timp foarte largă, 1947-2000. Sectoarele intens utilizatoare de ICT sunt serviciile, finanţele şi comerţul en gros şi cu amănuntul. În cifrele creşterii, numai comerţul cu amănuntul e calculat pentru 5.4% pe an din creştere pentru 1995-2000, adică dublul creşterii pentru perioada 1973-1995, calculată pentru 2.9%. Împreună cu comerţul en gros e calculat pentru ¾ din totalul productivităţii. Cifrele coincid cu cifrele expuse de Baily şi Lawrence (2001, p.3), care găsesc că comerţul expune o creştere de 4 puncte procentuale pentru a doua jumătate a anilor ‘90. Pentru Fernald şi Ramnath (2004), semnificativ, sectoarele comerţului en gros şi cu amănuntul arată că input-ul capital a scăzut de la 4.7% pentru perioada 1947-1995 la 3.9 pentru 1995-2000. În mod similar, input-ul muncă a scăzut de la 1.5% pentru 1973-1995 la 1.3 pentru 1995-2000. Asta înseamnă că creşterea productivităţii trebuie atribuită creşterii TFP. Fernald şi Ramnath rezumă lucrul acesta în felul următor: “Pentru că ritmul mai rapid de creştere a output-ului nu reflectă creşterea mai rapidă în input-uri, creşterea TFP trebuie să fie ridicată” (p.57). Explicaţia este că comercianţii care au investit masiv în ICT, au ales să introducă schimbări organizaţionale care aveau să influenţeze producţia mai mult decât input-urile ridicate, la începutul anilor ‘90. Modificările de această natură apar în creşterea rezidualului TFP. Pentru a simplifica: “Dat fiind că input-ul capital a crescut mai încet în a doua jumătate a anilor ’90 decât în prima, în timp ce output-ul a crescut mai repede, este clar că schimbările organizaţionale au jucat un rol cheie” (Ibid., p.57). Natura General Purpose Technology a ICT e crucială, aici. Observaţia lui Jorgenson şi Stiroh (1999), conform căreia descreşterea TFP de la 0.34% la 0.23 într-o perioadă de investiţii destul de importante în ICT (1973-1995) arată că ICT nu e asociată cu spillovers care ar fi antrenat, dimpotrivă, o creştere a TFP, înseamnă doar că creşterea investiţiilor şi creşterea TFP sunt, temporar, negativ corelate. Formula lui Basu et all. (2003), pentru a o relua, rezumă excelent această problemă: “creşterea TFP e pozitiv corelată cu ICT, dar negativ asociată cu creşterea investiţiilor în ICT”.


CONCLUZIE

Sarcina concluziei de a închide această discuţie introductivă e mai simplă

acum. Ce cred că am reuşit să arăt e cel puţin că Noua Economie mai curând adânceşte decât încheie o dezbatere veche, care ne întoarce la contribuţiile seminale ale lui Solow şi criticii săi din anii ’50-‘60. Dacă Noua Economie descrie o creştere a productivităţii, alimentată în principal de declinul vertiginos al preţurilor ICT şi substituţie, e o chestiune care nu poate fi contrazisă decisiv. Stiroh (2002) remarca o creştere a investiţiilor în ICT cu 22% între 1995-2000 faţă de doar 14.9% pentru 1973-1995. Or, creşterea investiţiilor se suprapune cu creşterea (agregată) a productivităţii, observată de Baily and Lawrence (2001) şi apreciată la 3% pe an pentru 1995-2000. Asta înseamnă că substituţia, cu adâncirea inerentă de capital, nu poate fi respinsă în întregime. Fără îndoială că dezagregarea contribuţiilor conduce la explicaţii mult mai nuanţate, nu mai puţin diferite. Aşa procedează Sharpe (2000), Baily şi Lawrence (2001), Basu et all. (2003), Fernald şi Ramnath (2004) după cum am văzut, şi mulţi alţii. O poziţie corectă deci e cea care caută să suplimenteze creşterea output-ului în termenii schimbării cu progresele în adâncirea de capital, adică cu un volum mai mare de tehnologii mai ieftine şi mai performante, forţând astfel extinderea frontierei productivităţii. Dar Jorgenson şi Stiroh (1999) gresesc decisiv când încearcă să facă din substituţia de capital factorul singular al creşterii. Aşa cum remarca Abramovitz (1993), nu există acumulare de capital în afara unui progres tehnologic care să ceară, mai departe, noi tehnologii, noi instrumente şi patente de lucru. Textul de faţă a expus câteva dificultăţi pe care le creează o înţelegere a creşterii formulată rigid în termenii optimului producătorului. Avantajele unei înţelegeri a creşterii prin schimbări introduse în funcţia de producţie nu intră în conflict cu echilibrul marginal al producătorului, dar flexibilizează soluţiile pe care acesta le poate găsi pentru a-şi spori profiturile. În centrul ei, evident, e natura General Purpose Technology a ICT, cu creşterea Rezidualului TFP, implicit cu posibilităţile inerente de creştere a profiturilor, salariilor, investiţiilor sau standardului de viaţă (implicit deci cu miezul decalajului de creştere dintre SUA şi India). Dacă textul de faţă poate fi redus la o idee, la această idee poate fi redus.

BIBLIOGRAFIE

1. Abramovitz, Moses, The Search for the Sources of Growth: Areas of Ignorance, Old and New, The Journal of Economic History, Vol.53, No.2, June, 1993

2. Baily, Martin N. and Robert Z. Lawrence, Do We Have a New E-conomy?, April, NBER Working Paper No. 8243, 2001

3. Basu, Susanto, Fernald G. Fernald and Mathew D. Shapiro, Productivity Growth in the 1990s: Technology, Utilization, or Adjustment?, July, NBER Working Paper 8359, 2001

4. Basu, Susanto, John G. Fernald, Nicholas Oulton and Sylaja Srinivasan, The Case of the Missing Productivity Growth: Or, Does information technology explain why productivity accelerated in the United State but not the United


Kingdom?, June, 2003 www.chicagofed.org/publications/workingpapers/papers/wp2003-08.pdf

5. Bresnahan, Timothy F., Erik Brynjolfsson, and Lorin M. Hitt, Information Technology, Workplace Organization, and the Demand for Skilled Labor: Firm-Level Evidence, May, NBER Working Paper No. 7136, 1999

6. Crafts, Nicholas, The Solow Productivity Paradox in Historical Perspective, November, London School Economics, 2001 http://www.j-bradford-delong.net/articles_of_the_month/pdf/Newsolow.pdf

7. Daveri, Francesco, Is growth an information technology story in Europe too?, September 12, Universita di Parma, and IGIER, 2000, ftp://ftp.igier.uni-bocconi.it/wp/2000/168.pdf

8. David, Paul A. and Gavin Wright, General Purpose Technology and Surges in Productivity: Historical Reflections on the Future of the ICT Revolution, July 2-4, Oxford, England, 1999, http://www-econ.stanford.edu/faculty/workp/swp99026.pdf

9. Delong, Bradford J. and Lawrence H. Summers, The New Economy: Bakground, Questions, and Speculations, August, Conference Draft: Not Final, 2001, www.j-bradford-delong.net/Econ_Articles/summersjh2001.pdf

10. Doms, Mark, The Boom and Bust in Information Technology Investment, FRBSF Economic Review, 2004, http://www.frbsf.org/publications/economics/review/2004/er19-34bk.pdf

11. Fernald, John G. and Shanthi Ramnath, The acceleration in U.S. total factor productivity after 1995: The role of information technology, 1Q, Economic Perspectives, 2004 http://www.chicagofed.org/publications/economicperspectives/ep_1qtr2004_part4_fernald_ramnath.pdf

12. Gordon, Robert J., Does the New Economy Measure Up to the Great Inventions of the Past?, The Journal of Economic Perspectives, Vol.14, No.4, 2000

13. Greenwood, Jeremy and Ananth Seshadri, Technological Progress and Economic Transformation, September, NBER Working Paper 10765, 2004

14. Griliches, Zvi and Dale Jorgenson, Sources of Measured Productivity Change: Capital Input, The American Economic Review, Vol.56, No. ½, Mart.-May, 1966

15. Jorgenson, W. Dale and Kevin J. Stiroh, Information Technology and Growth, The American Economic Review, Vol.89, No. 2, 1999

16. Jorgenson, Dale W. and Kevin J. Stiroh, Rising the Speed Limit: U.S. Economic Growth in the Information Age, May 1, 2000 http://www.economics.harvard.edu/faculty/jorgenson/papers/dj_ks5.pdf

17. Oliner, Stephen D. and Daniel E. Sichel, The Resurgence of Growth in the Late 1990s: Is the Information Technology the Story?, May, 2000 http://www.federalreserve.gov/pubs/feds/2000/200020/200020pap.pdf

18. Sharpe, Andrew, The Productivity Renaissance in the U.S. Service Sector, International Productivity Monitor, No.1, 2000, http://www.csls.ca/ipm/1/sharpe-2-e.pdf

19. Stiroh, Kevin J., Are ICT Spillovers Driving the New Economy, Federal Reserve Bank of New York, September 10, Review of Income and Wealth, forthcoming, 2001a

20. Stiroh, Kevin J., Information Technology and the U.S. Productivity Revival:


What Do the Industry Date Say?, Federal Reserve Bank of New York, December 4, 2001b http://www.ucm.es/info/ecap2/seminario_internacional/KevinStiroh.pdf

21. Stiroh, Kevin J., Information technology and the U.S. Productivity Revival: A Review of the Evidence, Federal Reserve Bank of New York, January 10, 2002 www.newyorkfed.org/research/economist/stiroh/ks_busec.pdf

22. Triplett, Jack E. and Barry P. Bosworth, Baumol’s Disease Has Been Cured: IT and Multifactor Productivity in U.S. Services Industries, Brookings Institution, April 19, 2002 http://www3.brookings.edu/es/research/projects/productivity/workshops/20020517_triplett.pdf

23. Wright, Gavin, Towards a More Historical Approach to Technological Change, The Economic Journal, Vol. 107, No.444, September, 1997


STRATEGIA LISABONA ÎN CONTEXTUL UNEI NOI ECONOMII EUROPENE

Lector univ. dr. Cristina BĂLĂCEANU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: The Lisbon Strategy, also known as the Lisbon Agenda or Lisbon Process, is an action and development plan for the European Union. Its aim is to make the EU "the most dynamic and competitive knowledge-based economy in the world capable of sustainable economic growth with more and better jobs and greater social cohesion, and respect for the environment by 2010" set against the background of productivity in the EU being below that of the US. It was set out by the European Council in Lisbon in March 2000. Key words: European Union, Development strategy, Economic growth

INTRODUCERE

Procesul de globalizare, creează relaţii de interdependenţă tot mai strânse între economiile ţărilor lumii. Revoluţia tehnologică din anii 90, incluzând internetul şi noile tehnologii informaţionale şi de comunicare, a dus creşterea ponderii economiei informaţiei în cadrul Uniunii Europene. Astfel, la începutul anului 2000, din punct de vedere al competitivităţii, economia europeană prezenta decalaje importante în special faţă de economia Statelor Unite ale Americii. Ca urmare, şefii de stat şi de guvern reuniţi în martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona), menită să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în „cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, generatoare de noi locuri de muncă, mai bune, şi caracterizată printr-o mai mare coeziune socială”. Prin Strategia de la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a obţine o creştere economică de 3% pe an şi de a crea 20 de milioane de noi locuri de muncă până în 2010. De asemenea, Agenda Lisabona stabilea o serie de obiective specifice în domenii precum inovarea, întreprinderile, liberalizarea diverselor pieţe şi protecţia mediului. Obiectivele stabilite în 2000 erau ambiţioase şi acopereau o întreagă serie de domenii. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă se urmărea atingerea unei rate a ocupării de 70% şi creşterea numărului de femei şi de persoane în vârstă care să


activeze pe piaţa muncii. Pentru a încuraja inovarea, obiectivul era de a creşte numărul gospodăriilor care să aibă acces la internet, precum şi creşterea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare. În domeniul întreprinderilor, statele membre trebuiau să ia mai multe măsuri pentru a sprijini întreprinderile mici, inclusiv reducerea birocraţiei cu care se confruntau în desfaşurarea activităţii. Mai mult, se urmărea creşterea concurenţei pe piaţa telecomunicaţiilor şi liberalizarea pieţelor de gaz şi de electricitate. Pentru protecţia mediului, obiectivele includeau reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Trataul prefigurează întărirea capacităţii instituţionale, sociale şi economice a Uniunii Europene, după cum urmează: 1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine. • Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene. • O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii. • O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice. • Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor. • Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune. 2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi. • Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla


legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii. • Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare. • O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă. • O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni. • Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume. • Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale. • Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni. • Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei. • Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni. 3. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova


interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. • Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE. • Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar. • Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale. • Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre. • În decembrie 2007, la trei ani de la relansarea Strategiei Lisabona, raportul strategic al Comisiei concluzionează că politicile definite de Strategia Lisabona dau, în sfârşit, rezultate. Cu toate acestea raportul subliniază că „nu toate statele au întreprins reforme cu aceeaşi determinare” şi că reforme în anumite domenii (deschiderea pieţelor de energie şi de servicii) au fost implementate mai lent. Raportul, prezentat la Consiliul de primavara din 13-14 martie 2008, consideră că, pentru următorul ciclu de trei ani, reformele trebuie să continue a fi implementate atât la nivel naţional cât şi comunitar. De asemenea stabileşte si o serie de noi iniţiative politice în cele patru domenii prioritare identificate în primavara anului 2006: investiţii în oameni şi modernizarea pieţei muncii, mediul de afaceri, cunoaştere şi energie şi mediu.

BIBLIOGRAFIE

1. The economy of culture in Europe, Study prepared for the European Commission (Directorate-General for Education and Culture), October 2006, KEA European Affairs.

2. Cristina Bălăceanu, Mecanismele fundamentale ale Pieţei Unice Europene, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2008.

3. Mircea Coşea, Economia Integrării Europene, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2007.


CONSIDERAŢII PRIVIND MONITORIZAREA STATISTICĂ A PERFORMANŢELOR PROCESELOR DE FABRICAŢIE

Conf. univ. dr. Nicolae BÂRSAN-PIPU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate – Braşov Abstract: The paper presents some aspects of the concept of process

performance statistical monitoring. The main metrics of the process performance are analyzed, such as natural tolerance interval, process potential index and process capability index. Two other capability indices are discussed, and also the relationship between all these process performance indices.

Key words: process performance, process capability, natural tolerance

interval, process potential index, process capability index.

1. CONCEPTUL DE PERFORMANŢĂ STATISTICĂ A PROCESELOR DE FABRICAŢIE

Metodele statistice de monitorizare a proceselor de fabricaţie sunt aplicabile în toate etapele de dezvoltare ale unui produs, pentru toate procesele de realizare a produsului respectiv, începând de la proiectare şi până la producţia de serie. Obiectivul principal al acestor metode îl constituie cuantificarea variabilităţii procesului, prin analiza şi monitorizarea dinamicii acestuia în legătură cu cerinţele de performanţă specificate pentru procesul respectiv, în scopul eliminării sau reducerii variabilităţii. Monitorizarea performanţei unui proces de fabricaţie se realizează cu ajutorul unor metrici de performanţă, metrici ce cuantifică capabilitatea procesului, respectiv măsura în care acesta îşi atinge performanţele specificate în ceea ce priveşte, pe de o parte, nivelul de variaţie, iar pe de altă parte, tendinţa sa centrală. Monitorizarea performanţelor proceselor de fabricaţie se referă în principal la uniformitatea acestora. În mod evident, variabilitatea unui proces este o măsură a uniformităţii rezultatelor sau ieşirilor din proces, reprezentate de caracteristicile de calitate corespunzătoare proceselor monitorizate.


Există două abordări privind monitorizarea variabilităţii unui proces:

1. Monitorizarea variabilităţii naturale sau inerente a procesului la un moment dat, respectiv monitorizarea variabilităţii „instantanee”;

2. Monitorizarea variabilităţii pe o durată de timp a desfăşurării procesului. Monitorizarea performanţelor procesului este o parte esenţială a monitorizării generale a unui proces de fabricaţie. Principalele modalităţi de utilizare a datelor rezultate din monitorizarea performanţelor unui proces se referă la:

• Predicţia asupra gradului în care procesul se va încadra în toleranţele specificate;

• Identificarea soluţiilor pentru modificarea şi/sau îmbunătăţirea procesului; • Stabilirea intervalelor de eşantionare pentru controlul statistic şi monitorizare; • Supravegherea, evaluarea şi selectarea furnizorilor; • Reducerea variabilităţii procesului şi îmbunătăţirea performanţelor acestuia.

2. METRICILE PENTRU MONITORIZAREA STATISTICĂ A PERFORMANŢEI PROCESELOR DE FABRICAŢIE 2.1 Intervalul natural de toleranţă

Realizând analiza procesului, în conexiune cu evoluţia şi stabilitatea sa statistică, determinată cu metoda fişelor de control, va trebui să evaluăm în performanţa procesului care este în control şi să o comparăm cu un anumit nivel specificat de performanţă. În acest scop vom defini principalele metrici de performanţă a unui proces de fabricaţie. Să considerăm acum intervalul de toleranţă specificat, notat ITS, respectiv intervalul de toleranţă în care trebuie să se încadreze valorile N∈ixi , ale variabilei aleatoare X, generată de proces. ITS va fi determinat de intervalul închis [ ]LSSLSI , , unde LSI este limita specificată inferioară şi LSS limita specificată superioară. Este evident că ITS se poate calcula numai atunci când toleranţa specificată este bilaterală. Rezultă:

LSILSSITS −= . (1) Performanţa statistică a procesului este dată de variabilitatea sa inerentă atunci când procesul este în stare de stabilitate statistică. Atunci intervalul natural de toleranţă, notat INT, va fi o măsură pentru împrăştierea procesului. În scopul evaluării INT, fie µ şi σ estimaţiile pentru media şi, respectiv, pentru abaterea standard ale procesului modelat de distribuţia ),( θxFX . Intervalul natural de toleranţă va fi determinat de intervalul închis [ ]LNSLNI , , unde:

σµ ˆ3ˆ −=LNI , (2) este limita naturală inferioară şi:

σµ ˆ3ˆ +=LNS , (3) este limita naturală superioară a împrăştierii procesului. Putem acum obţine imediat intervalul natural de toleranţă:

σ6=−= LNILNSINT . (4)


Intervalul natural de toleranţă este o primă metrică a nivelului de performanţă procesului. Acesta cuprinde cea mai mare parte a populaţiei statistice reprezentate de procesul analizat şi monitorizat (99,73% în cazul distribuţiei normale, de exemplu), cuantificând variabilitatea inerentă a acestuia. În Figura 1 sunt reprezentate intervalul de toleranţă specificat ITS şi intervalul natural de toleranţă INT, care sunt utilizate pentru monitorizarea performanţelor unui proces.

Figura 1 – Intervalele ITS şi INT

2.2 Indicii de performanţă statistică a procesului Metricele cu ajutorul cărora se estimează şi se monitorizează performanţele

unui proces sunt reprezentate de indicii de capabilitate. Fie X variabila aleatoare pentru un proces tehnologic ce generează o

caracteristică de calitate cu limitele de toleranţă specificate LSI şi LSS şi fie µ şi σ valorile estimate pentru media şi abaterea standard ale procesului respectiv.

Utilizând notaţiile de mai sus şi clasicele relaţii ale lui Kane [5], definim indicele de potenţial al procesului (Cp) ca fiind:

σσ ˆ3ˆ6dLSILSS

INTITSCp =

−== , (5)

unde distanţa d este jumătate din intervalul de toleranţă specificat, adică:

22LSILSSITSd −

== . (6)

Din relaţiile de mai sus rezultă că indicele de potenţial pC este o metrică ce cuantifică variaţia procesului, fiind deci o măsură a variabilităţii sau împrăştierii sale raportată la toleranţa specificată, aşa cum se observă şi din Figura 1.

După cum se poate vedea de relaţia de definiţie, )ˆ(σpp CC = , acesta

depinde numai de abaterea standard a procesului. Indicele de potenţial pC are şi o interpretare practică, deoarece inversul său:

INT

ITS LSSLSI

LNI LNS


( )%100ˆ1ˆ ⋅=

p

tol Cp , (7)

reprezintă procentul din intervalul de toleranţă specificat în care trebuie să se situeze procesul tehnologic.

De exemplu, pentru 33,1ˆ ≥pC rezultă că valorile individuale (unităţile de produs) generate de procesul respectiv trebuie să se situeze într-o bandă ce reprezintă mai puţin de:

( ) %75%10033,11ˆ =⋅≤tolp ,

din intervalul de toleranţă specificat. Indicele de potenţial pC este până la urmă o măsură a capacităţii procesului

de a genera unităţi de produs care să se încadreze într-o zonă cât mai mică a intervalului de toleranţă specificat.

În Tabelul 1 sunt redate valorile fracţiunii defective exprimate în unităţi defective pe milion ppm (în engleză parts per million), considerând pentru procesul analizat o distribuţie normală, atât pentru o specificare unilaterală, cît şi pentru o specificare bilaterală.

Tabelul 1

Fracţiunea defectivă exprimată în ppm Cp Specificare unilaterală Specificare bilaterală

0 500.000 1.000.000 0,17 305.026 610.051 0,33 161.087 322.174 0,50 66.807 133.614 0,67 22.216 44.431 0,83 6.387 12.774 1,00 1.350 2.700 1,17 224 448 1,33 32 63 1,50 3,4 6,8 1,67 0,272 0,544 1,83 0,020 0,040 2,00 0,001 0,002

În Figura 2 este reprezentată relaţia funcţională dintre pC şi ppm, pentru 21 ≤≤ pC , din care se observă descreşterea exponenţială a ppm atunci când pC se

apropie de 1,33. Dar indicele de potenţial pC nu ia în considerare localizarea mediei

procesului faţă de limitele de toleranţă specificate, fiind o măsură numai a variaţiei, deci a împrăştierii procesului, fiind o variabilă dependentă numai de abaterea standard a procesului.


Pentru a evalua tendinţa centrală a procesului, respectiv localizarea mediei

acestuia faţă de limitele de toleranţă specificate, Kane (1986) a introdus indicele de capabilitate.

0

200

400

600

800

1.000

1,00 1,17 1,33 1,50 1,67 1,83 2,00C p

ppm

Specificare bilaterală

Specificare unilaterală

Figura 2 – Relaţia funcţională între Cp şi ppm

Indicele de capabilitate a procesului, pkC , cuantifică tendinţa centrală a

procesului, şi poate fi calculat astfel: }, , {min

supinf pkpkpk CCC = (8) unde

σσµ

ˆ3ˆ3ˆ

1inf

dLSICpk =−

= , (9)

σσµ

ˆ3ˆ3ˆ 2

sup

dLSSCpk =−

= . (10)

În relaţiile de mai sus, µ1 −= LSId şi µ2 −= LSSd reprezintă distanţele de la media procesului la limitele de toleranţă specificate.

Avem )ˆ,ˆ( σµpkpk CC = deoarece indicele de capabilitate pkC depinde atât de media procesului cât şi de abaterea standard. Relaţia dintre cei doi indici de performanţă este:

( ) ppk CkC ⋅−= 1 , (11) unde, considerând M ca fiind mijlocul intervalului de toleranţă specificat:

2LSSLSIm +

= , (12)

valoarea lui k rezultă din:

LSILSSm

k−−⋅

=µ2

, (13)

De asemenea, indicele de capabilitate pkC poate fi scris sub forma:

{ }σ

µσ ˆ3

ˆˆ3

, min 21 −−==

mdddCpk . (14)


Din relaţia de mai sus, rezultă de asemenea că ppk CC ≤ . Într-adevăr, dacă

µ≠m , atunci avem 1<k şi ppk CC < , iar dacă µ=m , atunci avem 1=k şi

ppk CC = . Aceasta înseamnă, de fapt, că pentru un proces perfect centrat, cu media procesului egală cu mijlocul ITS, indicele de potenţial şi indicele de capabilitate sunt egali.

Dacă specificarea toleranţei este bilaterală, atunci pentru o specificare cu limită inferioară LSI avem:

σσµ

ˆ3ˆ3ˆˆˆ 1

inf

dLSICC pkp =

−== , (15)

iar pentru o specificare cu limită superioară LSS avem:

σσµ

ˆ3ˆ3ˆˆˆ 2

sup

dLSSCC pkp =−

== . (16)

Pentru evaluarea abaterii de la ţintă a procesului, Chan, Cheng şi Spiring [4] au propus un nou indice de performanţă a procesului, pmC (denumit şi indicele Taguchi), definit ca:

σ ′−

=6

LSILSSCpm , (17)

unde σ ′ este valoarea medie (valoarea aşteptată) a abaterii de la ţinta T a procesului, respectiv:

( )TxM −=′σ . (18) Parametrul populaţiei σ ′ este în general necunoscut, dar poate fi estimat

prin:

( )1

ˆ2

1 −−

=′ ∑= n

Txin

i

σ , (19)

de unde indicele de precizie pmC estimat se calculează cu relaţia:

σ6 ′−

=LSILSSCpm . (20)

Similar indicelui pmC derivat din pC se poate introduce un indice de centrare compozit, pmkC , derivat din pkC , de forma:

[ ]σµˆ3 ′−−

=mdCpmk , (21)

de unde obţinem: [ ]( )223 T

mdCpmk−+

−−=

µσ

µ . (22)

Să analizăm acum legătura între indicii de performanţă a procesului definiţi până acum. Ţinând cont de proprietăţile dispersiilor 2σ ′ şi 2σ , în care avem:

( )[ ] ( )[ ]222 LSILSSxM −−+−=′ µµσ ,

( )[ ]22 µσ −= xM , atunci obţinem pentru indicele pmC relaţia de calcul:


( )226 T

LSILSSCpm−+

−=

µσ. (23)

De asemenea, din relaţia de mai sus rezultă şi legătura acestui indice de precizie a procesului cu indicele de potenţial, respectiv:

( )2

2

1σ

µ T

CC p

pm−

+

= . (24)

Atunci când valoarea ţintă T nu coincide cu mijlocul ITS, respectiv

LSImmLSS −≠− , indicele pmC se determină cu relaţia: { }

σ6;min′

−−=

LSImmLSSCpm . (25)

Analizând acum relaţiile dintre aceşti patru indici de performanţă ai procesului obţinem inegalităţile:

pmkpkp CCC ≥≥ şi pmkpmp CCC ≥≥ . Din relaţiile de definire a indicilor de performanţă a procesului avem:

{ }σ6

;min′

−−=

LSImmLSSCpm . (26)

σµ mCC ppk

−−=

31 , (27)

şi, de asemenea:

2

1 ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

+

=

σµ T

CC p

pm . (28)

În cazul în care ţinta procesului T coincide cu mijlocul m al intervalului de toleranţă specificat, din relaţiile de mai sus obţinem:

2

13

11 ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

+⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ −⋅−=

σµ

σµ Tm

CCC

ppm

pk , (29)

precum şi:

( )2231

T

mCC pmpmk

−+

−⋅−=

µσ

µ. (30)

Pentru evaluarea performanţei procesului, vom compara indicii pC şi pkC cu un anumit nivel de performanţă specificat, notat NPS. De obicei, avem cel puţin NPS≥ 1,00, dar cerinţele recente ale sistemelor industriale moderne impun cel puţin NPS≥ 1,33.


3. INTERVALE DE ÎNCREDERE PENTRU INDICII DE PERFORMANŢĂ A PROCESULUI

Considerăm o caracteristică de calitate rezultată dintr-un proces de

fabricaţie modelată de o distribuţie normală. Atunci intervalul de încredere cu nivelul ( )%1100 α−⋅ , unde α este probabilitatea de eroare (iar α−1 nivelul de

încredere) pentru indicele de potenţial pC se obţine din inegalitatea (vezi Montgemery [6]):

1616

21;2

21;21

−⋅

−≤≤

−⋅

− −−−

nsLSILSSC

nsLSILSS n

pn αα χχ

, (31)

de unde, ţinând cont de relaţia de definiţie a estimării lui pC , avem:

1ˆ

1ˆ

21;2

21;21

−⋅≤≤

−⋅ −−−

nCC

nC n

ppn

pαα χχ

, (32)

unde s este abaterea standard estimată a eşantionului, 21;21 −− nαχ şi 2

1;2 −nαχ sunt

respectiv 2α – cuantilele inferioară şi superioară ale distribuţiei 2χ cu 1−n grade de libertate, iar n este efectivul eşantionului. Să remarcăm aici faptul că intervalul de încredere pentru indicele de potenţial este cu atât mai apropiat de valoarea estimată, cu cât efectivul eşantionului n este mai mare.

Similar, intervalul de încredere cu nivelul ( )%1100 α−⋅ pentru indicele de capabilitate pkC se obţine din:

( ) ( )

( ) ( ) ⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡

−⋅⋅−Φ+⋅≤

≤⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡

−⋅⋅−Φ−⋅

−

−

121

ˆ91211ˆ

121

ˆ91211ˆ

2

1

2

1

nCnC

CnCn

C

pk

pk

pk

pk

pk

α

α

,

(33)

unde 1−Φ este inversa distribuţiei cumulative normale standardizate Φ . Pentru indicele de centrare Taguchi pmC intervalul de încredere cu nivelul

( )%1100 α−⋅ se obţine din relaţia:

νχ

νχ νανα

2;21

2;2 ˆˆ −⋅≤≤⋅ pmpmpm CCC , (34)

unde 2,ναχ este −α centila inferioară a distribuţiei 2χ cu ν grade de libertate, iar

ν se calculează cu relaţia:

2

2

21

1

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −⋅+

⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

+⋅

=

sTx

sTxn

ν . (35)


BIBLIOGRAFIE

1. Bârsan-Pipu, N., Isaic-Maniu, Al., Vodă, V. Gh. – Decision Procedures in Statistical Process Control. Economic Computation and Economic Cybernetics Studies and Research, vol. XXXII, no. 1-4, pp. 49-71, 1997.

2. Bârsan-Pipu, N., Vodă, V. Gh. Analiza capabilităţii proceselor tehnologice (concepte noi, studii de caz). Revista Calitatea, Nr. 2, pp. 20-23, 1998.

3. Bârsan-Pipu, N. Vodă, V. Gh. – Concepte şi metode noi în analiza capabilităţii proceselor. Editura OID-ICTCM, 1999.

4. Cheng, S. W, Chan, L. K., Spiring, F. A. – A New Measure of Process Capability: Cpm. Journal of Quality Technology, Vol. 20, No. 3, pp. 162-175, 1988.

5. Kane, V. E. – Process Capability Indices. Journal of Quality Technology, Vol. 18, No. 1, pp. 41-52, 1986.

6. Montgomery D.C. - Introduction to Statistical Quality Control (Fifth Edition). John Wiley and Sons, 2005.


POLITICI ECONOMICE ŞI FINANCIARE ÎN SECTORUL FARMACEUTIC – APLICAŢIE S.C. “ANTIBIOTICE” S.A.

Asistent univ. Maria Letiţia BRĂTULESCU, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate – Braşov

Abstract: This article describes the most relevant features of the

pharmaceutical market. Established some 45 years ago in Iaşi, Antibiotice is the Romanian market leader for some antibiotics and other drugs. This company is still under the state’s ownership although it was offered for privatization three times so far, to no avail. As a result, in 2003, the company was transferred under the Ministry of Health supervision and its privatization postponed for the time being.

Key words: privatization, investments, financial problems, restrictions and

policies

INTRODUCERE Industria de medicamente şi produse farmaceutice din România a fost

creată ca sector de sine stătător în anii ’40-’50; ulterior, dezvoltarea acestei ramuri a avut ca obiectiv specializarea fiecărui producător, pornind de la necesitatea asigurării produselor pentru piaţa internă, fără a exista concurenţă între societăţile de profil. Această industrie este guvernată de o serie de reguli şi cerinţe restrictive din punct de vedere al legislaţiei în vigoare. Factorii politici şi legislativi care intervin pe piaţa produselor farmaceutice au caracter obligatoriu, fiind absolut necesară respectarea şi verificarea continuă a respectării normelor legale, cu atât mai mult cu cât este în joc viaţa şi sănătatea consumatorilor finali de pe această piaţă.

În România, condiţiile producerii şi punerii pe piaţă a produselor medicamentoase, precum şi condiţiile şi măsurile pentru asigurarea calităţii sunt reglementate de guvern prin OUG nr.152/1999. Prin OUG nr. 125/1998, guvernul a hotărât înfiinţarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului (ANM), care asigură realizarea politicii statului în domeniul controlului complex al calităţii medicamentelor, al altor produse pentru uz uman. Fabricarea produselor


medicamentoase se face numai în unităţi de producţie care au obţinut autorizaţia de funcţionare de la Ministerul Sănătăţii iar fabricarea este condiţionată de obţinerea autorizaţiei de a aduce pe piaţă produsul medicamentos.

Piaţa farmaceutică este structurată pe două segmente: piaţa de retail (farmacii) şi piaţa de spitale. În ceea ce priveşte piaţa de retail aceasta a fost de peste 773 de milioane de lei, iar medicamentele vândute către spitale au fost de peste 272 de milioane de lei noi. În ultimii ani segmentul de retail a cunoscut o creştere permanentă în contrast cu piaţa de spitale care a rămas constantă sau a scăzut.

Figura 1: Impărţirea pieţei farmaceutice in segmentul retail şi piaţa de

spitale

Retail79%

Piata de spitale

21%

Această evoluţie a structurii pieţei medicamentelor a avut o influenţă pozitivă asupra activităţii producătorilor din domeniu, întrucât recuperarea creanţelor farmaciilor se face mai rapid decât în cazul spitalelor.

Dacă am compara volumul vânzărilor de medicamente compensate şi gratuite din prima jumătate a anului 2007 cu cea din aceeaşi perioadă a anului anterior am constata că farmaciile au vândut de două ori mai multe medicamente (de la 172 mil euro la 328 mil euro), chiar dacă pe piaţă este clamată o criză a medicamentelor şi subfinanţarea sistemului de sănătate.

Fabricarea medicamentelor se realizează astăzi la patru niveluri tehnologice diferite:

• producerea materiilor prime; • purificarea şi amestecarea substanţelor pentru obţinerea de materii

prime specifice industriei farmaceutice; acest stadiu de producţie impune un nivel foarte înalt de control al calităţii pentru a avea garanţia că aceste materii prime pot fi utilizate fără riscuri;

• prepararea de substanţe medicamentoase şi auxiliare pentru obţinerea produselor finite;

• condiţionarea şi ambalarea produselor farmaceutice plecând de la producţia în vrac.


Condiţiile tehnologice în care sunt fabricate medicamentele trebuie să

îndeplinească, conform reglementărilor în vigoare, standardele GMP. În acordarea GMP se ţine cont de la felul cum este amplasată clădirea, de finisări, de sistemul de iluminat, de etanşeitatea uşilor şi a geamurilor, până la tipul de inox din care este fabricat echipamentul de producţie.

Toţi producătorii de medicamente din România au manifestat în ultimii ani o preocupare constantă pentru realizarea de programe de investiţii ce au vizat în primul rând achiziţionarea de noi echipamente de producţie şi aparate speciale medicale. S-a pus accentul şi pe utilizarea de depozite climatizate de mare densitate şi volum (cu utilizare pe verticală şi orizontală).

ANALIZA POLITICILOR ECONOMICE ŞI FINANCIARE ALE COMPANIEI „ANTIBIOTICE”

Principalul obiectiv al managementului Antibiotice este maximizarea

valorii de piaţă a firmei, în condiţiile în care în 2008 se aşteaptă ca AVAS, care deţine 53% din acţiuni, să finalizeze procesul de privatizare al companiei demarat în urmă cu câţiva ani. Antibiotice este ultimul mare producător românesc de medicamente care nu a intrat încă în portofoliul unor firme internaţionale, după ce Sicomed, Terapia şi Sindan Pharma au fost achiziţionate de mari companii farmaceutice internaţionale la preţuri de achiziţie care au depăşit valoarea contabilă a firmelor. Interesul pentru companiile farmaceutice româneşti se explică pe de o parte, prin tendinţa de consolidare a pieţei farmaceutice mondiale, care este foarte fragmentată, iar pe de altă parte, prin recenta integrare a României în UE şi prin rata de creştere a pieţei farmaceutice româneşti, care este printre cele mai mari din Europa. În acest context, prin vânzarea companiei Antibiotice, se aşteaptă obţinerea unei sume care să se apropie de capitalizarea bursieră, de aproximativ 200 milioane de euro în prezent, evaluarea companiei luând în calcul nu numai indicatorii financiari, cota de piaţă şi potenţialul de creştere, ci şi portofoliul de produse înregistrate pe piaţa Uniunii Europene şi posibilitatea, pentru anumiţi investitori strategici, de a intra pe noi pieţe.

Politicile financiare ale întreprinderii sunt prin urmare subordonate acestui obiectiv, de maximizare a valorii de piaţă a companiei, în vederea realizării unei privatizări cât mai avantajoase din punctul de vedere al acţionarilor.

Din punct de vedere al capitalului de lucru, Antibiotice Iaşi foloseşte o politică conservatoare de finanţare a nevoilor, ceea ce presupune un risc mai redus, dar şi o speranţă de rentabilitate mai scăzută şi o politică relaxată de dimensionare a activelor, ceea ce presupune o investiţie mare în stocuri şi termeni de credit foarte avantajoşi acordaţi clienţilor. Termenii de credit foarte avantajoşi nu sunt o opţiune a managementului societăţii decât în mică măsură, fiind mai curând o constrângere datorată condiţiilor în care îşi desfăşoară firma activitatea: spitalele deţin o pondere importantă din vânzările firmei, iar acestea se află frecvent în dificultăţi financiare. Drept consecinţă, caracteristic Antibiotice, ca de altfel întregului sector farmaceutic, este o valoare anormal de mare a ciclului de conversie a numerarului, ca o consecinţă a blocajului financiar din sistemul sanitar românesc.


Tabelul 1: Ciclul de conversie al numerarului

Indicator 2004 (zile) 2005 (zile) 2006 (zile) Ciclul de conversie a stocurilor 70,32 62,64 55,95

Ciclul de conversie a efectelor de primit 207,75 231,64 218,38

Ciclul de plăţi 53,29 76,82 80,21 Ciclul de conversie a numerarului 224,77 217,46 194,12

Trebuie remarcat că ponderea creanţelor comerciale în totalul activelor

circulante depăşeşte 70%, ceea ce conduce la existenţa unei situaţii precare a fluxurilor de lichidităţi. Durata de conversie a creanţelor este de asemenea foarte lungă, situându-se în jurul a 200 de zile, în uşoară scădere pe parcursul ultimilor trei ani. Această situaţie face ca principalele obiective ale gestiunii clienţilor să fie pe de o parte recuperarea creanţelor aferente livrărilor către spitale, a căror vechime medie depăşeşte un an de zile, şi pe de alte parte, atragerea de clienţi buni platnici.

Lipsa lichidităţilor şi nevoia permanentă de finanţare a activităţii curente duce la existenţa unei trezorerii negative, care este o constantă a activităţii de exploatare din perioada ultimilor ani. Acesta nu este un lucru grav, deoarece se datorează greutăţilor financiare din întreg sistemul sanitar, deficitar în a asigura plata la timp a medicamentelor şi soluţiilor farmaceutice de către entităţile din sănătate şi nu este provocat de activitatea neprofitabilă sau de proasta gestiune a societăţii.

Pentru a evita blocajul financiar, societatea a început să se orienteze tot mai mult către exporturi. Astfel, în 2004, societatea a obţinut aprobări pentru a vinde pe piaţa Statelor Unite, şi-a deschis două reprezentanţe, la Moscova şi în Brazilia, şi, prin contracte de reprezentanţă încheiate cu firme locale, a început să vândă în China, India, Malaiezia sau Indonezia. In 2006, Antibiotice Iaşi a înregistrat un ritm de creştere al creanţelor inferior ritmului creşterii cifrei de afaceri, fapt ce se datorează creşterii ponderii exporturilor în total vânzări.

Figura 2: Evoluţia creanţelor şi a cifrei de afaceri

în perioada 2004 - 2006

0

200.000.000

400.000.000

600.000.000

800.000.000

1.000.000.000

1.200.000.000

1.400.000.000

Creanţe totale

Cifra de afaceri

În ceea ce priveşte stocurile, firma duce o politicǎ moderată, întrucât aceasta menţine un nivel mediu al stocurilor de aproximativ 23% din totalul activelor circulante din fiecare an. Acest lucru sugerează faptul că firma şi-a stabilit


o valoare optimă a stocurilor pe care doreşte să o menţină constantă în timp.

Ţinând cont de faptul că Antibiotice duce o politică destul de relaxată pe termen scurt (cel puţin în ceea ce priveşte stocurile şi creanţele), se poate concluziona că ea are nevoie de un necesar mare de finanţare a ciclului său de exploatare. Acest necesar al exploatării este menit să acopere cheltuielile de comandă şi de deţinere a stocurilor, dat fiind faptul că în domeniul farmaceutic se realizează comenzi dese. Investiţiile semnificative în stocuri conferă o rată a rentabilităţii şi un nivel de risc scăzut.

Reînnoirea continuă a activelor curente constituie un deziderat pentru asigurarea continuităţii producţiei şi a ritmicităţii vânzărilor. In acest context, este bine să facem legătura cu noţiunea de fond de rulment întrucât ea este rezultatul concret al existenţei unui surplus de resurse la dispoziţia firmei, surplus degajat de activitatea de exploatare ca urmare a finanţării nevoilor proprii.

Pentru Antibiotice, o decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare şi necesitatea apelării la surse mobile care să acopere nevoile temporare şi să vină în completarea surselor proprii (apelare care este însoţită de o intensificare a controlului bancar, în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursării lor). Decizia este, astfel, destul de complexă, dar, criteriul de optim va fi realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului.

Dacă managementul ciclului de exploatare aduce în prim plan intenţiile pe termen scurt ale companiei de a-şi desfăşura activitatea curentă, deciziile de finanţare luate de companie pe termen lung au un orizont mult mai larg şi mai complex, fapt ce determină ca la nivelul managementului firmei să se întreprindă acţiuni cu un grad de risc destul de ridicat având în vedere imprevizibilitatea evoluţiei viitoare a mediului de afaceri în care se desfăşoară activitatea. Practic, de hotărârile luate la acest nivel depinde modul de dezvoltare a firmei, capacitatea ei reală de a-şi finanţa prin mijloace proprii activitatea sau de a face faţă cu succes plăţilor datoriilor externe. Combinarea surselor proprii cu cele împrumutate determină o corelaţie între costurile lor şi gradul de risc caracteristic fiecărei forme de finanţare.

În concluzie se poate aprecia că politicile financiare ale întreprinderii sunt decisiv influenţate de mediul în care îşi desfăşoară compania activitatea, sectorul farmaceutic românesc având un potenţial de creştere foarte mare, dar şi particularităţi care ţin de capacitatea financiară redusă a entităţilor sanitare de stat, ceea ce a condus la dificultăţi ridicate de recuperare a creanţelor şi chiar la blocaje financiare.

Deciziile financiare ale managementului companiei sunt corelate şi cu mediul concurenţial în care firma îşi desfăşoară activitatea. In domeniul farmaceutic din România, concurenţa a devenit tot mai puternică, importatorii continuând să-şi mărească cotele de piaţă valorice deţinute din totalul vânzărilor de produse farmaceutice din România. Aceasta se datorează faptului că preţurile practicate la produsele farmaceutice de către aceştia se supun unor reglementări diferite de cele valabile pentru producătorii locali, fiind de trei-patru ori mai scumpe decât preţurile produselor româneşti.

Consecinţa directă a pătrunderii pe piaţa românească a companiilor farmaceutice străine a fost creşterea în volum a acestei pieţe. Astfel, piaţa farmaceutică din România a cunoscut în ultimii 5 ani o creştere continuă, iar analiştii


consideră că va creşte în continuare, chiar dacă într-un ritm mai moderat, în condiţiile în care în prezent, această piaţă este subdimensionată, consumul de medicamente pe cap de locuitor fiind mult mai mic decât în ţările vecine (30 euro/cap de locuitor faţă de 98 euro/cap de locuitor în Ungaria). In viitor cifra de afaceri cu siguranţă va creşte, sistemul de sănătate se va îmbunătăţi – aceste aspecte favorabile vor demonstra în perioada următoare faptul că merită investit în companiile farmaceutice. Apreciez industria pharma a fi un exemplu superb de business, văzut de cei mai mulţi dintre angajaţii săi ca fiind o industrie curată, onestă. Să nu uităm că mai contează şi pentru ce firme lucrăm: nu este totuna să lucrezi într-o companie farmaceutică cu a lucra într-o companie al cărei obiect de activitate îl constituie producerea de ţigări.

La momentul actual, se apreciază chiar că industria farmaceutică este unul din sectoarele economice cu cele mai bune rezultate, având parteneri externi stabili, cu care desfăşoară relaţii economice de o lungă perioadă. In acest sens s-a remarcat de-a lungul timpului existenţa unor relaţii strânse cu diverşi furnizori cu care s-au stabilit reale parteneriate strategice, dar şi stabilirea de parteneriate între companiile străine şi producătorii locali.

Rentabilitatea care poate fi obţinută în domeniul farmaceutic în România a atras în ultimii ani fonduri de investiţii străine care deţin părţi importante din acţionariatul producătorilor români tradiţionali de medicamente, cum sunt Sicomed şi Terapia. Cu toate acestea, profitabilitatea producătorilor români de medicamente nu a fost pe măsura aşteptărilor, în primul rând pentru că piaţa farmaceutică este supusă unor reglementări restrictive, care diminuează libertatea de acţiune a firmelor: controlul exercitat de Ministerul Sănătăţii asupra preţurilor medicamentelor eliberate pe reţetă (până în 2002 controlul se exercita inclusiv asupra medicamentelor eliberate fără reţetă), şi obligativitatea respectării normelor GMP, ceea ce presupune cheltuieli ridicate pentru modernizarea spaţiilor de producţie.

Aderarea la UE a stimulat dezvoltarea şi transparenţa în industria farmaceutică, dar a generat şi competiţie cu alţi producători europeni. În acest context, standardele de calitate sunt foarte importante. Aceste standarde au început însă să fie introduse de ceva timp, fiind absolut necesare pentru menţinerea şi chiar creşterea exporturilor. Drept urmare, volumul investiţiilor şi ritmul de înnoire tehnologică au cunoscut o creştere accentuată în domeniul farmaceutic faţă de alte industrii.

Evoluţia viitoare a acestui sector va fi guvernată de capacitatea asigurătorilor (în primul rând, Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate) de a îmbunătăţi lichiditatea pieţei şi de consolidarea pe întreg lanţul de producţie-distribuţie-retail. Pe de altă parte, pentru producătorii români, este important să continue procesul de restructurare şi de investiţii, care constituie premisele pentru menţinerea cotelor de piaţă şi pentru creşterea competitivităţii şi a rezultatelor financiare. Frământările actuale au loc in jurul mult aşteptatei privatizări. Acum vreo trei ani, guvernul României a dat o hotărâre prin care a stabilit modalitatea de privatizare de la Antibiotice Iaşi. După intrarea României în Uniunea Europeană, s-a constatat că actul normativ nu corespunde legislaţiei europene, astfel încât s-a dat o noua hotărâre care a anulat precedentul act normativ şi care a consfinţit decizia AVAS de privatizare prin licitaţie publică cu strigare. Sindicatele au atacat această


hotărâre pentru faptul că nu exista avizul Consiliului Economic şi Social, care este consultativ. Instanţa de judecată a hotărât, cu drept de recurs, să suspende aplicarea hotărârii de Guvern până se judecă fondul problemei.

In momentul de faţă nu există o metodă de privatizare pe care să o fi stabilit Guvernul României în ceea ce priveşte vânzarea acţiunilor deţinute de stat la Antibiotice Iaşi. Conform legii, AVAS poate stabili modalitatea de privatizare a unei societăţi comerciale din portofoliul său. Situaţia care s-a creat este aceea in care sindicatele se judeca cu Guvernul pe această temă. Acesta din urmă mizează pe faptul că sindicatul nu ar trebui să aibă nici un fel de intervenţie în condiţiile în care nu este proprietarul actiunilor si, prin urmare, nu are interes material in problema privatizarii. Sindicatul de la Antibiotice şi-a bazat acţiunea în justiţie pe faptul că hotărârea de Guvern nu oferă siguranţa menţinerii numărului actual de angajaţi după privatizare.

Se apreciază existenţa unei competiţii serioase din partea multor investitori: firme interesate de pe toate continentele, din India şi până în Europa. Autoritatea pentru privatizare a primit 53 de scrisori de intenţie de la investitori interesaţi de preluarea participaţiei. Din totalul scrisorilor de intenţie primite, 17 provin din România, opt din Marea Britanie, cinci din India, trei din Germania, câte două scrisori din Elvetia, Austria, Grecia şi Canada şi câte o scrisoare din Cipru, Ungaria, Insulele Cayman, Turcia, Italia, Portugalia, Coreea de Sud, Cehia, Statele Unite, Israel, Islanda şi Lituania.

In acest moment, 29% din acţiunile companiei sunt tranzacţionate la Bursa de Valori Bucuresti. AVAS deţine un pachet majoritar de 53,01% din acţiunile producatorului, iar SIF Oltenia are 10,1% din capital. Anul trecut, compania a afişat un profit net de 30,8 milioane lei (9,21 milioane euro), în creştere cu 29% faţă de rezultatul anterior. Cotatia de la finele lunii martie a titlurilor Antibiotice a fost de 1,72 lei/acţiune şi dă companiei o valoare de piaţă de 782,42 milioane lei (215 milioane euro).

La sfârşitul anului 2005, Antibiotice SA a iniţiat o campanie de redefinire a imaginii sale, lansându-şi o nouă identitate vizuală, un nou slogan precum şi misiunea asumată prin noua platformă de brand.

Cea mai recentă campanie de promovare se deruleaza pe posturile naţionale de televiziune şi în câteva publicaţii naţionale marcante, de profil financiar şi medical-farmaceutic. Prin această campanie de comunicare firma se adresează întregii comunităţi, ţintind cu prioritate publicul-cheie pentru companie: specialiştii din domeniul medical şi farmaceutic, partenerii comerciali şi instituţionali şi, nu în ultimul rând, consumatorii şi potenţialii consumatori ai produselor marca Antibiotice. Campaniile de publicitate derulate de-a lungul timpului de Antibiotice au menirea să consolideze imaginea unei companii moderne. Obiectivele urmărite sunt acelea de a face cunoscute noua identitate vizuală (simbolul ,,a+”), precum şi misiunea asumată prin noua platformă de brand.

Antibiotice are o nouă identitate corporatistă; începând cu decembrie 2005 compania este însoţită de un nou logo şi un nou slogan ,,Ştiinţă şi suflet” – subliniind dedicarea companiei către ştiinţă, ca domeniu al cunoaşterii şi comunicând, în acelaşi timp, o trăsătură definitorie a culturii organizaţionale – căldura sufletească.

Compania Antibiotice a devenit, în mod oficial, furnizor direct şi unic din România pe lista Global Fund (organizaţie umanitară intrnaţională al cărei scop


reprezintă lupta pentru eradicarea a 3 dintre cele mai devastatoare boli ale lumii: TBC, Malarie, SIDA) pentru toate cele 6 medicamente destinate tratării TBC-ului; de asemenea, Antibiotice este principalul partener al Ministerului Sănătăţii în cadrul Programului Naţional de Combatere a Tuberculozei.

Fidelă viziunii sale de a investi continuu în resursa umană, compania Antibiotice se implică constant în oferirea unui cadru adecvat viitorilor medici pentru afirmare profesională şi construirea unei cariere de success; în acest context, Antibiotice şi-a oferit sprijinul pentru buna desfaşurare a celui de-al 3-lea Congres Internaţional al Studentilor Medicinişti şi Tineri Medici ce a avut loc la UMF Iaşi, în perioada 16 – 19 martie 2006.

BIBLIOGRAFIE

1. Stancu I, Finanţe – teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderilor, analiza şi gestiunea financiară, ed. Economică, Bucureşti, 1996;

2. Halpern P, Weston J. Fred, Brigham E – Finanţe manageriale modelul canadian, ed. Economică, Bucureşti, 1998;

3. Vintilă G – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005;

4. Dincă M, Botiş S, Dincă G – Finanţe, monedă şi credit, Ed. Universităţii Transilvania, Braşov, 2006;

5. http://www.antibiotice.ro


IMPACTUL ECONOMIC ŞI MONETAR AL INTEGRĂRII ROMÂNIEI IN UNIUNEA EUROPEANĂ – POSIBILELE

EFECTE ALE ADOPTĂRII EURO

Asistent univ. Maria Letiţia BRĂTULESCU, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: The purpose of this article is to underline the most important advantages and disadvantages that the process of a complete european integration consists in. The new european “status” that Romania has obtained in 2007 makes necessary for our country to think once again about its duty as a major factor of stability and security in South-Eastern Europe. From a monetary point of view, we need to get as soon as possible ready for the EURO adoption as this process is quite expensive and difficult.

Key words: monetary system, advantages/disadvanteges, currency,

adaptability, adoption

INTRODUCERE

Schimbările majore petrecute în Europa de Est după căderea regimurilor totalitare-comuniste au determinat statele din această zonă să adopte modelul economiei de piaţă, văzând în Uniunea Europeană un sprijin şi acordând procesului de integrare în aceasta o importanţă majoră, care să conducă la redresarea şi relansarea lor din punct de vedere economic.

România nu a făcut şi nu face excepţie de la această regulă, adoptând prin programele de guvernare din ultimii 18 ani măsuri care să conducă la îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, stabilindu-se traseul, momentul şi condiţiile aderării.

După cum este cunoscut, negocierile de preaderare au fost începute în ianuarie 2000, stabilindu-se măsurile necesare de eficienţă şi competitivitate şi, totodată, întărindu-se voinţa politică în favoarea aderării, acţionându-se pentru întărirea conştiinţei cetăţenilor români că au drepturi egale şi depline în Europa.

Desigur, aceste evenimente deosebite în viaţa statelor noi eliberate de sub


dominaţia comunistă, legate de integrarea lor în Uniunea Europeană nu ar fi fost posibile fără o decizie a oficialităţilor europene în privinţa extinderii Uniunii spre estul şi centrul şi estul Europei. Decidenţii europeni au manifestat un adevărat consens în ceea ce priveşte posibilitatea lărgirii acesteia, desigur într-un orizont de timp şi după îndeplinirea de către statele candidate a unor criterii bine definite (Copenhaga 1993). De remarcat este, de asemenea, faptul că, pe parcursul anilor 1990, însăşi Uniunea Europeană a făcut obiectul unor transformări de esenţă. Ea s-a găsit, pe de o parte, la finalul perioadei de tranziţie al celui de-al doilea şi al treilea val de lărgire (Grecia 1981, Spania şi Portugalia 1985-1986), în plin proces de reunificare a Germaniei, cu eforturile financiare aferente, într-o conjunctură economică nefavorabilă propriilor ţări, precum şi în plină desfăşurare a tratativelor pentru cel de-al treilea val de lărgire spre Nord (finalizate în 1995 prin aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei). Pe de altă parte, Uniunea Europeană s-a aflat în faţa unor priorităţi şi provocări legate de realizarea Pieţei Unice Interne şi a Uniunii Economice şi Monetare. Aşa se explică şi anumite reţineri ale ţărilor membre ale Uniunii Europene la ideile extinderii. Aceste reţineri au putut fi depăşite.

Totuşi, procesul de lărgire, precum şi proiectele de creştere a coeziunii europene au însemnat costuri uriaşe, consecinţa fiind mărirea ponderii acordate criteriului costuri-beneficii în cadrul evaluărilor deciziilor politice care au urmat.

În 2000 se sublinia caracterul unitar al Europei şi ireversibilitatea extinderii spre Est “lărgirea Uniunii Europene este un proces ireversibil … Nu vom lăsa Europa să fie divizată pe criterii politice, ideologice sau de altă natură”1

COSTURILE ŞI BENEFICIILE INTEGRĂRII

Modelul economiei de piaţă s-a dovedit şi se dovedeşte a fi singurul viabil în dezvoltarea statelor şi realizarea obiectivelor integrării acestora în Uniunea Europeană.

Procesul extinderii Uniunii Europene este complicat, costisitor şi anevoios. El se desfăşoară concomitent cu modernizarea instituţiilor UE şi oferă o mare şansă îndeplinirii unuia dintre cele mai mari proiecte ale Europei: unitatea continentului.

Schimbările generate de intrarea în Uniunea Europeană le putem percepe atât ca pe nişte costuri ce trebuiesc suportate de către fiecare stat candidat în parte, dar şi ca nişte beneficii care vor fi însemnate în măsura în care se va ajunge la un grad ridicat de compatibilitate.

Aceste transformări presupun şi anumite costuri care pot fi grupate astfel: • costuri legate de respectarea şi implementarea standardelor definite de

normele şi politicile europene (acquis-ul comunitar), respectiv costuri pentru modernizarea infrastructurii de transport, standarde de muncă şi protecţie socială, protecţia consumatorilor, standarde de moduri şi calitate, dar şi costuri derivate din procesul de liberalizare a circulaţiei mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor;

• costuri legate de modernizarea economiei pentru a putea satisface cerinţele impuse în Uniunea Europeană şi pentru a face faţă presiunilor concurenţiale din interiorul acesteia. Aici se includ costurile legate de

1 Günter Verheugen – comisar european responsabil cu probleme legate de lărgirea Uniunii Europene, în alocuţiunea susţinută în faţa Parlamentului European în octombrie 2000.


modernizarea capacităţilor de producţie din sectoarele economiei, mai puţin cele pentru modernizarea echipamentelor de producţie.

Tabelul 1: Principalele transformări la nivel economic şi politic

Impact direct Impact indirect

Economic

- eliminarea barierelor comerciale; - aplicarea criteriilor comunitare în materie de concurenţă; - accesul la fondurile structurale.

- reorientarea fluxurilor comerciale; - restructurarea industrială şi agricolă; - implicaţii în plan regional; - aderarea la criteriile de convergenţă pentru U.E.M. (Maastricht)

Politic

- prevalenţa dreptului comunitar asupra celui naţional; - modificarea Constituţiei şi a statutului constituţional al Parlamentului naţional; - prezentarea şi participarea la procesul decizional comunitar;

- reorientarea politicii externe; - modificarea modului de elaborare şi punere în practică a politicilor guvernamentale; - apariţia de noi modele de reprezentare a intereselor la nivelul societăţii

Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană constau în:

• suplimentarea şi diversificarea resurselor financiare, prin accederea la fondurile structurale şi la cele de coeziune;

• beneficii derivate din statutul de membru, prin participarea la piaţa unică, la Uniunea Economică şi Monetară precum şi printr-o mai substanţială susţinere a intereselor naţionale prin participarea la instituţiile Uniunii Europene;

• accelerarea reformelor şi susţinerea tranziţiei prin furnizarea elementelor pentru definirea politicilor economice naţionale, asistenţa tehnică acordată de Uniunea Europeană în diferite domenii fiind benefică în toată această perioadă. Integrarea României în Uniunea Europeană a adus fără îndoială o serie de

avantaje atât în plan economic cât şi în celelalte sectoare, dintre acestea şi cel mai important fiind dat de gradul de deschidere a economiei către restul lumii, respectiv ponderea importurilor şi exporturilor de bunuri şi servicii în PIB. Studiile arată că acesta va creşte treptat de la 76% la peste 100% în anul 2015, având ca efect creşterea fluxurilor de investiţii străine directe către ramurile economiei româneşti, creşterea capacităţii de acoperire a necesarului de finanţare externă a deficitelor interne, creşterea fluxurilor bilaterale de forţă de muncă şi implicit creşterea productivităţii muncii ca urmare a transferului de tehnologie şi de fonduri structurale destinate dezvoltării.

Cu toate că epoca marilor privatizări s-a încheiat, iar a celor câteva rămase în domeniul utilităţilor s-a amânat, oficialii Agenţiei Române pentru Investiţii Străine se aşteaptă la o creştere semnificativă a investiţiilor greenfield şi, mai ales, a celor rezultate prin achiziţii. La fel, o parte consistentă din capitalul european investit în România va veni de pe urma extinderii şi modernizării investiţiilor deja efectuate. Tendinţa a început să se manifeste deja, conform datelor agenţiei ARIS referitoare la investiţiile străine directe pe primele nouă luni ale lui 2007. Cea mai importantă componentă a investitiilor străine directe atrase de România a fost «alte capitaluri»,


adică împrumuturi acordate de compania mamă structurilor afiliate din România, urmată de «profit reinvestit».

Totuşi, investiţiile greenfield au produs şi vor continua să producă şi un efect negativ, chiar asupra investitorilor. Principalele investiţii de acest tip pe care România le-a atras în ultimii trei ani, INA Schaeffler, Renault, Egger, Calsonic şi Real International Holding, toate depăşind valoarea de 100 de milioane de dolari, au generat 4.500 de locuri de muncă. Aşa cum avertizează din ce în ce mai mulţi jucători străini, pe piaţa forţei de muncă a început să se facă simţită o criză la toate nivelurile, de la muncitori calificaţi până la specialişti sau manageri. De aceea, achiziţiile ar putea fi preferate în detrimentul investiţiilor greenfield chiar de acei investitori care până acum luau în calcul demararea unei afaceri de la zero în România. În plus, din motivul amintit, piaţa românească nu va mai fi la fel de atractivă ca şi până acum pentru relocarea sau construirea unor capacităţi de producţie, mai ales pentru europeni, iar principalele investiţii ale acestora se vor îndrepta către sectoarele de servicii şi retail – valorificând în acest fel creşterea nivelului veniturilor din România.

Mulţi specialişti apreciază că deja piaţa românească a început să fie căutată de jucători din retail situaţi la un nivel mai înalt (de exemplu în domenii ca mobilă sau electronice), dar şi de mulţi asigurători care vor oferi produsele lor, mai sofisticate - mai ales în domeniile de life şi sănătate.

RISCURI ŞI BENEFICII ALE PARTICIPĂRII LA O UNIUNE MONETARĂ

Integrarea monetară este denumirea procesului de formare a unei zone

monetare, a unui spaţiu în care monedele mai multor ţări sunt fie legate între ele în mod irevocabil sau fiecare monedă se leagă irevocabil de o monedă "ancoră" pe baza unui anumit raport, fie monedele naţionale sunt înlocuite cu o singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă. Atât într-un caz, cât si în celalalt, este vorba de un proces de unificare monetară.

Există anumite costuri decurgând din renunţarea la folosirea cursului în situaţiile în care un asemenea instrument ar putea contribui la depăşirea anumitor şocuri, în special externe (ex. creşterea bruscă a preţului energiei sau materiilor prime importate): sporirea bruscă a preţurilor în interior, scăderea competitivităţii externe, recesiune, şomaj, dezechilibru extern etc. Dacă ţara respectivă promovează o politică monetară independentă, poate apela la instrumentul curs valutar, deprecierea monedei, prin efectul stimulator asupra exporturilor, ar putea eventual absorbi parţial şomajul, iar aprecierea ar putea tempera importurile. Dispariţia instrumentului curs valutar obligă ţara respectivă să recurgă la alte politici macroeconomice, pentru a menţine competitivitatea, a restabili echilibrul extern şi a menţine locurile de muncă sau a absorbi excedentul de forţă de muncă.

Trecerea la utilizarea unei singure monede aduce în primul rând avantajul evitării riscului valutar - al deprecierii monedei de încasat pentru exportatori sau al scumpirii monedei de plată pentru importatori - existent ori de câte ori se pune problema convertirii monedelor ale căror cursuri se pot modifica în timp într-un sens sau altul. Acoperirea riscului valutar, mai ales în cazul unei mari instabilităţi a cursurilor, presupune operaţiuni speciale de acoperire (hedging, gestionarea


structurii deţinerilor în devize prin operaţiuni de swap etc.) ale căror costuri sunt ridicate. Costurile tranzacţiilor sunt mai ridicate în cazul statelor mici, deschise, ale căror monede sunt puţin sau deloc utilizate. Asemenea monede înregistrează şi diferenţe mari (spread) între cursul de vânzare şi cel de cumpărare, tocmai datorită folosirii lor puţin frecvente.

Eliminarea riscului valutar poate stimula activitatea economică, inclusiv investiţiile, favorizând astfel procesul de alocare a resurselor, de creare de locuri de muncă şi de creştere economică. În aceeaşi direcţie acţionează şi avantajul exprimării preţurilor în aceeaşi monedă ceea ce le face uşor comparabile preţurilor pentru aceleaşi bunuri pe diverse pieţe.

Toate aceste avantaje arată că un curs stabil este superior unuia flotant, fluctuant, pentru că decurge din condiţii economice care generează stabilitate.

Importante beneficii ale uniunii monetare pot să existe la nivel macroeconomic (mai mare stabilitate a preţurilor şi o sporire a credibilităţii autorităţilor monetare - condiţie esenţială a bunei funcţionări a politicii monetare). Faptul că Banca Centrală a Uniunii Monetare este independentă, este de natură a mări această credibilitate. De asemenea, piaţa financiară liberalizată, aşa cum aceasta există în cadrul unei uniuni monetare, va contribui la o mai bună alocare a resurselor.

POSIBILELE EFECTE ALE ADOPTĂRII EURO DIN PUNCTUL DE VEDERE AL POLITICII ECONOMICE ŞI MONETARE ASUPRA ROMÂNIEI

In principiu, pieţele mai mari, mai sofisticate, cu o lichiditate mai ridicată şi unde este stabilă moneda EURO, atrag capitalul străin şi reduc ratele dobânzii. Deci costurile împrumuturilor scad.

România, la fel ca şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, trebuie să se concentreze în principal asupra procesului de reformă structurală, administrativă şi economică. Adoptarea monedei unice (preconizată pentru anul 2014) nu poate fi decât etapa finală în ceea ce a fost şi va rămâne un lung proces de integrare economică.

Intreprinderile româneşti beneficiază de unele din avantajele legate de crearea monedei euro. Intreprinderile româneşti care fac comerţ cu mai multe ţări din UE suportă, datorită monedei unice, taxe financiare reduse: costurile de conversie asociate utilizării masive ale unei aceleiaşi monede sunt în mod evident mai puţin ridicate decât cele asociate unei utilizări de 12 monede diferite.

Crearea monedei unice EURO aduce în Europa un supliment de creştere, pentru că el oferă noi oportunităţi întreprinderilor exportatoare. Din păcate însă, s-a constatat că fluctuaţiile valutare pot avea şi efecte negative asupra exportatorilor. Intreprinderile Mici şi Mijlocii de la noi trebuie să abordeze problematica legată de trecerea la EURO în 2 moduri:

1) ca o constrângere externă – având ca obiect reducerea costurilor şi timpul de adaptare; 2) ca pe o provocare tehnică – necesitând îmbunătăţirea organizării întreprinderii.

Multe firme, mai ales cele mici şi mijlocii, percep trecerea la euro ca o constrângere sau un proces generator de costuri suplimentare. In această privinţă, se cuvine să evidenţiez că, conform cercetărilor întreprinse, doar o firmă de mărimi


reduse din patru, la ora actuală, a făcut deja un demers practic în a calcula şi evidenţia exact efectele introducerii euro asupra operaţiunilor sale.

Cu cât întreprinderile vor întârzia mai mult în pregătirea pentru moneda unică, cu atât mai mari vor fi costurile de adaptare la care vor trebui să facă faţă. Invers, o bună pregătire şi din timp, le-ar permite organizaţiilor să beneficieze de o serie de avantaje.

a) Avantajele euro pentru companiile mici şi mijlocii In prezent, IMM-urile ezită să folosească mai multe devize datorită

fluctuaţiilor monetare. Ele dispun foarte rar de mijloace eficiente de a se apăra împotriva riscurilor de schimb valutar. De aceea, uneori ele renunţă să stabilească relaţii comerciale în afara frontierelor naţionale. Cu euro, întreprinderile pot beneficia de o zonă monetară stabilă, liberă de constrângeri monetare, în interiorul căreia devalorizările competitive nu vor mai exista.

Inexistenţa în viitor a cheltuielilor de schimb valutar în interiorul zonei euro, ca şi a cheltuielilor cu operaţiunile de acoperire a riscului valutar ar trebui să permită IMM-urilor accesul la noi pieţe naţionale din UEM, ajungându-se treptat la o veritabilă ,,piaţă unică internă". Tot introducerea euro ar oferi micilor întreprinzători şi noi perspective comerciale, avantajoase atât în ceea ce priveşte exportul, aprovizionările cât şi investiţiile; trecerea la euro antrenează o creştere a transparenţei preţurilor, de care va profita fiecare întreprindere. Va fi mai uşor de pătruns în celelalte ţări comunitare, iar IMM-urile, care până nu demult îşi limitau activităţile la cadrul naţional, vor putea uşor să acceadă la pieţe străine din UE.

Circuitele de aprovizionare vor putea fi modificate pentru a se ţine cont de diferenţele de preţ care apar acum mult mai clar. In această privinţă, chiar şi micile întreprinderi neimplicate în comerţul internaţional vor solicita furnizorilor lor să reflecte în preţuri economiile realizate în urma introducerii monedei unice. In plus, firmele vor beneficia de pe urma euro şi pe plan financiar. Băncile vor putea oferi aceleaşi servicii financiare pentru ansamblul zonei euro, ceea ce se traduce în surse de finanţare mai diversificate şi mai atractive pentru companii.

La fel de adevărat este însă şi că euro va antrena costuri de adaptare pentru întreprinderi, limitate totuşi în timp, care se vor estompa pe termen lung datorită avantajelor mult mai mari ale unei monede unice. O serie de voci de pe scena politică românească sunt mai puţin optimiste în ceea ce priveşte viitorul firmelor de după adoptarea monedei unice. Aceştia apreciază că nici jumătate din firmele existente la ora actuală pe piaţă nu vor putea supravieţui după adoptare.

b) Pregătirea pentru euro Pentru a putea beneficia însă de toate aceste avantaje, întreprinderile trebuie

să se pregătească, întrucât trecerea la euro nu este numai o schimbare de ordin pur tehnic ci implică o serie de mutaţii la nivelul firmei, atât în cadrul departamentului informatic şi contabil cât şi comercial, financiar, de marketing şi de personal.

Intr-o primă etapă trebuie creată o structură care să evalueze procesul de trecere la moneda euro, să se obţină informaţii adecvate referitoare la acest proces. Intr-o a II-a etapă poate fi utilă prevederea unui buget pentru a face faţă costurilor de adaptare şi pentru a începe luarea măsurilor pentru sensibilizarea şi educarea personalului.

Formarea personalului nu trebuie să fie neglijată, întrucât euro va constitui pentru fiecare un nou sistem de referinţă. In acest sens, indicarea salariilor în


moneda naţionala şi în euro poate fi practicată de către întreprindere.

Dacă salariaţii sunt în contact direct cu publicul (cum este cazul distribuţiei) un efort deosebit de formare şi educare a acestuia ar trebui luat în calcul, întrucât prin apropierea de cetăţeni, micii comercianti joacă un rol determinant în acceptarea euro de către aceştia. De asemenea, şi alte măsuri vor trebui luate de către IMM care doresc să utilizeze euro pentru modificarea strategiei lor comerciale. Noi liste de preţuri vor trebui stabilite căci simpla aplicare a ratei fixe de conversie poate da naştere la preţuri nesatisfăcătoare din punctul de vedere al marketingului. In anumite cazuri, se poate prefera modificarea mărimii, greutăţii sau conţinutului unui produs astfel încât să se fixeze preţuri mai ,,adaptate" (preţuri rotunjite sau preţuri ,,psihologice" de exemplu). In anumite sectoare, va fi necesar să se prevadă pe termen lung noile preţuri pentru noile cataloage de preţuri şi, eventual, adaptarea, tipărirea automatelor de vânzări.

c) Politica Comisiei Europene în sprijinul companiilor mici şi mijlocii Pentru a contracara lipsa de informaţii care caracterizează frecvent

companiile româneşti, au fost create la nivel comunitar, politici de informare specifice, unde rolul principal îl are Comisia Europeană.

Acţiunea CE se traduce prin sprijinul financiar pe care-l acordă în cadrul unor campanii de informare, pentru o serie de iniţiative destinate să sensibilizeze mediul de afaceri românesc la trecerea la euro şi să furnizeze informaţii de ordin practic, elemente care să-i ajute să se pregătească.

In acest sens, Reţeaua Centrelor Euro Info, care dispune de 275 centre în toată Europa, conduce şi ea din 1999 o campanie de informare a firmelor asupra monedei euro. Au fost susţinute numeroase seminarii, sesiuni de comunicări, au fost scrise broşuri, pagini de Internet sau fişiere electronice. Multe dintre aceste iniţiative merg mult peste simpla informare şi îşi propun pregătirea IMM-urilor faţă de euro.

Comisia Europeană sprijină şi iniţiativele exterioare prin diferite instrumente. In acest sens merită citat în primul rând acţiunea Groupeuro. Acesta este un grup de specialişti, care se ocupă de problema euro, care beneficiază de o informare specifică, actualizată în mod periodic şi care intervin, la invitaţia Comisiei, în sprijinirea întreprinderilor, organizaţiilor profesionale, instituţiilor etc.

Comisia furnizează, de asemenea, şi un sprijin logistic conferinţelor care abordează tema ,,Euro" şi pune la dispoziţie informaţiile necesare, pe suporturi dintre cele mai diverse, inclusiv baze de date interactive, sau pagini de Internet. In perioada următoare, Comisia va dispune şi de planuri - tip de trecere la euro pentru diferite categorii de companii cu o listă prescrisă a acţiunilor de întreprins şi le va pune la dispoziţia acestora.

BIBLIOGRAFIE

1. Bibere O, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999

2. Stolojan T, Integrare şi politici economice europene – suport curs 3. http://www.europa.eu.com 4. http:// www.bnr.ro


90 DE ANI DE LA DESĂVÂRŞIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN – 1918

Lector univ. Dorica BUCUR Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - Braşov

Abstract: This year has been 90 years since The Great Unification that took place in 1918 and fulfilled the United Romania state. In the 27th of March there was the union of Basarabia with the mother country Romania, in the 28th of November at Cernăuţi there was the union of Bucovina with Romania and finally at the 1st of December there was the Great National Assembly in Alba Iulia which fulfilled successfully the union of all Romanian states. The Peace Treaty from Paris that ended the First World War recognized the United Romanian State that was fulfilled by the desire of the people. Nowadays the 1st of December is the National Day of Romania.

Key words: Unire, Basarabia, Bucovina, Transilvania, România.

Înfăptuirea Marii Uniri în 1918, adică încheierea procesului de formare a

statului naţional unitar român, a coincis cu terminarea primului război mondial, dar a fost rezultatul luptei îndelungate şi pline de sacrificii a întregului popor român şi s-a înscris ca unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei noastre naţionale.

Marea Unire reprezintă împlinirea unui deziderat vital şi secular, dar a inaugurat şi o epocă nouă de mari mutaţii economico-sociale şi politice. Actul din 1918 a condus între altele, la crearea pieţei naţionale unice, la constituirea unui cadru complet nou teritorial, politic şi social-economic de dezvoltare a statului şi societăţii româneşti. România “dodoloaţă”, cum o alinta Lucian Blaga, întregită în hotarele sale fireşti cuprindea 295.049 km2 cu 15.541.424 locuitori, faţă de Vechiul Regat, care nu depăşea 137.000 km2 şi circa 7,3 milioane locuitori, fiind astfel a zecea ţară în Europa ca mărime şi a doua în Europa Centrală, în ceea ce priveşte numărul populaţiei, după Polonia, situaţie care se menţine şi în prezent. Provinciile unite cu România, în 1918, Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia aduceau o importantă zestre teritorială, aport apreciabil de populaţie şi substanţiale resurse economice. Astfel, ţara noastră a devenit în noile condiţii istorice, o entitate economică, politică şi culturală capabilă să tindă şi să realizeze o dezvoltare de sine stătatoare.


Aceste împliniri au fost însă posibile datorită sacrificiilor imense, umane şi

materiale din timpul primului război mondial perceput ca război de reîntregire naţională şi voinţei nestrămutate a generaţiilor trecute şi a celei prezente atunci, de desăvârşire a visului naţional.

Pe parcursul desfăşurării defavorabile a războiului, când idealul desăvârşirii unităţii naţionale părea compromis, în Basarabia, Sfatul Ţării şi curentul favorabil unirii cu România proclamă mai întâi autonomia la 2/15 decembrie 1917, formând Republica Democratică Moldovenească, iar la 24 ianuarie/6 februarie 1918 independenţa noii republici, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ.

Paralel cu structurile de putere, organizate în virtutea dreptului la autodeterminare recunoscut de regimul comunist din Rusia, în Basarabia acţionau detaşamente armate aflate sub controlul bolşevicilor şi luptau pentru instaurarea puterii sovietice. Într-un haos total, creat de aceste unităţi armate şi unele ezitări ale unor fruntaşi politici de la Chişinău, trupele române au intrat în Chişinău, iar generalul Ernest Broşteanu, comandantul armatei române, invitat la lucrările Sfatului Ţării a afirmat că rostul prezenţei militare româneşti este exclusiv păstrarea ordinii, fără a se amesteca deloc în politică.

Dezarmarea trupelor sovietice aflate în Basarabia a atras o replică dură din partea guvernului sovietic: la 1 /14 ianuarie 1918 ministrul României la Petrograd, C. Diamandy, şi membrii misiunii militare române au fost arestaţi, iar la 13/26 ianuarie guvernul sovietic a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului naţional precizând: “Rezervele de aur ale României – se arată în declaraţia sovietică – în păstrare la Moscova se declară intangibile pentru oligarhia română. Regimul sovietic îşi ia răspunderea integrităţii acestor rezerve şi le va remite în mâinile poporului român”. (Cum se ştie, această problemă nu este rezolvată nici până azi)

Intensificarea curentului unionist a dus la convocarea pentru 27 martie/ 9 aprilie 1918 la adunarea Sfatului Ţării în vederea proclamării unirii condiţionate cu România. În declaraţia de unire se menţiona “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. În declaraţie sunt menţionate hotărârile Sfatului Ţării de a continua reformele, între care reforma agrară era în mod clar specificată, păstrarea temporară a autonomiei cât şi prevederi care urmăreau să consolideze libertatea şi drepturile câştigate.

După vot, primul ministru, Alex Marghiloman, venit special la Chişinău pentru acest eveniment, a fost invitat în sala de şedinţe a Sfatului Ţării, unde într-o atmosferă de entuziasm şi emoţie a declarat: “În numele poporului român şi al regelui său, M.S. Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una şi nedivizabilă. Să ne înclinăm în faţa geniului rasei noastre, care a permis poporului Basarabiei să-şi păstreze vie, prin veacuri, scânteia care la prima suflare a libertăţii a aprins inimile lor şi să salutăm adânc pe aceşti oameni (din conducerea Republicii Moldoveneşti), care, fără preocupări egoiste, putând să rămână conducătorii unui stat au voit mai bine să fie servitorii unei naţiuni”. Avem să constatăm în aceşti ani că în Republica Moldova conducătorii de azi, au o conduită politică cu totul diferită de cei din 1918.


Atunci, când Sfatul Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu “mama sa, România” ziarul “Sfatul Ţării” descria cum “publicul zguduit de entuziasm, striga «Trăiască România Mare». Deputaţii şi publicul se îmbrăţişau şi se sărutau. Ochii tuturor sunt înrouraţi de lacrimi de bucurie”. Pe stradă, deputaţilor li se aruncau flori, iar mulţimea striga «Trăiască Unirea», «Trăiască România Mare» şi juca «Hora Unirii»”. Era o demonstraţie nemaivăzută până atunci în această provincie, care timp de o sută şase ani se aflase sub dominaţie ţaristă. Unirea a fost salutată pe ambele maluri ale Prutului cu mare entuziasm, iar la Iaşi , în 30 martie/ 12 aprilie a avut loc “Serbarea Unirii”, prilejuită de sosirea delegaţiei basarabe în frunte cu Ion Inculeţ pentru a aduce regelui Ferdinand actul Unirii. Ziarul “România nouă” scria că “deşi era zi de lucru, lumea îşi uitase de treburi şi mii şi mii de oameni alergau de dimineaţă spre gară ca să vadă ceea ce niciodată nu mai văzuse. Pe tot parcursul drumului – steaguri naţionale, ordine şi însufleţire”. Ziarul “România nouă” şi “Ardealul” care apăreau la Chişinău erau editate de inimosul şi energicul transilvănean Onisifor Ghibu, stabilit în martie 1917 la Chişinău, având printre redactori pe foarte tânărul Andrei Oţetea, istoric transilvănean şi el.

Odată cu decretul regal de ratificare a unirii Basarabiei cu România, doi reprezentanţi ai acestei provincii au intrat în guvernul României. Regele Ferdinand menţiona în Mesajul Tornului la şedinţa Camerei Deputaţilor din 4 iunie 1918 “Să mulţumim însă cerului -spune regele- că tocmai în acele ceasuri grele simţul superior al neamului a făcut ca frumosul pământ moldovean rupt din ogorul strămoşesc să se reîntoarcă la Ţara-Mamă şi ca poporul basarabean să se arunce în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă şi încrederea în viitor”.

După desăvârşirea unităţii statale, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care renunţa la unele condiţii din actul de unire, între care autonomia, “fiind încredinţat că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic, este asigurat pe viitor”. În consecinţă el a hotărât să se autodizolve.

În toamna anului 1918, după mai bine de patru ani de la dezlănţuirea sa, prima mare conflagraţie mondială se apropia de final, iar dubla monarhie Austro-Ungară se clătina şi ea din temelii. În atare înprejurări, în provinciile aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina se înregistra o recrudescentă deosebită a măsurilor represive îndreptate împotriva fruntaşilor mişcării naţionale, ca şi a întregii comunităţi româneşti.

Lunile mai – octombrie sunt luni de aspre şi dureroase noi încercări pentru poporul român, dar şi de intense pregătiri politico-diplomatice şi militare în vederea reintrării ţării în război, alături de Aliaţi. În Bucovina care fusese teatru de operaţiuni militare, fiind ocupată de trei ori de trupele ţariste şi recucerită de forţele austro-ungare, prezenţa armatei române a fost de cea mai mare însemnătate.

Procesul de dezagregare a dublei monarhii a descătuşat şi în Bucovina energiile naţionale, deşi aici raportul demografic devenise defavorabil românilor, prin pătrunderea masivă a elementului rutean/ucrainian în decursul anilor. Exista din această cauză pericolul divizării provinciei, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea proiectului. Când grupul celor şase parlamentari români din parlamentul de la Viena s-a transformat în Consiliu, acesta s-a pronunţat în favoarea constituirii unui stat autonom bucovinean în cadrul imperiului federalizat. Obiectivul Consiliului era de a salva unitatea istorico-teritorială a Bucovinei româneşti, ameninţată de intenţia ucrainienilor de a înfiinţa şi ei un stat autonom, care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea ei nordică.


De mare însemnătate în organizarea forţelor româneşti unioniste a fost

ziarul “Glasul Bucovinei” condus de eminentul filolog Sextil Puşcariu, rector la Universitatea din Cernăuţi, originar din Bran. În primul său număr din 22 octombrie 1918 erau fixate obiectivele mişcării naţionale a românilor bucovineni: “Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”. În privinţa unei viitoare uniri cu România, textul menţiona vag: “Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”. În acest spirit s-au desfăşurat la Cernăuţi, “în ziua de 14/27 octombrie 1918, lucrările Adunării Naţionale a românilor, care s-a declarat, în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române” şi a hotărât “unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări româneşti într-un stat naţional independent” în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”. Absenţa unei referiri clare la unirea cu România se explică prin situaţia politică şi militară din acel moment. Puterile Centrale erau încă în război, la Viena se menţinea – oricât de şubredă ar fi fost – o autoritate imperială, iar România se afla sub regimul păcii de la Bucureşti, adică nu putea acţiona liber. Ucrainienii au respins hotărârile Adunării Naţionale româneşti pentru teritoriile unde aceştia erau majoritari. Odată ce destrămarea Autro-Ungariei a devenit un fapt real, ucrainienii, cu concursul lui Aurel Onciul, partizanul împărţirii Bucovinei între români şi ucrainieni, au cerut şi ei reprezentantului Vienei, aflat încă în Bucovina, să le predea puterea.

Confruntat cu primejdia divizării provinciei şi a agresivităţii legiunii ucrainiene, Iancu Flondor a cerut ajutorul guvernului român de la Iaşi. Noul guvern condus de generalul Constantin Coandă, hotărât să acorde tot concursul românilor bucovineni, a ordonat Diviziei 8 infanteriei condusă de generalul I. Zadik să intre în Bucovina. Legiunea ucrainiană s-a retras, iar oştaşii români au fost primiţi cu bucurie. Consiliul Naţional Român, asumându-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărât la 31 octombrie/12 noiembrie 1918 formarea unui guvern în frunte cu Iancu Fondor care a convocat Congresul general al Bucovinei.

În ziua de 15/28 noiembrie 1918 Congresul a votat în unanimitate “unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”. Vestea a fost întâmpinată cu entuziasm de românii adunaţi în Cernăuţi. În piaţa centrală, devenită “Piaţa Unirii”, s-a încins o imensă horă. Un martor ocular declara că “o sărbătoare aşa de mare poate a fost pe timpul lui Ştefan cel Mare, după vreo mare victorie”.

După entuziasmul unei zile istorice, autorităţile bucovinene aveau de realizat integrarea administrativă în Regatul României, unde Ion I. C. Brătianu, revenit la putere, era exponentul inflexibil al politicii de centralizare.

În Transilvania, mişcarea naţională română era cea mai puternică din toate teritoriile locuite de români şi aflate sub stăpânire străină.

În 1918, lupta naţională era condusă de Consiliul Naţional Român Central format din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat creat la Budapesta şi transferat apoi la Arad. De aici a fost coordonată lupta în Transilvania şi Banat, susţinută în parlamentul de la Budapesta, stabilită legatura strânsă cu celelalte forţe patriotice din provinciile deja eliberate, în primul rând cu autorităţile de la Iaşi, cu România liberă şi la Viena unde Iului Maniu şi-a asumat conducerea armatei române staţionată în capitala imperiului. Activitatea


diplomatică susţinută în capitalele europene, îndeosebi la Paris şi în S.U.A., a făcut cunoscută hotărârea românilor de a pune în practică obiectivul mişcării naţionale exprimat lapidar de Iului Maniu: “Separare deplină” de Budapesta. Un rol important în acţiunile revoluţionare din Transilvania l-au avut oştaşii întorşi de pe front. Consiliile locale au preluat conducerea treburilor administrative, iar gărzile naţionale asigurau liniştea şi ordinea publică, în condiţiile de insecuritate, create de atacurile unor cete înarmate maghiare şi a acţiunilor violente cu caracter economic şi social. Acte de violenţă s-au comis şi în zona locuită de secui, unde fruntaşi locali sau simpli locuitori români au fost oribil torturaţi, înainte de a fi executaţi, aşa cum s-a întâmplat şi în anii 1940-1944, sau în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Alegerile pentru Marea Adunarea Naţională au prilejuit o puternică exprimare a spiritului naţional, deputaţii primind mandate (credenţionale), de a vota pentru unirea Transilvaniei cu România.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, oraş încărcat de istorie, din ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au participat 1228 delegaţi, prezidată de bătrânul memorandist Gh. Pop de Băşeşti, adunarea a ascultat mai multe cuvântări (Şt. Cicio Pop, Iuliu Maniu şi alţii) rostite şi primite într-o atmosferă de mare entuziasm, în timp ce în afara clădirii cei peste 100.000 de români, veniţi din toată Transilvania fremătau, în aşteptarea unei decizii care li se părea încă un vis minunat. În rândul acestora se afla şi Lucian Blaga care avea să scrie: “În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul...”.

Declaraţia de la Alba Iulia, citită de Vasile Goldiş, proclama: “Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”. Alte prevederi se refereau la deziderate de ordin economic, politic, social, la cea a autonomiei tranzitorii, confesională, iar o atenţie deosebită a fost acordată viitoarei reforme agrare şi drepturilor muncitorimii.

Hotărârea de la Alba Iulia, încununa Marea Unire din 1918, care a fost şi rămâne pagina cea mai minunată a istoriei româneşti. În aceeaşi zi de 1 decembrie pentru a încheia apoteotic Marea Unire, Bucureştiul trăia un eveniment cu valoare de simbol. Revenirea în capitala ţării a familiei regale şi a celorlalte oficialităţi, în frunte cu regele Ferdinand şi regina Maria, din refugiul de la Iaşi. Drumul suveranilor spre Bucureşti şi manifestările din capitală au fost un triumf.

Astfel, prin hotărârile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia statul naţional unitar era desăvârşit. Ceea ce se ştie mai puţin este că, în lunile următoare, el a trecut printr-o mare primejdie, ale cărei dimensiuni sunt puse în lumină de documentele cercetate în ultimii ani.

Nici Rusia Sovietică, nici Ucraina Sovietică, nici Ungaria Sovietică nu acceptau unirea celor trei provincii româneşti cu Ţara. În 1919 au avut loc incursiuni armate în dreapta Nistrului ale detaşamentelor sovietice, care au pus în dificultate armata română, care după lupte grele a reuşit să elibereze Hotinul, să alunge invadatorii şi să restabilească ordinea.

Situaţia s-a agravat considerabil în Transilvania după instaurarea regimului sovietic în Ungaria, unde, la 21 martie 1919 a fost proclamată “Republica Sfaturilor”


(sovietelor), conducătorul de fapt al noului regim fiind Béla Kun, comunist originar din Transilvania. Republica Sovietică Ungară crea pentru România primejdia de a fi atacată atât din est cât şi din vest, de Armata sovietică şi de cea ungară. Cristian Rakovski, conducătorul comunist al Ucrainei, numit de Lenin, stăruia pentru un atac conjugat sovieto-ungar împotriva României, convins că atacul simultan al celor două Armate Roşii va transforma ţara noastră într-o republică sovietică.

Faţă de ambiguităţile Consiliului Suprem Interaliat de la Paris şi ameninţarea care plana asupra Transilvaniei, ca urmare a prezenţei aramtei ungare în Crişana, Înaltul Comandament român a hotărât să treacă la ofensivă. În ziua de 16 aprilie respingând un atac maghiar, trupele române continuă ofensiva până la Tisa. Concomitent cu aceste lupte, guvernul sovietic de la Moscova a trimis note ultimative guvernului român, cerând imediata evacuare a trupelor române din Basarabia şi Bucovina. Moscova şi Kievul pregăteau astfel intervenţia militară, coordonată cu autorităţile de la Budapesta, destinată să includă România în sistemul republicilor sovietice. La 27 mai, trupele sovietice au trecut Nistrul şi au ocupat Tighina, respinse cu greu pe celălalt mal al acestuia.

Ofensiva forţelor anticomuniste din Rusia, a pus capăt încercărilor de organizare a atacului conjugat sovieto-ungar împotriva României, războiul civil din Rusia fiind mult mai important pentru Lenin şi victoria Armatei Roşii împotriva armatei albilor. La rândul său Béla Kun a sperat, până în ajunul căderii sale, că România poate fi eliminată din luptă prin atacul conjugat sovieto-ungar. Ameninţarea unui război pe două fronturi exista atâta timp cât Budapesta şi Moscova formau o alianţă roşie. La 20 iulie, aramta ungară a deschis focul pe frontul de pe Tisa. După o săptămână de lupte înverşunate, inamicul a fost aruncat peste Tisa. De această dată armata română a înaintat până la Budapesta, unde a intrat la 4 august 1919, de unde guvernul Béla Kun fusese înlăturat cu câteva zile înainte.

Ocuparea Budapestei de către armata română avea, pentru români, o valoare simbolică: era răscumpărarea secolelor de oprimare şi umilinţă îndurate de Transilvania. Jertfa de sânge a armatei române în această campanie s-a ridicat la 188 ofiţeri şi 11.478 soldaţi, sacrificiu adus după încheierea primului război mondial, pentru consfinţirea istoricei hotărâri de la Alba Iulia. După retragerea armatei române din Ungaria şi semnarea tratatului de pace din 4 iunie 1920, pe teritoriul ţării vecine au rămas (potrivit unor surse) cel puţin 200.000 de români, din care azi au mai rămas cca. 15.000-20.000.

Semnarea tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, recunoştea statutul naţional unitar român realizat prin voinţa românilor din toate teritoriile româneşti. Măreţia acestei realizări constă în faptul că, desăvârşirea unităţii naţionale, nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorică a întregii naţiunii române de la care în acest an, noi cei de azi trebuie să aniversăm cei 90 de ani, cu recunoştinţă, şi hotărârea de a readuce România în hotarele ei fireşti.

Ziua de 1 Decembrie a devenit astfel, Ziua Naţională a României.


BIBLIOGRAFIE

1. Constantiniu F., O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002.

2. Scurtu I., Buzatu Gh., Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Ed. Paidea, Bucureşti, 1999.

3. Preda D., Alexandrescu V., Prodan C., În apărarea României Mari, Campania armatei române din 1918-1919, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

4. Boldur V., A., Act al înţelepciunii istorice, În Magazin Istoric, Anul XLII – serie nouă – nr.3(492), martie 2008, pg. 5 - 9.


SIMPLIFICARE ŞI MODERNIZARE ÎN MATERIA DREPTULUI EUROPEAN AL SECURITĂŢII SOCIALE –

MODIFICĂRI PRECONIZATE PRIN REGULAMENTUL NR. 883/2004

Jurist Tudor – Cristian CHIRIŢĂ Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

Abstract: Since the provisions of Regulation (EEC) No. 1408/71 on the application of social security schemes to employed persons, to self-employed persons and to members of their families moving within the Community were amended a lot of times to put them along with the judgements of the European Court of Justice, there was a serious need for a new regulation in this area. Regulation (EC) No 883/2004 was the first step of a process aimed at modernising and simplifying EU rules on the coordination of the national social security systems. Such rules are intended to allow EU citizens to move freely within Europe, while maintaining their social rights and expectations (health, pensions, unemployment protection, etc.).

Key words: drept european, securitate socială, Regulamentul nr. 883/2004,

coordonare, simplificare

Sistemele de securitate socială reprezintă o parte intrinsecă a liberei circulaţii a lucrătorilor în Uniunea Europeană. O repartizare inegală între statele membre a drepturilor şi beneficiilor conferite de aceste sisteme poate afecta piaţa comună prin intermediul taxelor impuse comerţului şi industriei, taxe care impietează asupra capacităţii de a concura liber. Pe de altă parte, inegalitatea sistemelor de securitate socială poate constitui un obstacol semnificativ în calea liberei circulaţii a forţei de muncă, deoarece lucrătorii ar fi mai puţin interesaţi să îşi caute de lucru în alt stat membru, unde angajarea presupune pierderea unor drepturi sau beneficii.

Baza legală a prevederilor referitoare la securitatea socială acordată lucrătorilor migranţi o constituie art. 51 al Tratatului Comunităţilor Europene, care conferă Consiliului prerogativa de a hotărî în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptarea în domeniul securităţii sociale a măsurilor necesare pentru instituirea


liberei circulaţii a lucrătorilor, în special prin introducerea unui sistem prin care să se asigure lucrătorilor migranţi şi persoanelor aflate în întreţinerea acestora, pe de o parte, cumulul tuturor perioadelor luate în considerare în diferitele legislaţii interne, în vederea obţinerii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora, dar şi plata prestaţiilor către persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.

Prevederile legale comunitare în vigoare care dau efect principiilor prevăzute de art. 51 se găsesc în Regulamentele nr. 1408/71 şi 574/72, amendate de numeroase ori de-a lungul timpului, ca urmare a hotărârilor Curţii Europene de Justiţie şi a modificărilor intervenite în legislaţiile naţionale. Regulamentul nr. 1408/71 conţine dispoziţii materiale referitoare la securitatea socială acordată lucrătorilor migranţi, în vreme ce Regulamentul nr. 574/72 stabileşte procedurile pentru operarea şi interrelaţionarea între sistemele naţionale de securitate socială. Datorită faptului că prevederile acestor regulamente au fost extinse şi au devenit tot mai complexe, înlocuirea, odată cu modernizarea şi simplificarea lor a devenit absolut necesară, astfel că a fost adoptat Regulamentul nr. 883/2004 reprezentând o versiune a Regulamentului nr. 1408/71, adaptată noilor realităţi. Pe 21 decembrie 1998, Comisia Europeană a transmis o propunere de regulament Consiliului, care a emis pe 26 ianuarie 2004 o opinie comună, urmată la 20 aprilie 2004 de poziţia Parlamentului European, astfel încât noul text – Regulamentul nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială – a fost definitiv acceptat de către Consiliu prin decizia sa din 26 aprilie 2004. Totuşi noul act normativ comunitar nu este de imediată aplicare, depinzând de adoptarea unui nou regulament de aplicare, care va înlocui Regulamentul nr. 574/72. O propunere în acest sens a fost adoptată de Comisie la 31 ianuarie 2006, fiind de aşteptat ca cele două Regulamente să intre în vigoare în anul 2009.

O primă modificare substanţială vizează sfera persoanelor cărora prevederile comunitare le sunt aplicabile. Prezentul Regulament conţine o listă exhaustivă a acestora, ce include lucrătorii, persoanele care desfăşoară o activitate independentă, studenţii, membrii de familie, rudele supravieţuitoare care sunt cetăţeni ai statelor membre, precum şi apatrizii şi refugiaţii care trăiesc pe un teritoriu unde se aplică sau s-a aplicat sistemul unuia sau mai multor state membre, membrii de familie şi rudele supravieţuitoare ale acestora. Noul Regulament nu conţine o listă exhaustivă a persoanelor cărora li se aplică şi extinde scopul personal pentru a acoperi toţi cetăţenii statelor membre, precum şi apatrizii şi refugiaţii care trăiesc în unul dintre statele membre şi cărora le este sau le-a fost aplicabil un sistem de securitate socială al unuia sau mai multor state membre, membrii de familie ai acestora şi rudele supravieţuitoare. Aceasta înseamnă că persoanele care nu aparţin populaţiei active, dar care fac obiectul anumitor aspecte ale sistemelor de securitate socială şi care îşi exercită dreptul la libertatea de circulaţie, pot beneficia de drepturi decurgând din noua reglementare. Începând cu 1 iunie 2003, dispoziţiile Regulamentelor nr. 1408/71 şi 574/72 au fost aplicabile şi cetăţenilor statelor terţe, care îşi aveau reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru. În ceea ce priveşte Danemarca, Islanda, Norvegia, Liechtenstein şi Elveţia, extinderea scopului personal la cetăţenii statelor terţe nu a fost aplicabilă. Din acest motiv, şi noua reglementare a menţinut expresia „cetăţeni ai statelor membre”, ceea ce face ca, în afara statelor


menţionate, şi aceasta să fie aplicabilă cetăţenilor statelor terţe1. Prevederile diferenţiate pentru lucrătorii din transporturi, funcţionarii publici şi personalul misiunilor diplomatice şi consulare au fost eliminate, făcând ca aceleaşi principii generale să fie valabile pentru diferite grupuri profesionale.

Noul Regulament a adoptat o listă exhaustivă a ramurilor de securitate

socială cărora le este aplicabil. Scopul material a fost al reglementării în vigoare a fost extins, şi va include şi pensiile anticipate şi alocaţiile de paternitate corespunzătoare alocaţiilor de maternitate.

Regulile de determinare a legislaţiei aplicabile prevăzute de Regulamentul nr. 1408/71 au efect exclusiv, ceea ce înseamnă că doar un singur sistem de securitate socială al unui stat membru se poate aplica la un moment dat. Regula admite însă două excepţii. În primul rând, dacă o persoană este angajată ca lucrător într-un stat membru şi desfăşoară activităţi independente în alt stat membru, în unele situaţii prevăzute de Anexa nr. VII, este totuşi posibil să fie aplicabil mai mult de un sistem. Pe baza prevederilor noului regulament, nu va mai fi posibil ca unei persoane să i se aplice două sisteme în acelaşi timp, ceea ce face ca prevederile Anexei nr. VII să nu mai fie operaţionale. A doua excepţie viza funcţionarii publici, cărora, în anumite situaţii, puteau să li se aplice două sisteme, prevedere ce a fost, de asemenea, eliminată în noul act normativ. Pe baza dispoziţiilor tranzitorii ale acestuia, persoana căreia îi este aplicabil mai mult de un sistem de securitate socială, conform dispoziţiilor actuale, îi vor rămâne aplicabile acele sisteme şi după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 883/2004, atâta timp cât situaţia sa rămâne neschimbată şi persoana în cauză nu alege să-i fie aplicabil sistemul stabilit în virtutea noului Regulament.

În prezent, principiul aplicabil persoanelor care au încetat să mai fie active este că acestea se supun sistemului statului de reşedinţă, atunci când nu mai sunt asiguraţi prin sistemul statului unde au lucrat. Noul regulament clarifică poziţia acestor persoane, astfel încât persoanele care beneficiază de o prestaţie prin prisma faptului că sunt lucrători sau desfăşoară o activitate independentă (de exemplu o prestaţie pentru boală sau un ajutor de şomaj), vor fi considerate persoane active profesional şi li se va aplica sistemul statului unde lucrează. Persoanele care beneficiază de alocaţii pentru incapacitate de muncă, pensii pentru limită de vârstă sau de supravieţuitor, prestaţii pentru accidente de muncă sau boli profesionale sau care necesită tratament pentru o durată nedefinită, vor fi considerate inactive şi le va fi aplicabil sistemul din statul unde îşi au reşedinţa.

După cum am văzut, în prezent, perioada maximă de detaşare pentru lucrători sau persoane care desfăşoară activităţi independente este de 12 luni, putând fi extinsă la 24 luni, în cazul în care detaşarea se prelungeşte datorită unor circumstanţe ce nu puteau fi prevăzute. În noul regulament, această regulă a fost făcută mai puţin restrictivă, perioada maximă de detaşare pentru lucrători sau persoane care desfăşoară activităţi independente fiind limitată la 24 luni, însă nu mai există posibilitatea de prelungire. Mai mult, posibilitatea pentru statele membre de a deroga de la regula perioadei maxime de detaşare, conform art. 17, a fost menţinută. Condiţiile de detaşare, au fost adaptate în noul regulament pentru a fi în concordanţă

1 Nele de Brabandere, Simplification and Modernisation of EC Regulation No. 1408/71 în Expat News, No. 9/2004, p.11.


cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, astfel încât un angajator poate detaşa lucrători, doar dacă desfăşoară în mod normal activităţi în statul unde intenţionează să detaşeze.

Conform Regulamentului nr. 1408/71, o persoană este îndreptăţită să primească asistenţă medicală de urgenţă necesară, atunci când se află pe teritoriul unui alt stat membru decât statul competent. Caracterul urgent al asistenţei medicale nu este solicitat în anumite cazuri, de exemplu, pentru persoanele asigurate şi membrii lor de familie care îşi au reşedinţa pe teritoriul celuilalt stat din motive profesionale sau pentru pensionari. În noua reglementare, această distincţie a fost eliminată. Condiţia caracterului de urgenţă al asistenţei medicale în timpul sejurului pe teritoriul altui stat membru a fost îndepărtată, fiind suficient ca asistenţa medicală să fie necesară.

Un lucrător transfrontalier activ poate beneficia de tratament medical, atât în statul de reşedinţă, cât şi în statul unde îşi desfăşoară activitatea, fără a fi nevoie de acordul instituţiei competente. Membrii de familie ai acestor lucrători sunt îndreptăţiţi la tratament medical în statul în care se află, doar atunci când există un acord între instituţiile statelor implicate sau dacă instituţia competentă şi-a dat anterior acordul, cu excepţia situaţiilor de urgenţă. Comisia a dorit însă să extindă dreptul de opţiune al lucrătorilor transfrontalieri existent în actuala reglementare şi la membrii de familie ai acestora şi la lucrătorii transfrontalieri pensionaţi, propunere întâmpinată iniţial cu rezistenţă din partea unor state membre. Compromisul materializat în noul regulament lasă la latitudinea statelor membre să decidă dacă conferă acest drept de opţiune categoriilor de persoane mai sus menţionate. Belgia, Luxemburg, Franţa şi Germania au decis să acorde dreptul de opţiune pentru ambele categorii, însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul Olandei1. Dreptul de opţiune al lucrătorului transfrontalier pensionat este însă condiţionat în Regulamentul nr. 883/2004 de cerinţa ca persoana să fi lucrat ca lucrător frontalier timp de cel puţin doi ani, în ultimii cinci ani înainte de a beneficia de pensia pentru limită de vârstă sau pentru incapacitate de muncă. O condiţie similară este impusă membrilor de familie ai unui fost lucrător transfrontalier sau rudelor supravieţuitoare ale acestuia. Mai mult, noul act normativ acordă lucrătorului transfrontalier pensionat dreptul de a continua tratamentul medical în statul unde şi-a desfăşurat activitatea, dacă respectivul tratament a început înainte de pensionare. De acest drept nu beneficiază lucrătorii transfrontalieri aflaţi în şomaj.

Pentru calcularea beneficiilor pentru invaliditate, Regulamentul nr. 1408/71 face distincţie între sistemele bazate pe risc şi cele bazate pe contribuţie. Acesta prevede că o persoană care a fost asigurată doar în sisteme bazate pe risc, este îndreptăţită să beneficieze de prestaţii conform legislaţiei statului membru unde era asigurată în momentul când a intervenit incapacitatea de muncă. Persoanele care au fost asigurate în cel puţin un stat membru cu sisteme bazat pe contribuţie, beneficiază de un drept la prestaţie pro rata, din fiecare stat membru, proporţional cu perioada de timp cât a fost asigurată în acel stat. În noua reglementare, principiul este că prestaţia pentru incapacitate se calculează conform sistemului bazat pe contribuţie. Statele membre pot totuşi să opteze pentru un calcul conform unui sistem bazat pe risc, printr-o declaraţie cuprinsă în Anexa nr. VI, însă Belgia, Olanda sau Franţa (state membre cu sisteme bazate pe risc) au decis să nu folosească

1 Nele de Brabandere, op. cit., p.13.


această facilitate. Aceasta face ca un lucrător din Belgia să beneficieze de prestaţii pro rata, chiar dacă anterior a lucrat în Franţa sau Olanda. Noua reglementare va conduce la o distribuţie mai justă a costurilor prestaţiei, însă nu pare să creeze o simplificare majoră pentru beneficiar1.

În prezent, prevederile privind prestaţiile pentru şomaj se aplică doar lucrătorilor, însă, în viitor, acestea vor fi extinse şi la persoanele care desfăşoară o activitate independentă şi se află în şomaj, adică acele persoane care au fost asigurate împotriva acestui risc. Noua reglementare a păstrat perioada de trei luni pentru căutarea unui loc de muncă în alt stat membru cu menţinerea beneficiilor pentru şomaj. Mai mult, a fost prevăzută posibilitatea pentru instituţiile competente ale statelor membre de a prelungi cu trei luni durata plăţii beneficiului în alt stat membru.

Regulamentul nr. 883/2004 modifică şi regulile referitoare la alocarea prestaţiilor de şomaj şi cele referitoare la disponibilitatea pentru muncă, pentru persoanele aflate în şomaj care, în timpul ultimei perioade de angajare, au domiciliat în alt stat membru decât cel competent, însă condiţiile pentru aplicarea acestor noi dispoziţii vor trebui definite prin regulamentul de aplicare. Astfel, o persoană aflată în şomaj total se poate înregistra nu doar la autoritatea competentă din statul de reşedinţă, ci poate alege să facă acest lucru în statul unde a fost ultima dată angajată. Conform noilor prevederi, acest stat trebuie să ramburseze către statul de reşedinţă prestaţia plătită pentru primele trei luni (perioadă ce poate fi extinsă până la cinci luni), însă statele se pot angaja să renunţe la regula rambursării. Un lucrător care nu este transfrontalier şi se află în şomaj total şi care nu revine în statul de reşedinţă este îndreptăţit la ajutorul de şomaj în statul unde a fost angajat. În noua reglementare, dreptul necondiţionat de a alege între statul de reşedinţă şi cel de muncă, aşa cum este acesta este prevăzut de regulamentul în vigoare, a fost eliminat pentru lucrătorii care nu sunt transfrontalieri şi se află în şomaj total, dreptul la prestaţii pentru şomaj al acestei categorii fiind legat de domiciliul actual.

Pe baza prevederilor noului regulament, este posibil şi transferul prestaţiilor de pensie anticipată într-un alt stat membru, însă nu este prevăzută şi o cumulare a perioadelor de asigurare din diferite state membre, în această materie.

La 31 ianuarie 2006, Comisia a adoptat o propunere de regulament de aplicare a Regulamentului nr. 883/2004, care va înlocui Regulamentul nr. 574/72. Această propunere defineşte procedurile practice ce vor trebui îndeplinite de instituţiile statelor membre, precum şi de cetăţenii europeni, în aplicarea noilor norme de securitate socială, de exemplu care sunt paşii de urmat în solicitarea plăţii unei pensii, care este modul în care instituţiile schimbă informaţii pentru a se asigura deplina luare în considerare a carierei persoanei asigurate, cum este definită rezidenţa etc. Majoritatea prevederilor urmăresc o eficientizare a cooperării între instituţiile statelor membre, în vederea facilitării procedurilor pentru persoanele asigurate şi reducerii timpului necesar instituţiilor pentru a procesa informaţiile şi a soluţiona cazurile ce exced graniţele unui singur stat membru. Se urmăreşte, astfel, crearea unei reţele europene pentru securitate socială, în care instituţiile implicate în aplicarea regulamentului vor schimba între ele electronic toate datele necesare pentru determinarea şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor, prin intermediul unui „punct de acces” creat de fiecare stat membru. Orice document emis de către o

1 Nele de Brabandere, op. cit., p.13.


instituţie va trebui acceptat de către celelalte instituţii, pe principiul încrederii reciproce, şi, mai mult, în cazul unor ambiguităţi, se va face o aplicare provizorie a legislaţiei şi o plată provizorie a prestaţiilor. Nu în ultimul rând, deoarece sistemele de securitate socială acoperite de Regulamentul nr. 883/2004 se bazează pe solidaritate între toate persoanele asigurate, noul regulament de aplicare creează mecanisme care să asigure o mai eficientă recuperare a prestaţiilor nedatorate sau a contribuţiilor neplătite.

În concluzie, putem afirma că adoptarea Regulamentului nr. 883/2004 a reprezentat un prim pas al procesului ce vizează modernizarea şi simplificarea regulilor Uniunii Europene în materia coordonării sistemelor naţionale de securitate socială, reguli ce vor permite cetăţenilor europeni să circule liber pe teritoriul statelor membre, menţinându-şi în acelaşi timp drepturile de securitate socială dobândite precum şi cele la care vor avea dreptul, în special cele legate de sănătate, pensii şi protecţie împotriva şomajului.

BIBLIOGRAFIE

1. Barnard, Catharine, EC Employment Law, ediţia a II-a, Ed. Oxford University

Press, New York, 2000. 2. Constantin, Valentin (coord.), Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii

Europene, ediţia a II-a, Polirom, Iaşi, 2002. 3. De Brabandere, Nele, Simplification and Modernisation of EC Regulation No.

1408/71 în Expat News, No.9/2004. 4. Pennings, Frans, Introduction to European Social Security Law, ediţia a IV-a, Ed.

Intersentia, Antwerp/Oxford/New York, 2003 5. Voiculescu, Nicolae, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Ed.

Rosetti, Bucureşti, 2003 6. Watson, Philippa, Social Security Law of the European Communities, Ed. Mansell

Publishing, Londra, 1980. 7. White, Robin, EC Social Security Law, Pearson Education Limited, Harlow,

1999.


REGLEMENTAREA BENEFICIILOR DE INVALIDITATE ŞI A PRESTAŢIILOR PENTRU ACCIDENTE DE MUNCĂ ŞI

BOLI PROFESIONALE ÎN DREPTUL EUROPEAN AL SECURITĂŢII SOCIALE

Jurist Tudor-Cristian CHIRIŢĂ Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

Abstract: The rules regarding the benefits for disability as well as the benefits for labour accidents and professional diseases for people who used to work in more than one member state of the European Union, are provided for in the Regulation (EEC) No. 1408/71 on the application of social security schemes to employed persons, to self-employed persons and to members of their families moving within the Community. These benefits are considered long-term benefits and because of the different nature of the social security systems in the member states need special coordination provisions.

Key words: securitate socială, Regulamentul nr.1408/71, beneficii,

invaliditate, accidente de muncă Având în vedere natura foarte diferită a sistemelor de securitate socială din

statele membre ale Uniunii Europene, priorităţile diferite în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare ale statelor, precum şi natura complexă şi tehnică a dreptului naţional al securităţii sociale, nu s-a încercat armonizarea la nivel comunitar a acestuia, încă de la început, urmărindu-se coordonarea diverselor legislaţii naţionale, astfel încât sistemele legislative naţionale să rămână distincte. Astfel, statele membre rămân responsabile pentru determinarea regulilor în legătură cu dreptul sau obligaţia de asigurare, finanţarea sistemelor de asigurare, condiţiile pentru afiliere, dreptul la prestaţii, precum şi nivelul acestora. Totuşi, orice caracteristici ale acestor sisteme care pot avea efecte negative asupra lucrătorilor ce traversează frontierele naţionale trebuie amendate de către statele membre.

În cadrul Regulamentului nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariaţi şi cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii, există două abordări distincte privind acordarea beneficiilor de invaliditate în statele membre, ceea ce complică regulile generale de


coordonare cuprinse în capitolul 2 al Titlului III din acest act normativ. În unele state membre (de exemplu în Belgia, Franţa, Irlanda, Spania, Olanda, Marea Britanie) cuantumul pensiei de invaliditate se determină conform unor grile fixe şi nu are legătură cu durata perioadei de asigurare, ceea ce face ca în astfel de sisteme beneficiarul să aibă nevoie de îndeplinirea unei perioade minime de asigurare atunci când survine invaliditatea, iar dreptul la pensie poate fi pierdut în cazul în care există o întrerupere între momentul îndeplinirii perioadei de asigurare şi momentul când intervine starea de invaliditate. În alte state (Austria, Germania, Italia, Portugalia), pensiile de invaliditate sunt calculate asemănător pensiilor pentru limită de vârstă, cuantumul pensiei variind în funcţie de durata perioadei de asigurare. Acestor reguli li se adaugă şi faptul că, în unele sisteme, de ambele tipuri, cuantumul depinde şi de gradul de dizabilitate. În plus, în unele state, există sisteme generale şi speciale, ultimele intrând sub incidenţa art. 38 alin. 2 al Regulamentului. Aceste sisteme se referă la tipuri speciale de relaţii de muncă şi solicită împlinirea unei perioade de muncă sau a unei perioade specifice de asigurare în acel tip de relaţie de muncă.

În consecinţă, regulile de coordonare din acest domeniu trebuie să pună de acord interacţiunea între sisteme diferite cu reguli diferite de acordare a dreptului, ceea ce face din coordonarea prestaţiilor de invaliditate un domeniu destul de sensibil. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, care interpretează aceste reguli, este relativ redusă şi încearcă să acopere mai mult probleme tehnice. Totuşi, majoritatea acestor prestaţii pot fi transferate, chiar dacă există unele prestaţii prin care se oferă ajutor celor incapabili de muncă clasificate ca prestaţii speciale non-contributorii, care nu pot fi transferate în alt stat membru.

Atunci când persoanele în cauză au fost supuse doar unor sisteme din prima categorie, devine aplicabil art. 39 al Regulamentului, care desemnează ca stat competent statul unde a intervenit incapacitatea de muncă urmată de invaliditate, însă instituţia competentă trebuie să ţină cont, atunci când este cazul şi de prevederile art. 38. În astfel de cazuri, prestaţia este disponibilă doar de la instituţia competentă, conform legislaţiei pe care o aplică. Totuşi, dacă o persoană nu este îndreptăţită la beneficii de invaliditate conform legislaţiei instituţiei competente astfel determinată, acea persoană poate primi prestaţiile la care are dreptul conform legislaţiei altui stat membru. Art. 38 alin. 1 al Regulamentului prevede cumularea perioadelor de asigurare sau de rezidenţă, atunci când astfel de condiţii sunt solicitate pentru acordarea beneficiului. Impactul cumulării în acest context a fost ilustrat în cazul Moscato1, în care legislaţia olandeză privind dreptul la beneficii de invaliditate prevedea că, dacă o cerere pentru un astfel de beneficiu este făcută în termen de 6 luni de când persoana în cauză a devenit asigurată şi poate fi dovedit că era destul de previzibil la începutul acestei perioade că invaliditatea ar putea interveni, beneficiul poate fi refuzat. Reclamantul începuse să lucreze în luna noiembrie 1987, încetase munca, datorită unor probleme psihologice în februarie 1988, însă i s-a refuzat dreptul la beneficiul de invaliditate în Olanda, pe motiv că apariţia stării de invaliditate putea fi prevăzută la momentul la care începuse să lucreze. Totuşi, acesta fusese asigurat conform legislaţiei belgiene, începând din februarie 1985, astfel că, odată cu cumularea perioadelor de asigurare, reclamantul era îndreptăţit să fie tratat ca şi cum ar fi fost asigurat în Olanda pentru întreaga

1 Hotărârea Curţii de Justiţie Europene din 26 octombrie 1995, în cazul C-481/93 R. Moscato vs. Bestuur van de Nieuwe Algemene Bedrijfsvereniging [1995] ECR p. I-3525.


perioadă, iar autorităţile olandeze nu s-au mai putut prevala de regula conform căreia prestaţia putea fi refuzată întrucât perioada de asigurare a fost mai mică de şase luni, iar starea de invaliditate era previzibilă.

Atunci când este în discuţie dreptul la o prestaţie conform unor sisteme generale, regulile privind cumularea se extind atât la sistemele generale cât şi la cele speciale, însă atunci când este în discuţie dreptul la o prestaţie conferit de un sistem special, cumularea este permisă doar cu alte sisteme speciale corespondente. Atunci când se plătesc suplimente pentru membrii de familie, domiciliul acestora este considerat ca fiind pe teritoriul statului competent. Art. 38 alin. 5 conţine dispoziţii pentru recuperarea a ce rezultă din suprapunerea beneficiilor, iar art. 38 alin. 6 prevede că dreptul la prestaţii de invaliditate al persoanelor aflate în şomaj total va fi determinat conform legislaţiei statului în care aceştia domiciliază.

Regula de bază în cazul persoanelor care, fie au fost supuse legislaţiei unor state cu sisteme din cea de-a doua categorie, fie legislaţiilor de ambele tipuri, este aceea că dreptul se determină aplicându-se regulile din capitolul 2 al Titlului III, care guvernează pensiile pentru limită de vârstă. Aceasta este o consecinţă logică a faptului că, în cadrul sistemelor din cea de-a doua categorie, pensiile de invaliditate sunt determinate în principal în acelaşi mod ca şi pensiile pentru limită de vârstă, adică prin crearea de-a lungul timpului a unui istoric al contribuţiilor, care îi conferă beneficiarului dreptul la o pensie de invaliditate proporţională cu contribuţiile plătite. În anumite cazuri, aceasta va rezulta în acordarea unei pensii separate pentru fiecare dintre statele în care contribuţia necesară pentru acordarea pensiei este atinsă. Art. 40 alin. 4 prevede totuşi că decizia luată cu privire la gradul de invaliditate de către autorităţile altui stat membru va fi considerată ca decizie a autorităţii competente, cu condiţia să existe concordanţă între legislaţiile statelor implicate conform Anexei V a Regulamentului.

Art. 40 alin. 2 prevede că o persoană al cărei drept este guvernat de art. 40, deoarece a fost supus unor sisteme de ambele tipuri, iar incapacitatea de muncă a intervenit cât timp a fost supus unui sistem din prima categorie, să se înscrie pentru determinarea dreptului în prevederile art. 37, atunci când sunt îndeplinite trei condiţii: a) satisface condiţiile prevăzute de legislaţia acelui stat fără a se lua în considerare perioadele de asigurare din statele cu sisteme din cea de-a doua categorie; b) nu satisface condiţiile pentru a beneficia de pensie de invaliditate conform unui sistem din cea de-a doua categorie; c) nu are pretenţii la pensie pentru limită de vârstă.

Art. 40 alin. 3 se referă la acele persoane al căror drept este determinat de un sistem din prima categorie, cu toate că acestea au fost supuse de-a lungul timpului ambelor sisteme, atunci când acordarea beneficiului de invaliditate este condiţionată de primirea anterioară a unor prestaţii în bani pentru boală sau de incapacitate de muncă, pentru o anumită perioadă.

Pentru o mai clară înţelegere a regulilor de acordare a beneficiilor de invaliditate, acestea pot fi transpuse în următorul tabel, care ilustrează posibilele situaţii ce pot apărea în practică:


Solicitantul este asigurat într-un singur stat.

Este îndreptăţit la beneficii de invaliditate calculate conform legislaţiei acelui stat.

Solicitantul este asigurat în mai mult de un stat, unde cuantumurile beneficiilor de invaliditate sunt determinate de durata perioadelor de asigurare.

Este îndreptăţit la beneficii de invaliditate din partea fiecărui stat conform perioadelor de asigurare; modalitatea de calcul este aceiaşi ca şi în cazul pensiilor pentru limită de vârstă.

Solicitantul este asigurat în mai mult de un stat unde cuantumurile beneficiilor de invaliditate sunt independente de durata perioadelor de asigurare.

Este îndreptăţit la beneficii de invaliditate din partea statului unde a devenit invalid (chiar dacă acesta este mai redus decât beneficiile plătite în oricare dintre celelalte state unde solicitantul a fost asigurat).

Solicitantul este mai întâi asigurat într-un stat unde cuantumul beneficiului de invaliditate depinde de durata perioadelor de asigurare şi apoi în alt stat unde cuantumul beneficiului de invaliditate este independent de durata perioadei de asigurare.

Este îndreptăţit la un beneficiu de invaliditate din partea primului stat conform duratei perioadelor de asigurare şi la un beneficiu de invaliditate din partea celui de-al doilea stat care poate fi redus, pentru a ţine cont de beneficiul primit din partea primului stat.

Solicitantul este mai întâi asigurat într-un stat unde cuantumul beneficiului de invaliditate este independent de durata perioadei de asigurare şi apoi în alt stat unde cuantumul beneficiului de invaliditate depinde de durata perioadelor de asigurare.

Este îndreptăţit la un beneficiu de invaliditate din partea primului stat şi un beneficiu de invaliditate din partea celui de-al doilea stat, conform perioadelor de asigurare.

În unele situaţii, cuantumul acestui tip de pensie poate fi dependent de

gradul de invaliditate al solicitantului, aşa cum prevede art. 41. Atunci când persoana în cauză suferă o agravare a gradului de invaliditate, însă rămâne sub incidenţa legislaţiei unui singur stat membru, acel stat va trebui să acorde beneficii conform propriei legislaţii. În cazul în care persoana s-a aflat sub incidenţa legislaţiei mai multor state, statul competent este determinat fie prin aplicarea art. 37 alin.1, fie a art. 40 alin. 1 sau alin. 2, în funcţie de situaţie, însă art. 41 alin. 1 lit. c garantează că cuantumul total al beneficiului nu va fi redus.

Art. 43 al Regulamentului nr. 1408/71 se referă la transformarea pensiilor de invaliditate în pensii pentru limită de vârstă. În majoritatea statelor membre beneficiile de invaliditate se transformă în diferite tipuri de pensii pentru limită de vârstă atunci când persoana atinge vârsta normală pentru pensionare din acel stat membru.

Capitolul 4 al Titlului III conţine dispoziţii referitoare la accidente de


muncă şi boli profesionale. Deşi aceste dispoziţii sunt suficient de detaliate, în practică au dat naştere la mai puţine dificultăţi decât alte tipuri de beneficii. Aceasta se datorează parţial şi faptului că statele membre nu condiţionează dreptul la prestaţii pentru accidente de muncă şi boli profesionale de îndeplinirea unor perioade de asigurare, astfel încât aceste dispoziţii nu conţin reguli pentru cumulare.

În mod normal, conform Titlului II, statul competent pentru astfel de beneficii este statul unde solicitantul lucrează, însă art. 52-56 prevăd derogări de la această regulă. Art. 52, reflectând abordarea adoptată în cazul prestaţiilor de boală, prevede că persoanele care domiciliază în mod normal în alt stat decât cel în care lucrează, vor primi beneficii în statul de domiciliu. De asemenea, se menţine distincţia dintre prestaţiile în natură şi cele în bani, întâlnită şi în cazul beneficiilor de boală. Prestaţiile în natură sunt acordate în numele statului competent conform legislaţiei statului de domiciliu, ca şi cum beneficiarul ar fi fost asigurat în acel stat, fiind rambursate ulterior de către statul competent. Prestaţiile în bani sunt totuşi acordate de către instituţia competentă conform legislaţiei statului competent.

Lucrătorii frontalieri, datorită apropierii de locul în care lucrează, pot de asemenea obţine prestaţii pe teritoriul statului competent. Art. 54 prevede un tratament mai generos acordat celor care domiciliază temporar în statul competent sau care şi-au transferat domiciliul permanent pe teritoriul statului competent, iar art. 55 conţine dispoziţii aplicabile celor care suferă un accident de muncă sau dobândesc o boală profesională şi care locuiesc pe teritoriul altui stat membru decât statul competent. Aceştia, după ce au dobândit dreptul la prestaţii pe cheltuiala instituţiei competente, sunt autorizaţi de acea instituţie să se întoarcă pe teritoriul statului membru în care sunt rezidenţi ori să-şi transfere reşedinţa pe teritoriul unui alt stat membru sau sunt autorizaţi de instituţia competentă să se deplaseze pe teritoriul unui alt stat membru pentru a primi acolo tratament adecvat stării lor. Aceste grupuri sunt îndreptăţite la prestaţii în natură conform legislaţiei statului în care domiciliază, şi la prestaţii în bani conform legislaţiei statului competent. În fine, art. 56 prevede că un accident survenit în timpul călătoriei pe teritoriul altui stat decât statul competent este considerat că a survenit pe teritoriul statului competent.

Natura anumitor boli profesionale face ca acestea să se dezvolte ca urmare a expunerii prelungite la un anumit factor de risc. Art. 57 are în vedere situaţia în care un solicitant a fost expus aceluiaşi risc în mai multe state membre. În astfel de cazuri, se porneşte de la faptul că prestaţiile trebuie acordate exclusiv conform legislaţiei ultimului dintre statele ale căror condiţii de a beneficia de acest drept sunt satisfăcute. Astfel, dacă un solicitant nu întruneşte aceste condiţii în ultimul stat, respectivul stat trebuie să înainteze cererea următorului stat în ordine inversă pentru a se vedea dacă condiţiile de a beneficia de ajutor sunt îndeplinite în acel stat. Orice condiţie privind diagnosticarea bolii respective mai întâi pe teritoriul său, se consideră că este îndeplinită, dacă boala a fost diagnosticată mai întâi pe teritoriul unui alt stat membru, aspect evidenţiat în cazul Deghillage1. În mod similar, limitele temporale sunt eliberate de orice constrângere teritorială, activităţile desfăşurate în alte state membre fiind tratate ca şi activităţi desfăşurate în statul unde se face solicitarea. Art. 57 alin. 5 conţine o dispoziţie specială aplicabilă atunci când boala profesională este pneumoconioza sclerogenă, conform căreia costul prestaţiilor în

1 Hotărârea Curţii de Justiţie Europene din 11 martie 1986, în cazul 28/85 Alexandre Deghillage vs. Caisse primaire d'assurance maladie de Maubeuge [1986] ECR p. 991.


numerar, inclusiv indemnizaţiile, se împarte între instituţiile competente ale statelor membre pe ale căror teritorii persoana respectivă a desfăşurat o activitate care ar fi putut cauza boala.

Art. 58 se referă la modalitatea de calcul a prestaţiilor în numerar. În cazul în care legislaţia naţională prevede suportarea costului de transport a persoanei accidentate sau bolnave până la domiciliul său sau la unitatea spitalicească, art. 59 alin. 1 conţine dispoziţii pentru autorizarea costului transportării persoanei care este victima unui accident de muncă sau a unei boli profesionale până în statul său de reşedinţă. Este de presupus că dispoziţia are în vedere transportul fie la un domiciliu, fie la o unitate spitalicească din apropierea domiciliului, după acordarea tratamentului iniţial; în mod contrar, ea ar produce efectul ciudat ca spitalizarea iniţială, care de obicei este obligatorie în cazul unei urgenţe, să aibă nevoie de autorizare1. Art. 59 alin. 2 conţine o dispoziţie asemănătoare pentru transportul corpului unei persoane decedate în urma unui accident de muncă către locul de înmormântare din statul său de domiciliu. Este de presupus că dispoziţia are în vedere şi incinerarea, cu toate că art. 59 face referire doar la înmormântare.

Atunci când are loc o agravare a accidentului sau bolii, primul stat continuă să fie responsabil, dacă persoana în cauză nu a desfăşurat activităţi care să îi agraveze boala în alt stat membru. Atunci însă, când persoana a fost implicată în activităţi care ar fi putut să îi agraveze starea de sănătate, în alt stat membru, primul stat continuă să fie responsabil conform propriei legislaţii pentru prestaţiile corespunzătoare bolii neagravate, în vreme ce al doilea stat va plăti un supliment care reprezintă diferenţa dintre cuantumul care ar fi fost acordat dacă boala ar fi apărut pentru prima dată atunci când persoana se afla sub incidenţa legislaţiei sale şi cuantumul prestaţiei la care persoana are dreptul conform legislaţiei sale având în vedere agravarea, fără ca cele două beneficii primite din partea a două state diferite să se suprapună (art. 60 alin.1).

Cea de-a treia secţiune a Capitolului 4 conţine reguli menite să pună de acord o serie de caracteristici particulare existente în legislaţia unor state membre, care însă datorită gradului ridicat de detaliere nu fac obiectul prezentei lucrări.

BIBLIOGRAFIE

1. Barnard, Catharine, EC Employment Law, ediţia a II-a, Ed. Oxford University Press, New York, 2000.

2. Pennings, Frans, Introduction to European Social Security Law, ediţia a IV-a, Ed. Intersentia, Antwerp/Oxford/New York, 2003

3. Voiculescu, Nicolae, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003

4. Watson, Philippa, Social Security Law of the European Communities, Ed. Mansell Publishing, Londra, 1980.

5. White, Robin, EC Social Security Law, Pearson Education Limited, Harlow, 1999.

1 R. White – EC Social Security Law, Pearson Education Limited, Harlow, 1999, p. 102.


INTERNETUL MIJLOC MODERN DE INFORMARE -DOCUMENTARE ŞI PROMOVARE A SCHIMBURILOR

COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Conf. univ. dr. Constanţa CHIŢIBA Prof. univ. dr. Liviu OLARU

Dr. ec. Irina OLARU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: Today, Internet is offering to a company the most appropriate way to identify and evaluate it’s potential customers as well as the opportunity to focus it’s efforts towards the target markets. In this respect, the Internet represents not also an efficient communication instrument between the company and it’s customer, but also a modern educational method by which the company is acting to format the customers habitudes and preferences.

Key words: internet, promovare, marketing, site, eficienţă

INTRODUCERE

Interactivitatea, specifică internetului, face din acesta un instrument unic pentru implementarea de către firme a unui nou tip de strategie de comunicare în marketing, caracterizată prin posibilitatea practică a realizării unui dialog direct între companie şi potenţialii clienţi.

CONCURENŢA PE INTERNET

Eficienţa unui anunţ publicitar în „cyberspaţiu” este determinată de abilitatea celui care îl lansează de a-l face suficient de convingător pentru ca cei care îl accesează să achiziţioneze produsul sau serviciul oferit şi să participe activ la eforturile firmei în domeniul marketingului. Spre deosebire de televiziune, unde telespectatorii recepţionează pasiv ceea ce le este oferit pe micul ecran, în cazul utilizatorilor de internet, aceştia au întreaga putere de decizie pentru a stabili cât


timp vor petrece pe un site sau altul, dacă vor mai vizita sau nu site-ul respectiv şi, în ultimă instanţă, dacă vor achiziţiona sau nu produsul sau serviciul care le este prezentat. În plus, activitatea de promovare şi comunicare pe internet capătă, în prezent, noi valenţe, prin dezvoltarea unui nou concept, extrem de eficient, acela de “brand marketing”. Conform acestui concept, firma care dezvoltă un site internet, are ca obiectiv atât promovarea unui produs sau serviciu, cât şi realizarea, în acelaşi timp, a unei aprofundate analize de marketing, pe baza informaţiilor obţinute în cadrul comunicării interactive cu potenţialii clienţi. În schimbul informaţiilor pe care vizitatorii site-ului acceptă să le furnizeze on-line, firma trebuie să le ofere acestora, într-o formă sau alta, o recompensă pentru efortul depus. Această procedură îmbracă o gamă extrem de variată de forme, de la oferirea unor mostre gratuite, până la prestarea gratuită a unor servicii, care să conducă la economii de timp sau de bani pentru vizitatorii site-ului. În ultimă instanţă, acest concept, cunoscut şi sub numele de “rational branding”, presupune răsplătirea vizitatorului site-ului pentru faptul că acesta acceptă nu numai să ia notă de existenţa unui anunţ publicitar, dar să şi răspundă la solicitările cuprinse în acest anunţ, fiind astfel antrenat într-un proces de comunicare interactivă cu firma posesoare a site-ului. Grupul General Motors a dezvoltat, într-o mare măsură, acest nou concept prin dezvoltarea web site-ului de firmă “Saturn”, prin care, vizitatorii au acces on-line la un atelier virtual pentru proiectarea autovehiculelor, putând să-şi aducă o contribuţie interactivă la proiectarea unor noi tipuri de autovehicule, funcţie de preferinţele şi de necesităţile lor.

Ca urmare a intensei concurenţe care există deja între deţinătorii de site-uri pe internet, ceea ce trebuie să stea în atenţia creatorilor de site-uri de firmă este faptul că, captarea interesului potenţialilor clienţi depinde într-o măsură determinantă de plusul de creativitate de care dau dovadă în conceperea site-ului, faţă de firmele cu care intră în competiţie pe internet. Vizitatorii on-line ai site-urilor de firmă se presupune că, în mod uzual, nu beneficiază de instrumentele sau cunoştinţele necesare pentru a discerne avantajele sau dezavantajele pe care le prezintă produsele sau serviciile pe care i le oferă miile sau zecile de mii de anunţuri publicitare existente pe internet, cu excepţia impactului pe care îl are recunoaşterea, fără dificultate, a unui element de o importanţă vitală pentru o companie ofertantă, şi anume, elementul reprezentat de marca de firmă. Crearea şi dezvoltarea unei mărci de firmă reprezintă o activitate complexă şi dificilă, dar absolut necesară în cadrul unei strategii de promovare on-line a imaginii unei companii, bazată pe o strategie tradiţională de marketing. Dacă un vizitator de site-uri internet este deja familiarizat cu o anumită marcă de firmă, înainte de a începe navigarea pe internet, acesta va accesa prioritar şi va acorda mai multă atenţie site-ului care conţine marca pe care o cunoaşte, în comparaţie cu sutele sau miile de alte site-uri, care conţin mărcile unor firme necunoscute.

Un exemplu elocvent de creativitate, în acest sens, îl reprezintă firma americană Martha Stewart Living, care şi-a atras milioane de vizitatori pe site-ul web pe care îşi prezintă marca şi produsele, introducând pe acesta, ca element de interes pentru vizitatori, un supliment on-line al unui cunoscut show zilnic prezentat de un post de televiziune. În felul acesta, firma respectivă a reuşit să-şi popularizeze pe o scară extrem de largă imaginea de marcă, folosind cu succes tactica câştigător-câştigător. Esenţa acestei tactici constă în faptul că, vizitatorii site-ului devin conştienţi că prin vizualizarea acestuia primesc o serie de informaţii colaterale utile,


prin aceasta stimulându-se disponibilitatea lor de a oferi, în schimb, o serie de informaţii personale privind preferinţele faţă de produs, extrem de utile firmei pentru realizarea unor cercetări aprofundate de marketing.

FACTORUL DE COMUNICARE

Internetul oferă mijlocul ideal pentru o firmă de a-şi stabili anumite segmente ţintă de clienţi şi pentru a-şi concentra eforturile în domeniul marketingului spre aceste segmente. Internetul constituie atât un mijloc pentru realizarea unei comunicări interactive între firmă şi client, cât şi un instrument, la îndemâna firmei, pentru orientarea şi educarea clienţilor.

Succesul afacerilor bazate pe acest nou tip de strategie de comunicare în marketing depinde de modul în care firma realizează implementarea sistemului de comunicare interactivă cu potenţialii clienţi şi impactul pe care îl are asupra acestora noul sistem de comunicare on-line dezvoltat de firma respectivă. În perioada actuală, impactul asupra consumatorilor a unor simple anunţuri publicitare introduse de o firmă pe internet s-a diminuat considerabil. Acest lucru devine cu atât mai important cu cât, firma care realizează un site web doreşte nu numai să-şi facă publicitate ci, să beneficieze de feedback-ul acţiunii sale, care urmează să fie furnizat on-line de către vizitatorii site-ului respectiv. În această idee, firma care lansează site-ul web, trebuie să acorde o mare atenţie faptului că, vizitatorii acestuia, potenţialii clienţi ai firmei, nu trebuie agasaţi cu metode promoţionale ineficiente. Este la latitudinea specialiştilor în promovare ai firmei de a găsi cele mai adecvate căi pentru angajarea unei comunicări reciproce on-line cu potenţialii clienţi, comunicare din care trebuie să câştige atât vizitatorii site-ului cât şi firma care l-a realizat. Utilizând în mod judicios acestă strategie, companii ca Dell Computers, General Motors, Disney şi altele au reuşit să exploateze cu succes posibilităţile multiple ale site-urilor web pe care le-au realizat şi care oferă, într-adevăr, o serie de servicii concrete în schimbul răspunsurilor primite de la vizitatorii acestora.

Specialiştii în strategia promovării imaginii de firmă pe internet pot să sporească considerabil şansele de reuşită ale demersului lor printr-o atentă planificare şi implementare a posibilităţilor de comunicare cu potenţialii clienţi. În mod ideal, contactul direct cu vizitatorii site-urilor web, facilitat de internet, permite directorilor de comunicare de marketing din cadrul firmelor să obţină informaţii pertinente cu privire la ceea ce doresc sau au nevoie potenţialii clienţi ai firmei. Prin intermediul internetului, oamenii de afaceri au posibilitatea de a se angaja într-un dialog de tipul “one-on-one” cu clienţii, obţinând de la aceştia, pe o bază continuă, informaţii cu caracter demografic şi psihografic, extrem de importante pentru elaborarea unei strategii de marketing. Mai mult, pe baza feedbackului provenind de la clienţi, oamenii de afaceri îşi pot dezvolta adevărate baze de date despre aceştia, extrem de utile pentru dezvoltarea unor relaţii directe ulterioare prin realizarea unei viitoare corespondeţe prin poştă. Prin aplicarea unei astfel de strategii, companiilor li se oferă şi posibilitatea perfecţionării şi întăririi întregului sistem de comunicare de marketing, care include, dar nu se limitează numai la comunicarea prin intermediul internetului.


TEHNICILE PENTRU PROMOVAREA UNUI SITE WEB

Existenţa unei strategii promoţionale la nivel de firmă este esenţială pentru realizarea şi mai ales utilizarea în condiţii de eficienţă a unui site web. Realizarea unui simplu site web de firmă este o acţiune relativ puţin costisitoare. În acelaşi timp însă, realizarea şi dezvoltarea unui site web cu o deplină interactivitate a sistemului de comunicare constituie o activitate complexă, care presupune un nivel ridicat al cheltuielilor alocate acestui scop de către o firmă. Ca orice activitate de marketing care se doreşte a fi eficientă, şi crearea şi întreţinerea unui site web pe deplin interactiv presupune, la nivelul firmei respective, o planificare extrem de atentă a acestei activităţi. Acest lucru se impune ca urmare a costurilor ridicate pe care le necesită crearea unei adevărate strategii promoţionale on-line, având ca obiectiv trezirea interesului potenţialilor clienţi pentru a vizita site-ul în mod repetat, ca o premisă pentru realizarea unor vânzări efective prin acest sistem şi colectarea informaţiilor de marketing necesare firmei respective.

Fără o strategie promoţională bine pusă la punct la nivel de firmă, este greu de presupus că se va realiza un raport cost/beneficii care să justifice eficienţa dezvoltării şi menţinerii unui site web de promovare a imaginii produselor şi serviciilor oferite de aceasta pe piaţă. În prezent, concurenţa între site-urile de firmă este atât de intensă pe internet încât, pentru firmele care alocă mari resurse financiare şi de creativitate în acest scop, condiţia reuşitei în atragerea clienţilor potenţiali prin acest mijloc constă, în principal, în exploatarea unor eventuale greşeli sau lipsuri apărute la concurenţi, ca urmare a unor deficienţe în sistemul de planificare a detaliilor unei astfel de acţiuni promoţionale.

Multe firme consideră, în mod complet eronat că, pentru ca un site web să reprezinte o reuşită pentru activitatea promoţională, este suficient ca el să arate bine. În prezent, pe internet sunt mii de site-uri web de firmă care arată extrem de bine, ca mod de prezentare grafică. Ceea ce însă trebuie să aibă în vedere strategii de marketing ai unei firme este faptul că, site-ul web, pentru a reprezenta o reuşită, pe lângă prezentarea grafică, care trebuie să fie cât mai bună, trebuie să conţină ceva care să-l diferenţieze de restul site-urilor web deja existente pe internet. Acest element de originalitate trebuie identificat cu multă abilitate, printr-o judicioasă strategie de marketing comunicaţional, dezvoltată de către specialiştii firmei respective.

Globalizarea economiei mondiale, în condiţiile societăţii informaţionale, determină o schimbare radicală a obiectivelor marketingului, acesta transformându-se dintr-o activitate cu un grad ridicat de omogenitate şi o adresabilitate de masă, într-o activitate caracterizată printr-un grad ridicat de eterogenitate, de fragmentare, adresată unor segmente de piaţă ţintă bine determinate. Facilităţile oferite mediului de afaceri de către tehnica informatică permit unei firme nu numai acumularea cantitativă şi calitativă a datelor de piaţă absolut necesare unei strategii eficiente de marketing, dar şi realizarea unui sistem complex de comunicare on-line cu clienţii, detailiştii, reprezentanţii de vânzări, furnizorii etc. În aceste condiţii, activitatea de marketing la nivel de firmă se transformă, din ce în ce mai mult, într-o aşa numită activitate de marketing de nişă, tehnicile tradiţionale specifice marketingului de masă pierzându-şi din ce în ce mai mult din eficienţă.

Marketingul pe internet, în continuă dezvoltare, este considerat de mulţi


specialişti ca fiind înrudit cu “event marketing-ul”, care are ca specific faptul că potenţialii clienţi sunt atraşi prin promovarea unui eveniment specific, fie că este vorba de un concurs cu premii, fie că este vorba de oportunitatea oferită de a se obţine gratuit un bun sau un serviciu.

Privind amploarea dezvoltării activităţii de marketing pe internet, câteva cifre sunt edificatoare. Astfel, conform aprecierilor companiei americane Jupiter Communications, veniturile realizate pe plan mondial din activitatea promoţională pe internet urmează să se situeze, la nivelul anului 2008, la o valoare totală de peste 10 miliarde dolari SUA. Conform estimărilor elaborate de specialiştii de la Netscape Communications Corporation, veniturile realizate din activitatea promoţională pe internet se dublează sau chiar se triplează de la un an la altul.

Factorul determinant pentru creşterea exponenţială a activităţii promoţionale on-line, desfăşurată de firme pe internet, îl constituie amplificarea spectaculoasă a utilizatorilor acestui mijloc modern de comunicare. Relevant este faptul că, conform unor aprecieri recente, traficul web pe plan mondial înregistrează o creştere medie anuală cu circa 50%. Conform estimărilor publicate de Internet World States, la sfârşitul lunii noiembrie 2007, statele membre ale Uniunii Europene cu cel mai ridicat nivel al utilizatorilor de internet erau următoarele: Germania (53 milioane), Marea Britanie (40 milioane), Franţa (35 milioane), Italia (33 milioane), Spania (23 milioane), Olanda (15 milioane), Polonia (11 milioane), Portugalia (8 milioane), România (7 milioane), Suedia (7 milioane).

CALITATE VERSUS CANTITATE ÎN APRECIEREA EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII PROMOŢIONALE PE INTERNET

Gradul de utilizare a unui site web, din punct de vedere cantitativ, se

comensurează prin numărul de accesări ale acestuia de către vizitatori. Ceea ce este într-adevăr important pentru o firmă posesoare de site web este, însă, comensurarea rezultatelor calitative ale eforturilor promoţionale depuse pe această cale. Se apreciază că, un site web este eficient, din punct de vedere al calităţii, dacă acesta, prin conţinutul său, încurajează potenţialii clienţi ai firmei să-l viziteze şi să-l exploreze până se ajunge la achiziţionarea bunurilor sau serviciilor promovate. Evident că, repetarea vizitelor pe site-ul web poate fi stimulată prin diverse metode, inclusiv sponsorizarea de către firmă a unor concursuri cu premii, oferirea unor produse gratuite, furnizarea unor informaţii utile sau a unor avantaje celor care efectuează achiziţii on line de produse sau servicii etc.

Numai simpla contorizare a numărului de accesări ale unui site de firmă nu este considerată ca fiind o metodă care să reflecte o imagine reală cu privire la eficienţa practică a acestuia, deoarece acest indicator prezintă exclusiv imaginea numărului de clicări pe site-ul respectiv, inclusiv vizitele repetate ale unuia şi aceluiaşi utilizator.

O promovare eficientă a imaginii de firmă prin mijloacele moderne oferite de acest nou mijloc de comunicare de marketing, înseamnă cu mult mai mult decât o simplă contabilizare a numărului zilnic de accesări ale unui site web. În primul rând, aceasta înseamnă o oportunitate efectivă de realizare a unei cercetări de marketing, având ca rezultat final realizarea unor analize de piaţă, prin utilizarea datelor obţinute on-line de la vizitatorii site-ului. Această nouă metodologie de analiză de


marketing prezintă o serie de avantaje evidente comparativ cu metodele clasice, dintre care menţionăm: • Eliminarea lipsei de obiectivitate şi a erorilor umane în colectarea informaţiilor,

specifice personalului care realizează anchetele clasice de piaţă. • Obţinerea on-line a unor date şi informaţii clare şi reale, existând şi posibilitatea

unui grad ridicat de control din partea cercetătorilor de piaţă cu privire la autenticitatea informaţiilor obţinute.

• Existenţa posibilităţii realizării unor interviuri multimedia. • Operativitate sporită şi costuri minime în realizarea unor studii de piaţă. • Utilizarea pe scară largă a feedback-ului furnizat de clienţi, pentru

fundamentarea deciziilor în afaceri. Ca o concluzie la cele prezentate mai sus, cercetarea de marketing realizată

de firme prin intermediul internetului poate fi caracterizată prin calitate superioară, rapiditate şi un nivel relativ scăzut al costurilor pe care le implică.

Internetul se află, în prezent, într-un stadiu incipient de dezvoltare şi ca atare nu există încă un sistem oficial de standarde pentru comensurarea eficienţei activităţilor desfăşurate în acest cadru. Problema standardelor oficial recunoscute pe plan internaţional, universal aplicabile în cazul activităţilor on-line pe internet este, în momentul de faţă, o problemă larg dezbătută la nivel internaţional.

Ceea ce este extrem de important de a fi înţeles, în această privinţă, de către oamenii de afaceri, este faptul că, utilizarea potenţialului imens pe care îl reprezintă internetul în cadrul strategiei de marketing şi de comunicare al unei firme, necesită o activitate amplă de planificare, implementare şi control, similară cu activităţile aferente oricărei componente a unui program clasic de marketing sau de comunicare. Până când oamenii de afaceri nu vor percepe faptul că, aplicarea principiilor generale de marketing, adaptate la specificitatea internetului, este obligatorie pentru orice activitate promoţională on-line, până atunci există riscul ca, site-urile web să nu corespundă, din punct de vedere al eficienţei finale, aşteptărilor firmelor care le lansează.

BIBLIOGRAFIE

1. ITC - UNCTAD/WTO, Geneva, Priorities on Export Trade Promotion and Competitive Advantage, 2005

2. Internet World States Report, 2007 3. Olaru O.L. – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Ed. ProUniversitaria,

Bucureşti, 2007


CÂTEVA ASPECTE PRIVIND TEHNICILE DE COMUNICARE ÎN MARKETINGUL DIRECT

Lector univ. dr. Ioana Bianca CHIŢU, Lector univ. dr. Alina Simona TECĂU

Universitatea „Transilvania” din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: Direct marketing is a strategy used to create a personal and

intermediary-free dialoque with customers. The development and use of direct marketing principles by a variety of organisations are testimony to the power of this personal form of communication. So, the aim of this paper is to explore the caractheristics of direct marketing and its main techniques.

În anul 1973, un industriaş de succes american, Peter Druker, spunea că

scopul marketingului este „de a înţelege şi de a cunoaşte consumatorul atât de bine încât produsul să i se potrivească şi să se vândă singur". Totuşi, pentru a atinge acest deziderat trebuie ca firmele să fie capabile să-şi izoleze clienţii actuali şi pe cei potenţiali ca individualităţi. Numai atunci se poate cunoaşte cu exactitate ce vrea fiecare consumator, când vrea şi cât de mult este el pregătit să plătească.

Este evident ca reclama în mass-media nu poate realiza foarte bine acest deziderat, ea se bucură de succes, dar nu comunică cu oamenii ca individualităţi. Acest lucru este însă posibil prin marketing direct.. De aceea acesta poate reprezenta un pas înainte în marketing.

De regulă, majoritatea firmelor, în activitatea promoţională, utilizează reclama pentru a-şi informa consumatorii despre existenţa produsului sau serviciului şi pentru a le stârni interesul, promovarea vânzărilor (prin instrumentele sale specifice: cupoane, reduceri de preţuri, eşantioane, publicitatea la locul vânzării etc) pentru a-i stimula să cumpere produsul sau serviciul şi vânzarea directă pentru a încheia tranzacţia în mod efectiv.

Promovarea directă sau marketingul direct încearcă să comprime aceste elemente într-unul singur pentru a realiza vânzarea fără utilizarea unui intermediar.

Într-o încercare de definire a marketingul direct trebuie făcute mai întâi o serie de precizări: în primul rând nu este un mediu ca, de exemplu poşta directă, sau un canal de distribuţie ca trimiterea prin poşta, este un mod de a face marketing. El include orice metoda prin care o firmă îşi găseşte consumatorii în mod direct sau


aceştia răspund în mod direct. Privit în mod critic, în timp ce, majoritatea reclamelor din zilele noastre urmăresc să influenţeze atitudinile, părerile şi eventual comportamentul consumatorilor, scopul marketingului direct este de a obţine schimbări comportamentale imediate de genul „acţionează acum”. Marketingul direct îşi are originile în vânzarea prin corespondenţă, apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în ţările dezvoltate din punct de vedere economic.

Deşi a apărut iniţial sub formă de vânzare prin poştă, în ultimii ani, marketingul direct include: poşta directă, telemarketingul, vânzările din „uşă în uşă”, răspunsul direct la o reclama (reclame la TV sau în presă care solicită un răspuns imediat, de exemplu "telefonaţi acum la telefon...." sau "completaţi cuponul şi trimiteţi-l la ....."), respectiv teleshopping, vânzări computerizate (conectarea computerului personal la un computer din reţeaua unui magazin, selectarea produselor pe care doreşti să le cumperi, vizualizarea lor pe ecran etc), broşuri, pliante etc.

Elementul comun al acestor tehnici este faptul că ele sunt utilizate pentru a obţine comenzi directe din partea clientelei ţintă actuale şi potenţiale. Acest lucru le deosebeşte de reclama prin mass-media, care ajunge la un număr neprecizat de persoane, dintre care foarte mulţi nu aparţin pieţei produsului . În strategia promoţională a unei firme să impune a fi incluse şi tehnicile de marketing direct alături de celelalte instrumente promoţionale. De exemplu, s-a constatat că eficienţa unei campanii de reclamă la televiziune poate creşte prin trimiterea prin poştă a unei fotografii din clipul publicitar clienţilor potenţiali. Intr-o campanie promoţională, mesajele transmise prin diversele medii trebuie integrate între ele, altfel se poate dilua impactul mesajului şi se pot crea confuzii în mintea potenţialului consumator.

Asociaţia Americană de Marketing Direct defineşte această tehnică ca: un sistem interactiv de marketing care utilizează unul sau mai multe medii publicitare pentru a asigura un răspuns măsurabil şi o tranzacţie într-un anumit loc.

Factori care au dus la creşterea importanţei marketingului direct: fragmentarea pieţei, apariţia unor produse tot mai personalizate, destinate unor categorii tot mai restrânse de consumatori. In anii 1960 se practica marketingul de masă, din 1970 a început să se dezvolte conceptul de segmentare a pieţei iar în anii 1980 se asista la poziţionarea foarte strictă a marketingului. Astăzi, tindem la o eră a marketingului de la „persoană la persoană” sau era marketingului direct. Acest lucru este clar demonstrat de excesul de produse existent pe piaţă. Tendinţa îndreptării spre produse individualizate şi adaptarea continuă la nevoile consumatorilor sunt dovezile fragmentării continue a pieţei; apariţia clasei mijlocii - ţinta directă a acestei tehnici, ca urmare a progresului industrial şi a dezvoltării sectorului terţiar; progresul tehnic inclusiv dezvoltarea instrumentelor informatice. Datorită acestuia, astăzi se pot produce, cu costuri relativ reduse, mii de scrisori personalizate, broşuri, pliante etc, acest lucru potrivindu-se perfect nevoii noastre, ca şi consumatori, de a fi tratati ca individualităţi; creşterea numărului de baze de date disponibile, existând firme al căror obiect de activitate este chiar crearea de baze de date cu potenţiali consumatori selectaţi după diferite criterii. Singura restricţie în criteriile luate în considerare pentru crearea acestora este imaginaţia; schimbări în stilul de viaţă al populaţiei, creşterea numărului de femei active, care dispun de tot mai puţin timp liber pentru efectuarea cumpărăturilor; creşterea preferinţelor consumatorilor pentru


o comunicare directă, interactivă; disponibilitatea cărţilor de credit; accelerarea urbanizării, apariţia problemelor legate de transport; dificultăţi legate de efectuarea obişnuită a cumpărăturilor, lipsa locurilor de parcare etc.

Marketingul direct oferă avantaje atât pentru clienţi cât şi pentru comercianţi. Consumatorii care folosesc canalele de comandă a mărfurilor prin poşta afirmă că efectuarea cumpărăturilor prin această metodă le permite să economisească timp. Ei pot face comparaţii între diferite mărfuri stând pur şi simplu în fotoliu şi răsfoind cataloagele de prezentare. Pot intra astfel în contact cu o mare diversitate de mărfuri şi cu noi stiluri de viaţă şi pot comanda cadouri care să fie trimise direct unor anumiţi destinatari fără să fie nevoie să iasă din casă. Marketingul direct oferă avantaje şi pentru consumatorii industriali unul dintre acestea ar fi, de exemplu, posibilitatea de a primi informaţii despre foarte multe produse şi servicii fără a fi obligaţi să-şi piardă timp întâlnindu-se cu agenţii de vânzări. Utilizarea marketingului direct este avantajoasă şi pentru vânzători deoarece ea permite o selecţie mai riguroasă a clienţilor potenţiali. Cel care doreşte să utilizeze această tehnică poate cumpăra o listă de adrese care să conţină persoane grupate după diverse criterii: vârstă, sex, nou-născuţi, milionari, hobby-uri etc. Astfel, mesajul poate fi personalizat şi adaptat cerinţelor fiecărui client. Totodată, se poate întreţine şi o relaţie continuă cu consumatorii. De exemplu, un consumator care a cumpărat un produs de la o firmă care practică marketingul direct va primi în permanenţă materiale despre noile produse ale firmei.

Adăugat la exploatarea şi costurile reduse ale computerizării, marketingul direct poate, de asemenea, să deschidă un nou canal de distribuţie oferind livrarea bunurilor direct cumpărătorului. Aceasta poate salva bani deoarece se economiseşte partea care ar fi revenit intermediarilor dar tocmai din aceasta cauză se poate strica relaţia cu aceştia dacă ei simt că acest lucru nu este "fair-play".

Într-o prezentare sintetică avantajele marketingului direct sunt: realizarea unui dialog, bine definit, cu segmentele de consumatori, direcţionarea foarte precisă spre aceştia; deşi costul iniţial per 1000 contacte poate părea mare, costul per comandă/cerere poate fi substanţial scăzut; este uşor de realizat măsurarea rezultatelor prin contabilizarea răspunsurilor primite în urma activităţii de marketing direct. Această facilitate contribuie la clarificarea şi îmbunătăţirea activităţii viitoare; este imediat şi flexibil - acest lucru aplicându-se la telemarketing, la care răspunsul poate veni imediat după ce a fost recepţionat mesajul şi realizat contactul cu consumatorul. Scenariul poate fi rescris sau discuţiile se pot adapta în funcţie de reacţia interlocutorului; oferă posibilitatea testării şi retestării oricărei variabile: preţ, promovare, culoare, ambalaj; internaţionalizare - poate oferi o cale alternativă pentru intrarea pe o nouă piaţă. Marketingul direct realizat prin poştă sau prin telefon poate fi mai ieftin şi mai rapid decât o vizită la domiciliu, pe primele stadii ale procesului de cumpărare;

La fel ca şi celelalte tehnici promoţionale şi marketingul direct, prezintă o serie de dezavantaje ca: poşta directă are deseori conotaţia de „deşeuri”; deşi cercetările arată că o mare parte din consumatori preferă să primească broşuri, pliante, prin poşta, există şi o parte care consideră aceste acţiuni ca o intruziune, o invazie în intimitatea lor. Acest lucru, poate fi adevărat şi dacă primesc telefoane sau vizite la ore nepotrivite sau după o zi lungă şi obositoare la serviciu; costurile iniţiale sunt mari, marketingul direct necesitând costuri mari per 1000 consumatori în


comparaţie cu reclama obişnuită prin presă, de exemplu; de asemenea, crearea bazelor de date implică cheltuieli mari. Utilizat ineficient, pentru o singură vânzare, marketingul direct se poate dovedi scump; rata mică de răspuns, specialiştii apreciază că se primesc răspunsuri doar de la 2% din cei cărora li se trimit materiale prin poşta, 98% aruncându-le fără măcar să le consulte înainte (multe dintre campaniile de trimitere prin poşta primesc mult mai multe răspunsuri, problema este de a identifica corect ţinta, segmentul de consumatori); există riscul implicării tehnicilor de marketing direct în alte acţiuni ale comunicaţiilor de marketing: o campanie de trimitere prin poşta ineficientă poate duce nu numai la pierderea banilor investiţi în ea ci şi la scăderea vânzărilor şi chiar la deteriorarea imaginii companiei în ochii consumatorilor.

Mijloacele de comunicare cel mai frecvent utilizate în marketingul direct Cataloagele sau vânzarea prin corespondenţă Cataloagele cuprind, de regulă, numele, descrierea şi adesea fotografii ale

produselor realizate de către un producător sau un comerciant (fie el din comerţul cu amănuntul sau cel de gros). Avantajul lor este faptul că permit o prezentare vizuală de regulă de foarte bună calitate a produsului, dar costurile ridicate pe care le presupun fac ca ele să nu poată fi utilizate decât de către firme care au o piaţă de desfacere suficient de largă.

Cataloagele sunt trimise fie de către marii detailişti generali (care comercializează o gamă foarte largă de mărfuri) cum ar fi QUELLE sau J.C. Penney, fie de către magazinele specializate. Multe firme au achiziţionat sau şi-au creat compartimente specializate pe comenzi prin poşta: Xerox vinde cărţi pentru copii, Avon produse cosmetice, Oriflame la fel ca şi Avon, Amway o gamă foarte largă de produse. Există şi foarte multe alte firme mai mici, de obicei specializate, care comercializează articole prin poştă pe baza unor cataloage. Unele dintre cele mai inovatoare firme care practică acest sistem prin poştă sunt Land's End (îmbrăcăminte sport), L.L. Bean (îmbrăcăminte sport) şi Sharper (articole electronice). Aceste firme se menţin în frunte prin produsele pe care le comercializează, prin modul de prezentare al acestora în pliante color bine realizate, prin punerea la dispoziţia clienţilor a unui număr de telefon netaxabil 24 de ore pe zi şi prin expedierea foarte rapidă a produselor solicitate.

Poşta directă Implică expedierea de către comercianţi sau producători a unor scrisori,

pliante, mostre către potenţialii consumatori aflaţi în atenţia lor. Confuziile de termeni pot fi evitate ţinând cont de faptul că poşta directă este un mediu de reclamă dar comanda prin poştă sau răspunsul direct este o formă de distribuţie care poate fi folosită indiferent de mediul folosit de ofertanţi pentru reclamă. Ca o consecinţă, poşta directă nu este limitată la marketingul direct, comercianţii o pot folosi şi pentru a atrage cumpărătorii la magazinul lor.

Aceste scrisori nu sunt numai nişte scrisori de afaceri. Ele sunt nişte forme speciale de reclamă şi se realizează printr-o serie de tehnici proprii. Lungimea scrisorilor va depinde de lungimea maximă care poate susţine interesul cititorilor. Există scrisori foarte bune care se întind pe lungimea a patru pagini, cuprinse într-un pliant mai degrabă decât patru sau două foi separate, dar în general se utilizează o singură pagină pe care semnătura să fie vizibilă în josul ei.


Scrisoarea poate cuprinde întreaga propunere de vânzare sau poate îndemna

la citirea broşurilor care o însoţesc. In acest ultim caz, scrisoarea nu trebuie să repete ceea ce este scris în broşuri numai să atragă atenţia asupra unor aspecte mai importante.

Televânzarea

Această tehnică a luat amploare în ţările dezvoltate economic la sfârşitul anilor '60 odată cu dezvoltarea reţelelor telefonice şi cu progresele înregistrate în domeniul telecomunicaţiilor. Astfel, agenţii economici pot pune la dispoziţia clienţilor lor numere de telefon, de regulă gratuite, la care aceştia pot suna pentru a face comenzi, în urma acţiunilor de promovare întreprinse de firme, fie prin reclame la televiziune, presă, cataloage, broşuri trimise prin poştă etc. Consumatorii pot folosi aceste numere de telefon şi pentru a face sugestii sau reclamaţii firmei respective. Totodată, firmele pot folosi telefonul şi pentru a introduce o nouă marcă pe piaţă, pentru a vinde direct consumatorilor, pentru a intra în contact cu consumatori aflaţi la mare distanţă etc. Există sisteme de televânzare complet automatizate, mesajele de reclamă fiind preînregistrate iar preluarea comenzilor realizându-se face cu ajutorul unui robot telefonic. Televânzarea este tot mai mult folosită atât pe piaţa bunurilor de larg consum cât şi pe piaţa bunurilor industriale.

Cele două direcţii de acţiune, respectiv recepţionarea şi emiterea de apeluri telefonice, au în vedere o serie de aspecte semnificative ale activităţii unei firme. Recepţionarea de apeluri are trei principale domenii de activitate: tratarea reclamaţiilor, solicitarea de informaţii şi preluarea comenzilor, iar emiterea de apeluri telefonice vizează contactarea telefonică a clienţilor fideli, cu scopul de a consolida relaţiile pe care forţa de vânzare le-a stabilit cu aceştia, reactivarea foştilor clienţi, urmărirea ritmului cu care sunt livrate comenzile, stabilirea întâlnirilor cu reprezentanţii forţei de vânzare, identificarea unor noi clienţi şi actualizarea fişierelor cu clienţii potenţiali, comunicarea unor oferte promoţionale.

Televiziunea

Agenţii economici emit spoturi scurte, de regulă de 60-120 secunde, dar pot fi şi mai lungi, în care se prezintă avantajele unui produs şi se oferă numere de telefon gratuite unde poate fi comandat obiectul respectiv. Mai recent au fost introduse şi aşa-numitele infomerciale adică filme documentare pe teme cum ar fi: renunţarea la fumat, cura de slăbire, prezentându-se mărturii ale unor persoane care au încercat produsele respective şi au fost mulţumite, totodată se prezintă şi modalitatea în care se pot comanda produsele respective şi se pot solicita informaţii suplimentare.

O altă modalitate de utilizare a televiziunii în publicitatea directă sunt canalele de cumpărături la domiciliu, în cadrul cărora un întreg program de televiziune, sau un întreg canal este dedicat comercializării unor produse sau servicii. In SUA cel mai mare canal de acest gen este Home Shopping Network - HSN care emite 24 ore din 24. Acesta prezintă, în general, produse la preţuri foarte avantajoase, obţinute de HSN, de obicei, la preţurile de lichidare a stocurilor. Telespectatorii pot suna la numere de telefon netaxabile pentru a comanda produsele. Firma dispune de 400 de operatori care recepţionează mesajele sosite pe mai mult de 1200 de linii telefonice şi introduc comenzile direct pe calculator iar produsele sunt expediate în cel mult 48 de ore.


Cumpărarea prin mijloace electronice Se materializează în două moduri, respectiv prin videotex şi utilizarea

calculatoarelor personale prevăzute cu un modem. Videotex-ul este o legătura duplex care realizează cuplarea televizoarelor

consumatorilor cu băncile de date computerizate ale firmelor, prin intermediul cablului sau prin liniile telefonice. El reprezintă, de fapt un catalog computerizat de produse oferite de firmele producătoare sau de distribuţie, bănci, agenţii de turism etc. Consumatorii utilizează un televizor obişnuit care dispune de o tastatură specială conectată la sistem prin intermediul unui cablu duplex.

Cea de-a doua formă de cumpărare presupune utilizarea calculatoarelor personale prevăzute cu un modem prin care consumatorii pot apela telefonic la servicii computerizate de tipul Prodigy sau Campu-Serve. In schimbul unei taxe lunare sau în funcţie de cât au folosit serviciul respectiv ele oferă consumatorilor posibilitatea de a comanda bunuri de la detailiştii locali sau naţionali, de a beneficia de servicii bancare, de a face rezervări la curse aeriene, la hoteluri, închirieri autoturisme etc.

Comenzile automate

Există firme care au realizat aparate cu ajutorul cărora se pot lansa comenzi. Aceste aparate sunt amplasate, de regulă în magazine sau în aeroporturi. Clienţii descriu caracteristicile mărfurilor pe care doresc să le cumpere prin intermediul tastaturii maşinii şi cumpărarea se poate realiza pe loc sau dacă produsul respectiv nu este disponibil în acel moment, consumatorul poate comunica datele de pe cartea lui de credit şi adresa unde urmează să fie livrat produsul.

BIBLIOGRAFIE

1. Adăscăliţei V. – Tehnici promoţionale, reprografia Universităţii Transilvania, Braşov, 1994

2. Amerein, P., Barczyk, D., Evrard, R., Rohard, F., Sibaud, D,Weber, P. – Marketing strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 2002

3. Florescu, C., Pop, N. Al., Mâlcomete, P. – Marketing – dicţionar explicativ, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

4. McDonald W.J.– Direct Marketing – An Integrated Approach, Irwin/McGrow-Hill, USA, 2000

5. Popescu I.,C. – Comunicarea în marketing, Ed. Uranus, 2003 6. Smith P. R. – Marketing communications. An integrated Approach, ediţia a II-a,

Kogan Page, Londra, 1999


PROMOVAREA VÂNZĂRILOR – COMPONENTĂ IMPORTANTĂ A ACTIVITĂŢII PROMOŢIONALE

Lector univ. dr. Ioana Bianca CHIŢU, Lector univ. dr. Alina Simona TECĂU

Universitatea „Transilvania” din Braşov Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: Sales promotion seeks to offer buyers additional value as an inducement to generate an immediate sale. These inducements can be targeted at consumers, distribuitors, agents and members of the sales force. Sales promotion can be an inportant part of the communication mix. The aim of this paper is to consider the nature and role of sales promotion and to appraise its position within the marketing communications mix.

O tehnică promoţională de natură impersonală, indirectă, utilizată din ce în ce mai des de către firme datorită rezultatelor care se obţin şi a eficienţei acesteia este reprezentată de promovarea vânzărilor, cu paleta largă de metode pe care o include.

Dintre factorii care condus la creşterea utilizării acestei tehnici se pot include supraaglomerarea pieţelor cu produse similare, concurenţa manifestată astăzi pe piaţă, chiar o banalizare a ofertei în condiţiile în care produsele sunt din ce în ce mai numeroase şi mai asemănătoare; creşterea numărului unităţilor comerciale de foarte mari dimensiuni, chiar şi în ţările în care operatori internaţionali din domeniul distribuţiei nu au o istorie foarte îndelungată pe piaţă, cum este cazul ţării noastre, dar care au planuri mari de extindere la nivelul anilor următori; creşterea a costurilor mijloacelor mass-media, cunoscut fiind faptul că, realizarea unui spot publicitar şi cumpărarea de spaţiu pentru a-l difuza la ore de maximă audienţă şi la posturi de televiziune cu rate mari de audienţă costă foarte mult, aceste costuri cunoscând în permanenţă un trend crescător (chiar dacă, paradoxal, interesul audienţei pentru calupurile publicitare tinde să scadă); totodată completează cu succes celelalte tehnici promoţionale, acţionând în sprijinul programelor de creştere a vânzărilor, dar folosirea ei pe termen îndelungat duce la banalizare; presiunea detailiştilor devenită din ce în ce mai puternică pentru a li se oferi bonificaţii comerciale, reclama prin cooperare şi alte mijloace promoţionale care să conducă la reducerea costurilor şi la obţinerea unor profituri din ce în ce mai mari; recesiunea şi inflaţia, care acţionează


ca stimulente pentru creşterea interesului consumatorilor pentru oferte mai atrăgătoare.

Promovarea vânzărilor, ca tehnică promoţională este definită, în literatura de specialitate ca: aspectele de marketing altele decât vânzarea personală sau publicitatea (acţiunea personală a vânzătorului), care incită consumatorul să cumpere şi care stimulează eficienţa în rândul distribuitorilor sau vânzătorilor (Asociaţia Americană de Marketing).

De regulă, tehnicile specifice promovării vânzărilor sunt utilizate pentru: producerea unui comportament dorit în cadrul unei pieţe ţintă, respectiv din partea consumatorilor şi a comercianţilor, respectiv încercarea pentru un produs nou în vederea realizării comportamentului de cumpărare sau reamintirea în cazul unui produs deja existent aflat în faza de maturitate sau declin a ciclului de viaţă; atragerea atenţiei asupra unui anumit produs nou sau îmbunătăţit; creşterea loialităţii prin încurajarea cumpărătorilor să achiziţioneze mai mult dintr-un anumit produs; lărgirea distribuţiei prin oferirea unor avantaje intermediarilor sau prin realizarea mai atrăgătoare a produsului pentru consumatori; îmbunătăţirea oportunităţilor de prezentare a produsului pentru a-l face mai atrăgător pentru consumatori.

La fel ca şi orice altă tehnică de promovare, şi promovarea vânzărilor comportă o serie de avantaje şi dezavantaje, prezentate în continuare.

La capitolul avantaje pot fi menţionate eficacitate pe termen scurt, prin oferirea acelui stimulent obţinându-se o atitudine pozitivă din partea consumatorilor; flexibilitate, putând rezolva un număr mare de probleme cu care se confruntă specialiştii de marketing, cu costuri mai mici decât în alte forme de comunicare, este eficace, de exemplu la lansarea unui nou produs prin încurajarea testării acestuia etc; poate stimula entuziasmul forţei de vânzare pentru un produs nou, îmbunătăţit sau matur; poate creşte spaţiul de raft pentru comercializare; încurajează formarea obiceiului de cumpărare; pot fi folosite oriunde de-a lungul drumului parcurs de produs de la producător la consumator, de la producător la intermediar, de la intermediar la consumator sau de la producător direct la consumator.

Între dezavantajele sau limitele promovării vânzărilor se înscriu: efectele temporare deoarece este o tehnică care acţionează pe termen scurt deoarece dacă se utilizează pe termen mai îndelungat consumatorul nu mai percepe ceea ce i se oferă în plus sau reducerea de preţ făcută ca atare, ci se obişnuieşte şi nu o mai consideră o ofertă specială; nu pot crea o imagine pentru marcă; nu pot stopa permanent tendinţa de declin a vânzărilor unui produs.

Tehnicile de promovare a vânzărilor pot avea trei categorii de public, respectiv: personalul propriu care poate fi stimulat prin următoarele tehnici: concursuri între angajaţi, sisteme de salarizare motivate şi atractive, perfecţionări în tehnica vânzărilor, dotarea cu materiale care pot ajuta la prezentarea şi vânzarea produselor; intermediarii, denumite şi promovări comerciale sau interne (în interiorul canalului de distribuţie), prin îmbunătăţirea prezentării produselor, expoziţii sau prezentări speciale, oferte combinate, pregătirea prospectelor, publicitate în cooperare etc. Aceste promovări comerciale au menirea de a obţine o bună cooperare cu intermediarii angrosişti sau detailişti pentru a-i determina pe aceştia să distribuie produsul respectiv, să stocheze cantităţi adecvate şi să-l promoveze eficient; consumatorii denumite şi promovări externe, prin eşantioane, reduceri de preţ, încercări, prime, cadouri, jocuri, concursuri etc. Aceste promovări orientate către consumatori sunt destinate atragerii acestora, încurajării lor să


cumpere un anumit produs sau să frecventeze o anumită unitate comercială.

Pentru a putea alege din gama foarte numeroasă a modalităţilor de promovare a vânzărilor trebuie să se ţină seama de anumiţi factori ca: segmentul ţintă căruia i se adresează produsul şi automat oferta, obiectivele urmărite de firmă, caracteristicile produsului, resursele financiare de care dispune firma, termenele de aplicare în practică.

Gama mijloacelor de promovare a vânzărilor cuprinde o mare varietate de forme de exprimare, corespunzătoare celor trei categorii de public.

Promovările comerciale cuprind: oferirea de reduceri de preţ pe termen scurt sau alte bonificaţii pentru a înlesni vânzarea produsului; sume plătite comercianţilor pentru a obţine o etalare privilegiată a unui produs nou în unităţile comerciale, această practică fiind folosită tot mai mult datorită exploziei de produse noi de pe piaţă; promovarea unor materiale de etalare în cadrul unităţilor comerciale: stendere, postere, coşuri de depozitare etc, destinate atragerii atenţiei consumatorilor; oferirea posibilităţii ca atunci când este introdus un nou produs, comercianţii să poată returna produsele vechi dacă au în stoc; acordarea de bonificaţii pentru reclamă, respectiv sume plătite pentru a susţine un produs sau chiar planificarea unor campanii de reclamă realizate prin cooperarea producătorilor cu comercianţii; premii şi concursuri destinate comercianţilor, respectiv oferirea gratuită a unor mărfuri (sub formă de prime) prin concursuri şi jocuri; încurajarea forţei de vânzare prin oferirea unor comisioane pentru vinderea unor produse; oferirea de materiale colaterale prin care se explică în detaliu avantajele pe care le oferă produsele, caracteristicile acestora, modul de funcţionare etc; conferinţe organizate de producători, destinate comercianţilor, pentru a prezenta un nou produs, un program de promovare a vânzărilor sau o campanie de reclamă.

Tehnicile îndreptate spre consumatori includ: eşantionarea, metodă care potrivit specialiştilor constituie principala tehnică de promovare a vânzărilor utilizate pentru a genera comportamentul de cumpărare. Ea poate fi realizată prin poştă, prin mediile de comunicare în masă, prin echipele de distribuţie la domiciliul consumatorilor, prin intermediul altui produs, în centrele comerciale sau pe suprafeţele mari de vânzare; reducerile temporare de preţ, reduceri care de regulă necesită analize din partea celor care le susţin, respectiv, producătorul sau intermediarul, comerciantul, deoarece ele necesită, de regulă o elasticitate destul de mare a cantităţilor cerute, a cererii consumatorilor în raport cu preţul, care să permită ca o reducere să ducă la o creştere mai mare a cererii. Reducerile de preţ pot fi realizate prin mai multe modalităţi, o parte din acestea fiind prezentate în continuare: ofertele speciale – reducere directă a preţului de vânzare către consumator, pentru o perioadă scurtă de timp, fără a se preciza nivelul reducerii. Această iniţiativă poate fi realizată fie din dorinţa comerciantului fie din cea a producătorului, caz în care reducerea se va repercuta şi asupra consumatorului. oferta de obicei este semnalizată prin mijloace proprii merchandisingului; preţul barat – se comportă la fel ca şi oferta specială doar că preţul promoţional în acest caz este prezentat alături de vechiul preţ, care barat (demonstrându-i astfel consumatorului care este reducerea de preţ propusă); reducerea imediată – reducere iniţiată de producător care imprimă pe ambalaj nivelul reducerii (în mărime absolută sau procentual); oferta gratuită – reducere directă a preţului prin oferirea unei cantităţi suplimentare de produs, ca o gratuitate (la 1 kg, 200 de grame oferite gratuit); oferta „produs în plus” – oferirea unei cantităţi de produs în plus la acelaşi preţ, peste gramajul obişnuit oferit


consumatorilor. Această ofertă mai poartă numele de „ofertă girafă”; preţul de lansare, de încercare – se practică în cazul lansării pe piaţă a unui produs cu scopul de a încuraja cumpărarea de încercare, de probă. De regulă această ofertă se utilizează pe o perioadă mai îndelungată; formatul de încercare (formatul de lansare) – lansarea pe piaţă a produsului în dimensiuni mai reduse, la un preţ redus; seria specială – producătorul propune o variantă a produsului obişnuit concepută special pentru o anumită acţiune promoţională şi oferită la un preţ avantajos. Există o mare varietate de tehnici îndreptate spre consumatori, astfel mai utilizate sunt primele şi cadourile care presupun oferirea unui avantaj temporar care constă, de regulă într-un obiect, fie imediat, acel obiect fiind ataşat pe produsul promovat, fie ulterior; concursurile promoţionale (tombole, jocuri, loterii); cardurile de fidelitate – tehnică folosită, de obicei, de către unităţile comerciale şi care presupune crearea unui card de fidelitate pe care se acumulează puncte ori de câte ori se realizează o cumpărătură şi la un anumit număr de puncte acestea se pot transforma în produse sau mai există şi o altă variantă care presupune ca posesorii acestui card să beneficieze de preturi speciale, de regulă reduse cu 5%.

In concluzie, promovarea vânzărilor a ajuns să joace un rol foarte important în mixul promoţional în special prin rolul important pe care-l joacă în sprijinirea altor tehnici promoţionale şi prin eficienţa lor dovedită deja, tehnicile specifice având un impact deosebit asupra consumatorilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Adăscăliţei V. – Tehnici promoţionale, reprografia Universităţii Transilvania, Braşov, 1994

2. Amerein, P., Barczyk, D., Evrard, R., Rohard, F., Sibaud, D,Weber, P. – Marketing strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 2002

3. Florescu, C., Pop, N. Al., Mâlcomete, P. – Marketing – dicţionar explicativ, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

4. Popescu I., C. – Comunicarea în marketing, Ed. Uranus, 2003.


SATISFACŢIA CLIENŢILOR – DEZIDERAT CHEIE AL ACTIVITĂŢII DE MARKETING DIN CADRUL

ÎNTREPRINDERII

Lector univ. dr. Cristinel CONSTANTIN Universitatea “Transilvania” din Braşov

Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: This paper is about the importance of the process of improving

customer satisfaction for the success of every company, irrespective of their field of activity. The main objective of our research was to identify a solution for establishing of such an improving process. As a research tool we used a case study which reveals us the success of a company fully involved in customer satisfaction improving.

Key words: customer satisfaction, customer voice, customer value,

continuous improvement. 1. INTRODUCERE Intensificarea concurenţei în ultimii ani a condus la apariţia unor dificultăţi

majore în activitatea de vânzare, indiferent de domeniul de activitate al firmei. Este binecunoscut faptul că în ziua de astăzi este adesea mai greu să vinzi un produs decât să-l produci, mai ales când acesta nu corespunde în totalitate necesităţilor consumatorilor sau utilizatorilor.

În condiţiile unei economii de piaţă, unde concurenţa este puternică datorită liberei iniţiative, producătorii sunt nevoiţi să ofere produse de o calitate superioară, care să vină în întâmpinarea necesităţilor tot mai evoluate ale consumatorilor sau utilizatorilor. Un exemplu elocvent este industria de autovehicule, unde progresele din ultima vreme au atins nivele inimaginabile cu ceva timp în urmă. Preocupările constructorilor de autovehicule au fost centrate tot mai mult pe reducerea consumului de combustibil, creşterea siguranţei în conducere şi asigurarea unui confort deosebit pentru pasageri.

În procesul de cumpărare, consumatorul caută anumite avantaje. Atunci


când achiziţionează un automobil, cumpărătorul doreşte o modalitate de deplasare mai uşoară, care să-i ofere un confort deosebit şi o mobilitate superioară transportului în comun, nu un ansamblu sofisticat de componente metalice şi nemetalice capabil să se deplaseze prin mijloace proprii.

În plus, el doreşte să fie ajutat de personalul de vânzare să facă o alegere bună, să poată apela la serviciile producătorului ori de câte ori are probleme, să se asigure că funcţionalitatea automobilului nu poate fi ameninţată de lipsa pieselor de schimb etc.

Produsele se copiază relativ uşor şi este nevoie de noi idei pentru creşterea valorii oferite clienţilor în schimbul banilor cheltuiţi pe un anumit produs. Pentru acest motiv, firmele sunt din ce în ce mai preocupate de crearea unor relaţii deosebite cu utilizatorii sau consumatorii, relaţiile interumane conducând adesea la rezultate extraordinare în fidelizarea clienţilor. Acest tip de abordare a activităţii de afaceri crează premisele stabilirii unui proces de marketing relaţional în carul căruia stabilirea şi menţinerea unor relaţii pe termen lung cu clienţii devine principalul obiectiv al activităţii de afaceri.

2. CE REPREZINTĂ SATISFACŢIA CLIENŢILOR? ”Ce-l poate determina pe un cumpărător să opteze pentru o marcă sau

alta, când acestea au performanţe similare?” Desigur, răspunsul nu este uşor de dat, dar practica a arătat că cei care au

introdus servicii suplimentare (prezentare de excepţie a produselor, transport la domiciliu, garanţii), manifestând totodată înţelegere şi disponibilitate în rezolvarea problemelor clienţilor, au înregistrat rezultate deosebite.

Pe baza unor aşteptări premergătoare procesului de cumpărare, clientul apreciază o anumită valoare ideală a produsului. Valoarea ideală este privită în acelaşi timp prin prisma costului de oportunitate ocazionat de achiziţionarea produsului, rezultând un surplus (profit) al consumatorului egal cu diferenţa dintre valoarea totală şi costul de oportunitate. Elementele care conduc la obţinerea surplusului consumatorului sunt prezentate în figura 1.

Figura 1. Elementele care conduc la obţinerea surplusului consumatorului

Sursa: Adaptare după Ph. Kotler, Managementul Marketingului, Ed. Teora Bucureşti, 1997, pag.73


Consumatorul poate aprecia în mod diferit elementele prezentate în schema

de mai sus, acordând o importanţă mai mică sau mai mare fiecăruia dintre ele. Cert este însă că producătorul nu poate neglija nici unul dintre acestea. Degeaba oferi un produs de excepţie pe piaţă, dacă în momentul când consumatorul se confruntă cu o problemă, adeseori minoră, nu poate obţine sprijinul necesar sau este întâmpinat de un personal cu o atitudine arogantă, care nu este dispus pentru comunicare.

Nu în ultimă instanţă, imaginea firmei ajută foarte mult consumatorul în luarea deciziei de cumpărare. Dar o imagine favorabilă se construieşte cu mult efort, cu produse de calitate ireproşabilă, susţinute de un personal de excepţie ce promovează, prin tot ceea ce întreprinde, apropierea faţă de client în vederea construirii unor relaţii strânse şi durabile.

Din punctul de vedere al consumatorului (vezi fig. 2), conceptul de ”satisfacţia clienţilor” reprezintă măsura în care valoarea percepută de client după cumpărarea unui produs corespunde cu valoarea aşteptată, aşa cum şi-o imaginează el în perioada premergătoare cumpărării (valoarea ideală pentru banii pe care este dispus să-i cheltuie).

Figura 2. Modelul formării satisfacţiei clienţilor

Dacă valoarea percepută este mai mare decât valoarea aşteptată, satisfacţia clientului este ridicată, ceea ce conduce la loialitatea acestuia faţă de firma producătoare şi la cumpărări repetate de la aceasta.

Dacă dimpotrivă, valoarea percepută după cumpărare este mai mică decât cea aşteptată, clientul va fi nemulţumit şi va sesiza producătorului problemele sale sau pur şi simplu va cumpăra cu altă ocazie de la una din firmele concurente.

Chiar şi în situaţia când apar nemulţumiri ale clienţilor, dacă producătorul identifică şi rezolvă cu promptitudine aceste nemulţumiri, gradul de satisfacţie al clienţilor poate creşte, efectul fiind şi în acest caz obţinerea unei loialităţi ridicate.

Toate aceste elemente conduc la necesitatea monitorizării de către fiecare agent economic a gradului de satisfacţie a propriilor clienţi şi identificarea căilor de îmbunătăţire continuă a acestuia.


3. MONITORIZAREA SATISFACŢIEI CLIENŢILOR

La nivelul oricărei întreprinderi ar trebui să existe un departament care să aibă ca principală activitate monitorizarea satisfacţiei clienţilor. Misiunea unui astfel de departament este de a fi aproape de client, de a-i înţelege necesităţile şi problemele, de a îmbunătăţi comunicarea şi relaţiile de colaborare, în scopul îmbunătăţirii permanente a activităţii firmei şi obţinerii unui nivel de satisfacţie cât mai înalt în rândul clienţilor.

Procesul de monitorizare a satisfacţiei clienţilor este unul ciclic, bazat pe un model de îmbunătăţire continuă ce pune în centrul atenţiei clientul, cu nevoile, dorinţele şi valorile acestuia (vezi fig. 3).

I. În cadrul modelului, o importanţă deosebită o are “Vocea clientului”, care semnifică totalitatea datelor colectate de la clienţi prin diferite modalităţi, în funcţie de specificul pieţei pe care activează firma. Procesul de culegere a datelor porneşte de la identificarea segmentelor de clienţi, stabilirea categoriilor ţintă ale căror necesităţi trebuie cunoscute şi a mecanismului de culegere a acestor date. Tehnicile de culegere a datelor depind de tipul pieţei şi de natura relaţiilor dintre firmă şi clienţii săi.

Figura 3. Modelul îmbunătăţirii continue a satisfacţiei clienţilor


Dacă relaţiile cu clienţii sunt directe, cele mai bune metode de culegere a

datelor sunt întâlnirile şi discuţiile directe cu clienţii sau reprezentanţii acestora (în cazul în care clienţii sunt agenţi economici). Dacă relaţiile cu consumatorii sau utilizatorii sunt indirecte, adesea numărul acestora fiind foarte mare, atunci metodele uzuale de culegere a datelor sunt în principal anchetele, interviurile de profunzime, telefonul consumatorului etc.

II. De îndată ce „Vocea clientului” a fost recepţionată, datele sunt analizate prin metode specifice cercetării de marketing, fiind puse în evidenţă motivele ce conduc la insatisfacţia clienţilor, precum şi alte necesităţi şi valori ale respectivilor clienţi.

III. Planurile de acţiune sunt elaborate printr-o abordare în echipă cu implicarea membrilor din diferite compartimente funcţionale ale firmei.

IV. Pentru a produce efectul scontat, planurile de acţiune trebuie puse în practică şi monitorizate permanent. Ciclul se încheie cu repetarea procesului de culegere a datelor de la clienţi, pe baza cărora se vor dezvolta în viitor noi planuri de acţiune, rezultatul acestui proces fiind îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor şi a relaţiilor firmei cu clienţii.

Bazându-se pe un astfel de proces, firma Mullin1 a pus bazele unui sistem de monitorizare şi îmbunătăţire a satisfacţiei clienţilor, bazat pe culegerea datelor prin intermediul unor anchete derulate semestrial în rândul principalelor categorii de clienţi. Dimensiunea eşantioanelor analizate variază în funcţie de numărul de clienţi din fiecare categorie, fiind situată între 50 şi 150 de firme care cumpără produsele Mullin. Gradul general de satisfacţie a fost apreciat de către fiecare client pe o scală cu intervale egale, de la 1 la 10 puncte (10 = foarte satisfăcut). Fiind utilizată o scală interval, a fost calculată o medie la nivelul eşantioanelor pentru fiecare semestru. Evoluţia gradului de satisfacţie în perioada 2005-2007, pe cele 3 categorii de clienţi, este prezentată în figura 4.

Figura 4. Evoluţia gradului de satisfacţie în rândul principalelor categorii de clienţi ai firmei Mullin

7.71

8.25

8.70

8.20

8.64

8.25

8.74

9.12

8.39

8.007.54

8.50

8.758.91

9.00 9.07 9.119.24

7.00

7.50

8.00

8.50

9.00

9.50

sem I '05 sem II '05 sem I '06 sem II '06 sem I '07 sem II '07Gra

dul d

e sa

tisfa

ctie

pe

o sc

ala

de la

1 la

10

Clienţi piaţa externa Distribuitori intern Utilizatori directi intern

1 A fost folosit un pseudonim întrucât nu am avut acordul firmei analizate pentru publicarea acestor date.


Clienţii au fost împărţiţi în cele trei categorii datorită faptului că există

comportamente diferite pentru fiecare categorie în parte. Distribuitorii interni şi clienţii de pe piaţa externă sunt interesaţi în primul rând de revânzarea produselor, fiind orientaţi către negocierea unor condiţii comerciale favorabile, în timp ce utilizatorii direcţi sunt interesaţi în primul rând de calitatea şi funcţionalitatea produselor.

Se observă o îmbunătăţire continuă a satisfacţiei clienţilor pentru toate cele trei categorii analizate, chiar dacă la nivelul semestrului II al anului 2006 au existat scăderi semnificative la nivelul distribuitorilor interni şi externi. Această perioadă a fost marcată de schimbări profunde la nivelul managementului firmei, ca urmare a schimbării acţionarului majoritar. Aceasta a însemnat o reluare a negocierilor cu distribuitorii, care a condus la o scădere a gradului de satisfacţie, după care acesta a revenit la un trend ascendent. La nivelul utilizatorilor direcţi nu s-a înregistrat o astfel de scădere ei având cu totul alte interese decât cele ale comercianţilor.

În vederea îmbunătăţirii continue a gradului de satisfacţie, compartimentul de specialitate din cadrul firmei, asistat de celelalte compartimente din diferite sectoare de activitate, concepe un plan de acţiuni pornind de la sugestiile clienţilor şi de la problemele indicate de aceştia. Forma unui astfel de plan de acţiuni este prezentată în figura 5.

Figura 5. Modelul unui plan de acţiuni pentru îmbunătăţirea satisfacţiei clienţilor

Utilizarea unui astfel de plan de acţiuni permite monitorizarea rezolvării

problemelor semnalate de clienţi, fiind un instrument de îmbunătăţire continuă foarte eficace şi eficient. Acesta permite în acelaşi timp identificarea cu uşurinţă a datei când a fost finalizată fiecare acţiune, în scopul comunicării către client a rezultatelor respectivelor acţiuni.

4. CONCLUZII Măsurarea şi monitorizarea satisfacţiei clienţilor este o activitate deosebit

de importantă pentru orice firmă, indiferent de domeniul de activitate. Pentru îmbunătăţirea performanţelor de piaţă, firma trebuie să aibă clienţi satisfăcuţi, care să se transforme în clienţi loiali şi promotori ai produselor sau serviciilor realizate de


respectiva întreprindere. Aceste activităţi trebuie să se desfăşoare în cadrul unui compartiment special, care să monitorizeze în acelaşi timp şi planurile de acţiuni menite să conducă la îmbunătăţirea continuă a satisfacţiei clienţilor. Nu este recomandat ca acesta să fie subordonat altui compartiment funcţional pentru a nu exista tentaţia unor presiuni din partea managerului respectivului compartiment, ce pot afecta obiectivitatea rezultatelor procesului de culegere şi prelucrare a datelor.

Pe baza unui studiu de caz am putut observa cum punerea în practică a unui proces de monitorizare a satisfacţiei clienţilor a condus la o îmbunătăţire continuă a a indicatorului urmărit, cu rezultate deosebite şi la nivelul activităţii de piaţă a firmei.

BIBLIOGRAFIE

1. Kotler, Ph. – Managementul Marketingului. Ed. Teora, Bucureşti, 1997 2. Gronroos, Ch. – The perceived service quality concept – a mistake?. Articol

publicat în Managing Service Quality Magazine. Vol. 11. Nr. 3 – 2001


TENDINŢE ACTUALE ÎN ORGANIZAREA BĂNCILOR COOPERATISTE ÎNTR-O ROMÂNIE MODERNĂ

Lector univ. dr. Liliana-Aurora CONSTANTINESCU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: A banks cooperative is a dynamic and ever-changing system in the competitional context of the market economy. Banks cooperatives have undergone profound reform as of 2000, as a restructuring effort sought to bring about a modern banking system adapted to the requirements of the market economy, within a legislative framework harmonised with that of the European Union.

Key words: organizare flexibilă, reengineering, benchmarking, climat

orgaziţional creativ. Structurile organizatorice ale băncilor cooperatiste, ca şi ale altor firme,

reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere, determinând într-o proporţie însemnată funcţionalitatea organizaţiei, modul de utilizare a resurselor, nivelul cheltuielilor şi eficienţa activităţii.

Structurile organizatorice ale băncilor cooperatiste nu se înscriu în şabloane, construirea acestora presupune luarea în considerare a unui număr de factori ce trebuie corelaţi într-un sistem unitar, care trebuie să corespundă scopului şi obiectivelor generale ale organizaţiei cooperatiste.

Istoria organizaţiilor economice arată că adoptarea unor structuri organizatorice adecvate particularităţilor organizaţiei respective a constituit factorul determinant al succesului.

În ultimele decenii reorganizarea întreprinderilor a apărut în prin plan pretutindeni în lume, ea este determinată de schimbarea obiectivelor.

Pe baza propriilor mele observaţii în calitate de manager - preşedinte, pot spune că o restructurare cuprinzătoare la fiecare câţiva ani reprezintă o estimaţie modestă a ritmului curent de schimbare organizaţională. În cooperaţia de credit în ultimii 6 ani, datorită schimbării legislaţiei, a obiectivelor, a eficienţei scăzute au existat 2 reorganizări şi suntem în pragul unei a treia reorganizări datorită concurenţei economiei de piaţă şi a aderării la Comunitatea Europeană.


Problema majoră a băncilor cooperatiste este că a intrat în secolul XXI cu

unităţi financia-bancare proiectate în secolul XIX pentru a lucra bine în secolul XX. Reglementarea strictă a relaţiilor de putere, în cadrul structurii de

conducere ierarhizată a băncilor cooperatiste, gradul mare de formalizare a structurii actului constitutiv şi rolul fiecărui salariat bine delimitat şi precizat prin documente oficiale face ca structura organizatorică a băncilor cooperatiste să fie clasică, birocratică, lipsită de spirit inovator.

Ascuţirea concurenţei, „agresivitatea” clienţilor şi accelerarea schimbărilor caracteristice ultimelor decenii, impun forme de organizare noi, locul structurilor clasice, birocratice fiind luat de structurile flexibile. În schema următoare (figura 1) voi evidenţia tendinţa de schimbare a formelor de organizare şi doi dintre factorii ce o determină:

1. creşterea complexităţii proceselor de afaceri; 2. accelerarea schimbărilor.

Organizarea flexibilă este o concepţie nouă ce s-a definit în ultimele decenii. Fiecare epocă dă naştere la structuri adaptate ritmului ei.

Termenul de flexibilitate provine din latinescul „flexibilis”, având semnificaţia de maleabil, suplu, capabil de modificări.

Flexibilitatea organizaţiilor cooperaţiei de credit se defineşte având în vedere gradul de varietate a procedurilor actuale şi potenţiale ale unei organizaţii şi rapiditatea cu care le poate implementa în scopul creşterii capacităţii de adaptare a organizaţiei.

Figura 1. Evoluţia organizării şi factorii ce determină schimbarea formelor de organizare

Instabilitate

mare x

Organizare flexibilă x Organizare clasică mică mică mare Complexitatea proceselor

Durata de viaţă a compartimentelor, criteriile de structurare, cât şi rolul

esenţial al echipelor pluridisciplinare sunt câteva elemente care fac deosebirea între organizarea flexibilă şi cea clasică.

Un mare avantaj ce decurge din concepţia nouă de separare a activităţilor este limitarea nevoii de coordonare şi control şi implicit a verticalei de conducere. Structurile flexibile sunt structuri aplatisate asociindu-li-se denumirea de organizare orizontală.


Principiile de bază ale organizării flexibile sunt următoarele: organizarea activităţii în jurul procesului şi nu a sarcinilor; tasarea organizaţiei; folosirea de echipe în administrarea băncilor cooperatiste; stabilirea ca principală măsură pentru aprecierea performanţelor băncilor

cooperatiste, gradul de satisfacere a clientului; recompensarea performanţelor echipei şi nu a individului; stabilirea de contacte permanente între angajaţi şi clienţi; informarea şi pregătirea continuă a tuturor angajaţilor.

Acestea sunt câteva principii de bază pe care băncile cooperatiste trebuie să le aplice pentru a avea o organizare flexibilă, care să răspundă obiectivelor de a reacţiona rapid şi foarte concentrat pe clienţi.

Conducerea băncilor cooperatiste trebuie să pornească de la premiza că rezultatele dorite sunt obţinute mai eficient când activităţile şi resursele legate de acestea sunt destinate ca procese.

Conceptul de proces defineşte ansamblul de resurse şi activităţi interdependente care transformă datele de intrare în date de ieşire. Schematic, modelul de proces este redat în Figura 2.

Figura 2. Modelul de proces aplicat de banca cooperatistă

Gestiune (planificare, control)

Ieşire Intrare Mecanism

În cadrul băncilor cooperatiste, rezultatele optime pentru client se obţin la

capătul unor reţele de procese, o ieşire dintr-un proces putând fi o intrare în procesul următor.

Abordarea prin procese este unul dintre principiile managementului performant, ce presupune, în primul rând identificarea proceselor şi crearea unor structuri adecvate care să favorizeze:

• cunoaşterea cerinţelor clienţilor; • satisfacerea clienţilor în condiţii de eficienţă; • îmbunătăţirea proceselor.

Procesele din cadrul băncilor cooperatiste pot fi redate după cum urmează în tabelul 1.

Adoptarea viziunii de proces în băncile cooperatiste implică focalizarea pe client şi satisfacerea totală a cerinţelor lui. Tot mai multă atenţie trebuie acordată

Proces (valoare adăugată)


îmbunătăţirii calităţii produselor, diversificarea lor şi creşterea vitezei de rezolvare a cererii clientului.

Aceşti parametrii caracterizează performanţele procesului de rezolvare a cererii clienţilor, iar îmbunătăţirea lor constituie un obiectiv prioritar al iniţiativelor de schimbare a procesului în cooperaţia de credit.

În lumea de azi, în care clientul a fost încoronat ca rege, procesele fragmentate şi structurile de tip funcţional sunt depăşite. Sub aspect organizatoric, crearea viziunii de proces se caracterizează prin promovarea unor criterii noi de structurare, în concordanţă cu principiile organizării flexibile.

Tabelul 1. Procesele tipice în băncile cooperstiste

La Banca Cooperatistă Unirea Braşov, unitate financiar-bancară, clienţii

discutau condiţiile de creditare cu o persoană, înaintau cererile şi completau documentele de finanţare prin intermediul altei persoane, etc. Procesul de prelucrare a cererii cuprindea mai multe etape, iar sub aspect organizatoric, presupunea trecerea prin trei compartimente funcţionale.

În medie, procesul dura una-două săptămâni, timp în care clientul putea să-şi găsească altă sursă de finanţare sau pur şi simplu, să renunţe la credit. Soluţia adoptată pentru îmbunătăţirea acestui parametru al procesului a fost de înlocuire a specialiştilor (funcţionari-economici, verificatori de bonitate etc.) cu generalişti (inspectori de credite), persoane capabile să prelucreze cererea de la început până la sfârşit.

Trebuie subliniat faptul că în acest caz schimbarea nu ar fi fost posibilă fără investiţii, cu ajutorul nemijlocit al Băncii Centrale Cooperatiste CREDITCOOP, Banca Cooperatistă Unirea Braşov a pus la punct un sistem computerizat care să sprijine noul inspector de credite, oferindu-i datele şi instrumentele de lucru. De asemenea, în cadrul băncii cooperatiste s-a organizat comitetul de credit, garanţii şi risc care ajută inspectorul de credite în situaţii dificile şi rezolvă cererile de credit într-o singură zi (mobiliare), ceea ce înseamnă creşterea de o sută de ori a productivităţii muncii.

În ultimele decenii, abordarea proceselor a devenit foarte populară, fiind unul dintre principiile de bază ale managementului calităţii.

Procesele operaţionale: Dezvoltarea de produse noi; Identificarea cerinţelor clienţilor; Logistica integrată; Rezolvarea clienţilor. Management: Monitorizarea performanţelor; Managementul informatic; Managementul resurselor umane; Planificarea şi alocarea resurselor.


REENGINEERINGUL – O REVOLUŢIE ÎN MANAGEMENTUL BĂNCILOR COOPERATISTE

Provenind din limba engleză, de la „to reengineer”, reengineering înseamnă

reproiectare, remodelare, iar reengineeringul firmei defineşte regândirea fundamentală şi reproiectarea radicală a proceselor de afaceri în vederea unor îmbunătăţiri spectaculoase ale indicatorilor consideraţi astăzi criticii în evaluarea performanţelor, cum ar fi costul, calitatea şi creşterea vitezei de rezolvare a cererii clientului.

Conceptul de reengineering îi este atribuit lui Michael Hammer, care a creat o teorie nouă privind desfăşurarea afacerilor. Reengineering-ul nu înseamnă inovare tehnică, produse şi tehnologii noi, ci un model nou de afaceri.

Elementul cheie al schimbărilor revoluţionare numit generic reengineering-ul firmelor este crearea viziunii de proces. În cadrul reengineering-ului se definesc procesele şi se caută soluţii cu totul noi de realizare a acestora (inovare de proces), schimbări cu impact pe plan tehnic, organizatoric şi social.

Sub aspect organizatoric, inovarea de proces se caracterizează prin promovarea principiilor moderne ale organizării flexibile.

Importante sunt şi schimbările în plan tehnic: reengineering-ul presupune folosirea unor tehnologii informatice moderne, care favorizează creşterea complexităţii muncii prin integrarea activităţilor. Tehnologia informatică modernă este o parte din orice efort de reengineering, un catalizator esenţial, deoarece ea îi permite firmei să-şi transforme procesele prin reengineering.

Reproiectarea proceselor revine unei echipe şi necesită creativitate. Etapele procesului de reengineering sunt prezentate în figura 3

Selectarea proceselor pentru inovare este prima etapă a reengineering-ului, determinată pentru succesul eforturilor de schimbare, ce îşi propune identificarea proceselor ce vor fi studiate prioritar.

Punctul de plecare îl constituie identificarea proceselor majore realizate în organizaţie. Când se doreşte o îmbunătăţire radicală, procesele trebuie definite mai larg, pentru a se integra legăturile dintre compartimente.

Inovarea de proces cere ca interfeţele dintre activităţile funcţionale să fie îmbunătăţite sau eliminate.

Selecţia proceselor ce vor fi supuse inovării este o altă problemă impotanţă în cadrul primei etape a reengineering-ului, având în vedere că firmele nu pot schimba totul simultan. Stabilirea priorităţilor se face prin analize complexe, multicriteriale după:

performanţele proceselor; avantajele concurenţiale; capabilitatea personalului; resursele necesare; fondurile disponibile, etc.


Figura 3. Etapele procesului de reengineering Elaborarea Proiectului

După ce un proces a fost selecţionat, după ce a fost desemnat titularul de

proces şi s-a constituit echipa, pasul următor este crearea viziunii de proces, ceea ce înseamnă o vedere de ansamblu asupra procesului, a obiectivelor şi caracteristicile lui.

Cunoaşterea nevoilor reale ale clienţilor este foarte importantă pentru reproiectarea procesului, deoarece scopul inovării unui proces este crearea unuia care să satisfacă mai bine necesităţile clienţilor. Instrumentele folosite curent pentru obţinerea de informaţii cu privire la cerinţele clientului sunt chestionarele şi interviurile, dar aceste instrumente arată ce vor clienţii şi nu de ce au ei într-adevăr nevoie. Pentru a putea cunoaşte problemele reale ale clienţilor, echipa de inovare trebuie să utilizeze observaţiile directe şi participarea la munca clienţilor. Prezenţa la faţa locului poate ajuta membrii echipei să înţeleagă cum utilizează clientul ieşirile din proces şi felul în care procesul poate servi mai bine clientul.

Un alt instrument util în inovarea de proces, pentru determinarea obiectivelor şi atributelor procesului inovativ este raportarea la „cea mai bună practică” sau benchmarking, ce constă în selectarea proceselor de referinţă făcând abstracţie de domeniul de activitate al firmei.

Obiectivele procesului de schimbare includ, deopotrivă, scopul general al procesului şi sarcini numerice pentru inovarea dorită.

Atributele procesului, descriptive, necantitative, descriu procesul, principiile de operare, factorii specifici lui.

Atributele se referă la informaţii, tehnologie, oameni, produse etc., fiind utile pentru crearea unei viziuni asupra procesului.

Stabilirea obiectivelor şi atributelor procesului stă la baza proiectării noului proces. Proiectarea se face în echipă şi presupune folosirea unor mijloace specifice creaţiei (metode de creativitate, analize de variante).

Proiectarea se face de regulă în etape şi este un proces iterativ. Un loc important în cadrul procesului de reengineering îl ocupă testarea

Identificarea proceselor ce vor fi supuse inovării

Dezvoltarea viziunii de proces

Proiectarea şi verificarea noului

Implementarea noului proces


soluţiei adoptate înainte de implementare. Aplicată corect, testarea face posibilă reducerea riscurilor în faza de implementare a noului proces.

STUDIU DE CAZ: PROCESUL DE REENGINEERING LA BANCA COOPERATISTĂ UNIREA BRAŞOV Banca Cooperatistă UNIREA Braşov este o organizaţie cooperatistă mare

ce realizează activităţi financiar bancare. Are sediul în Braşov şi cinci puncte de lucru în judeţ, ce deservesc o zonă întinsă din judeţul Braşov. Numărul angajaţilor este de 26, iar valoarea tranzacţiilor efectuate prin conturile curente ale clienţilor în anul 2007 este de 88.712.306 lei .

Structura organizatorică are două niveluri, cu echipa de conducere la primul nivel şi doi sau trei „responsabili de caz” pe fiecare domeniu de activitate (creditare, trezorerie, decontări cu clienţii, organizaţii, puncte de lucru etc.).

Numim angajaţii băncii cooperatiste „responsabili de caz”, deoarece fiecare dintre ei are o sferă largă de responsabilităţi, fiind capabili să realizeze trei sau patru funcţii.

Această viziune a posturilor de lucru diferă de cea clasică, în care accentul se pune pe diviziunea muncii şi specializarea personalului. În cadrul băncii cooperatiste de credit, angajaţii sunt generalişti şi nu specialişti.

De exemplu, fiecare dintre responsabilii de caz din compartimentul creditare are sarcini multidisciplinare:

cercetare de piaţă şi crearea bazei de date a clienţilor; rezolvarea cererilor clienţilor, de la informaţii până la aprobarea

contractului de credit; înregistrarea cererilor şi contractelor şi întocmirea dosarelor juridice ale

clienţilor; planificarea şi controlul propriei activităţi.

Această prezentare arată că responsabilii de caz nu au doar funcţii operaţionale, fiecare are o largă autonomie şi responsabilitate privind planificarea, rezolvarea problemelor şi controlul propriei activităţi.

Trebuie să subliniem faptul că automatizarea tuturor proceselor facilitează aplicarea principiilor reengineeringului. O reţea de computere şi o bază de date integrată a fost creată pentru planificarea şi controlul operativ al procesului. Este important de ştiut faptul că atât crearea bazei de date, cât şi actualizarea datelor nu revin unor specialişti, ci sunt sarcini distribuite, realizate de responsabilii de caz. Programele speciale utilizate de Banca Cooperatista UNIREA Braşov sunt create de Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP în colaborare cu specialişti de la băncile cooperatiste din ţară şi contribuie la dezvoltarea auto controlului angajaţilor şi de asemenea la educarea lor.

Educarea personalului ocupă un loc important în cadrul băncii cooperatiste, având în vedere că implementarea cu succes a unor asemenea procese depind în ultimă instanţă de oameni. În cadrul băncii cooperatiste, majoritatea angajaţilor au studii superioare, un înalt nivel de educaţie în concordanţă cu rolurile lor lărgite. Toţi angajaţii trebuie să fie creativi şi capabili să ia decizii.

După părerea mea, sistemul de valori şi comportamentul angajaţilor băncii cooperatiste caracterizează o cultură organizaţională diferită de cea întâlnită în


majoritatea firmelor din România. Aceasta este cea mai importantă realizare a conducerii superioare a băncii cooperatiste: echipa de conducere a creat o organizaţie responsabilă.

Managementul superior al Băncii Cooperatiste UNIREA Braşov este reprezentat de o echipă incluzând trei oameni: preşedinte, vicepreşedinte şi contabil şef. Managementul băncii cooperatiste are mai multe sarcini:

♦ coordonarea întregii activităţi curente; ♦ intervenţia în situaţii dificile; ♦ studiul politicilor viitoare, dar principala problemă a echipei de conducere

este managementul resurselor umane. În acest context, importante sunt:

salarizarea bazată pe rezultate; îmbunătăţirea comunicării şi controlului; credinţa că toţi angajaţii sunt la fel de importanţi.

Echipa de conducere nu intervine decât rareori la realizarea problemelor curente, dar suntem în permanenţă aproape de oameni, îi motivăm şi îi ajutăm să se dezvolte. Climatul organizaţional al baăncii cooperatiste este favorabil participării şi cooperării, angajaţii sprijinindu-se reciproc la nevoie.

Implicaţiile reengineering-ului asupra rezultatelor băncii cooperatiste de credit sunt importante. Menţionăm în primul rând calitatea serviciilor oferite clienţilor cât şi apropierea de aceştia, comunicarea corectă în procesarea rapidă a cererilor fiind principalele caracteristici ce o definesc. De asemenea importante sunt şi activitatea centrată pe procese şi sistemele informatice integrate determinând creşteri de productivitate şi costuri reduse.

Implicarea conducerii superioare în procesul de schimbare este o condiţie a reuşitei, dar şi acceptarea de către manageri a unor tipare manageriale noi, ce le impun şi lor unele schimbări comportamentale. Liderii procesului de schimbare trebuie să fie deschişi faţă de procesul de schimbare personală, să-şi dezvolte atitudinile şi aptitudinile pretinse de funcţionare a noului sistem, astfel încât să devină modele ale felului cum sunt exprimate noile valori comportamentale.

BIBLIOGRAFIE

1. Armstrong, M., Managementul resurselor umane, Editura CODECS, Bucureşti, 2003

2. Cornescu V., Mihăilescu I., Stanciu S., Managementul general, Ed. Actami, 2001

3. Costinescu E., Expunerea de motive la proiectul de lege asupra băncilor populare săteşti şi a Casei Centrale, 1975

4. Dalla Costa J., Re-engineering the re-engineers. The Financial Post Magazine, pag. 101-106, nov. 1997

5. De Mot, M., Les tehniques de crẻativitẻ. In: Organization scientifique, nr. 4, 1970

6. Druker P., Management strategic , Ed. Teora, bucureşti, 2001


7. Francy Ch., Reengineeringul funcţiilor companieie-Businesstech

International nr. 15, pag 30-31 8. Petrescu I., Mangementul european , Ed. Expert, Bucureşti, 2004 9. Petrescu I., Bazele practicii manageriale, Ed. Fundaţiei România de

mâine, Bucureşti, 2004 10. Revista Tribuna Economică, S.C. Tribuna Economică S.A., Bucureşti

2000-2007


SITUAŢII FINANCIARE CONSOLIDATE. REGLEMENTĂRI CONTABILE NAŢIONALE CONFORME CU DIRECTIVA A -

VII - A UE

Lector univ. drd. Alexandra DOROŞ Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate - Braşov

Adoptarea reglementării europene nr. 1606/2002 a făcut obligatorie aplicarea IFRS -IAS, începând cu exerciţiul 2005, de către toate entităţile europene care apelează public pentru economisire1. În acest sens, Comisia Europeană a întreprins un program de compatibilizare a directivelor europene cu standardele internaţionale de contabilitate.

Directiva a-VII-a a UE are drept scop principal reglementarea uniformă pe spaţiul comunitar a regulilor şi practicilor de întocmire şi prezentare a conturilor consolidate. În România, reglementările conforme cu Directiva a VII-a a UE, au fost introduse prin O.M.F.P. nr.1752 /2005 – reglementări contabile conforme cu Directiva a IV-a a şi cu Directiva a VII-a a UE –modificat prin O.M.F.P. nr. 2374/ 2007.Aceste reglementări asimilează în mare parte prevederile Directiva a VII-a a UE aplicabile grupurilor de societăţi care-şi desfăşoară afacerile pe teritoriul României.

Grupul, în viziunea reglemetărilor naţionale şi europene, reprezintă ansamblul de societăţi format din compania mamă şi filialele sale. De principiu, grupul prezintă situaţii financiare consolidate, având drept principal obiectiv informarea cu fidelitate a utilizatorilor

cu privire la poziţia financiară şi rezultatele obţinute de entităţile membre ale grupului, considerate ca un tot unitar.

Principalele prevederi ale reglementărilor naţionale conforme cu Directiva a VII-a a UE2 pot fi grupate în trei mari capitole:

1. Perimetrul de consolidare 2. Aspecte privind operaţiile de consolidare 3. Situaţii financiare consolidate

1 L. Malciu, N. Feleagă – „Reglementare şi practici de consolidare a conturilor”, editura CECCAR, 2004, pag. 15. 2 Reglementări naţionale conforme cu Directiva a VII-a a UE


1. Perimetrul de consolidare

Perimetrul de consolidare este format din societatea mamă şi societăţile consolidate, adică acele societăţi asupra cărora societatea mamă exercită un control exclusiv, concomitent sau o influenţă notabilă. Reglemtările naţionale(RN) reţin câteva cazuri pentru indicarea tipului de control exercitat de soicetatea mamă asupra filialelor sale şi anume:

a) SM deţine majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate denumită filială b) SM este acţionar/asociat al unei filiale deţinând singură controlul asupra

majorităţii drepturilor de vot din filială c) SM exercită o influenţă dominantă asupra filialei d) SM are capacitatea de a numi sau revoca majoritatea membrilor de

administraţie, conducere şi supraveghere ale unei filiale e) SM conduce pe o bază unificată politicile sale şi ale filialei.

Excepţii de la publicarea situaţiilor financiare consolidate: a) o societate mamă nu va întocmi şi publica situaţii financiare consolidate dacă,

la data bilanţului său, filialele nu depăşesc, pe baza celor mai recente situaţii financiare anuale, limitele a două dintre criteriile de mai jos:

• Total active: 17.520.000 Euro • Cifra de afaceri netă: 35.040.000 Euro • Număr mediu de salariaţi: 250 persoane. b) o societate mamă nu va întocmi şi publica situaţii financiare consolidate dacă

ea însăşi este o filială deţinută în proporţie de minim 90% din acţiunile societăţii mamă a grupului superior iar acţionarii minoritari au aprobat exceptarea.

Excepţiile de mai sus nu se aplică: • Societăţilor cotate pe o piaţă reglementată • Dacă o instituţie a statului solicită consolidarea Excluderi din perimetrul de consolidare: Potrivit RN, următoarele cazuri sunt considerate eligibile pentru excludere: a) dacă includerea în consolidare a unei filiale este nesemnificativă pentru

imaginea fidelă; excluderea nu operează pentru situaţiiile în care, deşi considerate individual, două sau mai multe filiale sunt nesemnificative, dar considerate împreună, devin semnificative pentru imaginea fidelă;

b) dacă societatea mamă întâmpină restricţii severe pe termen lung în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor sale asupra activelor sau conducerii filialei;

c) dacă informaţiile necesare pentru consolidare sunt excesiv de costisitoare sau se obţin cu întârzieri mari de timp;

d) acţiunile sunt deţinute cu scopul revânzării.

2. Aspecte privind operaţiile de consolidare

Prezentăm câteva aspecte contabile privind operaţiile de consolidare: • Activele şi datoriile entităţilor incluse în consolidare se încorporează în

totalitate în bilanţul consolidat, prin însumarea elementelor similare.


• Stocurile pot fi prezentate ca un singur element în situatiile financiare

anuale consolidate, dacă există circumstanţe speciale care ar putea determina cheltuieli nejustificate.

• Valorile contabile ale acţiunilor în capitalul entităţilor incluse în consolidare se compensează cu proporţia pe care o reprezintă în capitalul şi rezervele acestor entităţi, astfel: a) compensările se efectuează pe baza valorilor activelor şi datoriilor

identificabile la data achiziţiei acţiunilor sau, în cazul în care achiziţia are loc în două sau mai multe etape, la data la care entitatea a devenit o filială. În înţelesul RN, data achiziţiei reprezintă data la care controlul asupra activelor nete sau operaţiunilor entităţii achiziţionate este transferat efectiv catre dobănditor.

b) în condiţiile în care nu se pot stabili valorile prevăzute la litera a), compensarea se efectuează pe baza valorilor contabile existente la data la care entităţile în cauză sunt incluse în consolidare pentru prima dată. Diferenţele rezultate din asemenea compensări se înregistrează, în măsura în care este posibil, direct la acele elemente din bilanţul consolidat care au valori superioare sau inferioare valorilor lor contabile.

Orice diferenţă rezultată ca urmare a aplicării lit. a) sau rămasă după aplicarea lit. b) se prezintă ca un element separat în bilanţul consolidat, astfel: - diferenţa pozitivă se prezintă la elementul “Fond comercial pozitiv”; - diferenţa negativă se prezintă la elementul “Fond comercial negativ”.

Aceste elemente, metodele utilizate şi orice modificări semnificative faţă de exerciţiul financiar precedent trebuie explicate în notele explicative la situaţiile financiare consolidate.

• Suma atribuibilă acţiunilor în filialele incluse în consolidare, deţinute de alte persoane decât entităţile incluse în consolidare, se prezintă separat în bilanţul consolidat, la elementul “Interese minoritare”. Interesele minoritare trebuie prezentate în bilantul consolidat în capitalurile proprii, separat de capitalurile proprii ale societatii – mama.

• Veniturile şi cheltuielile entităţilor incluse în consolidare se încorporează în totalitate contul de profit şi pierdere consolidat, prin însumarea elementelor similare.

• Suma oricărui profit sau pierderi atribuibila acţiunilor în filialele incluse în consolidare, deţinute de alte persoane decât entităţile incluse în consolidare,

se prezintă separat in contul de profit şi pierdere consolidat, la elementul “Interese minoritare”.

• Metodele de consolidare trebuie aplicate în mod consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.

• Situaţiile financiare anuale consolidate prezintă activele, datoriile, poziţia financiară şi profiturile sau pierderile entităţilor incluse în consolidare, ca şi cum acestea ar fi o singură entitate. În special:

a) datoriile şi creanţele dintre entităţile incluse în consolidare se elimină din situaţiile financiare anuale consolidate;

b) veniturile şi cheltuielile aferente tranzacţiilor dintre entităţile incluse în consolidare se elimină din situaţiile financiare anuale consolidate;

c) dacă profiturile şi pierderile rezultate din tranzacţiile efectuate între entităţile incluse în consolidare sunt luate în calcul la determinarea valorii


contabile a activelor, acestea se elimină din situaţiile financiare anuale consolidate. De asemenea, dividendele interne sunt eliminate în totalitate.

• Un element recunoscut ca fond comercial pozitiv, se tratează conform regulilor prevăzute în Reglementările contabile conforme cu Directiva a patra a Comunităţilor Economice Europene, aplicabile pentru elementul „fond comercial”.

• O valoare corespunzătoare unui fond comercial negativ, poate fi transferată în contul de profit şi pierdere consolidat numai: a) dacă această diferenţă corespunde previziunii, la data achiziţiei, a unor

rezultate viitoare nefavorabile ale entităţii în cauză, sau previziunii unor costuri pe care entitatea respectivă urmează să le efectueze, în măsura în care o asemenea previziune se materializează; sau

b) în măsura în care diferenţa corespunde unui câştig realizat. • Dacă o entitate inclusă în consolidare conduce o altă entitate împreună cu

una sau mai multe entităţi neincluse în consolidare, entitatea respectiva trebuie inclusa în situatiile financiare anuale consolidate, consolidarea efectuandu-se proporţional cu drepturile în capitalul acesteia, deţinute de entitatea inclusă în consolidare.

O asemenea consolidare este denumita in continuare consolidare

proporţională. Entitatea care exercită controlul comun este numită în continuare asociat.

• Aplicarea consolidării proporţionale presupune următoarele: - bilanţul asociatului include partea lui din activele pe care le controlează în

comun şi partea lui din datoriile pentru care răspunde solidar; - contul de profit şi pierdere al unui asociat include partea lui din veniturile şi

cheltuielile entităţii controlate în comun; - asociatul combină partea lui din fiecare dintre activele, datoriile, veniturile

sau cheltuielile entităţii controlate în comun cu elementele similare din propriile situaţii financiare anuale, rând cu rând. De exemplu, poate combina partea lui din stocurile entităţii controlate în comun, cu stocurile sale şi partea lui din imobilizările corporale ale entităţii controlate în comun, cu imobilizările sale.

• Un asociat al unei entităţi controlate in comun întrerupe folosirea

consolidării proporţionale de la data la care încetează să deţină acel control.

• Dacă o entitate inclusă în consolidare exercită o influenţă semnificativă asupra politicii operaţionale şi financiare ale unei entităţi neincluse în consolidare (întreprindere asociată), în care deţine un interes de participare, acel interes de participare se prezintă în bilanţul consolidat la elementul “Titluri puse în echivalenţă”.

• Se presupune că o entitate exercită o influenţă semnificativă asupra altei entităţi, dacă deţine 20% sau mai mult din drepturile de vot ale acţionarilor sau asociaţilor în acea entitate. În acest caz, entitatea care exercită influenţa semnificativă este numită investitor.

• În înţelesul RN, prin interese de participare se întelege dreptul din capitalul altor entităţi, reprezentat sau nu prin certificate, care prin crearea unei legături durabile cu aceste entităţi, sunt destinate să contribuie la activităţile


entităţii. Deţinerea unei părţi din capitalul unei alte entităţi se presupune că reprezintă un interes de participare, atunci când depăşeşte un procentaj de 20%.

• O entitate la care un investitor exercită o influenţă semnificativă asupra politicii sale operaţionale şi financiare este o intreprindere asociată.

• Atunci când este recunoscut pentru prima dată, interesul de participare se prezintă în bilanţul consolidat la valoarea corespunzătoare proporţiei de capital şi rezerve a întreprinderii asociate, reprezentate de acel interes de participare. Diferenţa dintre această sumă şi valoarea contabilă calculată conform regulilor de evaluare prevăzute în Reglementările contabile conforme cu Directiva a patra a Comunităţilor Economice Europene se reflectă ca rezervă consolidată şi se prezintă distinct în notele explicative la situaţiile financiare anuale consolidate. Această diferenţă se calculează la data la care metoda se aplică pentru prima oară. Diferenţa menţionată mai sus se calculează la data achiziţiei acţiunilor care asigură influenţa semnificativă sau, dacă acestea au fost achiziţionate în mai multe etape, la data la care entitatea a devenit o întreprindere asociată.

• Suma corespunzătoare proporţiei de capital şi rezerve a întreprinderii asociate, se majorează sau se reduce cu valoarea oricărei variaţii care a avut loc în cursul exerciţiului financiar, în proporţia de capital şi rezerve a întreprinderii asociate, reprezentată de acel interes de participare; aceasta se reduce, de asemenea, cu suma dividendelor aferente acelui interes de participare.

• Partea investitorului din profitul sau pierderea întreprinderii asociate, înregistrată

• după achiziţie, este ajustată pentru a lua în calcul, de exemplu, amortizarea activelor amortizabile pe baza valorii juste la data achiziţiei. Similar, ajustări corespunzătoare se aduc părţii investitorului din profitul sau pierderea întreprinderii asociate, înregistrată după achiziţie, pentru pierderile din depreciere recunoscute de întreprinderea asociată.

• Proporţia de profit sau pierdere a întreprinderilor asociate, atribuibilă unor asemenea interese de participare, se prezintă în contul de profit şi pierdere consolidat la elementul “Profitul sau pierderea exerciţiului financiar aferentă întreprinderilor asociate”.

• Partea grupului din întreprinderea asociată reprezintă suma participaţiilor la acea întreprindere asociată, aparţinând societăţii - mamă şi filialelor. În acest scop sunt ignorate participaţiile celorlalte entităţi în întreprinderea asociată. Dacă o întreprindere asociată are filiale, întreprinderi asociate sau controlează în comun o altă entitate, profitul sau pierderea şi activul net luate în calcul la aplicarea metodei punerii în echivalenţă sunt cele recunoscute în situaţiile financiare ale întreprinderii asociate (inclusiv partea întreprinderii asociate din profitul sau pierderea şi activul net ale întreprinderilor asociate şi entităţilor controlate in comun), după ajustările necesare pentru a se asigura uniformitatea politicilor contabile.

• Profiturile şi pierderile care rezultă din tranzacţiile “în amonte” şi “în aval” dintre investitor (inclusiv filialele sale consolidate) şi o întreprindere asociată sunt recunoscute în situaţiile financiare ale investitorului doar corespunzator participaţiilor în întreprinderea asociată, apartinand unor


detinatori terti investitorului. Tranzacţiile “în amonte” sunt, de exemplu, vânzările de active de la o întreprindere asociată la un investitor. Tranzacţiile “în aval” sunt, de exemplu, vânzările de active de la un investitor către o întreprindere asociată. Partea investitorului din profitul sau pierderea întreprinderii asociate rezultând din aceste tranzacţii este eliminată. Investiţia într-o întreprindere asociată este contabilizată utilizând metoda punerii în echivalenţă de la data la care devine întreprindere asociată.

• Cele mai recente situaţii financiare anuale disponibile ale întreprinderii asociate sunt utilizate de investitor la aplicarea metodei punerii în echivalenţă. Dacă datele de raportare ale investitorului şi întreprinderii asociate sunt diferite, intreprinderea asociată întocmeşte, pentru uzul investitorului, situaţii financiare la aceeaşi dată ca situaţiile financiare ale investitorului, cu excepţia cazului în care acest lucru este imposibil.

• Dacă situaţiile financiare anuale ale unei întreprinderi asociate utilizate la aplicarea metodei punerii în echivalenţă sunt întocmite la o dată de raportare diferită de cea a investitorului, se vor face ajustări aferente efectelor tranzacţiilor sau evenimentelor semnificative care au loc între acea dată şi data situaţiilor financiare ale investitorului. În orice caz, diferenţa dintre data de raportare a întreprinderii asociate şi cea a investitorului nu va putea fi mai mare de 3 luni. Durata perioadelor de raportare şi diferenţele dintre datele de raportare vor fi aceleaşi de la o perioadă la alta.

3. Situaţii financiare consolidate

Situaţiile financiare consolidate cuprind: • Bilanţ consolidat • Cont de profit şi pierdere consolidat • Notele explicative la situaţiile financiare consolidate

Obiectivul situaţiilor financiare consolidate: de a reda o imagine fidelă asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a rezultatelor grupului.

Potrivit RN, structura situaţiilor financiare consolidate sunt:

Bilanţ consolidat Formatul bilanţului consolidat este următorul:

A. ACTIVE IMOBILIZATE

I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE 1. Cheltuieli de constituire 2. Cheltuieli de dezvoltare 3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale şi active similare, dacă

acestea au fost achiziţionate cu titlu oneros 4. Fond comercial pozitiv 5. Avansuri si imobilizări necorporale in curs de execuţie


II. IMOBILIZĂRI CORPORALE

1. Terenuri şi construcţii 2. Instalaţii tehnice şi maşini 3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier 4. Avansuri si imobilizări corporale în curs de execuţie

III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE 1. Acţiuni deţinute la entităţi afiliate neincluse în consolidare 2. Împrumuturi acordate entităţilor afiliate neincluse in consolidare 3. Interese de participare deţinute la entităţi neincluse în consolidare 4. Împrumuturi acordate entităţilor legate prin interese de participare 5. Alte investiţii deţinute ca imobilizări 6. Alte împrumuturi

IV. TITLURI PUSE IN ECHIVALENTĂ B. ACTIVE CIRCULANTE I. Stocuri 1. Materii prime si materiale consumabile 2. Producţia în curs de execuţie 3. Produse finite şi mărfuri 4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri II. Creanţe (Sumele care urmează a fi încasate după o perioada mai mare de un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element) 1. Creanţe comerciale 2. Sume de încasat de la entităţile afiliate neincluse în consolidare 3. Sume de încasat de la entităţile de care compania este legată în virtutea intereselor de participare 4. Alte creanţe 5. Capital subscris şi nevărsat III. Investiţii pe termen scurt 1. Acţiuni deţinute la entităţi afiliate neincluse în consolidare 2. Alte investiţii pe termen scurt IV. Casa şi conturi la bănci C. CHELTUIELI IN AVANS D. DATORII: sumele care trebuie plătite intr-o perioada de pană la un an

1. Împrumuturi din emisiunea de obligatiuni, prezentandu-se separat imprumuturile din emisiunea de obligaţiuni convertibile 2. Sume datorate instituţiilor de credit 3. Avansuri încasate în contul comenzilor 4. Datorii comerciale – furnizori 5. Efecte de comerţ de plătit 6. Sume datorate entităţilor afiliate neincluse în consolidare 7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare 8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale

E. ACTIVE CIRCULANTE NETE/DATORII CURENTE NETE F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE G. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN


1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni convertibile 2. Sume datorate instituţiilor de credit 3. Avansuri încasate în contul comenzilor 4. Datorii comerciale – furnizori 5. Efecte de comerţ de plătit 6. Sume datorate entităţilor afiliate neincluse în consolidare 7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare 8. Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale

H. PROVIZIOANE 1. Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare 2. Provizioane pentru impozite 3. Alte provizioane

I. Venituri în avans 1. Subvenţii pentru investiţii 2. Venituri înregistrate în avans 3. Fond comercial negativ J. Capital şi rezerve I. Capital subscris

1. Capital subscris vărsat 2. Capital subscris nevărsat

II. Prime de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve

1. Rezerve legale 2. Rezerve statutare sau contractuale 3. Alte rezerve

Acţiuni proprii V. PROFITUL SAU PIERDEREA REPORTAT(Ă) VI. PROFITUL SAU PIERDEREA EXERCIŢIULUI FINANCIAR Repartizarea profitului VII. INTERESUL MINORITAR

Contul de profit şi pierdere consolidat Forma contului de profit şi pierdere consolidat este următoarea:

1. Cifra de afaceri netă 2. Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie 3. Producţia realizată pentru scopuri proprii şi capitalizată 4. Alte venituri din exploatare 5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile

b) Alte cheltuieli externe 6. Cheltuieli cu personalul:

a) Salarii şi indemnizaţii


b) Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii 7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale

b) Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul care acestea depăşesc suma ajustărilor de valoare care sunt normale

8. Alte cheltuieli de exploatare 9. Venituri din interese de participare 10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate 11. Alte dobânzi de încasat şi venituri similare 12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active circulante 13. Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare 14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă 15. Venituri extraordinare 16. Cheltuieli extraordinare 17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară 18. Impozitul pe profit 19. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus 20. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar aferent(a) entităţilor integrate 21. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar aferent(a) întreprinderilor asociate 22. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar aferent(a) grupului 23. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar aferent(a) intereselor minoritare

Principalele aspecte cuprinse în notele explicative se referă la:

(1) informaţii privind metodele de evaluare aplicate diferitelor elemente din situaţiile financiare anuale consolidate, precum şi metodele utilizate pentru calcularea ajustărilor de valoare. (2) Pentru elementele incluse în situaţiile financiare anuale consolidate care sunt sau au fost iniţial exprimate în monedă străină, trebuie furnizate bazele de conversie utilizate pentru exprimarea acestora în moneda în care se întocmesc situaţiile financiare anuale consolidate. (3) denumirile şi sediile sociale ale entităţilor incluse în consolidare; (4) proporţia de capital deţinută în entităţile incluse în consolidare, altele decât societatea - mamă, de către entităţile incluse în consolidare sau de către persoanele care acţionează în nume propriu, dar în contul acestor entităţi; (5) condiţiile care au determinat consolidarea; (6) explicaţii referitoare la excluderea entităţilor din perimetrul de consolidare. În plus, notele explicative trebuie să conţină: (a) Denumirile şi sediile sociale ale întreprinderilor asociate cu entitatea inclusă în consolidare şi proporţia de capital a acestora, deţinută de entitatea inclusă în consolidare sau de persoane care acţionează în nume propriu, dar în contul acestor entităţi.


(b) Denumirea şi sediul social ale entităţilor consolidate proporţional, factorii pe care se bazează conducerea comună şi proporţia capitalului acestora, deţinută de entităţile incluse în consolidare sau de persoanele care acţionează în nume propriu, dar în contul acestor entităţi. (c) Denumirea şi sediul social ale fiecăreia dintre entităţile, în care entităţile incluse în consolidare deţin direct sau prin intermediul unor persoane care acţionează în nume propriu, dar în contul acestor entităţi, un procentaj de capital de cel putin 20%, menţionând proporţia de capital deţinută, suma de capital şi rezerve şi profitul sau pierderea ultimului exerciţiu financiar al entităţii în cauză, pentru care au fost aprobate conturile. Aceste informaţii pot fi omise dacă, nu sunt semnificative. (d) Numărul şi valoarea nominală a tuturor acţiunilor societăţii - mamă deţinute de entitatea însăşi, de filialele entităţii în cauză sau de o persoană care acţionează în nume propriu, dar în contul acelor entităţi. (e) Valoarea avansurilor şi creditelor acordate potrivit legii membrilor organelor de administraţie, conducere şi de supraveghere ale societăţii - mamă de către acea entitate sau de către una dintre filialele sale, indicând ratele dobânzii, principalele condiţii şi orice sume restituite, precum şi a angajamentelor asumate în contul lor sub forma garanţiilor de orice fel, indicând totalul pe fiecare categorie. (f) Trebuie sa se menţioneze, totodată, dacă situaţiile financiare anuale consolidate au fost intocmite în conformitate cu prezentele reglementări.

Următoarele informaţii trebuie prezentate cu claritate şi repetate ori de câte ori este necesar, pentru buna lor înţelegere:

• denumirea şi sediul social al societaţii - mama care face raportarea; • data la care s-au încheiat situaţiile financiare anuale consolidate sau

perioada la care se referă; • moneda în care sunt intocmite situaţiile financiare anuale consolidate; • unitatea de măsura în care sunt exprimate cifrele incluse în raportare.

BIBLIOGRAFIE

1. L. Malciu, N. Feleagă – „Reglementare şi practici de consolidare a conturilor”, Editura CECCAR, 2004

2. Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată, (Monitorul Oficial al României nr.48/14.01.2005), cu modificările şi completările ulterioare; 3. Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene, (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1080/30.11.2005), cu modificările şi completările ulterioare;

4. Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.2374/2007, privind modificarea şi completarea O.M.F.P. nr.1752/2005 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.25 bis/14.02.2008), cu modificările şi completările ulterioare;

5. Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, Ediţia 2007, emise de Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB), Editura CECCAR, Bucureşti, 2007.


PHP ŞI SMARTY

Lector univ. dr. Silviu DUMITRESCU Lector univ. drd. Vlad MONESCU

Universitatea “Transilvania” Braşov Facultatea de Matematică şi Informatică

Abstract : With the arrival of modern technologies such as the Internet, more and more specialized and highly optimized languages have been developed. One of these languages is called PHP. Smarty is a template engine for PHP. More specifically, it facilitates a manageable way to separate application logic and content from its presentation. This is best described in a situation where the application programmer and the template designer play different roles, or are not the same person.

Key words: PHP, Smarty, pagini web, template.

1. INTRODUCERE

PHP a fost conceput în anul 1994 şi a fost iniţial munca unui singur om, Rasmus Lerdorf. A fost adoptat de alţi oameni talentaţi şi a trecut prin trei rescrieri importante pentru a ajunge la produsul clar şi matur de astăzi. În octombrie 2002, era folosit de mai mult de nouă milioane de domenii din lumea întreagă, iar acest număr este într-o continuă creştere. Numărul actual al acestora îl puteţi vedea la adresa http://www.php.net/usage.php

PHP, acronimul pentru PHP Hypertext Preprocessor, este un limbaj server-side, care poate, printre altele să interacţioneze cu o bază de date pentru a modifica sau afişa informaţiile din ea. Server-side înseamnă că rulează şi face cereri către baza de date, apoi la server, care la rândul lui “serveşte” paginile HTML rezultate.

Limbajul este un produs Open Source, cu acces la codul sursă. Îl puteţi folosi, modifica şi redistribui, toate acestea în mod gratuit. Codul PHP este interpretat pe serverul WEB şi generează un cod HTML care va fi văzut de utilizator (clientului browserului fiindu-i transmis numai cod interpretat ca şi HTML).

Smarty este un web template system1 scris in PHP. Mai exact oferă un mod

1 Un web template system descrie soft-ul şi metodologiile folosite pentru a realiza pagini web, încărcarea şi livrarea pe internet.


de a separa logica unei aplicaţii şi conţinutul acesteia de interfaţă. Eficienţa acestei tehnici este cel mai bine evidenţiată de situaţia în care programatorul şi designer-ul aplicaţiei nu sunt una şi aceeaşi persoană. Astfel, rolurile deţinute în dezvoltarea unei aplicaţii sunt bine delimitate şi constientizate.

2. DE CE SMARTY?

În unele firme dezvoltarea aplicaţiilor presupune următorii pasi : după ce documentele ce conţin cerinţele sunt scrise, designerul realizează schiţe ale interfeţelor grafice pe care le dă mai departe programatorului. Programatorul implementează business logic1–ul aplicaţiei şi foloseşte schiţele interfeţei pentru a crea template-uri ale aplicaţiei. Proiectul este apoi dat mai departe designerului HTML care aduce template-ul în stare finală. Proiectul poate parcurge această înlănţuire de câteva ori. Totuşi, este important a avea un template bun, pentru ca programatorul nu doreşte să aibă de-a face cu cod HTML şi nici ca designerii HTML să “intervină” în codul PHP. Designerii au nevoie de suport pentru a configura fişiere, blocuri dinamice şi probleme legate de interfaţă, dar nu doresc să aibă de-a face cu programarea PHP.

Unul dintre obiectivele Smarty este să separe partea de business logic de cea a interfeţei prezentate utilizatorului. Aceasta înseamnă că template-urile pot cu siguranţă conţine parte logică, cu condiţia ca aceasta sa fie pentru partea de prezentare. Lucruri precum includerea altor template-uri, alternarea de culori ale celulelor unui tabel, parcurgerea unui şir şi afişarea datelor din el sunt exemple de logică “de prezentare”.

Smarty generează conţinutul web prin plasarea de tag-uri Smarty în cadrul documentului. Aceste taguri sunt procesate şi substituite de alt cod. Tagurile sunt directive pe care Smarty le are încapsulate în delimitatorii template-ului. Aceste directive pot fi variabile, marcate prin semnul $, funcţii, sau instrucţiuni de control. Smarty permite programatorilor PHP să definească funcţii care pot fi accesate prin taguri Smarty.

Una din particularităţile Smarty-ului este compilarea template-urilor. Aceasta înseamnă că Smarty citeşte fişierele template şi creează scripturi PHP din conţinutul acestora.

Alte avantaje Smarty : • Este extrem de rapid si eficient. • Parse-area template-ului se face o singura dată, la compilare. • Stie să recompileze doar fişierele template care prezintă modificări. • Puteţi creea propriile funcţii şi modificatori de variabile, pentru că limbajul

template-ului este extrem de extensibil. • Sintaxa tag-urilor pentru delimitatorii ({delimitator}) template-ului sunt

configurabile : {$nume}, {{$nume}}, , etc. • Este posibil să scrieţi cod PHP direct în fişierul template, desi acest lucru

nu se doreşte din moment ce acest engine este foarte customizabil. • Suport built-in caching.

1 Business logic este un termen non-tehnic, în general folosit pentru a descrie algoritmii care se ocupă de schimbul de informaţie dintre baza de date şi interfaţa utilizator.


• Functii custom pentru cache handling. • Suporta programare inalta pentru template-uri precum : expresii regulate,

instrucţiuni de control(foreach, while, if, elseif, else), modificatori de variabilă.

• Funcţii create de utilizator. • Evaluarea matematică în cadrul template-ului.

3. SMARTY PENTRU DESIGNERI

Un designer lucrează cu fişiere HTML. În Smarty se lucrează cu fişiere template. Aceste fişiere sunt alcătuite din conţinut static dar combinat cu tag-uri markup Smarty. Toate fişierele template au extensia .tpl. Tag-urile Smarty sunt conţinute intre delimitatorii { si }.

Să considerăm structura de bază a unei pagini web. Aceasta conţine o zonă header, o zonă de mijloc şi o zonă footer. Un fişier template care include zona de header şi footer arată astfel :

{include file="header.tpl"} <form name="form1"> Eticheta1 <input type="text" name="text1"> <input type="submit" value="submit"> </form> {include file="footer.tpl"}

Toate fişierele template se află într-un singur director pentru template-uri. După ce se apelează prima oară, template-urile compilate se vor schimba în templates_c.

Toate variabilele care provin din PHP sunt identificate în Smarty prin {$Nume_Variabilă}. Deci dacă avem o variabilă în PHP care se numeşte $Nume, pentru a o afişa în Smarty va trebui să scrieţi ceva de genul :

<html> <body> Welcome, {$MyName} <br> </body> </html>

Smarty ofera posibilitatea de a utiliza functii bult-in si custom în template-uri. Aceste functii reprezinta un fel de API al templte-urilor Smarty, cu excepţia că funcţiile custom pot fi modificate dar cele custom nu. Functiile permit spre exemplu afişarea unui conţinut care depinde de anumite condiţii (folosind instrucţiuni if), efectuarea de iteraţii cu cicluri dinamice (folosind foreach şi section), încărcarea fişierelor config, ciclarea într-un set de valori (folositor spre exemplu pentru a alterna culorile celulelor unui tabel), păstrarea unui contor şi multe altele.

Puterea Smarty se află şi în flexibilitatea sa. Puteţi insera instrucţiuni IF şi cicluri în template. Sintaxa pentru IF este :

{if <conditie> } cod html {else} cod html {/if}


O alternativă pentru cicluri este FOREACH, folosit pentru a cicla intr-un şir

asociativ. <foreach from=$users item=current_user>

Name = {$current_user} <foreachelse} Nici un user disponibil. </foreach>

Smarty are in vedere şi modificatorii de variabilă, care, aşa cum numele sugerează, permit modificarea conţinutului unei variabile. Puteţi să transformaţi în litere mari un string(ex. {$titlu|upper va converti toate literele string-ului în litere mari), să micsoraţi un string (ex. {$conţinut|truncate:30} va afişa primele 30 de caractere ale variabilei $conţinut) sau chiar să folosiţi expresii regulate pentru a căuta şi inlocui un string (ex. .{$articol|regex_replace:"/cuvânt/":"***"} va inlocui toate apariţiile “cuvânt” în $articol cu “***”)

Modificatorii de variabilă oferă designerilor abilitatea de a modifica variabilele template-ului foarte uşor şi oferă un control mult mai mare asupra formatării variabilelor template-ului. Este deci, fără îndoială, un feature foarte folositor, având în vedere sintaxa simplă şi accesibilă oricarui non-programator.

Fisierele config sunt fisiere de configurare unde puteti stoca variabilele globale ale template-ului. Acestea va permit sa stocati variabilele care vor afecta fiecare template intr-o locatie centrala. Un exemplu ar putea fi culoarea fundalului template-urilor. Designerii de template vor trebui sa schimbe doar valoarea din fisierul config.

4. SMARTY PENTRU PROGRAMATORI

Avantajul pentru programatori este acela că ei pot scrie cod în PHP fără a amesteca instrucţiunile cu codul HTML. Mai mult, dacă un designer schimbă layout-ul unei pagini programatorul nu trebuie să schimbe codul pentru a se potrivi cu noul layout, din moment ce functionălităţile nu s-au schimbat. În fişierul PHP trebuie să includeţi clasa Smarty “require ‘Smarty.class.php'”. Apoi trebuie sa instanţiaţi $smarty = new Smarty. Pentru a atribui o variabilă template-ului veţi scrie :

$smarty->assign('NumeUtilizator', ‘Răzvan Popa’). După aceea apelaţi metoda pentru a afişa template-ul : $smarty->display('index.tpl'). Un exemplu de cod (index.php) :

<?php require 'Smarty.class.php'; $smarty = new Smarty; $smarty->assign('NumeUtilizator', ' Răzvan

Popa'); $smarty->display('index.tpl');

?> Fişierul template (index.tpl) va arăta:

<html> <body> Bine aţi venit {$ NumeUtilizator}


</body>

</html> Puteţi de asemenea crea un şir în PHP şi apoi să îl trimiteţi în template:

$tmp = array ( 'UID'=> '10', &'Nume' => 'Popa', 'Adresa'=>'Adresa acasa'); $smarty->assign('info', $tmp);

Smarty permite să specificaţi filtre prin care puteţi rula template-urile inainte sau dup ace ele sunt compilate. Prefiltrele sunt functii prin care templte-ul este rulat dupa ce este compilat; postfiltrele ruleaza dupa.

Prefiltrele va permit sa stergeti comentarii nedorite (cum ar fi spre exemplu cele create de Dreamweaver) si va asigura ca veti avea continutul dorit. Postfiltrele va permit sa adaugati informatii suplimentare template-urilor, cum ar data crearii template-ului dupa ce acesta este compilat. Filtrele output va ofera abilitatea de a modifica output-ul template-ului.

Arhitectura plug-in Smarty a fost introdusa in versiunea 2.0 si permite customizarea Smarty pentru a se potrivi scopurilor dumneavoastra. Prefiltrele, postfiltrele si filtrele output sunt doar unele din tipurile de plug-in disponibile.

Cu ajutorul plug-in-urilor puteti sa creati propriile functii, modificatori de variabila si filter. Puteti chiar sa schimbati sursa de date din care citit folosind un plug-in de resurse. Cu ajutorul acestuia puteti salva template-urile intr-o baza de date.

5. CONCLUZII Smarty este un template engine de calitate care oferă multe avantaje în

dezvoltarea de aplicaţii cu PHP. Combinând compilarea de template-uri Smarty cu eficienţa PHP veţi obtine un mare avantaj în privinţa vitezei. Smarty oferă funcţionalităţi extensibile, inclusiv funcţii template şi modificatori de variabilă, care pot fi extinse folosind arhitectura plug-in.

Pe langă viteză şi numeroase funcţionalităţi, Smarty deţine de asemenea şi o documentaţie excelentă, disponibilă on-line pe site-ul Smarty.

Andrei Zmievski, unul dintre autori, lucrează de asemenea şi în echipa de dezvoltare PHP şi ţine în strânsă legatură dezvoltarea Smarty cu cea PHP. Astfel, puteţi fi încrezători că veţi putea folosi ultimele schimbări apărute în PHP şi în Smarty.

BIBLIOGRAFIE

1. Hayder H., Maia J.P., Gheorghe L., Smarty PHP Template Programming and Applications , Packt Publishing LTD., 2006.

2. Gutmans A., Bakken S.S., Rethans D, PHP5 Power Programming, Perason Education, Inc., 2005.

3. Ohrt M., Zmievski A., Smarty – the compiling PHP template engine, New Digital Group, Inc., 2007.


PUBLICITATEA DE PRODUS CA ACT ANTISOCIAL

Lect. univ. drd. Raul Sorin FÂNTÂNĂ Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale – Braşov

Rezumat: În graba de a depista cu orice chip furtul intelectual, legiuitorul poate scăpa din vedere prevederi exprese care, în noua formă a unor legi, nu fac decât să pună întrebări deranjante, în loc de a da răspunsuri clare.

Cuvinte cheie: concurenţă neloială, imoralitate comercială, informaţia remanentă

Se defineşte concurenţa neloială, ca fiind orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

Este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă.

Dar nu numai utilizarea in mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant este un act contrar uzanţelor cinstite.

În România, suntem încă tributari sistemului comunist în care termenul de business a fost tratat ca bişniţă, ca afacere necinstită. Tot aşa cum specula este înţeleasă adesea doar în sensul peiorativ (depreciativ, defavorabil). Totuşi a specula, înseamnă şi a face speculaţii financiare, economice etc., precum şi a profita de o anumită împrejurare cu scopul de a dobândi avantaje.

Din acest unghi de vedere, în limba română, cuvântul afacere acoperă o gamă largă de activităţi sociale, în domeniile juridic, comerţ intern şi internaţional. Se spune că cineva a făcut o afacere bună, când a ieşit în profit, şi ca a făcut o afacere proastă – când a ieşit în pierdere. Termenul anglo-american de business se traduce în româneşte, mai ales, ca „întreprindere comercială privată”. În acest sens, afacere nu mai înseamnă doar tranzacţie comercială, ci o unitate economică privată care produce bunuri, sau prestează anumite servicii pe piaţa liberă.


Autori străini - Robert C. Solomon - şi români - Dan Crăciun - prezintă

unele din metaforele inadecvate care stau la baza unor pseudo-argumente pro sau contra moralităţii oamenilor de afaceri: a) mediul de afaceri ca o junglă; b) mediul de afaceri – câmp de luptă; c) mediul de afaceri – maşinărie eficientă de fabricat bani; d) mediul de afaceri şi revoluţia informatică; e) afacerile – ca joc.

Aş dori să tratez - nu întâmplător - doar pseudo-argumentul „mediul de afaceri – maşinărie eficientă de fabricat bani.” Aceasta, deoarece, deşi argumentul este incorect, el este folosit practic.

Vom arăta nu numai câteva forme de prezentare de mult timp ieşite din bunul simţ, dar şi texte incitante al căror înţeles iese în afara afişului sau spotului publicitar. Oare cine nu ştie fraza de un adevăr profund, legată spiritual de textul biblic, ce spune: Un text scos din context, naşte un pretext? Pusă în practică, dar fără latura spirituală, fraza aceasta este argumentul suprem fie pentru mesaje directe – afişate pe enorme panouri publicitare, fie pentru mesaje flash - acustice sau luminoase, fie pentru mesaje subliminale. Toate folosesc însă mesajul indus. Scopul? Promovarea sub orice formă a produsului. „Noi doar am scris asta, am spus asta... Este treaba ta că înţelegi ce vrei... Mintea ta este viciată, nu a noastră...”

Trecerea, prin anii ’80, de la piaţa producătorului - la piaţa consumatorului a dus la oferta ridicată, cu o dinamică ridicată; la tendinţa clară de segmentare, cu producţie flexibilă; la o competiţie puternică şi agresivă ce duce la agresivitate şi la abuz; la diferenţe mici tehnice şi tehnologice; la o piaţă unde rolul reclamei este de a ademeni cumpărătorul, în care mass-media a explodat – tocmai pentru acapararea pieţei şi pentru convingerea cumpărătorului - care a ajuns să sugereze ce ar trebui să ofere producătorul.

Antony Hartle, un specialist în artă militară, a afirmat că metaforele războinice sunt în mod intrinsec naţionaliste, alarmiste, pesimiste, conservatoare şi autoritare, având implicaţii negative asupra sănătăţii mintale a unei organizaţii productive. În general, paranoia nu stimulează nici creativitatea, şi nici competitivitatea economică. Era firesc să apară şi strategiile adecvate. Dar este nefiresc de unde a venit inspiraţia. Din aria militară. Se aplică strategii ofensive, de tipul atacului frontal, în flanc, al încercuirii, al războiului de uzură, al atacului de guerilă. Dar şi strategii defensive, de tipul apărării fixe, a atacului preventiv, a contraatacului.

În motivarea unei hotărâri date la Curtea Supremă de Justiţie din SUA, judecătorul Louis Brandeis spunea: „Competiţia constă în a încerca să faci un lucru mai bine decât ceilalţi; aceasta înseamnă să produci ori să vinzi un articol mai bun la un preţ mai scăzut ori să prestezi un serviciu de mai bună calitate. Nu este vorba despre o întrecere similară celei din ringul de box, în care scopul este acela de a-ţi face adversarul KO. Cu alte cuvinte, să îi ucizi pe concurenţi”.

Iar Robert Solomon adaugă: „Nici o afacere nu are succes prin simpla eliminare a concurenţei şi nici un manager sau executiv nu a reuşit vreodată prin simpla distrugere a rivalilor. Prea adesea o companie finanţează un război contra competitorilor, numai pentru a descoperi că a crescut prea mult în raport cu piaţa, sau că piaţa s-a mutat în altă parte. Cele mai aprige bătălii din afaceri se sfârşesc numai cu învinşi.”

Exemplul 1: Caracter antisocial şi total imoral al unei reclame la telefonie mobilă. Trebuie să te exprimi aşa cum este civilizat, şi nu aşa cum simţi. Informaţia remanentă nu este legată de telefonie, ci de libertatea exprimării. Forma frazei nu


duce, sub nici o formă, către libertatea de exprimare artistică, sau literară, ci, la modul în care este oferită, la libera exprimare VERBALĂ.

Interesant de studiat este faptul că, pentru un impact al mesajului, şi nu al imaginii, restul afişului este absolut neutru.

Fig. 1, Fig. 2, Fig. 3 – Enorm afiş publicitar al produselor VODAFONE, în centrul istoric al Braşovului. Marca, tipărită modest în stânga sus, are o mică

importanţă. Dar ce penetrant şi subversiv este textul

La fel, mai jos... Nu are nici o legătură fraza de mai sus, cu trăirea fiecărei clipe. Mesajul duce către lipsa de stăpânire de sine, către expansiv şi nechibzuit.

De fapt, este un mesaj pentru produsele VODAFONE. 480/lună, FĂRĂ

RESTRICŢII. Nu spune ce reprezintă 480. Ron, Euro? Crezi ce vrei. Afli mai mult la... magazin... Fig. 3

Fig. 2


Exemplul 2 Spălatul auto de la această spălătorie nu are nici o legătură cu tânăra din

imagine. Nu veţi găsi în preţul spălatului auto nici un serviciu suplimentar de genul celui prezentat. Dar, nu-i aşa, ce-ar fi să fim siguri? Şi, dacă tot suntem aici, hai să ne spălăm maşina! Prost gust, bădărănie. Gusturile nu se dispută, dar se discută. Tare discutabil este mesajul... Dar imaginea este sexi, nu-i aşa? Pentru oameni obsedaţi de sex. Dacă nu sunt, să îi facem. Ca să vindem un serviciu atât de banal.

Exemplul 3 Asemenea reclamă nu poate fi făcută decât de un producător de calitate

discutabilă. Dacă ar fi să ataşăm modelului feminin produsele, am putea spune că produsele sunt lipsite de calitate, perisabile, de unică folosinţă sau pe acolo, şi, mai ales scumpe. Veţi fi uluiţi! Aşa este!

Fig. 5

Fig. 4


La fel şi aici, acelaşi producător. Publicitate de slabă calitate, de o crasă

imoralitate.

Exemplul 4 Nu vă faceţi iluzii deşarte. În nici un caz nu veţi ajunge aşa folosind acest

produs (fig. 7). Şi, în mod categoric, tânăra din imagine nici nu foloseşte. Textul nu mai ajunge, şi atunci trebuie o imagine care să vândă. Un nud de femeie.

Fig. 7

Fig. 6


Protecţia consumatorului nu a reacţionat la imaginea anterioară. Şi, nici

vânzările nu au fost suficiente. Oferim imagine mai deschisă, mai incitantă. Chiar şi abdomenul este suplu, nu-i aşa? Publicitate pentru visători: efect asupra 82% din persoanele testate. Putea fi 84, sau 92. Dacă la tine nu funcţionează, atunci fii sigur că faci parte din restul de 18%, sau 16%, sau 8%. Aşteptăm următoarea ofertă, cu o nouă imagine! Este deja cunoscut că, mai ales în România, reclamele fără imagini cu tentă sexuală nu mai prind la public. Aşa cred mulţi. Acolo unde nu mai ai superlative pentru a ridica în slavă produsul, pui un pic de imagine ce nu are nimic cu calitatea produsului.

Comparaţi cele de mai sus cu acest set de imagini publicitare luate de pe site-ul Dove... (fig. 8, fig. 9, fig. 10). Publicitate pentru Dove. Nimic agresiv. Şi dacă veţi intra pe site, veţi urmări o prezentare de bun simţ. Producătorul vinde produs, şi nu imagine...

Fig. 8


Fig. 9. Recall de produs Cadbury, pentru cei alergici la alune.

Fig. 10. Publicitate Cadbury. Se referă numai la calitatea produselor. Vinde calitate.


Am evidenţiat forme corecte şi, mai ales forme incorecte de publicitate

comercială. Dincolo de efortul real de a rămâne competitiv pe o piaţă tot mai dificilă, este important respectul faţă de consumator. Ultima verigă, cea mai afectată din lanţul comercial, consumatorul este agresat, pentru a deveni viciat.

Chiar dacă termenul de business nu mai înseamnă bişniţă, publicitatea este, în multe cazuri, sau duce la o afacere necinstită, deoarece nu vinde produsul, ci imagini care, de multe ori, nu ţin de calitatea produsului, ci de lipsa de calitate a cumpărătorului. Apoi, dacă a specula, înseamnă şi a face speculaţii financiare, economice etc., precum şi a profita de o anumită împrejurare cu scopul de a dobândi avantaje, tot aici intră şi a specula incultura, a te folosi de naivitatea tinerilor, de lipsa lor de prejudecăţi, care nu întotdeauna este bună.

Cum ai făcut o afacere bună, cum ai ieşit în profit? Afacerea ta, unitatea ta economică privată care produce bunuri, sau prestează anumite servicii pe piaţa liberă, cât de tare afectează consumatorul? Cât de tare îl agresează modalitatea ta de a promova?

Deşi teoria susţine că etica este o formă a conştiinţei sociale care reflectă şi fixează idei, concepţii, convingeri privind comportarea individului în societate a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică, este tot mai evident că această definiţie este caducă. Opinia publică nu mai poate sancţiona, demult, fapte de comerţ incorecte. Şi atunci, intervine legea. Prin cine?

Bibliografie

1. Dan Crăciun, Vasile Morar, Vasile Macoviciuc - Etica Afacerilor, Editura Paideia, Colecţia cărţilor de referinţă, Bucureşti, 2005

2. Robert C. Solomon, Morality and the Good Life, New York: McGraw-Hill, 19084

3. Covey Stephen R. - „Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe principii”, Editura ALLFA, Bucureşti, 2001

4. Legea concurenţei nr. 21/1996 5. Legea nr.11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurentei neloiale 6. Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale


COMMUNICATION AND INFORMATION

Asistent univ. Gabriela GĂVENEA Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir"


Abstract: Reading is not a passive activity - the reader must make an active

contribution if he is to acquire the available information. All information acquisition in reading, from the identification of individual letters or words to the comprehension of entire pages, can be regarded as the reduction of uncertainly. Skilled reading utilizes redundancy - of information from a variety of sources - so that, for example, knowledge of the world and of language will reduce the need for visual information from the printed page.

Key Words: transmitter, receiver, information, communication channel

Reading is an act of communication in which information is transferred from a transmitter to a receiver, whether the reader is a scholar deciphering a medieval text or a child identifying a single letter on a blackboard. Because of this basic nature of reading, there are insights to be gained from the study of theories of communication and information; there are concepts that are particularly useful for the construction of a theory of reading, and a terminology that can be employed to increase the clarity of its expression.

1. The Communication Transaction

Communication requires the interaction of two participants, who for the sake of generality can be called the transmitter and receiver of a massage. The previous statement should be regarded as more than an assertion of the obvious - that there has to be a listener around for a speaker to get his point across, or that writing has no purpose without a reader. The receiver of a message, whether listener or reader, has to make a contribution at least as great as that of the transmitter if communication is to occur. In fact, the information acquired by a receiver is much more than is actually present in the sound waves through the air or the visible marks on paper.


In some senses, the task of the receiver is more difficult than that of the

transmitter. Not only must the receiver have skills of language comprehension equivalent to the skills of language production employed by the transmitter, but he may also need to interpret messages that include elements, structure or content, quite foreign to his own experience. That is, the speaker or writer never has to go beyond his own vocabulary and syntax, and he always should know what he is talking about. The transmitter can afford to be discursive because he knows the point he is eventually going to make. But the receiver has none of these advantages; everything that the transmitter takes for granted the receiver has to figure out for himself. The receiver has the additional disadvantage that while the transmitter can speak or write at his own pace, the listener can rarely demand a reply or even the slowing down of delivery, and the reader is usually constrained to read in the order in which the writer chooses to present his thoughts and under time constraints that do not disturb the writer.

We shall make a closer study of the active role that the receiver must play in listening and reading when we consider language and its comprehension. There are discrepancies between the sound (or its representation) of language and its meaning that can be bridged only by a contribution from the receiver.

If a reader is regarded as part of a communication system, then it is useful to borrow concepts and terms from communication theory and related disciplines such as information theory and a rather newer development called signal detection theory. In fact, the theory and experience of many researchers and engineers in these fields have proved so relevant to psychologists studying all aspects of perception, whether or not language is involved, that much of the terminology has been adopted wholesale. The result is that treatises on communication system often make electronic devices like computers and switchboards sound like intelligent humans, while psychological and neurophysiological researchers into intelligent human behavior make the brain sound as if it were just a particularly intricate information processing machine.

2. The Communication Channel and Noise

The transmitter and receiver may be regarded as the two ends of a communication channel along which information may flow in a variety of ways. In a telephone system, for example, the channel of communication between speaker and listener includes the vocal apparatus of the speaker, the microphone and speaker in each of the telephones, the cable linking the two telephones, and the auditory apparatus of the listener. In passing through this communication channel, a message takes a variety of forms - as a complex sequence of neural impulses organizing the vocal apparatus of the speaker, as wave patterns in the air, as electrical impulses in the telephone cable, and again as sound waves through air on the way to the listener's eardrum, after which the message goes through a complicated series of changes on the way to being transformed to another set of nervous impulses directed into the listener's brain. At every stage in this channel, the information can be regarded as being embedded in a pattern of events, structured in both space and time. The problem for the receiver is to unravel the final pattern, the sequence of nervous impulses along the auditory or optic nerve, to extract the message.


At each part of the communication process there is the possibility that a

message will be changed in some way. Parts of it will be lost because a particular section of the channel is not able to transmit all the information coming into it. The channel may perhaps be incapable of responding to some aspects of the message, just as a loudspeaker may not be sensitive enough to produce with fidelity some of the lowest or highest tones of music. Or parts of a message may be lost because the channel cannot pick up and pass on information as fast as it arrives. The limit on the type or amount of information that can pass through any communication channel is referred to as channel capacity. Channel capacity may clearly be independent of the skill of the receiver, although the limitation may also be part of the communication channel inside the listener - for example his inability to distinguish more than a certain number of sounds or sights per second.

In addition, extraneous signals called noise may degrade or confuse the message. The concept of noise is not restricted to acoustic events, but can be applied to anything that makes communication less clear or effective, such as a difficult-to-read type face for printed material, or poor illumination, or distraction of the reader's attention.

More formally, noise may be regarded as a signal from the noise, and whenever he fails to do so part of the message will be lost. Any part of a message that the receiver lacks the skill or knowledge to comprehend obviously becomes noise. A man making a speech in a foreign language may give information to anyone who understands that language but is literally providing only noise for anyone else. And noise cannot be easily ignored; it is not an absence of information but rather a negative, information-reducing component of communication. Because communication channels have limited capacities, noise contributes quite uselessly to overloading the system and prevents the transmission of informative signals.

3. Information and Uncertainty

One of the great contributions from the study of communication system to the study of human behavior has been a clarification of the concept of information - and a technique for quantifying it. We have seen that information assumes a variety of guises as it passes through different portions of a communication channel, but there has been no clue about what remains constant through all these manifestations. What is this "information" that travels as patterns of sound waves through the air, light waves through space, and pulses through electric or neural cables? The statement that information is the reduction of uncertainty may not appear to make much progress toward a definition, until we consider uncertainty in terms of the number of alternatives among which the receiver has to choose. And the answer to a question about the nature of these alternatives is: it does not matter. It is beside the point whether the receiver's decision concerns the classification of objects or events, the identification of an occurrence, or the selection among various paths or possibilities. Information and uncertainty are defined in terms of the number of alternative decisions that could be made no matter what the alternatives are. However, it is easier to reach an understanding of the concept of uncertainty if particular situations are taken as examples.

Suppose that the message to be transmitted is a single letter of the alphabet.


Or to put it in plain English, suppose a child is given the task of identifying a letter written on the blackboard. There are 26 alternatives available to the transmitter and the receiver - the 26 letters of the alphabet. The receiver's uncertainty involves a decision or choice among 26 possibilities. If the situation is the bidding in a bridge game, then the uncertainty may perhaps concern a player's strongest suit, and the number of alternatives will be four. For the simple toss of a coin, the numbers of alternatives is two. Sometimes the exact number of alternatives cannot be known, for example, if a name or a word is being transmitted. But it may still be possible to determine when this indefinite amount of uncertainty has been reduced - for example, when the receiver learns that the name or word begins with a particular letter, or is of particular length, either of which will reduce the number of alternative possibilities.

Just as the measure of uncertainty is concerned with the number of alternatives among which the receiver has to choose, so information is concerned with the number of alternatives that are eliminated as a result reception of a message. If the receiver is able to eliminate all alternatives except one, if he is able to make an appropriate decision, then the amount of information transmitted is equal to the amount uncertainty that existed. The card player who receives the information that his partner's strongest suit is red has had his uncertainty reduced by a half; if he gets the information that the strongest suit is hearts, his uncertainty is reduced completely. Similarly, the child who knows his letters well enough to decide that the letter on the board is a vowel has had his uncertainty reduced from among 26 alternatives to five. If he correctly identifies the letter, then the "information" in the letter is equal to his original uncertainty.

It is necessary to be a little circumlocutory in associating information and uncertainty with actual numbers, because although both are measured in exactly the same way with respect to the number of alternatives, the measure is not simply the number of alternatives. Instead the measurement is computed in terms of a unit called a bit, which is equal always to half the numbers of alternatives on any particular occasion. Thus the card player who learns that his partner's strongest suit is red gets one bit of information (or has his uncertainty reduced by one bit), and so does the child who is told that the letter he is trying to identify comes from the second half of the alphabet. In the first case two alternatives are eliminated (the two black suits) and in the second case 13 alternatives are removed, but in both cases the proportion of uncertainty reduced is a half, and therefore the amount of information received is one bit.

If we regard reading like any other process of acquiring information, namely the reduction of uncertainty, then we have discovered the first way in which the conventionally disparate areas of letter identification, word identification, and "reading for comprehension" can be considered in the same light. In each of the three aspects of reading, information is acquired visually to reduce a number of alternative possibilities. The exact number of alternatives can be specified for letters, an approximate figure can perhaps be put to the number of words, but the number of alternatives for comprehension, if it can be estimated at all, must obviously be closely related both to the passage being read and the particular individual who is doing the reading. However, it is not necessary to specify the exact amount of uncertainty in order to discuss the informativeness of a message - that is one of the advantages of expressing uncertainty and information as a proportion.


4. Redundancy

Redundancy is one of the most important concepts that I shall discuss – but, again, it is a concept that occurs very infrequently in the literature on the psychology of reading. Redundancy exists whenever information is duplicated by more than one source. Or we can say – to use the earlier definition of information – that there is redundancy whenever the same alternatives can be eliminated in more than one way.

An obvious way to provide redundancy is to repeat everything; with this method the alternative sources of information are the two successive sentences. A different method of presenting the same message twice would be to present one version to the eye and one version to the ear – an audiovisual or “multimedia” approach. Repetition is an eminently popular technique in advertising, especially in television commercial, exemplifying on of the practical advantages of redundancy that it reduces the likelihood that the receiver will make a mistake, or overlook anything, in his comprehension of the message. There are other aspects of redundancy, however, that are not always as obvious but that play a very important role in the actual process of normal reading.

The existence of redundancy when alternatives are not equally probable may suggest that uncertainty is greatest when every alternative has an equal chance of occurring. This intuition can be confirmed with a simple example. Consider a coin-tossing game where there are only two alternatives, head or tail; the amount of uncertainty is therefore one bit – provided that the game is fair and there are, in fact, equal choices of a head or tail turning up. The informativeness of knowing that a particular toss of the coin produced a head (or tail) is indeed one bit, because whatever the outcome, the uncertainty is reduced by a half.

Words as well as letters have a distributional redundancy. There is nothing in psychology that is more firmly established experimentally and more keenly disputed theoretically than that people need less visual information to identify more common words.

It is particularly true in reading that the larger the context, the greater is the redundancy. And the more redundancy there is, the less visual information the skilled reader requires. In passages of continuous text, provided that the content is not too difficult, every other letter can be eliminated from most words, or about one word in five omitted altogether, without making the passage too difficult for a reader to comprehend – provided that he has learned the rules related to letter and word occurrence and co-occurrence.

5. Hits, Misses, and Criteria The picture is that being developed is of a skilled reader who does not

require a fixed amount of information in order to identify a letter or a word. Such a reader can identify a word on more or less visual information depending on his access to information from other sources, and on the amount of information he demands in order to make a decision.

A useful term for the amount of information that an individual requires before coming to a decision is his criterion. If the amount of information about a


particular letter, word, or meaning reaches a reader’s criterion for making a decision, then he will make a choice at that point, whether or not he has enough information to make the decision correctly.

An important consideration, of course, is how a person decides at what level he wants to establish his criterion - ranging from a supercautious attitude requiring almost an absolutely-certainty amount of information before deciding, to willingness to take a chance and make a decision on minimal information, even at the risk of making a mistake. But in order to understand why a particular criterion level is established, it is necessary to understand what the effect of setting the criterion high or low might be.

The skilled worker cannot afford to set his criterion too high for deciding on word or meaning identification; if he demands too much visual information, he will often be unable to get it fast enough to overcome memory limitation and read for sense. This readiness to take chances is a critical matter for beginning readers who may be forced to pay to high a price for making "errors". The child who stays silent (who "misses") rather than risk a "false alarm" by guessing at a letter or word before he is absolutely sure of it, may please his teacher but develop a habit of setting his criterion too high for efficient reading.

The notion of a criterion for identification that can be varied as a function of how much information the reader demands has been used to account for the word frequency effect. It has been proposed that readers establish relatively low criteria for deciding in favor of words that are common in their experience, but require more information if the word is one that appears infrequently.

References

1. A. G. Smith, Communication and Culture (New York: Holt, Rinehart and Winston, Inc., 1996)

2. C. Cherry, On Human Communication (Cambridge, Mass.: M. I. T. Press, 1998) 3. G. A. Miller, The Psychology of Communication (New York: Basic books, Inc.,

1997) 4. J. R. Pierce, Symbols, Signals and Noise: The nature and Process of

Communication (New York: Harper and Raw, Publishers, 2001) 5. W. Garner, Uncertainty and Structure as Psychological Concepts (New York:

John Wiley & Sons, Inc., 1992)


ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND CREDITUL ŞI

ÎMPRUMUTUL

Lector univ. dr. Carmen Adriana GHEORGHE Universitatea “Transilvania” Braşov


Abstract: The both notions represents a common action- to borrow money. One of them- the credit is a banking operation, meanwhile loan is a civil one. The legal system is different, there are few commun aspects and, also, some differences between them.

Key words: credit, to credit, loan, banking law, comunitary law.

1. REGLEMENTĂRI JURIDICE GENERALE ŞI SPECIALE

Originea cuvântului credit este latină. “Credere”, tradus prin a crede, înseamnă a avea încredere în faptul că, în viitor, se vor respecta toţi termenii contractului de credit stabiliţi în prezent de comun acord. Împrumutatul are încredere în faptul că suma obţinută va fi astfel utilizată încât să-i dea posibilitatea rambursării şi plăţii unei dobânzi, iar împrumutatorul are încredere în faptul că va recupera suma avansată la termenul stabilit şi va obţine un câstig conform înţelegerii încheiate.

Actul normativ care reglementa noţiunea de credit era Legea nr.58 din 5 martie 1998, denumită şi Legea privind activitatea bancară1, care în art. 3 lit. g, definea creditul astfel «orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume». Definiţia este în concordanţă cu prevederile Directivei nr.2000/12/CE şi cu alte norme ale dreptului bancar europen.

Reglementări legate de diferite aspecte ale creditului regăsim şi în alte acte

1 M.O. nr.121/martie 1998, modificată prin Legea nr.485/2003, M.O.nr. 876/dec.2003


normative, cu caracter special. Este cazul Regulamentului nr.4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare (CRB). Aceasta reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei instituţii de credit din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare sau restanţele mai mari de 30 zile, indiferent de sumă, înregistrate în restituirea creditelor de către persoanele fizice faţă de care instituţiile de credit înregistrează o expunere mai mica de 200 milioane lei, precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.

Noţiunea de credit este reglementată şi în Regulamentul nr.1 din 30 martie 2000, prin care se stabilesc tipurile operaţiunilor de piaţă monetară şi condiţiile în care banca centrală efectuează asemenea operaţiuni cu băncile, facilitatea de creditare, respectiv condiţiile de acordare a creditelor lombard şi modul de garantare a acestora, dar facilitatea de depozit şi condiţiile de acceptare a depozitelor constituite de bănci la Banca Naţională a României.

Tot în acest domeniu, Banca Naţională a României emite Regulamentul nr.6 din 24 iulie 2002 al Băncii Naţionale a României privind regimul rezervelor minime obligatorii, care nu oferă o definiţie legală a creditului, ci doar se limitează la a preciza modul de calcul al rezervelor minime obligatorii, aspect asupra căruia vom reveni ulterior.

O serie de alte reglementări cu caracter special pot fi regăsite în Circularele emise de BNR.

2. ÎMPRUMUTUL CIVIL ŞI CREDITUL BANCAR

Împrumutul propriu-zis (împrumutul de consumaţie) este un “contract prin care o persoană, numită împrumutator transmite în proprietatea unei alte persoane, numite împrumutat, o cătime de lucruri fungibile şi consumptibile cu obligaţia pentru împrumutat de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate (art. 1576 C. civ.)”1.

Împrumutul de consumaţie este un contract real şi unilateral, iar obiectul contractului este format din lucruri care sunt totodată fungibile şi consumtibile potrivit naturii lor. Astfel, împrumutatul devine proprietar şi suportă riscurile (art. 1577 C. civil).

Acest contract este, de regulă, cu titlu gratuit, însa poate fi şi cu titlu oneros (art. 1587 C. civil). Deoarece contractul este şi translativ de proprietate, împrumutatorul trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru actele de dispoziţie şi să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului. Dacă împrumutatorul nu a fost proprietar, dar împrumutatul este de bună credinţă, el se va putea apăra împotriva proprietarului prin excepţia prevazută de art. 1909-1910 C. civil.

Împrumutatul trebuie şi el să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin pericolul la care se expune

1 Prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 354;


împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor împrumutate – sa restituie din patrimoniul sau o valoare echivalentă.

Dovada contractului este supusă regulilor generale. Astfel, daca valoarea lucrului Principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate (art. 1584 C. civil), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

Împrumutatorul nu poate cere restituirea înainte de termen (art. 1581 C. civil), iar în lipsa stipulării unui termen, instanţa va determina termenul restituirii după împrejurări (art. 1582 C.civil). La fel şi în cazul când s-a 1stipulat ca împrumutatul va plăti când îi va fi cu putinţă sau va avea mijloace (art. 1583 C.civil).

În cazul împrumutului cu dobândă contractul are un obiect dublu, lucrul împrumutat şi dobânda. În această situaţie, împrumutul este un contract unilateral deoarece atât obligaţia de restituire a lucrului împrumutat, cât şi obligaţia de plată a dobânzilor în cumba împrumutatului.

La împrumutul de bani, la scadenţă, trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor, cu excepţia cazului când, prin acte normative speciale, se dispune altfel.

Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi, este nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauza, dobânda nu este datorată de drept”(1). Dacă împrumutatul plăteşte dobânzi fără să fi fost stipulate, sau plăteşte dobânzi mai mari decât cele stabilite (dar fără a depaşi dobânda conventională maximă permisa de lege – art.5 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000), el nu le poate repeti sau imputa asupra capitalului (art. 1588 C. civil). Profesorul Francisc Deak admite că “restituirea poate fi ceruta dacă împrumutatul dovedeşte că a plătit din eroare”2.

Dacă părţile au stipulat dobânzi, fără să precizeze cuantumul lor, împrumutatul este obligat să plăteasca dobânda legală. Se prezumă că părţile au avut în vedere acest cuantum al dobânzii. În cazul în care prin convenţie s-a stabilit o dobândă mai mare decât maxima admisă, obligaţia de a plăti această dobândă este nulă de drept (art. 8 din O.G. nr. 9/2000).

Dovada plăţii dobânzilor se face potrivit dreptului comun, inclusiv prin prezumpţia de liberare a debitorului, rezultând din remiterea voluntară a titlului, făcută de creditor debitorului (art. 1138 C. civil). În materia dobânzilor Codul civil prevede şi o regulă specială: dacă împrumutatorul eliberează o chitanţă de primire a capitalului, fără a face menţiune în privinţa dobânzilor, ele sunt prezumate a fi fost plătite (art. 1590 C. civil).

Privind răspunderea împrumutului pentru nerespectarea obligaţiilor civile în cazul împrumuturilor băneşti, se aplică dreptul comun din materia răspunderii contractuale, cu următoarele particularităţi: daunele moratorii sunt echivalente cu dobânda legală; creditorul nu este obligat să dovedească paguba suferită întrucât daunele moratorii sunt datorate, în această materie, independent de existenţa sau întinderea pagubei; punerea în întarziere a debitorului se poate face numai printr-o

1 Prof. univ. dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil – contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2001, p. 364; 2 Prof. univ. dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil – Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2001, p. 364;


cerere de chemare în judecată, nu şi prin notificare (art. 1088 si 1586 C. civil).

În obligaţiile băneşti, dobânda nu poate fi cerută decât pentru suma restantă la data introducerii acţiunii, chiar dacă partea din datorie achitată până în acel moment fusese plătită cu întârziere, iar pentru a face să curgă dobânda moratorie este necesar ca ea să fi fost expres solicitată prin acţiune.

În cazul împrumutului bănesc cu dobândă, aceasta “se acordă nu numai de la data cererii de chemare în judecată, ci şi pentru trecut, în virtutea convenţiei sau a legii speciale, întrucât reprezintă fructe civile, iar nu daune interese pentru neexecutarea unei obligaţii băneşti”1.

Dacă împrumutatul este obligat să plătească dobânzile prin prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită (art. 12 din Decretul nr. 167/1958), termenul calculându-se de la data exigibilitatii fiecărei rate de dobândă. Deşi dobânzile sunt pretenţii accesorii, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru acestea nu este legat de începutul prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţia principală. Dar dacă împrumutatorul, ăn chitanţa eliberată a făcut rezerva în printa dobânzilor, obligaţia accesorie nu se stinge o dată cu cea principală.

Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut în contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească, ori la data plaţii efectuate de împrumutat de bună voie.

Întrucât termenul este stabilit, de regulă, în favoarea debitorului, plata se poate face în mod valabil şi înainte de termen. Dacă termenul convenţional a fost stipulat în interesul ambelor parţi, debitorul va putea face plata înainte de termen numai cu consimţământul creditorului. În cazul împrumutului cu dobândă se prezumă că termenul a fost stipulat în interesul ambelor părţi, dacă contractul sau legea nu stipulează contrariul.

Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului comun, şi prin alte moduri de stingere a obligaţiilor (remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată, compensaţia etc.), el având ca obiect lucruri fungibile.

În caz de moarte a oricăreia dintre părţile contractante, drepturile şi obligaţiile rezultând din împrumut se transmit asupra moştenitorilor potrivit regulilor generale. Dacă împrumutul s-a acordat intuitu personae, fie şi cu termen, moartea împrumutatului atrage exigibilitatea.

Cât priveşte rezilierea contractului – înainte de scadenţă – pentru neexecutare (art. 1020-1021 C. civil), ea poate fi admisă inclusiv în materia împrumuturilor băneşti, ca sancţiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligaţiei de restituire, îşî asumă şi alte obligaţii pe care nu le respectă.

Dacă restituirea împrumutului se face potrivit contractului, în rate eşalonate în timp, rezilierea contractului se poate cere în caz de neplată la termenele stipulate a ratelor: cu dobânzile aferente şi dupa punerea în întaârziere a debitorului.

3. ASPECTE PRIVIND CREDITUL – CA OPERAŢIUNE BANCARĂ

În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari

categorii, respectiv în fapte de comerţ obiective şi fapte de comerţ subiective.

1 Prof. univ. dr. Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 367;


Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice şi operaţiunile prevăzute, în principal, în art. 3 din Codul comercial. “Comercialitatea acestor acte juridice şi operaţiuni rezultă din lege, care le consideră fapte de comerţ. În consecinţă, orice persoană care savârşeşte asemenea fapte de comerţ intră în raporturi juridice comerciale guvernate de legile comerciale”1.

Faptele de comerţ enumerate de art. 3 C. com. sunt, în majoritatea lor, operaţiuni economice, la care se adaugă anumite acte juridice. De aceea, aceste fapte de comerţ obiective “nu pot fi clasificate decât pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor respective” 2. Ţinând seama de aceste criterii, faptele de comerţ obiective pot fi împărtite în trei grupe.

Operaţiunile de bancă şi schimb, acestea sunt considerate astfel de Codul comercial în art. 3 pct. 11, fără a fi însă definite. În această situaţie, “operaţiunile de bancă şi schimb pot fi precizate prin raportare la reglementarea activităţii bancare, denumită şi comerţ de bancă, cuprinsă în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară” 3.

În concepţia legii, banii şi creditul pot forma obiectul circulaţiei, adică obiectul unor operaţiuni comerciale. Comercialitatea acestor operaţiuni este dată de elementul interpunerii în schimb sau circulaţie. În consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt guvernate de aceleaşi principii ca şi cele privitoare la circulaţia productelor şi mărfurilor.

În ceea ce priveşte operaţiunile de bancă, conform OU.G. nr.66/2006 privind instituţiile de credit, societăţile bancare efectuează următoarele activităţi: acceptarea de depozite, emiterea de garanţii, tranzacţii cu instrumente monetare negociabile şi valori mobiliare, administrarea de portofolii ale clienţilor, operaţiuni de mandat etc.

Operaţiunile de schimb se referă la schimbul valutar şi se realizează de societăţile bancare autorizate să participe la piaţă valutară şi casele de schimb valutar.

4. CONTRACTUL DE CREDIT

Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară nu definea contractul de

credit bancar, în acest scop fiind aplicabile normele cuprinse în art. 1576 C. civ., împreună cu cele referitoare la obligaţiile comerciale, cuprinse în Codul comercial. Doctrina defineşte contractul de credit bancar ca fiind “convenţia unilaterală intuitu personae, prin care o bancă sau o altă instituţie de credit similară se obligă, în schimbul unei remuneraţii, sa pună la dispoziţia unei persoane fonduri băneşti, pe un termen şi în cuantum determinat, sau să işi asume, în interesul unei persoane, un angajament bănesc prin aval sau prin scrisoare de garanţie”4, definiţie cu care nu suntem întru totul de accord considerând mai degrabă contractul de credit ca o convenţie bilaterală, ambele părţi asumându-şi obligaţiile specifice.

Bineînteles că, în schimbul creditului, banca beneficiază de o anumită remuneraţie, ce variază în funcţie de tipul creditului, dar ea are, de principiu, două

1 Codul Comercial Român, art. 3 2 Ibidem 1 3 Prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucuresti, p. 398 4 Ion Turcu, Operţtiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995, p. 51


componente: dobânda calculată la suma acordată pentru perioada stabilită şi comisionul băncii. Comisionul băncii se poate prezenta la rândul lui în două ipostaze: comision pentru confirmarea creditului şi comision pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului.

Dobânda nominală, prevăzută în contractul de credit, este diferită de dobânda reală, care este o componentă a remuneraţiei nete a băncii, folosul real pe care îl dobândeşte banca. Dobânda nominală conţine în mod obligatoriu şi rata inflaţiei.

Pe lângă comisionul băncii, creditul deschis în favoarea clientului este însoţit fie de garanţii de drept comun (personale sau reale), fie de garanţii speciale, cum sunt: girul cambiei, al biletului la ordin, al cecului sau al warantului.

Potrivit art. 372 C. pr. Civ., executarea silită se va urmări în virtutea unei hotărâri judecătoreşti sau în virtutea unui titlu executoriu. Deci, în afara de hotărârile judecatoreşti şi de cele autentice, ambele investite cu formula executorie, orice alt act poate avea caracterul de titlu executoriu, numai dacă este recunoscut ca atare printr-o dispoziţie expresă a legii.

Unica situaţie în care legea conferea contractului de credit bancar caracterul de titlu executoriu era cea prevazută de art. 52 al Legii nr. 34/1991, privind Statutul Băncii Naţionale a României (abrogată). În consecinţă, în cadrul legislativ anterior, contractul de credit bancar nu era titlu executoriu, decât atunci când calitatea de creditor era Banca Naţională a României.

În reglementarea Legii bancare, Legea nr. 58/1998 (abrogată) contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale constituite în scopul garantării creditului bancar, au primit calificarea legală expresă de titluri executorii. De la data investirii cu formula executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor evidenţia de către bancă în afara bilanţului contabil, împreună cu creditele respective, conform actualelor reglementări bancare.

BIBLIOGRAFIE

1. Cărpenaru S. D., Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002 2. Deak F., Tratat de drept civil – contracte speciale, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2001 3. Gheorghe, C. A., Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006 4. Turcu I., Operţtiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995 5. Codul Civil Român 6. Codul Comercial Român


DESPRE SERIILE K – CRONOLOGICE SIMPLE

Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale – Braşov Abstract : In the introduction I will present several notions related to sample

chronological mean; these have been presented in some Statistics books. In the present paper I will obtain some properties of sample k-chronological mean.

Key words: sample chronological mean, sample k-chronological mean. 1. INTRODUCERE

În diverse cercetări ale seriilor statistice se analizează mai mulţi indicatori derivaţi sau sintetici generalizatori. Dintre aceştia un rol important îl joacă indicatorii medii. Media valorilor individuale ale unei variabile statistice este expresia sintetizării într-un singur nivel reprezentativ a tot ceea ce este esenţial, tipic şi obiectiv în apariţia, manifestarea şi dezvoltarea caracteristicii statistice.

Deoarece media este o valoare reprezentativă, tipică pentru toate nivelurile pe care le caracterizează, înseamnă că le poate substitui.

Nivelul mediu al seriilor de momente cu intervale egale între termenii înregistraţi se calculează folosind o formă specială de medie aritmetică, cunoscută în lucrările de specialitate ca medie cronologică simplă.

Pentru început vom reprezenta pe o axă termenii unei serii de momente cu intervale egale între ele, astfel,

în care, termenii seriei dinamice iau valori de la y1 la yn, iar intervalele între momentele seriei iau valori de la t1 la tn-1.

Datorită faptului că într-o serie de momente sunt n termeni şi n-1 intervale, înseamnă că fiecare interval va fi marcat de către doi termeni. De aceea, pentru a


calcula media pe total este necesar să se calculeze mediile parţiale (mobile), care se vor calcula ca medii aritmetice simple din cei doi termeni care marchează intervalul respectiv şi, pe baza lor, o medie generală a întregii serii, adică, se calculează mediile mobile:

221

1yy

y+

= , 2

322

yyy

+= ,…,

21

1nyny

ny+−=− .

Definiţie. Se numeşte media cronologică simplă ( )cy media aritmetică a

mediilor mobile 1y , 2y ,…, 1−ny , adică

11...21

−−+++

=n

nyyycy .

Exemplu. Stocurile de mărfuri dintr-o societate comercială în cursul trimestrului I al unui an oarecare sunt următoarele:

1 ianuarie 400 mil. lei (y1); 1 februarie 480 mil. lei (y2); 1 martie 560 mil. lei (y3); 1 aprilie 580 mil. lei (y4).

Pentru a calcula media trimestrială se vor calcula, mai întâi, mediile pe fiecare lună în parte, astfel,

ianuarie: 4402

480400

221

1 =+

=+

=yy

y ;

februarie: 5202

560480

232

2 =+

=+

=yy

y ;

martie: 5702

580560

243

3 =+

=+

=yy

y .

Media pe trimestru o vom calcula ca medie aritmetică a celor trei medii parţiale, astfel,

5103

1530

3

570520440

3321 ==

++=

++=

yyycy .

Media cronologică simplă este tratată foarte pe scurt în majoritatea lucrărilor de specialitate, de aceea, vom analiza şi generaliza această medie, după care vom studia totodată şi proprietăţile mediei generalizate.

Aşadar, putem alege intervale multiple de tipul [ ]1,1 −ktt , [ ]ktt ,2 ,…,

[ ]1,1 −+− ntknt care au aceeaşi lungime şi, vom calcula mediile k-mobile următoare:

kkyyy

y+++

=...21

1 ,

kkyyy

y 1...322

++++= ,

…,


knyknykny

kny++−++−=+−

...11 .

Definiţie. Se numeşte media k-cronologică simplă ( )( )kcy media aritmetică

a mediilor mobile 1y , 2y ,…, 1+−kny , adică

( )1

1...21+−

+−+++=

knknyyy

kcy .

Media k-cronologică ( )kcy este o formă transformată a mediei, şi anume, o medie aritmetică a unor medii parţiale sau k-mobile.

2. PROPRIETĂŢI ALE SERIEI K-CRONOLOGIE SIMPLE Calculând şi analizând media k-cronologică ( )kcy remarcăm o serie de

proprietăţi care vin în sprijinul prelucrării şi interpretării datelor unei serii dinamice. Proprietăţi

a) Mărimea mediei k-cronologice este cuprinsă între cea mai mică şi cea mai mare valoare individuală, adică

{ } ( ) { }niiykcyniiy ,1|max,1|min =≤≤= ; b) Suma diferenţelor dintre media k-cronologică şi mediile k-mobile este 0,

adică

( )( )10

1

n ky y ki ci

− +− =∑

=;

c) Suma diferenţelor dintre valorile individuale şi media k-cronologică este aceeaşi cu multiplicarea diferenţei dintre medie şi media k-cronologică cu numărul valorilor individuale, adică

( )( ) ( )( )kcyynn

ikcy

iy −=∑

=−

1;

d) Diferenţa dintre medie şi media k-cronologică poate fi exprimată în funcţie de valorile individuale astfel

( )kcyy − ⋅+−

=1

1

kn( ) ( ) ( )

( ) .11...

3221...2211

⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡−−

−+++−

++−+−++−+−⋅ yk

kn

ykkn

yknykyykyk

e) Dacă toate valorile variabilei statistice se măresc (sau se micşorează) cu aceeaşi constantă „a”, atunci şi media k-cronologică se modifică în acelaşi sens cu aceeaşi constantă.


f) Dacă toate valorile variabilei statistice se multiplică (sau se simplifică) cu

aceeaşi constantă „h”, atunci şi media k-cronologică se măreşte (sau se micşorează) de h ori.

Justificarea afirmaţiilor anterioare a) Cum

( )( )

( )11

2...1

...111...221

+−

+−

+++−

++

++−−+++=

knkn

yn

ykn

kyk

kykkykykyykcy

Fie A= { }niiy ,1|min = şi B= { }niiy ,1|max = . Dacă în locul valorilor

individuale iy punem valoarea minimă A, atunci se obţine

( ) ( ) ( )( )1

12...1...1...21

+−+++−++++−+++

⋅≥knk

kkkkkAkcy =

=( ) ( )

( ) Aknk

knkkkA =

+−

+−+−⋅

1

221.

Dacă în locul valorilor individuale iy punem valoarea maximă B, atunci se obţine

( ) ( ) ( )( )1

12...1...1...21

+−

+++−++++−+++⋅≤

knk

kkkkkBkcy =

( ) ( )( ) B

knk

knkkkB =

+−

+−+−⋅=

1

221, adică rezultă că ( ) BkcyA ≤≤ .

b) ( )( ) ( ) ( ) ( ) 011

==

−=−=∑=

− ∑n

ikcynkcynkcyniy

n

ikcyiy .

c) ( )( ) ( ) ( ) ( )( )kcyynn

ikcynynkcyniy

n

ikcy

iy −

==−=−=∑

=− ∑

11.

d) Prin utilizarea formulelor următoare:

nnyyy

y+++

=...21 şi

( )( )

( )11

2...1

...111...221

+−

+−

+++−

++

++−−+++=

knkn

yn

ykn

kyk

kykkykykyykcy

este uşor de observat că diferenţa ( )kcyy − , prin aducere la acelaşi numitor şi reducerea termenilor, este cea de la punctul d).

e) Dacă toate valorile variabilei statistice se măresc cu aceeaşi constantă „a”, atunci

ayk

akyayayy +=

++++++= 1

...21'1 ,


ayk

akyayayy +=

+++++++= 2

1...32'2 ,

…,

aknyk

anyaknyaknykny ++−=

++++−+++−=+− 1...1'1 ,

aşadar

( ) ( ) akcykn

knyyykcy +=

+−+−+++

=′1

'1...'2'1 .

În mod asemănător se demonstrează dacă se micşorează valorile individuale cu aceeaşi constantă a.

Punctul f) rezultă astfel,

hyk

hkyhyhyy ⋅=

⋅++⋅+⋅= 1

...21'1 ,

hyk

hkyhyhyy ⋅=

⋅+++⋅+⋅= 2

1...32'2 ,

…,

hknyk

hnyhknyhknykny ⋅+−=

⋅++⋅−+⋅+−=+− 1...1'1 ,

aşadar

( ) ( ) hkcykn

knyyykcy ⋅=

+−+−+++

=′1

'1...'2'1 .

3. LEGĂTURILE DINTRE SERIILE K-CRONOLOGIE SIMPLE Prin calcularea mediilor k-mobile şi a celor (k+1)- mobile vom determina

legătura dintre media (k+1)-cronologică simplă, ( )1+kyc , şi media k-cronologică

simplă ( )kyc . Prin urmare, avem egalităţile:

( ) 111)...21( ykkykyyy +=+++++ ,

( ) 212)1...32( ykkykyyy +=++++++ , …

( ) kykkykykyky 112)2...21( +=+++++++ , …

( ) knykknyknyknykny 21)1...122( −+=−+−−++−−+− , …

( ) knyknynyknykny −+=+−+++−+− 1)1...1( .


Prin adunarea acestor relaţii obţinem egalitatea

( ) ( ) ( )( ) ( )11...211 +−+=−+++++++− kcyknkknykykykcyknk . (*)

Pentru k=1 în relaţia (*) deducem egalitatea

( ) ( ) ( )2121...321 cynnyyycyn −=−++++ , dar ( ) ycy =1 ,

iar ynnyyy =+++ ...21 , în consecinţă

( ) ( )21212 cynnyyyn −=−− , deci

( ) ( )22

1)2( cynyycyyn −

+=− .

Observaţii a) Dacă

( ) ( ) ( )( ) ,1

1...3

221...2211ykn

ykkn

yknykyykyk

k−≥

−+++−

++−+−++−+−

atunci media aritmetică ( y ) este mai mare decât media k-cronologică simplă

( ( )kcy ), iar dacă

( ) ( ) ( )

( ) ,11...

3221...2211

yknyk

knyknykyykyk

k−≤

−+++−

++−+−++−+−

atunci media aritmetică ( y ) este mai mică decât media k-cronologică simplă

( ( )kcy ).

b) În cazul în care media aritmetică ( y ) este egală cu media k-cronologică

simplă ( ( )kcy ) se poate observa uşor că

( ) ( ) ( )( ) .

1...3

221...2211

1yn

ykkn

yknykyykyk

kk=

−+++−

++−+−++−+−

−


BIBLIOGRAFIE

1. Biji M., Biji E. M., Lilea E. şi Anghelache C., Tratat de statistică, Editura economică, 2002.

2. Andrei T., Stancu S. şi Pele D. T., Statistica.Teorie şi aplicaţii, Editura economică, 2002.

3. Bologa A. şi Doroş I., Statistică. Noţiuni fundamentale şi aplicaţii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004.

4. www.insse.ro.


UNELE PROPRIETĂŢI ALE INDICATORULUI LUI EULER

Lector univ. drd. Nicuşor MINCULETE Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: In this paper we intend to establish several properties for the Euler totient denoted φ. This totient provides us with a series of arithmetic inequalities in relation with the functions τ and σ respectively, where )(mτ is the number of natural divisors of m, and )(mσ is the sum of natural divisors of m.

Key words: prim number, arithmetic inequality, Euler’s totient.

1. INTRODUCERE

În acest articol vom stabili câteva relaţii între numerelor naturale prime cu m , care nu-l depăşesc pe m, în speranţa că vor fi folositoare în extinderi referitoare la domenii în care apare această funcţie. Menţionăm că funcţia φ apare în studiul polinoamelor ciclotomice, în criptografie şi altele.

Fie m un numar natural , m≥ 1 . Se notează cu φ(m) numărul numerelor naturale prime cu m , care nu-l depăşesc pe m.

Prin urmare

φ(m)=card {k|(k,m)=1 , k≤ m}.

Funcţia φ astfel definită se numeşte indicatorul lui Euler. Observăm că φ(1)=1; φ(p)=p-1 pentru orice număr prim p, φ(pk)=pk-pk-1,

unde p este un număr prim, iar k∈N*. De aici deducem egalităţile φ(2k)=2k-1, φ(2kt) = 2k-1 φ(t), unde t este număr impar.

Remarcăm câteva proprietăţi ale acestei funcţii, demonstrate în mai multe lucrări: [1], [4], [6], [7], [10].

Gauss demonstrează egalitatea : ∑

mdd

/)(ϕ =m .


De asemenea, dacă (m,n)=1

φ(mn)=φ(m)φ(n), Pentru m>1 şi m= r

rppp ααα ...2121 avem relaţia

φ(m)=m ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

1

11

p ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

2

11

p… ⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

rp

11 .

2. PROPRIETĂŢI ALE INDICATORULUI LUI EULER

P1. a) Numărul ϕ(m) este impar dacă m=1 sau m=2 şi par pentru

orice m ≥ 3.

b) ( ) ( )mmm ϕϕ ⋅=2 .

Pentru m=1 sau m=2 avem ϕ(1) =ϕ(2)=1. Dacă m ≥ 3 şi m= rrppp ααα ...21

21 ,

avem ϕ(m)= 112

11 ...21 −−− r

rppp ααα (p1-1)(p2-1)...(pr-1), iar cum unul dintre termenii p1, p2, ..., pr, p1-1, p2-1,..., pr-1 este par, atunci

ϕ(m) este par.

În cazul în care m=1avem ( ) ( )1121 ϕϕ ⋅= , altfel, pentru m >1 avem

φ(m)=m ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

1

11

p ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

2

11

p… ⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

rp

11 ,

deci

φ( 2m )= 2m ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

1

11

p ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

2

11

p… ⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

rp

11 ( )mm ϕ⋅= .

P2. Dacă n este un număr compus, atunci ( ) ( )( )! 1 !n n nϕ ϕ= − ,

iar dacă n este un număr prim, atunci ( ) ( ) ( )( )! 1 1 !n n nϕ ϕ= − − .

Cum1

( !) ! 1n npp prim

p n

ϕ = −∏

≤

⎛ ⎞⎜ ⎟⎝ ⎠

, iar n este un număr compus, atunci

numerele prime până la n-1 respectiv n sunt aceleaşi, deci

( ) ( ) 1( 1 !) 1 ! 1n n

pp primp n

ϕ − = − −∏

≤

⎛ ⎞⎜ ⎟⎝ ⎠

, prin urmare ( ) ( )( )! 1 !n n nϕ ϕ= − .

Dacă n este un număr prim, atunci numerele prime până la n-1 vor fi mai


puţine cu unul decât cele până la n, deci

( ) ( ) 1( 1 !) 1 ! 1

1

n npp prim

p n

ϕ − = − −∏

≤ −

⎛ ⎞⎜ ⎟⎝ ⎠

,

iar 1 1 1

( !) ! 1 ! 1 1

1

n n np n pp prim p prim

p n p n

ϕ = − = ⋅ − − =∏ ∏

≤ ≤ −

⎛ ⎞ ⎛ ⎞⎛ ⎞⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎝ ⎠

( ) 1 11 ! 1

1

nn n

n pp primp n

−= − ⋅ − =∏

≤ −

⎛ ⎞⎜ ⎟⎝ ⎠

( )( ) ( ) ( )( )11 1 ! 1 1 1 !

1

n n n npp prim

p n

ϕ= − − − = − −∏

≤ −

⎛ ⎞⎜ ⎟⎝ ⎠

.

P3.

a) ( ) ( )! 1 !n nϕ > − , ( ) 2n∀ ≥ ,

b) limen

≤→∞

)1 1 1

(1 ...(1!) (2!) ( !)nϕ ϕ ϕ

+ + + + 1e≤ + .

Remarcăm o altă inegalitate importantă referitoare la φ, şi anume,

( )1 1 1( !) ! 1 ! 1 ! 1 !

2

nn n n n n

kp k np primp n

ϕ = − > − = ⋅ = −∏ ∏=

≤

⎛ ⎞ ⎛ ⎞⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎝ ⎠⎝ ⎠

, ( ) 2n∀ ≥ ,

aşadar ( ) ( )! 1 !n nϕ > − , ( ) 2n∀ ≥ .

Datorită faptului că ( )n nϕ ≤ , ( ) 1n∀ ≥ , avem

( ) ( )! ! 1 !n n nϕ≥ ≥ − , ( ) 1n∀ ≥ , rezultă că

( ) ( )1 1 1

! ! 1 !n n nϕ≤ ≤

−, ( ) 1n∀ ≥ ,

ceea ce înseamnă că 1 1 1

1 ...1! 2! !n

+ + + + ≤1 1 1

1 ...(1!) (2!) ( !)nϕ ϕ ϕ

+ + + + ≤


( )1

1 1 11 1 ...

1! 2! !n−+ + + + + , adică, prin trecere la limită când n → ∞ ,

obţinem

limen

≤→∞

)1 1 1

(1 ...(1!) (2!) ( !)nϕ ϕ ϕ

+ + + + 1e≤ + .

P4. a) a1+a2+ …+aϕ(m)= ( )221

2

)(m

mmϕ

ϕ= .

b) =+++⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ 2...21 maaaϕ

2m (a1+a2+ …+aϕ(m) )

Fie m un număr natural, m≥ 1, şi a1<a2< …<aϕ(m) , numerele naturale

prime cu m , care nu-l depăşesc pe m, deci (ai, m)=1, (∀) )}(,...,2,1{ mi ϕ∈ . Cum (m-ai, m)=1, rezultă că { a1,a2, …,aϕ(m)}= { m-a1,m-a2, …,m-aϕ(m)}. Prin urmare, din faptul că cele două mulţimi au aceleaşi elemente, suma elementelor fiecărei mulţimi este aceeaşi, adică a1+a2+ …+aϕ(m)= m-a1+m-a2+ …+m-aϕ(m), ceea ce înseamnă că

a1+a2+ …+aϕ(m)= 2

)(mmϕ.

Prin utilizarea punctului b) de la P1 obţinem

=+++⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ 2...21 maaaϕ

( )⋅=

⋅=

⋅ 22

3

2

)2(2m

mmmm ϕϕ(a1+a2+ …+aϕ(m) ).

P5. ai= m-aϕ(m)- i+1, (∀) )}(,...,2,1{ mi ϕ∈ .

Din a1<a2< …<aϕ(m) , rezultă m-aϕ(m) <…<m-a2<m-a1 , prin urmare

deducem că ai= m-aϕ(m)- i+1, (∀) )}(,...,2,1{ mi ϕ∈ .

Observaţie. Deoarece (ai, m)=1 şi ai<m, (∀) )}(,...,2,1{ mi ϕ∈ , deducem că a1= 1, iar aϕ(m)= m-1.

P6. Pentru orice m ≥ 3, avem a1<a2< …<2

)(maϕ ≤ 2

m≤

12

)(+

maϕ <2

2)(+

maϕ <…<aϕ(m) (fără egalitate în ambele părţi) sau m-a1>m-a2>

…>m-2

)(maϕ ≥ 2

m≥ m-

12

)(+

maϕ >m-2

2)(+

maϕ >…>m-aϕ(m) (fără egalitate în ambele

părţi).


Presupunem prin absurd că 2

)(maϕ ≤ 2

m şi

12

)(+

maϕ < 2

m, atunci

2)(maϕ

+1

2)(+

maϕ < m, dar 2

)(maϕ +1

2)(+

maϕ = m, deci se ajunge la o contradicţie, aşadar,

pentru orice m ≥ 3, avem a1<a2< …<2

)(maϕ ≤ 2

m≤

12

)(+

maϕ <2

2)(+

maϕ <…<aϕ(m)

(fără egalitate în ambele părţi).

P7. a) Pentru orice )}(,...,2,1{ mi ϕ∈ avem 4

2

1)(m

imaia ≤+−ϕ .

b) a1+a2+ …+2

)(maϕ +σ(m)≤ 8

8102 ++ mm.

Cum 01)(22≤+−−− ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛⎟⎠⎞

⎜⎝⎛

imam

iam

ϕ , rezultă

( ) 01)(1)(24

2≤+−++−+− imaiaimaia

mmϕϕ , dar ai+aϕ(m)- i+1=m,

în consecinţă 4

2

1)(m

imaia ≤+−ϕ .

Fie d1,d2,...,dk, toţi divizorii lui m(d1=1,dk=m). Cum (ai,m)=1, numerele d2,

d3, ..., dk, se găsesc printre numerele {1, 2, …, m}\{ a1, a2, ..., aϕ(m)}, dar d1=1,dk=m,

iar 1<d2,d3,...,dk-1≤ 2

m, prin urmare max

21,2

)(m

kdma ≤−⎪⎭

⎪⎬⎫

⎪⎩

⎪⎨⎧

ϕ .

Datorită faptului că max21

2)( , m

km da ≤⎭⎬⎫

⎩⎨⎧

−ϕ , rezultă a1+a2+ …+2

)(maϕ +

d2+d3+...+dk-1≤ 1+2+...+ ⎥⎦⎤

⎢⎣⎡

2

m, deci a1+a2+ …+

2)(maϕ +σ(m)-m-1≤

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛⎥⎦⎤

⎢⎣⎡

⎥⎦⎤

⎢⎣⎡

+ 1222

1 mm≤

8

221

222

1 mmmm +=+ ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ,

ceea ce implică a1+a2+ …+2

)(maϕ +σ(m)≤ 8

8102 ++ mm.


P8. a1a2 …aϕ(m) ≤ 2)(m

mτ

−⋅ m!.

Cum a1a2 …aϕ(m) d1d2...dk ≤ 1⋅2⋅...⋅m=m!, dar d1d2...dk= 2)(m

mτ

−, implică

a1a2 …aϕ(m) ≤ m!⋅ 2)(m

mτ

−.

BIBLIOGRAFIE

[1] Alexandru ,V. şi Goşoniu, N.,M., Elemente de teoria numerelor, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999.

[2] Becheanu, M., şi col., Algebră pentru perfecţionarea profesorilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

[3] Buşneag,D., Maftei, I., Teme pentru cercurile şi concursurile de matematică ale elevilor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983.

[4] Creangă, I., şi col., Introducere în teoria numerelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.

[5] Cucurezeanu, I. , Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.

[6] Panaitopol, L. şi Gica, Al., Probleme celebre de teoria numerelor, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998.

[7] Panaitopol, L. şi Gica, Al., O introducere în aritmetică şi teoria numerelor, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

[8] Panaitopol, L. şi Gica, Al., Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Editura GIL, Zalău, 2006.

[9] Panaitopol, L., Probleme rezolvate cu ajutorul ecuaţiilor de tip Pell, Gazeta Matematică Seria A nr.2, 2004.

[10] – http:// www.mathworld.wolfram.com.


OPINII REFERITOARE LA CALITATEA DE SUBIECT AL INFRACŢIUNII DE DELAPIDARE INCRIMINATĂ DE ART.

145 DIN LEGEA NR. 85/2006 PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI1

Sergiu MITROI Universitatea “Babeş Bolyai” Cluj Napoca

Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Specializarea Administraţie Publică, Extensia Sfântu Gheorghe

Abstract : There is a difference between the peculation offence, as it is stipulated in Art. 215 of the Criminal Code, and the same offence stipulated in Art.145 of Law 85/2006. The latter stipulates the fact that the peculation offence regarding the insolvency procedure is not conditioned by the existence of the double status of the active subject, in his capacity of civil servant or employee, respectively in his capacity of manager or administrator of the possessions of a legal entity. According to Law 85/2006, the peculation offence regarding the insolvency procedure is conditioned only by the capacity of manager or administrator of the possessions of a natural person (the debtor merchant in state of insolvency).

Key words: offence, peculation, insolvency, subject, exception.

1. Preliminarii. Actul normativ care asigură reglementarea în ceea ce priveşte procedura insolvenţei, privită în accepţiunea sa cea mai largă, este Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei2. Această lege a abrogat şi înlocuit Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul.3

Este de observat faptul că, la finele corpului acestui act normativ menit să reglementeze procedura insolvenţei, legiuitorul a inserat şi câteva dispoziţii de incriminare a unor fapte considerate de către acesta ca prezentând potenţial

1 Publicată în M. Of. al României, nr. 359 din 21 aprilie 2006. 2 Voicu C., Boroi A., Dreptul penal al afacerilor., Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 99. 3 Publicată în M. Of. al României, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, abrogată de Legea nr. 85/2006.


antisocial. Aşa fiind, potrivit art. 145, alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, însuşirea, folosirea sau traficarea de către administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului, precum şi de orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani, valori ori alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracţiunea de delapidare şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

În cele ce urmează, fără a avea în intenţie obiectivul de a expune şi trata pe larg toate infracţiunile la care face trimitere Capitolul. V al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, ne rezumăm la a pune în discuţie o chestiune punctuală. Astfel, ne vom referi strict la unele chestiuni ce interesează calitatea de subiect – activ şi pasiv - al infracţiunii de delapidare, atât din perspectiva incriminării conţinute de art. 145 din actul normativ anterior numit, cât şi din perspectiva art. 215 indice 1 C. penal.

Nu în ultimul rând, ne propunem să facem vorbire despre unele consecinţe ce, la rândul lor, interesează obiectul prezentului studiu şi care decurg din coexistenţa ca atare atât a normei penale ce constituie sediul materiei în privinţa incriminării delapidării (art. 215 indice 1 C. penal), cât şi a normei penale speciale conţinute de art. 145, alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

2. Ipoteza lipsei condiţionării de către legiuitor a calităţii de subiect

activ al delapidării de calitatea de funcţionar, în accepţiunea art. 147 C. pen., pentru administratorul judiciar ori pentru lichidatorul averii debitorului persoană fizică.

2.1. Necondiţionarea de către legiuitor a calităţii de subiect activ al delapidării săvârşită în cadrul procedurii simplificate, de către administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului persoană fizică, de calitatea de funcţionar a acestora, în accepţiunea art. 147 C. pen.

Potrivit art. 215 indice 1 C. pen., infracţiunea de delapidare constă în însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau bunuri pe care le gestionează sau administrează (alin.1). Varianta agravată, prevăzută de alin. (2) al textului de lege penală, se realizeaza în cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave.

Ca un preambul la demonstrarea ipotezei susţinute, dorim să subliniem de la bun început faptul că, în cazul infracţiunii de delapidare incriminate de art. 215 indice 1 C. pen., autorul întruneşte în persoana sa o dublă calificare; el are, pe de o parte, calitatea de funcţionar public sau funcţionar, în înţelesul art. 147 C. pen., iar pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane juridice. Aceste două calităţi se cer a fi cumulativ îndeplinite, lipsa oricăreia dintre acestea ducând la neatragerea incidenţei infracţiunii de delapidare.

De asemenea, referindu-ne la administratorul judiciar şi la lichidatorul averii debitorului persoană fizică, tot ca un preambul la demonstrarea tezei necondiţionării calităţii acestora de autor (subiect activ) al delapidării prevăzute de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, de întrunirea în persoana lor a calitatăţii de funcţionar, în accepţiunea art. 147 C. pen., reamintim că prin funcţionar se înţelege, potrivit art. 147 alin. (2) C. pen., persoana menţionată în art. 147 alin. 1 din Codul penal, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în


serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.1

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului penal, respectiv din coroborarea prevederilor cu caracter general ale art. 147 alin. C. pen. cu cele ale art. 215 indice 1 ale normei penale, se poate concluziona că atât funcţionarul public cât şi funcţionarul au calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare.

Subliniem că nu orice funcţionar poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare ci numai acel funcţionar care exercită, în drept sau în fapt, atribuţii de gestiune sau de administrare a banilor, valorilor sau bunurilor pe care le însuşeşte, foloseşte sau trafichează.

Pentru a conchide, diferenţa între cei doi termeni constă în aceea că noţiunea de funcţionar include atât noţiunea de funcţionar public, cât şi pe aceea de orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat, (respectiv, autoritate publică, instituţie publică, instituţie sau altă persoană juridică de interes public). Nu în ultimul rând, ca o completare, reiterăm faptul că atât funcţionarul public cât şi funcţionarul au calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare, în consecinţa funcţionării acestora în cadrul unei persoane juridice (s.n.), fie ea autoritate publică, instituţie publică, instituţie sau o altă persoană juridică de interes public, fie ea o altă persoană juridică (s.n.) decât cele anterior menţionate.

Or, spre deosebire de prevederile art. 215 indice 1 C. pen., din perspectiva procedurii simplificate2 prin care debitorul în cauză intră direct în procedura falimentului şi despre care face vorbire Legea nr. 85/2006, apreciem că legiuitorul nu mai condiţionează atragerea incidenţei infracţiunii de delapidare incriminate de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, de existenţa calităţii de funcţionar, în accepţiunea art. 147 C. pen., pentru administratorul judiciar ori pentru lichidatorul averii debitorului persoană fizică.

Astfel, este de observat că dispoziţiile de reglementare ale art. 1 alin. (2) lit. a) din actul normativ în discuţie menţionează că această procedură “se aplică debitorilor comercianţi, persoane fizice (s.n.), acţionând individual, aflaţi în stare de insolvenţă”.

Aşa fiind, în consecinţa aplicării procedurii simplificate de intrare direct în procedura falimentului şi în raport de unele persoane fizice (acele persoane fizice, debitori comercianţi, ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă), considerăm că, în mod necesar, atragerea incidenţei infracţiunii de delapidare incriminate de art. 145 din Legea nr. 85/2006 nu este condiţionată de existenţa unei eventuale calităţi de funcţionar, în înţelesul art. 147 C. pen., a administratorului judiciar ori a lichidatorului averii debitorului persoană fizică.

1 Conform art. 147 alin. (1) C. pen., funcţionarul public este orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se refera art. 145, respectiv în cadrul unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau alte persoane juridice de interes public. 2 Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, procedura simplificată reprezintă procedura prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la acel articol de lege intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioada de observaţie de maximum 60 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele de natură să determine declanşarea procedurii simplificate în sine.


Aceasta deoarece, pe de o parte, aşa cum s-a arătat anterior, atât

funcţionarul public cât şi funcţionarul pot deţine virtualmente calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare, incriminate de art. 215 indice 1 C. pen., în consecinţa funcţionării acestora în cadrul unei persoane juridice. Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor art. 145 din Legea nr. 85/2006, raportate la prevederile art.1 alin. (2) lit. a) ale aceluiaşi act normativ, în cadrul procedurii simplificate administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul averii debitorului participă la procedura insolvenţei unei persoane fizice, respectiv debitori comercianţi ce acţionează individual şi se află în stare de insolvenţă.

Or, în cauză, elementul material al infracţiunii de delapidare incriminate de art. 145 din Legea nr. 85/2006 (însuşirea, folosirea sau traficarea) vizează exclusiv bani, valori ori alte bunuri aparţinând activului sau pasivului unei persoane fizice, în postura acesteia de debitor comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă, şi nu al unei persoane juridice, precum în infracţiunea prevăzută de art. 215 indice 1 C. pen.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 85/2006, raportate la prevederile art.1 alin. (2) lit. a) ale aceluiaşi act normativ, se poate concluziona că, în cazul săvârşirii elementului material al delapidării prevăzute de art. 145 din Legea nr. 85/2006 de către administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului care gestionează sau administrează banii, valorile ori alte bunuri aparţinând activului sau pasivului unei persoane fizice, debitor comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă, aceştia nu sunt ţinuţi de calitatea de funcţionar, în înţelesul art. 147 C. pen., pentru atragerea incidenţei de incriminare a normei penale speciale în discuţie.

2.2. Necondiţionarea de către legiuitor a calităţii de subiect activ al

delapidării, incriminate de art. 145 din Legea nr. 85/2006, în persoana administratorului judiciar ori a lichidatorului averii debitorului, de existenţa unui raport de muncă în cadrul procedurii simplificate instituite de acest act normativ.

Eficacitatea tezei anterior expuse, respectiv lipsa condiţionării de către legiuitor a calităţii de subiect activ al delapidării, incriminată prin dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 85/2006, de calitatea de funcţionar, în accepţiunea art. 147 C. pen., pentru administratorul judiciar ori pentru lichidatorul averii debitorului persoană fizică, debitor comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă, este întărită, în opinia noastră, de inexistenţa unui raport de muncă în cadrul procedurii simplificate prin care debitorul în cauză intră direct în procedura falimentului şi care raport de muncă să-i privească, eventual, pe administratorul judiciar ori pe lichidatorul averii debitorului persoană fizică.

Astfel, ipoteza pe care înţelegem să o afirmăm se rezumă la faptul inexistenţei unui raport de muncă între administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului persoană fizică, pe de o parte, şi adunarea creditorilor sau, ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, persoana fizică (debitorul comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă) sau judecătorul-sindic, pe de altă parte. Apreciem că validitatea acestei ipoteze este de natură a întări, în cazul delapidării săvârşite de către administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului persoană fizică în cadrul procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006, excepţia de la regula instituită de către legiuitorul


penal în art. 215 indice 1 C. pen. ce consacră dubla calificare a autorului acestei infracţiuni: acesta întrunind în persoana sa, pe de o parte, calitatea de funcţionar public sau funcţionar, iar pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane juridice.

În acest sens, reiterăm faptul că, din perspectiva normei penale de incriminare a delapidării, respectiv art. 215 indice 1 C. pen., şi care constituie sediul materiei acestei infracţiuni, existenţa calităţii de subiect activ al delapidării este atrasă în consecinţa calităţii de orice salariat şi, implicit, de funcţionar, în înţelesul art. 147 alin. (2) C. pen., a făptuitorului. Or, atât funcţionarul public cât şi funcţionarul sau orice salariat, în accepţiunea art. 147 C. pen., au calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare, în consecinţa funcţionării acestora în cadrul unei persoane juridice, fie ea autoritate publică, instituţie publică, instituţie sau o altă persoană juridică de interes public, fie ea o altă persoană juridică decât cele anterior menţionate.

În egală măsură, subliniem că atragerea incidenţei infracţiunii de delapidare, prevăzute şi pedepsite de art. 215 indice 1 C. pen., în calitate de orice salariat şi, implicit, de funcţionar, depinde de îndeplinirea cumulativă a două cerinţe:

- existenţa unui raport de muncă între făptuitor şi persoana juridică unde acesta îşi desfăşoară activitatea, izvorât în urma încheierii unui contract individual de muncă între acea persoană fizică şi persoana juridică şi care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă şi de fond impuse de lege pentru valabilitatea acestuia1;

- persoana juridică unde făptuitorul îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă să fie alta decât o autoritate publică, instituţie publică, instituţie sau altă persoană juridică de interes public.

Or, atât administratorul judiciar cât şi lichidatorul averii debitorului sunt desemnaţi, potrivit unei proceduri speciale instituite de art. 19 şi în aplicarea criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă, precum şi de art. 24 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, de către judecătorul–sindic printr-o Încheiere. Este, prin urmare, de observat că, în cadrul procedurii simplificate prin care debitorul în cauză intră direct în procedura falimentului, între administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul averii debitorului, pe de o parte, şi adunarea creditorilor sau, ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, nu există un raport de muncă pentru simplul motiv că, de lege lata, desemnarea primilor de către judecătorul-sindic urmează calea unei proceduri specifice, total incompatibile cu naşterea sau existenţa unui contract individual de muncă, în accepţiunea instituită de Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Pentru aceleaşi motive, nu va exista un raport de muncă nici între administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul averii debitorului şi persoana fizică, respectiv debitorul comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă, precum nici între aceştia şi judecătorul-sindic în cauză.

Ne îndeplinim obligaţia de a reaminti faptul că, în materia dreptului muncii, sistemul românesc de drept se înscrie în rândul acelora care au asumat teza teoriei contractualiste, conform căreia izvorul raporturilor juridice de muncă ale salariaţilor

1 Boroi, A., Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 339.


îl constituie contractul individual de muncă, respectiv un contract care are ca obiect prestarea muncii în schimbul unui salariu1. Astfel, ca o consecinţă a acestei teze, subliniem anterioritatea contractului individual de muncă faţă de existenţa oricărui raport de muncă, acesta din urmă întemeindu-se şi decurgând tocmai din existenţa contractului de muncă.2

Prin urmare, în contextul inexistenţei unui raport de muncă în cadrul procedurii simplificate prin care debitorul persoană fizică intră direct în procedura falimentului, între administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul averii debitorului, pe de o parte, şi celelalte părţi integrate3, pe de altă parte, în lipsa încheierii unui contract individual de muncă, se poate, deci, conchide cu privire la existenţa excepţiei de la regula instituită de către legiuitorul penal în art. 215 indice 1 C. pen. Astfel, dacă potrivit acestei reguli, ce consacră dubla calificare a autorului acestei infracţiuni, delapidarea este atrasă dacă autorul întruneşte în persoana sa, pe de o parte, calitatea de funcţionar public sau funcţionar, iar pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane juridice, în cazul delapidării incriminate de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, regula dublei calificări a autorului (administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul averii debitorului) nu se mai aplică.

Nu în cele din urmă, arătăm că dacă ne raportăm la remuneraţia administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului averii debitorului, ca element al unui ipotetic contract individual de muncă, este de observat că această remuneraţie cu care este gratificat administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul averii debitorului, nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă reclamate de prevederile imperative ale Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Aceasta deoarece, subliniem că în literatura juridică s-a afirmat, pe bună dreptate, că plata unui salariu sau existenţa unei remuneraţii, fără existenţa concomitentă şi a celorlalte elemente specifice unui contract individual de muncă (prestarea muncii şi subordonarea salariatului faţă de angajator, precum şi a elementului temporal), nu sunt de natură a califica prin ele însele un contract ca fiind un contract de muncă4. Or,

Aşa fiind, vom putea concluziona că existenţa unei remuneraţii, care potrivit art. 10 din Legea nr. 85/2006 este stabilită în favoarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului averii debitorului de către judecătorul-

1 Calificarea contractului de muncă drept contract de schimb nu are accepţiunea din dreptul civil, de schimb de lucruri, ci aceea care rezultă din calificarea contractului ca un contract caracterizat prin executarea de către părţi a unor obligaţii echivalente (şi interdependente), apud Ştefănescu I.T., Tratat de dreptul muncii., Editura Wolters Kluwer, România, Bucureşti, 2007, p. 191. 2 Potrivit dispoziţiilor de reglementare ale art. 16 alin. (1) teza finală din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată să desfăşoare o activitate independentă, precum şi asociaţia familială au obligaţia de a încheia, în formă scrisă, contractul individual de muncă anterior începerii raporturilor de muncă. Menţionăm că alin. (1) al art. 16 a fost modificat de pct. 3 al art. I din O.U.G. nr. 65 din 29 iunie 2005, publicata în M. Of. nr. 576 din 5 iulie 2005. 3 Adunarea creditorilor sau, ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, persoana fizică (debitorul comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă), respectiv judecătorul-sindic în cauză. 4 Ţiclea A., Tratat de dreptul muncii., ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 357.


sindic1, nu este şi suficientă, prin sine, să infirme teza inexistenţei unui raport de muncă în cadrul procedurii simplificate prin care debitorul în cauză intră direct în procedura falimentului şi care raport de muncă să-i privească, eventual, pe administratorul judiciar ori pe lichidatorul averii debitorului persoană fizică.

Pe cale de consecinţă, în ciuda faptului existenţei unei remuneraţii cu care este gratificat administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului, în cauză neaflându-ne în prezenţa unui contract individual de muncă şi, cu atât mai puţin, a unui raport de muncă, în cazul săvârşirii de către aceştia a elementului material specific delapidării incriminate de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţia de la regula dublei calificări a autorului rămâne şi se aplică în continuare.

Ca atare, dacă incidenţa delapidării incriminate de art. 215 indice 1 C. pen. este atrasă strict în ipoteza în care autorul întruneşte în persoana sa o dublă calificare (pe de o parte, calitatea de funcţionar public sau funcţionar, iar pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane juridice), spre deosebire de aceasta incidenţa delapidării incriminate de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei va fi atrasă fără să existe necesitatea dublei calificări în discuţie a autorului. Astfel, dacă în interiorul procedurii simplificate prin care debitorul, persoană fizică, intră direct în procedura falimentului, autorul infracţiunii, care nu poate fi decât administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului sau orice reprezentant sau prepus al acestuia, va atrage incidenţa delapidării fără a fi nevoie ca acesta să întrunească în persoana sa calitatea de funcţionar public sau funcţionar, în accepţiunea art. 147 C. pen., ci numai pe acelea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin persoanei fizice (debitorul comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă).

3. Excepţia deţinerii de către o persoană fizică a calităţii de subiect pasiv al delapidării. Subiectul pasiv al infracţiunii de delapidare, incriminată de dispoziţiile art.

215 indice 1 C. pen., nu poate fi decât organul, instituţia publică, sau orice altă persoană juridică, în cadrul cărora îşi exercită activitatea funcţionarul care a comis acţiunea de însuşire, traficare sau folosire a bunului ce formeaza obiectul material al infracţiunii.

Reformulând, reiterăm faptul că atât funcţionarul public cât şi funcţionarul au calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare, în consecinţa funcţionării acestora în cadrul unei persoane juridice ce va îndeplini rolul de subiect pasiv al delapidării, fie ea autoritate publică, instituţie publică, instituţie sau o altă persoană juridică de interes public, fie ea o altă persoană juridică (s.n.) decât cele anterior

1 Potrivit art.10 în îndeplinirea îndatoririlor sale, judecătorul-sindic va putea desemna, prin încheiere, persoane de specialitate, stabilindu-le şi remuneraţia. Remuneraţiile vor fi plătite din contul prevăzut la art. 4 alin. (2), în conformitate cu criteriile stabilite prin hotarare a Guvernului. Iar potrivit art. 122 alin.(1) la fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un program de administrare a lichidării care trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1.


menţionate.

Deci, ca regulă, în cazul infracţiunii de delapidare întotdeauna subiectul pasiv nu va putea fi decât o persoană juridică.

Semnalăm, însă, o excepţie de la regula consacrată de prevederile art. 215 indice 1 C. pen., potrivit căreia întotdeauna subiectul pasiv al infracţiunii de delapidare este strict o persoană juridică. Astfel, ipoteza de reglementare conţinută de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, ca o variantă de specie a infracţiunii incriminate de art. 215 indice 1 Cod penal, infirmă regula anterior enunţată şi, cu îndeplinirea anumitor condiţii, pune persoana fizică în postura de subiect pasiv al infracţiunii de delapidare.

Aşadar, în cazul în care infracţiunea de delapidare, incriminată de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, se săvârşeşte în cadrul procedurii simplificate prin care debitorul în cauză intră direct în procedura falimentului şi care se aplică comercianţilor, persoane fizice, aflaţi în stare de insolvenţă, apreciem că persoana fizică în cauză va putea deţine calitatea de subiect pasiv al acestei infracţiuni.

Ca o concluzie, considerăm postura de subiect pasiv al infracţiunii de delapidare, incriminată de dispoziţiile legii penale speciale în discuţie1, ce aparţine unei persoane fizice (debitorul comerciant ce acţionează individual şi care se află în stare de insolvenţă), ca fiind o excepţie de la regula consacrată de către legiuitorul penal în materie şi potrivit căreia subiectul pasiv al delapidării nu poate fi decât o persoană juridică.

Or, considerăm că instituirea de către legiuitor a unei atari excepţii de la regula consfinţită în materie nu poate rămâne neutră în planul consecinţelor. Astfel, situându-ne în acelaşi plan al consecinţelor, apreciem că faptul consacrării de către legiuitorul penal a excepţiei în discuţie face posibilă, în circumstanţele limitativ statuate atât de art. 215 indice 1 C. pen. cât şi de norma penală specială conţinută de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, punerea semnului egalităţii sub aspectul protecţiei penale între persoana juridică (autorităţi publice, instituţii publice, persoane juridice de drept public sau de drept privat) şi persoana fizică.

Aşa fiind, prin coexistenţa ca atare atât a normei penale ce constituie sediul materiei în privinţa incriminării delapidării (art. 215 indice 1 C. penal), cât şi a normei penale speciale conţinute de art. 145, alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, apare ca evidentă protecţia penală acordată de către legiuitorul penal prezervării situaţiei de fapt a banilor, valorilor sau a bunurilor corporal mobile ce aparţin fie unei autorităţi publice, instituţii publice, persoane juridice de drept public sau de drept privat, fie unei persoane fizice, împotriva oricăror acte de însuşire, folosire sau traficare, săvârşite pentru sine sau pentru altul, de către funcţionarul sau, respectiv administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului sau orice reprezentant sau prepus al acestuia, însărcinat cu gestionarea sau administrarea lor.

1 Delapidarea incriminată de art. 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei


BIBLIOGRAFIE

1. Boroi A., Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

2. Ştefănescu I.T., Tratat de dreptul muncii., Editura Wolters Kluwer, România, Bucureşti, 2007.

3. Ţiclea A., Tratat de dreptul muncii., ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

4. Voicu C., Boroi A., Dreptul penal al afacerilor., Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.


RELAŢII DE RECURENŢĂ OPTIMIZATE PENTRU CALCULUL INVERSEI MATRICEI HESSENBERG

Lector univ. drd. Vlad MONESCU Lector univ. dr. Silviu DUMITRESCU Universitatea “Transilvania” Braşov

Facultatea de Matematică şi Informatică

Abstract: Hessenberg matrices are used to find the solution for non Hermitian linear systems, especially large linear systems, as intermediate steps in algorithms which are based on Arnoldi’s method. Working with these recursions particular forms are obtained in order to be more useful in computation. Bsed on Jia’s computation (2000) we found better way to compute this recursions.

Key words: Arnoldi’s method, Hessenberg matrix, recursions.

1. INTRODUCERE

Metoda ortogonalizării incomplete, metodă derivată din metoda Arnoldi, este folosită pentru rezolvarea sistemelor algebrice de ecuaţii liniare de dimensiune mare. Metoda Arnoldi reprezintă în fapt o proiecţie ortogonală pe subspaţiile Krylov

generate de vectori de forma vAvAAvv k.,..,,, 2, unde A reprezintă matricea

sistemului respectiv. Ideea de bază din spatele metodei Arnoldi este de a reduce o matrice la forma sa Hessenberg. Metoda construieşte o bază de vectori ortogonali in subspaţiul Krylov generat. În cele ce urmează vom presupune că subspaţiul Krylov este m – dimensional. Algoritmul Arnoldi este descries în continuare:


Notând în continuare cu mV matricea de dimensiune mn× cu vectorii

coloană mivi ,1, = , cu mH matricea Hessenberg de dimensiune mm× avem relaţia următoare[2]:

Tmmmmm ewHVAV += .

Plecând de la relaţia aceasta Jia [1] găseşte în 2000 relaţii de recurenţă utile pentru calculul matricei inverse a unei matrice Hessenberg. Aceste relaţii de recurenţă sunt utile pentru orice matrice nesingulare în condiţii speciale. Plecând de la aceste relaţii obţinem forme particulare care sunt mai putin costisitoare din punctual de vedere al timpului de calcul, ţinând cont de forma particulară a unor elemente din această matrice.

2. RELAŢII DE RECURENŢĂ

Fie matricea ,)( ,1,, njijiaA

== cu ,0|| ≠jA },...,1{ nj∈ şi

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

=

jjj

j

j

aa

aa

A

,1,

,11,1

............

....

Definim în cele ce urmează

,)(,1

jjjjj ead += ,)...,,,( 1,1,21,1

Tjjjjj aaac +++=

,1

1,11,1 jjTjjjjj cAdau −

++++ −= },...,1{ nj∈ . Avem în continuare următorul rezultat.


Teoremă.

⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−

−+

=

++++

−

++

−

++

−−−

−+

1,11,1

1

1,1

1

1,1

111

11

1

jjjj

jTj

jj

jj

jj

jTjjj

j

j

uuAd

ucA

uAdcA

A

A (1)

Demonstraţia se găseşte în [1]. Dacă matricea A este matrice simetrică, atunci avem scrierea:

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛=

+++

1,11

jjTj

jjj ad

dAA

. Pe baza relaţiei (1) obţinem succesiv

=

⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−

−+

=

++++

−

++

−

++

−−−

−+

1,11,1

1

1,1

1

1,1

111

11

1

jjjj

jTj

jj

jj

jj

jTjjj

j

j

uuAd

udA

uAddA

A

A (2)

⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−

−+

=

++++

−

++

−

++

−−−

1,11,1

1

1,1

1

1,1

111

1)(

)(

jjjj

Tjj

jj

jj

jj

Tjjjj

j

uudA

udA

udAdA

A (3)

3. RELAŢII DE RECURENŢĂ PENTRU MATRICEA HESSENBERG

Presupunem acum că matricea H este o matrice

Hessenberg, 1,0, +>= jih ji , },...,1{, nji ∈ şi notăm 1−= jj HK . Astfel,

jTjj

Tj KdHd =−1 (4)

⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜

⎝

⎛

= +

jjj

j

jj

kk

kk

h

,1,

,11,1

,1

............

...

),0,...,0( (5)

Tjjjjjjjjjjj skhkhkh == +++ ),...,,( ,,12,,11,,1 . (6)


Rezultă

⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−

−+

==

++++

++++−++

1,11,1

1,11,1111

1

jjjj

Tj

jj

jj

jj

Tjjj

j

jj

uus

ucK

uscK

K

HK (7)

Calculul matrice inverse a matricei H folosind relaţia (7) este mai bună din

punct de vedere al timpului de calcul decât relaţia dată de (1) pentru că se evită calculele inutile care implică anumite valori particulare cunoscute a matricei date.

4. REZULTATE NUMERICE

Implementarea relaţiilor de recurenţă demonstrează de asemenea că relaţia (7) este mai bună pentru calcule în special în cazul matricelor Hessenberg de dimensiune foarte mare. În cele ce urmează am notat cu N dimensiunea matricei testate. Valorile din a doua, respective a treia coloană a tabelului următor reprezintă numărul de milisecunde necesar pentru a calcula inverse matricei Hessenberg folosind relaţia (1), respective relaţia (7).

Tabelul 1

N Milisecs – (1) Milisecs – (7) 10 94 94 20 594 578 30 1937 1922 40 4579 4531 50 8969 8875 60 15219 15390 70 24250 24453 80 37547 36250 90 53140 51969 100 73110 70875

BIBLIOGRAFIE

1. Jia, Z.: Some recursions on Arnoldi’s Method and IOM for Large NonHermitian Linear Systems. In: Computers and Mathematics with Applications, vol. 39, 2000, p. 125-129.

2. Saad, Y.: Iterative Methods for Sparse Linear Systems. SIAM, New York, 2000. 3. Monescu, V., Pop, B.: On Arnoldi’s method recursions. In: Proceeding of CAIM

2004, October 15-17, Piteşti, 2004.


LA RÉSURRECTION DU CHRIST ET SON IMPORTANCE UNIVERSELLE

Asistent univ. Anca NAN Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale – Braşov Résumé : Création, résurrection, croyance : deux événements et une seule

explication. La création et la résurrection sont des événements qui se sont passés mais qui se trouvent au-delà de l’histoire. Celui qui essaie une explication physique de ces événements arrivera peut-être à une seule explication : que ce sont des miracles dont la cause sera sans doute expliquée à l’avenir.

Père Dumitru Stăniloae à fait la démarche et il en a trouvé l’explication, la seule possible pour nous qui sommes des êtres historiques et qui sommes tentés d’accepter seulement les causes physiques, scientifiques : l’acte positif par lequel on accepte la création et la résurrection est la croyance.

La résurrection du Christ est l’événement sans pareille de l’histoire universelle. Son importance dépasse infiniment tout ce qui se passe ou peut se passer dans l’univers. Seule la création du monde peut aspirer à une telle importance ou à une telle qualité.

Tout comme la création, la résurrection n’est pas un événement historique proprement-dit parce qu’elle n’est pas le résultat d’une cause immanente ; elle ne peut pas être expliquée comme prévenant de la concurrence des forces et des circonstances naturelles antérieures.

La cause qui est à l’origine de la création est méta-historique et méta-naturelle. Voilà pourquoi, même si on accepte l’idée de l’existence des hommes qui auraient pu assister à la naissance du monde, ils n’auraient pas pu comprendre la cause de cette apparition une fois que l’être humain ne peut pas passer au-delà du domaine immanent physique, historique et spirituel. Ces témoins supposés à avoir assisté à la création du monde auraient vu quelque chose d’énigmatique et peut-être ils auraient trouvé une autre explication de cet événement que celle de création de Dieu. La création par Dieu ne peut être perçue de manière positive, empirique, scientifique, historique. C’est vrai que toutes les autres thèses peuvent être facilement rejetées, comme absurdes, mais l’acte positif par lequel on accepte la création est la croyance.


De la même manière, l’événement de la résurrection est lui aussi en dehors

de l’histoire. Celui qui travaille dans ce sens, et cette fois-ci en vraie cause, est toujours Dieu. La résurrection n’est pas le résultat de quelque pouvoir de nature humaine de Jésus même ou d’autres pouvoirs voisins. La résurrection n’est pas un anneau qui compose la chaîne de la vie historique tout comme les autres événements. C’est pour cela que la cause qui a produit la résurrection n’a pas pu être vue en action, tout en étant transcendante aux moyens d’investigation ou de constatation de l’homme. Si quelqu’un sanas croyance avait vu Jésus après la mort, il aurait cherché sûrement une explication naturelle de ce fait ou il l’aurait considéré une énigme dont l’explication n’est pas possible pour le moment mais elle en sera à l’avenir. Dans ce cas, tout comme dans le cas de la création, ces explications peuvent être vite combattues et il y a beaucoup de considérations qui nous mènent vers l’acceptation de la résurrection par Dieu. La croyance donc reste toujours le facteur décisif. Il semble que c’est notre destin d’êtres situés a un tel état d’existence qui nous empêche de nous approcher des travaux et de la présence de Dieu par la vue, par la constatation indubitable et qui nous oblige à la croyance, à la soumission et l’acceptation humble de l’assurance de Ses paroles.

Mais si la création et la résurrection ne sont pas des événements historiques dans le vrai sens du mot, cela ne signifie pas qu’ils ne se sont pas passés ou qu’ils n’ont pas de liaison avec l’histoire et la nature crée. Les deux sont un perfectum absolu, des faits passés une fois pour toujours et non pas quelque chose qui se passe continuellement, c’est une loi générale de l’existence. Une personne qui a vécu dans un temps et dans un espace quelconque comme être humain a été ressuscitée par Dieu. C’est un fait unique, appartenant au temps passé à cause de cette unicité, introduisant dans l’histoire quelque chose d’étrange, quelque chose qui nous fait voir que l’histoire n’est pas tout, qu’elle n’est pas la dernière réalité, qu’à côté d’elle, en dehors d’elle et à la fin d’elle, il y a autre chose qui donne ainsi à l’histoire un sens relatif.

De ce point, de la relation avec l’histoire, la création et la résurrection vont sur des voies différentes. Des deux facteurs de la création, la cause et l’effet, le dernier tombe entièrement sous l’incidence de l’histoire, de notre domaine. La création, sans être ainsi dire un travail historique, vise l’histoire et détermine l’histoire. Tout ce qui se passe après dans le monde est du et port l’empreinte de l’acte anhistorique de la création, même si les hommes ne le voient pas, même si cette lumière qui inonde l’univers n’est pas vue par l’aveuglement des hommes tombés dans le pêché.

Par contre, en ce qui concerne la résurrection non seulement le facteur cause mais le facteur effet aussi est au-delà de l’histoire. Jésus Christ ressuscité n’est pas une personne historique, soumise aux conditions de l’existentialisme de cette vie, aux causes physiques et spirituelles qui règnent en immanence. La résurrection de Jésus Christ est toute différente des autres miracles accomplis par Lui ou des prophéties ou d’autres oeuvres dues au pouvoir de Dieu. Quelque méta-historique que la cause soit, l’effet de tous les miracles est historique. Tout miracle répare par voie extra-naturelle une pièce dédommagée de la nature, on remet quelque chose dans la même fonction accomplie jusqu’alors dans le mécanisme immanent de la vie : on refait un œil, on change une chose de la nature avec une autre chose toujours de la nature, on remet une personne qui avait cessé de vivre en état de continuer la vie dans les mêmes conditions qu’auparavant. Lazăr, par la résurrection n’est pas


entré dans un nouveau mode d’existence, mais il a repris celui qu’il avait laissé avant la mort, il a repris une vie toujours soumise aux maladies et à la mort, aux besoins naturelles qu’auparavant. Il vivra encore quelque temps et puis il finira par mourir.

Au contraire, Jésus Christ, par la résurrection, va entrer dans un mode d’existence, dans une dimension de vie toute différente de celle vécue auparavant, de celle historique, de celle que nous vivrons tous nous qui sommes les serviteurs des chimères de cette vie. Il entre dans une vie défendue des causes naturelles ; une vie sans douleurs, sans maladies, sans la peur de la mort, sans mort. Cette vie n’est pas une phase ultérieure de la vie historique, pour qu’elle puisse en découler d’une manière naturelle. Ainsi nous aurions pu tous y arriver sans l’aide du sacrifice du Rédempteur sur la croix. Cette nouvelle réalité de la résurrection est l’œuvre exclusive de Dieu, sans rien d’autre en dehors de Dieu qui puisse contribuer à sa réalisation : c’est une sorte de création de Dieu du néant.

Ce qui fait la différence entre les deux événements c’est que par la création on invente des hypostases, des images qui n’existaient pas jusqu’alors, tandis que par la résurrection on fait revivre dans une nouvelle forme des hypostases, des images qui ont existé déjà. Celui qui est ressuscité est comme forme, comme image, comme hypostase le même que celui qui avait été une fois. Le but des apparitions, dont la cause est inexplicable, après la résurrection est celui de démontrer l’identité de Jésus avant et après la résurrection.

C‘est à ce point que nous trouvons la relation de la résurrection avec l’histoire : elle touche avec son doigt créateur et transformateur quelque chose qui existait dans l’histoire. Le doigt merveilleux, son œuvre et l’effet de son œuvre sont méta-historiques. Mais l’hypostase douée d’une vie méta-historique est justement l’hypostase qui avait vécu dans un point très précis de l’histoire. Le vide laissé par l’évaporation de la vie, « le squelette », reçoit une nouvelle vie seulement par le pouvoir de Dieu.

La création est l’acte de Dieu qui tombe de manière rectangulaire sur un point d’où commence l’histoire. La résurrection est l’acte de Dieu qui tombe de manière rectangulaire sur quelque chose qui a été histoire, en lui donnant ainsi une nouvelle vie, transfigurée. L’histoire n’est productive ni en ce qui concerne la création, ni en ce qui concerne la résurrection. Celui qui produit est seulement Dieu. L’histoire se montre ainsi dans toute sa petitesse. Elle existe seulement comme histoire et elle arrivera à se dépasser elle-même seulement par la volonté et la grâce de Dieu.

La création donne une possibilité à l’histoire, la résurrection l’envisage comme insuffisante, comme étude qui doit disparaître et qui doit être remplacé par la forme parfaite et définitive de l’existence. La résurrection nous envisage l’histoire comme un état passager. Elle se manifeste comme le mécontentement de Dieu envers l’histoire, un mécontentement que nous partageons aussi. Si la résurrection avait été un fait historique, parfaitement localisé dans l’histoire par sa cause et son effet, alors elle ne pourrait pas nous montrer un fait au-delà de l’histoire, mais elle nous confirmerait l’existence historique comme dernière existence. La résurrection a à faire avec l’histoire mais pas pour la confirmer comme réalité unique, mais pour la juger, pour envisager la crise de laquelle elle souffre et pour lui montrer sa grâce.

D’où est-ce qu’elle peut venir, cette contradiction entre l’intention de la divinité manifestée dans l’acte de la création qui confirme l’histoire et celui de la


résurrection qui désapprouve l’histoire? Il faut observer d’abord que la résurrection n’est pas une réprobation radicale de l’histoire, parce qu’autrement on n’aurait plus les mêmes hypostases revenues à la vie que celles qui ont existé dans l’histoire. La résurrection est pourtant quelque chose de positif et son intention se réfère justement aux existences historiques. Mais parce que la résurrection fait que les existences historiques passent dans une nouvelle forme de vie, cela montre que l’ancienne forme de vie n’est pas au gré de la volonté divine. Et comme la résurrection suit à la catastrophe de la mort, ce qui démontre pleinement la réprobation divine de l’histoire, on voit que la forme de vie historique est tellement enracinée dans l’être de la création, qu’il est nécessaire tout d’abord de la détruire pour être refaite par Dieu. L’intervention de Dieu après la création, par la résurrection, affirme l’apparition du pêché.

Les manifestations du pêché, de la dégradation humaine, de la maladie qui règne sur toute la création, nous les sentons tous. La philosophie contemporaine de Haidegger s’arrête devant ce caractère malade de l’existence comme devant son aspect fondamental. De toutes les manifestations maladives de l’existence il remarque surtout, dans cette philosophie, la mort avec l’inquiétude jetée comme une ombre sur toute la vie, en déterminant d’une manière accablante les actions, les pensées, l’attitude de notre vie. Notre vie est « une existence vers la mort » La mort veille sur tout ce qui existe sur la terre. Ce monde est de point de vue de l’existence un monde de la mort. Son existence ainsi que l’existence de l’homme, elles sont menacées, pas seulement de point de vue objectif, mais aussi de point de vue subjectif, par la frontière de la mort. C’est ce qui nous fait souffrir, mais aussi ce qui nous fait sentir l’existence sur la terre comme quelque chose inaccompli, comme un pauvre fragment d’un tout que nous n’apercevons pas, mais vers lequel nous rêvons.. Les maladies physiques sont les agents de la mort qui avancent continuellement dans notre être, qui rongent sans arrêt comme des vers de la mort notre petit trésor de vie. Les limites intellectuelles et morales nous parlent aussi du caractère fragmentaire de notre existence.

Cette vie cariée, anémique, troublée, tuée assez tôt par la mort, ne correspond pas à la source qui donne la vie et qui ne contient aucune trace de faiblesse ou de maladie. Son caractère actuel n’est pas du à la volonté de Dieu. Mais ce n’est pas Dieu qui a conçu le monde tel quel, c’est la pourriture qui a été crée par le libre arbitre des êtres raisonnables. Si Dieu avait fait le monde comme ceci, alors, conduit par le regret, Il se donnerait la peine de la réparer par la résurrection. Mais, comme sa décadence a été l’œuvre des êtres raisonnables et la suite de cette dégradation est la mort, la résurrection nous apparaît comme un acte de grâce divine, divinité qui ne veut pas laisser la souffrance avoir le dernier mot et les hommes perdus dans la mort et relève tout au niveau d’une nouvelle vie, sans souffrances et sans mort.

Par la résurrection Il fait sortir le monde de l’état maladif ou il est tombé, en l’élevant à un autre état dont la richesse, la plénitude et le bonheur sont difficiles à imaginer, tout comme l’homme qui, étant toujours malade, ne peut pas imaginer l’état de parfaite santé.

Si par le pêché la maladie radicale est introduite dans la vie donnée par Dieu, par la résurrection cette maladie est éliminée. Il est à croire que sans tomber dans le pêché la résurrection, tout comme l’incarnation du Fils de Dieu n’aurait pas eu lieu.


En Jésus Christ la nouvelle vie est réalisée. Il est le commencement pour

tous ceux qui croient dans Sa résurrection, pour tout l’univers qui est souffrant maintenant. La nouvelle vie n’est pas seulement une promesse, elle est réalisée et présente en Lui. Et nous, nous continuons de vivre dans l’histoire, mais avec le regard plein de croyance et d’espoir dirigé vers Lui, vers la plénitude de la vraie vie, de la vie dernière et éternelle.

Quand nous prononçons avec conviction : « Jésus Christ est vivant ! » nous affirmons aussi : « Nous allons tous revivre » !


NOI DIRECTIVE PENTRU IMPLEMENTAREA ACORDULUI BASEL II BIS DE CATRE BANCA NATIONALA A ROMANIEI

Lector univ. dr. Luminita NASTOVICI Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: Risc management is a reality hot just an abstract theory of

mathematics fusion with economics. This is a part of financial consulting.

Key words: Risc management, Directive of National Bank of Romania after Aderation Acord april 2005

INTRODUCERE

Acordul Basel II defineşte îmbunătăţirea calitaţii creditului ca un accord contractual prin care calitatea creditului unei poziţii dintr-o securitizare se îmbunăţăeşte în comparaţie cu situaţia în care nu s-ar fi realizat respectiva îmbunătăţire, incluzându-se şi îmbunataţirile realizate prin mai multe tranşe aferente1.

Acordul Basel II are drept scop creşterea siguranţei sistemului financiar internaţional prin acordarea unei importanţe sporite controlului intern şi managementului propriu al bancilor, procesului de supraveghere şi disciplinei de piaţă.2

Acordul Basel I din 1988 (cunoscut şi ca Primul Acord încă in vigoare) prevedea o singură modalitate de adecvare a capitalului prin aplicarea unui prag minim de 8%, calculat ca raport între capitalul bancar şi expunerea la risc.

Basel II va fi încă un catalizator al dezvoltarii pietei bancare regionale. Directiva Europeană asupra Adecvării Capitalului (CAD3) impune tuturor băncilor active în spatiul european implementarea prevederilor Acordului pâna în 2007. Se presupune că majoritatea băncilor internaţionale cu filiale în tarile ECE vor alege modelul bazat pe riscurile interne (IRB)3.

1 B.N.R. – Managementul riscului in perspectiva Basel II – Editia a-III-a 2Tanasa, Alina ; Dautais, Yann – « Basel II contributes to the changing face of central and eastern Europe », Credit Risk International, Mai 2004 3 www.trafic.ro


În multe bănci din regiune, gestiunea riscului nu este la un nivel foarte

avansat. Politicile şi modelele de risk management trebuie să fie mult îmbunataţite pană să ajungă la standardul cerut de la o bancă internaţională. Dacă volumele de tranzacţionare sau riscurile prezentate de filialele regionale ale băncilor internaţionale nu vor fi foarte importante, se poate opta, cu acordul reglementatorului naţional, pentru o implementare mai flexibilă a Basel II.

CAD3 va întări adoptarea Basel II în acele ţări ale ECE care sunt şi membre ale Uniunii Europene. CAD3, care va institui standarde de provizioane pentru toţi intermediarii financiari, va contribui la armonizarea pieţei financiare europene.

Normele Basel II reprezintă urmatorul filtru după Basel I, mai exact o rafinare a vechilor norme, plus obligativitatea băncilor de a avea sisteme informatice fiabile şi personal specializat.

Noul cadru oferă un spectru mai larg de abordări de la metodele simple pană la cele avansate de măsurare atât a riscului de credit cât şi a celui operaţional pentru determinarea nivelului de capital adecvat. De asemenea, oferă o structură flexibilă, iar băncile vor adopta acele abordări care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate şi profilului lor de risc.

Noul acord prevede abordări mai cuprinzătoare şi mai sensibile la risc decât acordul din 1988, mentinând nivelul capitalului.

Noile cerinţe privind capitalul, mai adaptate riscului vor permite băncilor să-şi gestioneze activitatea cât mai eficient.

Cei trei piloni ai Acordului Basel II sunt1: cerinţele privind capitalul minim; procesul de supraveghere prudenţială; disciplina pe piaţă.

Primul pilon - cerinţele privind capitalul minim Noul acord menţine definiţia capitalului şi a necesarului minim de 8% din

expunerea la risc, însă perfecţionează metodele de evaluare a riscului. Noul acord propune pentru prima dată evaluarea riscului operaţional, în timp ce evaluarea riscului de piată definită in 1998 printr-un amendament, rămane neschimbată.

Total capital Active pondetate în

funcţie de riscul de credit + Active pondetate în funcţie de riscul de ţară + Pierderi potenţiale

din riscul operaţional

≥8%

Pentru masurarea riscului de credit sunt propuse două variante: a) abordarea standard b) rating-ul intern (IRB) cu doua variante:

de baza avansate.

Utilizarea rating-ului intern trebuie supusă aprobării autorităţilor de supraveghere pe baza standardelor stabilite de Comitetul Basel.

a) Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeaşi ca şi în

1 B.N.R. – Managementul riscului in perspective Basel II- Eitia a-III-a


vechiul acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecarui activ şi elementelor extrabilanţiere şi însumează activele în funcţie de aceşti coeficienţi de risc. Coeficienţii de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii).

Coeficienţii de risc vor fi redefiniţi în funcţie de rating-ul acordat de o agenţie de rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei firme, acordul existent prevede un singur coeficient de risc: 100%, dar noul acord prevede patru categorii: 20%, 50%, 100%, 150%.

b) Ratingul intern (IRB) Băncile vor putea utiliza propriile estimări şi modele de evaluare privind

credibilitatea debitorului. Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor i a persoanelor fizice ale căror caracteristici de risc sunt diferite. Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor şi rezultatele sunt transformate în probabilităţi ale pierderilor viitoare, care formează baza cerinţelor de capital minim.

Prin metodele de bază se estimeaza probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor, iar autorităţile monetare vor furniza celelalte informaţii. Conform metodelor avansate, o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informatii necesare.

Prin ambele metode coeficienţii de risc vor fi mult mai diversificaţi decât cei din abordarea standard.

Acordul din 1988 a stabilit cerinţele de capital doar din prisma riscului de credit, însa capitalul era destinat să acopere şi celalte riscuri. Despre riscul operaţional Comitetul de la Basel arată că reprezintă riscul de a inregistra pierderi ca urmare a unor sisteme informatice sau de personal defectuoase, fraude, documentaţie incompletă sau gresită. In prezent, băncile aloca în medie riscului operational 20% din capitalul lor intern.

În cercetarea riscului lor operaţional s-au conturat trei abordari de complexitate crescătoare:

indicatorul de bază vizeaza utilizarea unui singur mod de estimare a riscului operaţional pentru întreaga activitate a băncii;

abordarea standard precizează indicatori diferiţi pentru activitaţi distincte;

evaluarea internă cere băncilor să utilizeze propriile date privind pierderile din riscul operaţional pentru a estima cerinţele de capital.

“ Al doilea pilon”- procesul de supraveghere bancară Autoritaţile bancare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne

viabile capabile să evalueze adecvarea capitalului pe baza evaluării corecte a riscurilor.

Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centrală si celelalte bănci. În acest sens, Comitetul şi Institutul de Stabilizare Financiară al Băncii Reglementărilor Internaţionale vor acorda asistenţa băncilor centrale.

“ Al treilea pilon” - disciplina pe piaţa Acesta intenţionează să sprijine disciplina pieţei prin cresterea transparenţei

instituţiilor financiare. Transparenţa este esentială pentu ca actorii de pe piaţă să poată înţelege mai bine profilurile de risc ale băncilor şi adecvarea poziţiilor lor de capital.


Întrucât rating-ul intern al băncilor ţine de modelele de evaluare specifice

fiecarei bănci şi este mai complicat decât abordarea standard, vom analiza abordarea standard asa cum este prevăzută în propunerea privind Noul Acord de la Basel din 2001.

COEFICIENTII DE RISC DE CREDIT SI DE CONVERSIE

În funcţie de debitor, creanţele vor fi împărţite în: 1. Creanţe asupra statelor suverane şi băncilor centrale Nu mai are importanţa dacă respectiva ţară este parte a Organizatiei de

Cooperare şi Dezvoltare Economica sau nu, notaţiile agenţiei de rating fiind esenţiale. Coeficienţii de risc aferenţi acestor categorii de creanţe sunt:

Tab. 1 Coeficienţi de risc OCDE

Rating credit

AAA+ la AA-

A+ la A-

BBB+ la BB-

BB+ la B- Sub B- Fara

rating Coef. de

risc 0 20 % 50 % 100 % 150 % 100 %

Un minus a este cresterea la 150% pentru creanţe cu rating speculativ (sub

B-), în condiţiile în care, creanţele fară rating (dintre care unele pot să aibă un coeficient de risc mai mare) au un coeficient de ponderare la risc de 100%.

Pentru evaluarea coeficienţilor de risc aferenţi statelor suverane se pot lua în considerare ratingurile ţărilor debitoare acordate de Agenţiile de Credit pentru Export (ECA).

Tab.2 Coeficienţi de risc ECA

Punctajul ECA 1 2 3 4 la 6 7 Coef. De risc 0 20 % 50 % 100 % 150 %

Creanţele asupra Băncii Reglementărilor Intenaţionale (BIR), Fondului

Monetar Internaţional şi Băncii Centrale Europene şi Comunităţii Europene vor primi un coeficient de risc de 0%.

2. creanţele administraţiilor locale sunt evaluate ca şi creanţele asupra băncilor din ţara sub a carei jurisdicţie se află. Ele pot fi evaluate ca şi creanţe ale ţării de provenienţă.

3 creanţele asupra băncilor de dezvoltare multilaterala (MDB) vor fi ponderate în funcţie de evaluările externe conform variantei 2 de evaluare a băncilor. Ele pot fi ponderate cu 0% dacă marea majoritate a ratingurilor sunt AAA, dacă structura acţionariatului este compusă din tări notate cu AA sau mai bine, în funcţie de forţa acţionariatului evaluată prin capitalul vărsat de acţionari, dacă au un nivel adecvat de capital şi lichiditate şi au o politică de împrumut riguroasă şi strictă.

4. creanţele asupra băncilor Sunt două variante de evaluare a creanţelor asupra băncilor. Nu este admis

ca o bancă nenotată de agenţiile de rating să primească un coeficient de risc mai scăzut decât cel al ţării de origine.


În prima varianta, toate ţările dintr-un stat suveran vor primi un coeficient

de risc aferent categoriei de risc imediat inferioare celei a ţării de origine. Pentru creanţe asupra bancilor aflate în state notate de la BB+ la B- şi pentru băncile nenotate, coeficienţii de risc vor fi limitaţi la maxim 100%.

A doua varianta se bazează pe evaluarea externă a riscului de credit asociat fiecarei bănci. Poate fi acordat un coeficient de risc preferenţial care este mai favorabil cu o categorie faţă de ratingul băncii pentru creanţele cu o scadenţă iniţială de trei luni sau mai puţin, dar acest coeficient are o limită de minim 20%. Acest tratament se va aplica atât băncilor notate cât şi băncilor nenotate, dar nu se va aplica băncilor cu un coeficient de risc de 150%.

Varianta 1

Tab.3 Coeficienţi de risc în funcţie de ţarile de origine

Ratingul ţarii de origine

AAA la AA -

A+ la A-

BBB+ la BB-


rating

Coef. de risc 20 50 % 100 % 100 % 150 % 100 %

Varianta 2

Tab.4 Coeficienţi de risc în funcţie de ratingul băncii

Ratingul bancii

AAA+ la AA-

A+ la A-

BBB+ la BB-


rating Coef. de risc 20% 50 % 50 % 100 % 150 % 50 %

Coef.pt. creanţe pe

termen scurt 20% 20% 20% 50% 150% 20%

5. creanţele asupra firmelor (inclusiv societaţile de asigurări)

Coeficientul standard de risc pentru firmele nenotate va fi de 100%. Nu este permis ca o societate nenotată să aibă un coeficient de risc mai favorabil decât al ţării de provenienţă.

Tab. 5 Coeficienţi de risc asupra creanţelor

Ratingul creditului AAA la AA- A+ la A- BBB+ la

BBB- Sub BB- Fara rating

Coef. de risc 20 50 % 100 % 150 % 100 %

6. creanţele garantate cu ipoteci asupra imobilelor Împrumuturile garantate integral prin ipoteci asupra imobilelor care sunt sau

vor fi ocupate de debitor sau care sunt închiriate vor fi ponderate cu coeficient de risc de 50%.


7. creanţele garantate cu ipoteci asupra imobilelor comerciale Având în vedere că experienţa din numeroase ţări a demonstrat că acest tip

de credit a fost o cauza perpetuă de probleme în sectorul bancar, vor fi ponderate cu 100%.

8. elementele extrabilanţiere Factorul de conversie aplicat angajamentelor cu scadenţă iniţială mai mica de

1 an va fi de 20%. Factorul de conversie pentru angajamente cu o scadenţă iniţială mai mare de un an va fi de 50%1.

DIMINUAREA RISCULUI DE CREDIT

Garanţiile eligibile sunt urmatoarele:

depozite la banca creditoare; titluri de valoare notate BB- sau mai favorabil emise de state sau

entitaţi din sectorulpublic (ratinguri de investiţie); titluri emise de bănci şi întreprinderi cu rating BBB- sau mai bun; acţiuni ce sunt incluse intr-un indice bursier; aur.

Conform abordării generale privind diminuarea riscului de credit se vor efectua corelaţii ale valorii de piaţă a garanţiei, în scopul protejării împotriva volatilitaţii preţului şi se va aplica o pondere w părţii garantate a creanţei.

Dacă garanţia este exprimată într-o valută diferită de cea a expunerii garantate este necesară o corecţie care sa reflecte volatilitatea cursului de schimb, care se va adauga corecţiei aferente tipului de garanţie.

Tab. 6 Corectii standard

Corectii standard %

AAA/AA ≤ 1 an

> 1 an, ≤ 5 ani > 5 ani

0,5 1

A/BBB ≤ 1 an

> 1 an, ≤ 5 ani > 5 ani

2 4

BB ≤ 1 an

> 1 an, ≤ 5 ani > 5 ani

4 8

Acţiuni care fac parte din indici bursieri 20 Alte acţiuni listate pe pieţe recunoscute 30

Numerar 0 Aur 15

Corecţie suplimentară pentru riscul de schimb valutar 8

Dacă garanţia este exprimată într-o valută diferită de cea a expunerii pe care

1 B.N.R. – Managementul riscului in perspective Basel II editia a-III-a


o garanteaza, trebuie adaugată şi o corecţie de 8% pentru diminuarea garanţiei, considerând că garanţia este deţinută 10 zile lucrătoare, este marcată zilnic la piată şi se realizează modificarea zilnică a marjei.1

În cadrul abordării interne, corecţiile aferente garanţiei se pot calcula de către bănci utilizând propriile estimari privind volatilitatea cursului de schimb. Autoritătile monetare vor da aceasta autorizaţie băncilor cu condiţia îndeplinirii standardelor minime cantitative şi calitative şi va fi limitata la acele banci care au primit acordul pentru modelul intern destinat riscului de piaţa aşa cum s-a prevăzut în Amendamentul din 1996 privind riscul de piaţă. Aceste bănci trebuie să calculeze volatilitatea probabilă a fiecărei categorii de titluri. Standardele cantitative de utilizare a propriilor estimări sunt cele din amendament, parametrii cheie fiind perioada de deţinere de 10 zile lucrătoare şi un interval de încredere de 99%.

Definiţia de la Basel urmareşte să sublinieze standardele minime pentru toate băncile, mai mult decât să definească cea mai bună practică. Pentru a satisface problemele complexe cu care se confruntă băncile, noţiunea de risc operaţional poate fi abordată după cum urmează:

“Definiţia contextuală“ : anumite bănci privesc riscul ca rezultând în departamente numite Operaţiuni şi l-au definit ca fiind acele erori şi omisiuni ale controalelor, sistemelor şi proceselor ce pot cauza pierderi potenţiale. Alte riscuri, cum ar fi cel de reputaţie, legal, de personal, pot fi fie gestionate de un comitet global de risc care consideră expunerea băncii fată de toate riscurile, fie riscul operaţional cade în responsabilitatea unui department managerial individual.

Rationamentul este de a considera toate influenţele potenţiale asupra contului de profit şi pierdere care nu sunt luate în calcul de masurile de risc pentru riscul de piaţa şi cel de credit. Această definiţie a creat însă probleme şi astfel multe bănci au considerat că trebuie limitată la ceea ce putem în mod relativ masura uşor. De exemplu, în cazul unei erori de sistem, pierderea poate fi cuantificată ca fiind mărimea câstigului pierdut şi costul adiţional cât timp sistemul nu a fost operaţional. Pentru o eroare de tranzacţie, cum ar fi o decontare întarziată, pierderea poate fi masurată ca fiind suma dintre penalitaţi, costurile cu dobanda şi cele cu forta de muncă ale actiunii de remediere.

BIBLIOGRAFIE

1. Nastovici L., Risc management, International Business Excelence, A.S.E. Bucureşti, 2006.

2. Tratatul de aderare al României la UE. 3. Raportul de convergenţă al Băncii Centrale Europene, decembrie 2007. 4. www.bnr.com. 5. www.bis.com.

1 www.bnr.ro


EVALUAREA RISCULUI OPERAŢIONAL BANCAR –ABORDARE DE SCORING FINANCIAR BANCA

NATIONALA A ROMÂNIEI

Lector univ. dr. Luminita NASTOVICI Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: Begining with 2007 New Basel Acord of Bank for International Settlements are reality. Facts consists in Departament of National Bank of Romania called Central of Banks Risks which give a new value in financial scorning

Key words: Operational risc, Bank for International Settlements, Central of Banks Risks, National Bank of Romania

INTRODUCERE

Riscul operaţional reprezintă expunerea băncii la pierderile financiare potenţiale determinate de evenimente interne sau externe, trenduri şi modificări ce nu au fost surprinse şi prevenite de guvernanţa corporativă şi de controlul intern, sisteme, politici, organizare, standarde etice sau de alte elemente de control şi standarde ale firmei. Astfel de pierderi exclude pe cele deja surprinse de alte categorii de risc, cum ar fi riscul de piaţă, cel de credit sau riscul strategic de afaceri.

Fig. 1 - Riscul operaţional - Ciclu de acţiuni


Comitetul de la Basel Elvetia consideră că riscul operaţional reprezintă un

risc important pentru bănci şi că acestea trebuie să detină fonduri proprii pentru a se proteja împotriva pierderilor ce pot surveni.Acordul Basel II defineşte riscul operaţional ca fiind un risc de pierdere rezultată din carenţele sau deficienţele procedurilor, personalului, sistemelor interne sau evenimentelor externe. În acest domeniu, Comitetul a elaborat o nouă abordare, privind calculul fondurilor proprii adecvate. Ca şi pentru riscul de credit, Comitetul are în vedere tehnicile de evaluare internă dezvoltate de bănci într-un ritm rapid; el cauta să incite băncile în a-şi perfecţiona aceste tehnici şi în a-şi îmbunătaţi gestionarea riscului operaţional. Este cazul abordărilor de masură compelexe privind riscul operaţional.

Desi evoluează rapid, este puţin probabil ca abordările privind riscul operaţional să afecteze pe termen scurt gradul de precizie obţinut în estimarea riscului de credit şi de piaţă. În consecintă, includerea unei măsuri a riscului operaţional în primul obiectiv al noului Acord a constituit o problema complexă. Comitetul considera că această includere este esentială în vederea încurajarii băncilor să continue elaborarea unor studii privind masurarea riscului operaţional şi pentru a garanta că acestea deţin un volum suficient de fonduri proprii în vederea acoperii acestui risc. Absenţa în noul Acord a unei limite minime privind fondurile proprii aferente riscului operaţional reduce aceste încurajări, traducându-se printr-o diminuare a resurselor atribuite de sectorul bancar riscului operaţional.

Comitetul oferă băncilor flexibilitate în elaborarea unui studiu care să permită calcularea nivelului minim al fondurilor proprii pentru risc operaţional, corespunzator profilului lor de activitate şi riscurilor subsecvente.

Comitetul de la Basel intenţionează să urmarească în mod constant evoluţia abordărilor privind riscul operaţional. În acest sens, este bine privit progresul băncilor care au elaborat metode de gestionare a riscului operaţional .

Conducerea acestor bănci a ajuns la concluzia că este posibilă elaborarea unei viziuni flexibile şi exhaustive privind cuantificarea riscului operaţional in cadrul procedeelor de stabilire a limitelor privind fondurile proprii. Băncile de dimensiune internaţională sau expuse unui risc operaţional important sunt obligate să adopte la termen metodologia standard, mai sensibilă la risc.

Acordul Bassel II presupune două abordari mai simple a riscului operaţional (indicatori de bază şi standardizat) destinate băncilor mai puţin expuse la risc operaţional.

Global, cele două abordări cer ca băncile să deţină fonduri proprii pentru riscul operaţional, calculate ca procent fix din masura riscului determinat.

În abordarea riscului operaţional ca indicator de bază, masura reprezintă profitul brut mediu anual al băncii în ultimii trei ani. Această medie, inmulţită cu un factor de 0,15 fixat de Comitet, reprezintă limita minima privind fondurile proprii.

Şi în cazul abordării standardizate, profitul brut serveşte la măsurarea amplorii activitătilor într-o banca şi, deci mărimea probabilă a expunerii sale la riscul operaţional.

Operaţiunea este efectuată prin multiplicarea profitului brut cu factorii specifici, respectiv cei determinaţi de comitet. Fondurile proprii adecvate totale stabilite de bancă corespund unei sume a fondurilor proprii adecvate pe fiecare activitate în parte.

Pentru a putea utiliza abordarea standardizată este important ca băncile să dispună de sisteme adecvate de gestionare a riscului operaţional, care satisfac


criteriile minime impuse în cerintele de la Basel.

În legătură cu masurarea riscului operaţional, raportul Comitetului din septembrie 2005, stipulează următoarele: multe bănci au identificat necesitatea unor abordări teoretice şi practice semnificative, ce trebuie adoptate în vederea dezvoltării masurilor generale privind riscul operaţional.

Spre deosebire de riscul de piaţa şi poate cel de credit, factorii de risc sunt, în principal, cei interni băncii, iar o legatură matematică sau statistică clară între factorii de risc şi probabilitate şi mărimea pierderii operaţionale nu există. Aceşti factori includ ratinguri de audit intern sau propriul control intern, indicatori oparaţionali cum sunt volumul sau rata erorilor, pierderilor şi volatilitatea venitului.De aceea, paşii ce trebuie urmăriţi de orice metodă de cuantificare sunt următorii:

identificarea unei metode care descrie clar expunerea la riscul operaţional, factorii de risc si pierderile potenţiale;

stabilirea unei relaţii între expunerea la risc, factorii de risc şi pierderilor potenţiale;

temperarea evenimentelor cu un impact redus, dar de frecventă ridicată şi a celor cu un impact ridicat dar de frecventă redusă;

includerea modelului final şi a rapoartelor în cadrul afacerii ai proceselor de management.Atunci când se analizează riscul de piaţa sau de credit, multe instituţii recurg la o abordare graduala, astfel:definirea riscului;identificarea factorilor de risc;masurarea expunerii la acesti factori;calcularea riscului.Tabelul următor consideră abordările graduale în analizarea riscului de piaţa şi a celui de credit şi le compara cu o abordare similară pentru risc operaţional.

Riscul de piaţa Riscul de credit Riscul operaţional Definirea tipurilor de risc

-Riscul de rata a dobanzi - Riscul de pret de piata al actiunilor -Riscul marfurilor -Riscul valutar

-Riscul de pierdere al contrapartidei -Riscul de concentrare -Riscul de deteriorare a creditului -Riscul de ţara

-Riscul de control -Riscul de proces -Riscul de personal

Identificarea factorilor de risc

Valorile de bază şi curba volatilitaţii într-un interval de timp

Matricea de migrare a ratingului de credit, rate de pirdere si rate de castig

Detalii incorecte de tranzacţionare Mesaje primite greşit Tehnologie îmbătranită Fraudă/conspiraţie Gradul de îmbolnăvire a personalului/cifra de afaceri Moralul Cultura

Masurarea expunerii la factorii de risc

Cash-flow-urile nete într-un interval de timp

Cotarea la piaţa, expunerea potenţiala

Volumul tranzacţiilor Utilizarea capacitaţii informaţionale Nivelul confirmărilor ratate Lucruri nereconciliate Decontări eşuate Gradul de împarţire a sarcinilor


Calculul riscului

Metoda Valaoare la Risc (VaR) parametrică Expuneri, factori de risc şi corelaţia dintre aceştia

Metoda VaR pentru riscul de credit, expunere inmulţita cu piederea nerecuperată şi corelaţia lor

Metoda VaR pentru riscul operaţional, expunerile înmulţite cu probabilitatea Generarea distribuţiei pierderii şi pentru un interval de încredere specificat, măsurarea pierderii neaşteptate

Calcularea profitului şi pierderii şi explicarea surselor

Modificari ale factorilor de risc/expuneri ale tranzacţiilor din timpul zilei explică variaţia zilnică a profitului şi pierderii

Modificarile factorilor de risc explică variaţia lunară valorii portofoliilor de credit

Volatilitatea câştigurilor reziduale după înlaturarea efectului riscului de piaţă, de credit şi al celui strategic de afacere

Compararea riscului cu rentabilitatea

Metoda VaR parametrica Expunerii, factori de risc şi corelaţia lor

Metoda VaR pentru riscul de credit, expunerea inmulţita cu pierderea nerecuperată şi corelaţia lor

Calcularea efectului incremental

OBIECTIVELE, STRATEGIA SI ACTIUNILE BNR PENTRU IMPLEMENTAREA PROIECTULUI BASEL II

I. Obiectivele Basel II:

Asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al instituţiilor de credit .

Consolidarea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.

II. Obiectivele BNR cu privire la implementarea Basel II: Transpunerea în legislaţia primară şi secundară a noilor cerinţe

prudenţiale Dezvoltarea mijloacelor de supraveghere prudenţială adecvate

noului context Dezvoltarea sistemelor de management al riscului la nivelul

instituţiilor de credit

III. Strategia şi acţiunile BNR pentru implementarea Proiectului Basel II Coordonare şi decizie în proiectul Basel II Nivelul de coordonare, reprezentat de Steering Committee (BNR,

MFP, CNVM, ARB) Nivelul decizional, reprezentat de Consiliul de administraţie şi

Comitetul de supraveghere ale BNR

Etapa 1: Iniţierea dialogului şi realizarea schimbului de informaţii cu


sectorul bancar :

realizarea evaluării generale cu privire la instrumentele de management al riscului şi cunoaşterea poziţiei instituţiilor de credit în ceea ce priveşte opţiunile tehnice de implementare a Basel II

informarea şi stabilirea dialogului cu alte autorităţi naţionale (Ministerul Finanţelor Publice, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare) şi internaţionale (autorităţi de supraveghere din alte state)

evaluarea necesităţilor de formare profesională la nivelul sectorului bancar, inclusiv la nivelul autorităţii de supraveghere.

Etapa a 2-a: dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii

sectorului bancar la standardele impuse de Basel II: Formularea poziţiei în legătură cu opţiunile aflate în competenţa de

decizie a autorităţii monetare naţionale Derularea studiului de impact cantitativ Activităţi de supraveghere a instituţiilor de credit la sediul băncii

centrale (off-site) Misiuni de evaluare a condiţiilor de implementare a Basel II la

sediul instituţiilor de credit (on-site); Transpunerea în cadrul legislativ naţional a directivelor europene Elaborarea ghidurilor de validare a modelelor interne de rating ale

instituţiilor de credit Adaptarea sistemului de raportări prudenţiale ale instituţiilor de

credit Etapa a 3-a: Derularea procesului de validare de către Banca Naţională a

României a modelelor interne de rating ale instituţiilor de credit Etapa a 4-a: procesul de verificare la instituţiile de credit a aplicării

prevederilor Basel II1 1 Acţiuni realizate, aferente primelor două etape ale Proiectului Basel II a) Formularea poziţiei în legătură cu opţiunile aflate în competenţa de

decizie a autorităţii monetare naţionale obiectiv realizat în contextul dialogului BNR-MFP-CNVM-ARB

Domenii în care a fost decisă exercitarea opţiunilor naţionale: Riscul de credit : abordarea standard ( s-au stabilit toate cele 28 opţiuni) şi

abordarea bazată pe modele interne de rating (13 opţiuni) Riscul operaţional : 5 opţiuni Structura capitalului si a grupului instituţiei de credit: 11 opţiuni Principii avute în vedere la formularea poziţiei:

Racordarea opţiunilor la caracteristicile sistemului bancar românesc Armonizarea cu opţiunile adoptate de alte state membre ale UE

b) Iniţierea colaborării active cu comunitatea bancară

1 www.bnr.ro


Efectuarea de sondaje privind opţiunile tehnice ale băncilor

referitoare la implementarea abordărilor specifice Basel II Organizarea de conferinţe şi seminarii pe tema Basel II Desfăşurarea unor întâlniri şi consultări cu experţi ai Comisiei

Europene Crearea unui site intranet destinat sistemului bancar care permite

dezbaterea rapidă a problemelor legate de implementarea Basel II 2 Acţiuni în curs de derulare aferente primelor două etape ale

Proiectului Basel II Finalizarea pachetului de acte normative - legea şi reglementările

prin care se transpun prevederile directivelor europene aferente Basel II.

Elaborarea ghidurilor de validare a modelelor interne de rating ale instituţiilor de credit

Adaptarea sistemului de raportări prudenţiale ale instituţiilor de credit

La nivelul instituţiilor de credit se desfăşoară adaptarea sistemului informatic pentru: măsurarea riscului, monitorizarea riscului, raportarea riscului


BIBLIOGRAFIE

1. Nastovici L., Managementul riscurilor financiar-bancare, Editura Orientul Latin Braşov, 2002.

2. Centrala Riscurilor Bancare- Acordul Basel I, II. 3. Interviul domnului Fisher Isak, prim guvernator al Băncii Naţionale a Statului

Israel, 10 mai 2007-The Banker Londra, august 2007. 4. www.bnr.com. 5. www.bis.org.


VARIOUS ASPECTS OF TEACHING BUSINESS ENGLISH

Lector univ. Cristina POPESCU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: The article is focused on certain significant aspects of teaching Business English, especially on the role of trainer who is mainly a language teacher, and not an expert in business, but who should have special personal skills to meet the requirements of both job-experienced and of pre-experience learners. A speaking activity has been chosen as a practical example, based on the dialogue building technique, meant to develop the students’communication skills

Key words: Business English, dialogue, learner, skills, teaching.

1. INTRODUCTION

Business English is not a special language – it is simply English used in business situations. Teaching Business English differs from teaching General English in the choice of contexts for listening and reading texts and in the choice of lexis in grammar and vocabulary exercises.

Some teachers may feel embarrassed about the prospect of teaching Business English mainly because they are afraid of their possible lack of business experience or knowledge about this specific field, which can be noticed in an educational environment mainly by the target ‘customers’, the students.

This concern is often based on the misconception that teaching Business English means teaching Business Studies to learners of English. This may be partly true with the students studying Economics, for instance, where teachers have to present quite often business concepts and terminology. There is another category of students of Business English, those students who are already working in business, for instance those attending a part-time course in Economics, and who study to be able to function in their business role in English too.

The teacher’s role in this case is to enable such learners to develop their language skills within a business context and not to instruct them how to manage their business.


2. TYPES OF LEARNERS AND THEIR OBJECTIVES

Today there are many varieties of teaching Business English. A distinction should be made in this respect between pre-experience learners and job-experienced learners. Students in universities usually gain their knowledge of business mainly from books, and, consequently, their knowledge will be incomplete, more theoretical than practical. They will be less aware of their language needs in terms of communicating in real-life business situations. Unlike them, the job-experienced learners, although still influenced by their educational background, have gained some practical experience of communicating on the job, which has the effect of focusing their attention on their shortcomings concerning fluency, getting the message across, and being able to understand the people from other countries they have business relations with.

Pre-experience learners have two types of needs: (1) They have to follow lectures in English in order to gain the qualifications they are seeking. The main component of their English training will therefore be the development of reading and listening and speaking skills with a strong emphasis on specific vocabulary. (2) They will need to prepare for their future business career. In this regard, the teacher may include in his language course such skills as commercial correspondence, participating in meetings, or presenting information or social interactions.

Job-experienced learners have just one set of needs relating to their job. Such learners may need English either for a new job, or for such a situation like that of being relocated abroad. The employee who has been selected for a new job will have to manage in spite of his incomplete knowledge or inadequate skills, and providing strategies for coping will be an essential feature of a language course for such target learners. Therefore, the main feature of Business English for job-experienced learners is pragmatism. The practical use of the language will be more important than theoretical knowledge about the language for such learners.

3. BUSINESS ENGLISH TRAINERS’ PERSONAL SKILLS

Whatever the background, it is important to stress that the Business English

trainer is primarily a language teacher. He or she does not need to be an expert in any particular business. The teacher is not expected to teach the learner how to be an accountant, for instance, but he very often needs to adopt the position of an informed person and ask relevant questions about the learner’s field of expertise. A question like ’Can you explain exactly how a balance sheet works?’ can be highly productive and will provide the teacher with plenty of data about weaknesses in his learners’ grammar, gaps in their vocabulary and pronunciation problems. In short, asking the learner to explain certain business concepts in English will both give learners relevant practice in his or her field of expertise and put the teacher into the role of language provider, correcting where necessary and providing the correct word or phrase where necessary.

Similarly, asking learners to give a presentation about a particular product or company will also be a highly focused activity, where the teacher can both give guidance at the preparation stage and feedback on performance.


A good Business English trainer will need to be able to identify the current

language level of the learners and to select materials and set tasks that are appropriate in level and content.

The trainer’s personal skills are more important than qualifications and a background in business. First, it is essential for a good Business English trainer to have an outgoing personality, to like contact and interaction with a wide variety of people, to be sensitive to the real needs of his learners, and to take his course seriously.

A second skill is to be a good negotiator. It is important for him or her to be able to discuss with the learners the best way to structure the course and agree the principles on which to work, which will very often require tact and diplomacy.

A third very important skill is to be interested in all aspects of business. The trainer has to show the learners that he or she is really fascinated by the way companies work, i.e. organization, marketing strategies, financial planning, problem-solving, new products, etc.

4. BUSINESS LANGUAGE SKILLS

The priority for people in business is to be able to understand their partners’

message and to make their own message understood by others. Therefore, what the majority of business learners need to acquire is as follows:

a. confidence and fluency in speaking b. skills for organizing and structuring information c. language accuracy to be able to communicate ideas without

ambiguity d. clear pronunciation and delivery e. capacity of following the main points of fast and complex

speech f. strategies for clarifying and checking information g. speed of reaction to the utterences of others.

These performance criteria need to be seen in the context of specific business situations the learner will be involved in. A learner may have to attend in his future business career meetings which are carrried out in English or may have to make telephone calls in English and send and receive faxes or e-mails written in English. If he sometimes meets business partners from other countries, then a certain amount of socializing will be important. Therefore, it will be the language trainer’s objective to develop several kinds of business language skills in his learners at the following levels:

• Speaking • Interacting • Listening • Reading • Writing

To achieve this objective the language trainer has to create a classroom environment in which real communication can take place. With an open and approachable trainer the learners will feel more relaxed and confident to start speaking, which means the development of their fluency. Interaction can also be encouraged by asking questions and by giving learners time to answer. It is


important that the learners should not feel embarrassed if they do not know something, they make mistakes, or do not understand. They should be encouraged to treat the trainer as a resource, ready to offer them support. In such a case they should ask questions, practising thus those important skills of clarifying and checking information.

5. DIALOGUE BUILDING IN SPEAKING ACTIVITIES

Traditionally, free speaking is often practised by means of dialogues, role plays and discussions. This chapter is based on the way dialogues can be built with minimal resources and which can be adapted to a range of levels and circumstances.

This is a very productive technique I often resort to since it does not imply much material, but involves the participation of the whole group of students I work with. Further on, I will present the steps that I usually follow:

• I establish the situation, using usually two drawings which I put on the blackboard. For instance, I choose a picture presenting a woman standing behind a desk, with a key rack behind her, addressing a man who has a large suitcase in his hands. It is very easy to guess a hotel reception situation. The scenario is completed by speech bubbles. I ask questions to elicit the situation based on the visual clues in the picture. E.g. ’Who are they?/Where are they?/ Do they know each other?’, etc.

• Having established a context and a purpose, e.g. ’the man wants a a room for two nights’, I start to elicit the conversation, line-by-line. Since a hotel reception dialogue usually follows a fairly predetermined script, it is not necessary for me to prepare it in advance. I usually have a general idea about it and I let the dialogue go, being ready to adapt the script according to the students’ level or to their suggestions.

• Therefore, I start by eliciting the first line of the dialogue. In a hotel reception environment, it might be the receptionist saying ’Good evening, sir. Can I help you?’ I ask the students to practise this a few time both individually and chorally, insisting on rhythm and intonation, correcting whenever necessary.

• Then, I elicit the second line of the dialogue. Since I consider that here the students may need some help, I remind them of the hotel guests’ needs. Therefore, a possible line might be ’Good evening, I’d like a room for two nights’.

• Using the ’dialogue building’ technique, I put the two lines together, performing these two lines with a student in which case he takes the role of the guest and I take the role of the receptionist. Then, I reverse the direction, delegating the student to be the receptionist while I take the guest’s role. I ask two students to take these roles, while their colleagues listen to them. I repeat the same procedure both with open pairs and with closed pairs. I always monitor and correct them.


• We continue building the dialogue, line by line. The hotel

receptionist-guest dialogue might continue like this:

Receptionist: ’Good evening, sir. Can I help you?’

Guest: ’ Good evening. I’d like a room for two nights.’

Receptionist: ’Single or double?’

Guest: ’Single, please with a bath.’

Receptionist: ’Certainly. Have you booked a room?’

Guest: ’No, I’m afraid not. Etc. • When the dialogue has been thoroughly built and practised, I ask

one or two pairs of students to perform it in front of the class. • Finally, I elicit the dialogue once again from the students and I

write it on the blackboard, so that the students may have a copy of it.

Based on the above format, we can resort to improvisation. For example, after the original dialogue has been learned and practised, I may ask one of the students to come in front of the class and perform the dialogue with me, but, instead of following the script, I give an unexpected answer to the student. Where in the original the receptionist answered the guest’s request: ’Single, please with a bath’ by saying ’Certainly’, I can say ’I’m afraid we don’t have any rooms with a bath’. The student has then to improvise an answer, and, if he is unable to, the rest of the students will be asked to suggest one. A further step would be that of asking the students to improvise in pairs.

6. CONCLUSIONS

Effective English language and interpersonal skills are now an essential job requirement in the field of business. In a global working environment where employees are in a permanent contact with each other and the public, the ability to use English is an absolute necessity. In such a context, the Business English trainers play an important role and the demands placed on them are ever increasing as Business English teaching develops in terms of diversity, richness and depth.


REFERENCES

1. Bowen T., English for specific purposes: aspects of teaching Business English: Microsoft.NET, http://www.onestopenglish.com/section.asp?catid=59441& docid=146485

2. Brumfit C., Johnson, K., The Communicative Approach to Language Teaching, Oxford University Press, 1979.

3. Cotton D., Robbins S., Business Class, Longman, 1996. 4. Ellis M., Johnson Ch., Teaching Business English, Oxford University Press, 1994. 5. Harmer J., The Practice of English Language Teaching, Longman, 1991.


REFORMA ECONOMICA CHINEZĂ – TENDINŢE ŞI CERINŢE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ FUNCŢIONALE

Lector univ. drd. Iordan Valeriu POPESCU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale – Braşov Abstract: The European Union (EU) has made no progress toward

recognizing China’s market economy status. The EU, China’s biggest trading partner, has always claimed market economy status is a technical issue and put forward five assessment criteria. The UE takes the status of China’s economy into account when to determine the range of dumping when it conducts anti-dumping investigations. “The European Commission notes and welcomes China’s efforts to meet MES (Market Economy Status) criteria”, one representative of European Commission said. He also proposed measures that China can take to meet the remaining four criteria and to be recognized by the EU (July 9, 2007).

Analizând etapele care au consolidat reforma economică chineză, reperele

urmate de aceasta în perioada de tranziţie către economia de piaţă, cercetatorii au încercat să răspundă la principala întrebare generată de noul context economic: A devenit China o economie de piaţă? Sau, mai precis : O economie de piaţă funcţională ? Acesta este un subiect larg dezbătut în mediile economice internaţionale, întrucat acest statut a fost recunoscut Chinei de statele mici, în timp ce giganţii economici nu se grăbesc să o facă.

Analistul economic Stephen Green (The Wall Street Journal, nr.5/5/2004) recunoaşte că sectorul privat in China a cunoscut un boom inegalabil dacă ne raportăm la ţările in curs de dezvoltare, datorită celui mai liberal regim de comerţ din zonă instituit de Partidul Comunist, în cadrul căruia procesul de privatizare a intreprinderilor de stat din provincii ar fi lăsat-o fără replică pe fostul prim-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher. Pe scurt, China se transformă rapid intr-o economie de piaţă - cu un procent de 69 la sută al economiei de piaţă, nivel evaluat de experţii chinezi pe baza standardelor internaţionale acceptate - fapt pe care liderii chinezi îl subliniază la toate întâlnirile la vârf cu liderii occidentali. Făra îndoială tranziţia are câteva căi specifice.


Bejingul nu a renunţat la ambiţia sa de a transforma zeci de

întreprinderi de stat în giganţi competitivi global, băncile continuă să prefere să acorde credite firmelor de stat, iar regimul falimentului nu este efectiv pe deplin, mai ales în cazul acestor întreprinderi.

China se află în plin proces de tranziţie. Nu mai este de mult o economie planificată, în sensul anilor 70 – 80 din secolul trecut, spun experţii occidentali, dar nu este încă o economie de piaţă matură. Aflându-se undeva la mijlocul tranziţiei, într-o perioadă de imense transformări interne, întrebarea dacă China este o economie de piaţă capătă, în ciuda evidentelor progrese pe plan economic, o puternică conotaţie politică.

Cotidianul Financial Times, citând un raport confidenţial, a afirmat că U.E a refuzat Chinei statutul de economie functională de piaţă invocând urmatoarele argumente: intervenţia prea mare a statului chinez în economie, slăbiciunea sistemului legislativ şi săraca reprezentare corporatistă. Un oficial al Comisiei Europeane a declarat că “în timp ce UE este pregatită să ofere Chinei statutul, aceasta a îndeplinit doar unul dintre cele 5 criterii stabilite de Bruxelles”

În discuţiile avute cu liderii chinezi, experţii U.E. au avansat criteriile europene pentru o economie de piaţă funcţională:

• Formarea liberă a preţurilor, adică intervenţia limitată a statului pe piaţă pentru a influenţa preţurile;

• Existenţa unui sistem legal, în măsură să impună drepturile de proprietate şi implementarea contractelor;

• Existenţa stabilităţii macroeconomice, ceea ce face ca interacţiunea pieţelor să fie mai previzibila şi, de aceea, mai eficientă; de asemenea, existenţa unui consens larg asupra principalelor aspecte şi tendinţe ale politicilor economice;

• Existenţa unui sistem financiar dezvoltat, capabil să garanteze eficacitatea mişcărilor de bani;

• Absenţa obstacolelor substanţiale în faţa intrarii sau ieşirii din afacere, inclusiv buna funcţionare a procedurilor privind lichidarea şi insolvenţa.

Raportul menţionat mai sus, invocand aceste criterii, afirma că oficialii UE au amendat solicitarea Chinei invocand mai multe argumente: “ lipsa de interes din partea statului, care a condus la distorsiuni ale operaţiunilor în cazul întreprinderilor propuse pentru privatizare; influenţa prea mare a guvernului în economie, de exemplu prin taxe discriminatorii; inexistenţa sau implementarea incoerentă, efectivă şi transparentă a setului de legi necesare pentru asigurarea proprietaţii intelectuale; lipsa unor legi adecvate privind regimul falimentului şi a unui sector financiar adecvat operând independent faţă de stat, etc.

China a început să acţioneze printr-o ofensivă diplomatică de mare amploare în vederea convingerii ţărilor membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) că a venit timpul să recunoască economia de piaţă chineză, solicitând recunoaşterea oficială a acestui Statut.

În anul 2004, Noua Zeelandă, Singapore, Thailanda, Kîrgâstanul si Malaezia au recunoscut China drept economie de piată.

Europa a devenit apoi noua ţintă. Cererea oficială fusese transmisă la Bruxelles încă din iunie 2003, iar Comisia Europeană promisese un verdict preliminar încă din acea lună.

Daca UE va spune da, SUA se vor afla sub o presiune puternică s-o urmeze, afirmau experţii economici. În timpul vizitei vicepresedintelui american


Dick Cheney la Beijing, în aprilie 2004, acesta a fost de acord să înceapa convorbirile în această privinţă, doar dupa ce Bejingul obţine acest statut din partea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

Între timp, ofensiva diplomatică chineză s-a deplasat către Uniunea Europeana, China iniţiind numeroase demersuri pentru a primi recunoaşterea de către UE a Statutului de economie de piaţă funcţională.

Pentru a înţelege semnificaţia deciziei pe care urmează să o adopte UE este nevoie să facem puţină istorie. Înainte de aderarea Chinei la OMC, la sfârşitul anului 2001, părtile au fost de acord că ceilalţi membri vor trata China drept o economie în tranziţie până în anul 2015. Această decizie are o implicaţie majoră. În momentul în care o firmă din SUA, de exemplu, insinuiază că un exportator chinez vinde produsele sale la preţ de dumping în America, aceasta adresează o plângere Departamentului Comerţului, care va investiga sesizarea.

Deoarece firma chineză operează în America sub statutul unei economii în tranzitie, autorităţile locale nu declanşeaza testul anti –dumping obisnuit pentru compararea preţurilor cu care bunurile sunt vândute în China, în raport cu preţurile la export, nici nu analizează dacă acestea reflectă adevăratul cost de producţie.

În fapt, investigatorii folosesc în mod curent modelul “ţării surogat”, o metodă menită să ocolească procedura standard, declanşând investigaţia prin analogia cu preţurile folosite la export de alte ţări membre ale OMC.

Ei găsesc o firmă comparabilă, în speţă din Mexic sau India, pentru a vedea care este costul de piaţă “real” pe care îl are producţia acestor bunuri. Dacă firma chineză vinde la export cu un preţ mai scăzut decât cea mexicană, acest lucru poate determina acuzaţia de dumping. În acest mod se declanşează tarifele punitive la import.

Nu este corect, clamează autoritaţile chineze, atâta timp cât ţara surogat nu are preţul scăzut al forţei de muncă chineze, o componentă cheie a preţului bunurilor manufacturate. Atâta timp cât împotriva Chinei au fost adoptate în ultima perioadă circa 232 acţiuni anti – dumping, cifră care creşte an de an, acest argument constituie un bun motiv pentru Beijing de a-şi proteja propriile firme.

Statutul de economie de piaţă ar putea să asigure ca într-o investigaţie de acest gen să fie considerate preţurile din China, şi nu preţurile din ţara surogat, făcând mai dificilă acţiunea probatorie de dumping.

Pentru vestici argumentul este suficient spre a refuza Chinei,în continuare, acordarea statutului de economie funcţională de piaţă. Ei argumentează acest refuz pe faptul că anumite firme chineze au acces la credite bancare preferenţiale şi se bucură de sprijinul guvernului, în timp ce anumite preţuri ale bunurilor de consum sunt încă controlate. În plus, pentru europeni şi americani esta greu să accepte poziţia Chinei de a renegocia statutul de economie in tranziţie la câţiva ani după ce aceasta a acceptat negocierile pentru a accede în OMC.

Într-un studiu amplu intitulat ”Rolul statului în realizarea pieţelor”, Victor Nee de la Cornell University apreciază că deşi “controlul statului în economia chineză a slabit, la ora actuală acesta continuă să fie o forţă organizaţională dominantă, stabilind parametrii producţiei şi schimbului către economia de piaţă. În economia rurală, de exemplu, statul controlează majoritatea factorilor de producţie cum ar fi pământul şi accesul la factorii moderni de productie menţinând cotele de productie şi stabilind preţurile de vânzare pentru principalele bunuri de consum”. În opinia sa, monopolul statului în anumite domenii, considerate cheie, contribuie


totodată, la mărirea pierderilor înregistrate în economie.

În schimb, oficialii de la Beijing consideră măsura punitivă. Acest lucru are loc –afirmă ei - în timp ce în toată China firmele de stat sunt vândute, băncile împrumută pe criterii comerciale şi piaţa se caracterizează prin practicarea preţurilor multiple. Iar factorul decisiv pentru întărirea comerţului exterior al Chinei îl constituie avantajul comparativ al costului forţei de muncă.

Uniunea Europeană a raspuns, deja, acestor argumente reclasificând China drept “economie în tranziţie”. Întrebarea care urmeaza este: Sunt gata UE si SUA să facă pasul urmator şi să acorde Chinei statutul, înainte de data limită 2015?

Un prim răspuns la această întrebare l-a dat Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene cu ocazia primei sale vizite la Beijing - 17 iulie 2005. Vorbind reporterilor el a afimat că “o decizie va fi luata la sfarsitul anului 2005”, fapt care nu s-a întâmplat. Ulterior, într-un Comunicat de presă al Comisiei Europene din data de 9 iulie 2007, la încheierea vizitei ministrului chinez al Comerţului, Bo Xilai, la Bruxelles, se afirmă că « Uniunea Europeană nu şi-a schimbat poziţia în ceea ce priveşte acordarea MES (market economy status) Chinei » afirmând că această ţară a îndeplinit doar unul dintre criteriile stabilite şi se apropie de ţinta îndeplinirii celorlalte patru.

Cu toate acestea, in ciuda faptului că la începutul anului 2007, 66 de ţări acordase Chinei acest statut iar în luna august 2007 Parlamentul chinez adopta una dintre legile importante ale reformei : «Legea anti-monopol », decizia UE de a acorda Chinei aşa numitul statut al economiei de piaţă întîrzie şi se pare că nu va fi adoptată în viitorul apropiat.

Argumentele părţii chineze

Într-un document al Ministerului Comerţului al Chinei intitulat “ Raport

privind Dezvoltarea economiei de piaţă în China”, apărut în luna aprilie 2003, guvernul chinez apreciaza că ţara sa a atins un nivel de 69 la sută al economiei de piaţă, nivel evaluat pe baza standardelor internationale acceptate. Respingerea statutului de economie funcţională de piaţă, se apreciază în raport, a determinat o mulţime de investigaţii anti –dumping contra produselor chinezeşti, în situaţia în care întrebarile: “Ce este economia de piaţă”?; “Cum este o economie de piaţă standard”?; sau mai ales “Care sunt standardele pentru o economie de piaţă”? pot genera controverse atunci cand se doreşte să se decidă dacă o ţară este sau nu o economie de piaţă. Acest lucru are loc în condiţiile în care criteriile privind economia de piaţă sunt controversate şi sunt stabilite pe baze relative. Am descoperit, afirmă Raportul, că anumite ţări recunoscute drept economii de piaţă practică sisteme economice diferite. Este greu de spus din această cauză că o anumită ţară este o economie de piaţă standard, în timp ce orice altă ţară, care nu are acelaşi sistem, nu poate fi acceptată drept o economie de piaţă. Datorită tradiţiilor diferite şi fazelor diferite de dezvoltare, ţările diferă inevitabil în formă, chiar dacă conţinutul economiei lor de piaţă a atins un anumit nivel. În timp ce este rezonabil să admiţi existenţa anumitor criterii ale economiei de piaţă, este incorect să aplici aceste criterii rigid şi într-o manieră arbitrară.

În opinia noastra, subliniază Raportul, cadrul criteriilor economiei de piaţă reprezintă o sumă de caracteristici fundamentale ale acestui tip de economie, un statut - cadru continând şi anumite diferenţe şi variaţiuni.


Raportul Ministerului Comerţului din China afirmă că, potrivit concepţiei SUA, economiile care nu îndeplinesc criteriile de piaţă se regasesc în ţări care nu urmează regulile costurilor şi preţurilor de piaţă. Documentul reproduce cele 6 criterii pe care trebuie sa le îndeplineasca o economie de piaţă, potrivit legilor anti-dumping din SUA:

1) gradul prin care valuta unei ţări străine este convertibilă în valuta altor ţări: 2) gradul prin care rata profitului într-o ţară străină este determinată de raportul

liber dintre muncă si management; 3) gradul prin care o societate mixtă sau alte investiţii ale firmelor altor ţări sunt

permise în ţara străină; 4) gradul în care guvernul patronează sau controlează mijloacele de producţie; 5) gradul în care guvernul controlează alocarea resurselor, nivelul preţurilor şi al

deciziilor productive, solicitând ca deciziile privind producţia si preţurile oricărei industrii să fie libere de intervenţia guvernului şi toate produsele importate să fie plătite la preţurile pieţei;

6) alţi câţiva factori pe care autoritaţile administrative îi au în vedere privind exportul. Aceştia vizează: a) orice regulă restrictivă privind operaţiile de afaceri şi permisul de export al

întreprinderilor; b) legislaţia pentru reducerea controlului asupra întreprinderilor; c) alte măsuri guvernamentale pentru reducerea controlului asupra

întreprinderilor –daca preţurile la export sunt fixate de guvern sau sunt subiect al aprobărilor; dacă exportatorii au dreptul să negocieze termenii contractului, să semneze contracte or alte acorduri; dacă exportatorii sunt liberi de restricţiile guvernului în alegerea organismelor de management şi se bucură de autonomie deplină; dacă exportatorii se bucură de putere de decizie independentă în distribuţia profiturilor şi remedierea pierderilor.

Daca SUA avanseaza 6 criterii pentru a defini economia de piaţă, un alt

document apartinând de această dată Uniunii Europene (No 905.98 Act), stabileşte 5 criterii pentru Statutul economiei de piaţă:

1. preţurile,costurile şi producţia, etc. sunt determinate de piaţă prin cerere si

ofertă; 2. firmele dispun de un set de bază clar al înregistrarilor contabile, care este

auditat independent în raport cu standardele contabile şi aplicat în toate operaţiunile;

3. costul producţiei şi situaţia financiară a firmelor nu sunt subiect de distorsiuni semnificative, moştenire a sistemului în tranziţie, îndeosebi în privinţa deprecierii mijloacelor fixe, a bilanţurilor, comerţul barter şi plata datoriilor prin compensaţii;

4. firmele în cauză sunt subiect al falimentului si al legii proprietaţii care garantează siguranţa şi stabilitatea legală pentru operaţiunile firmei;

5. conversia ratei de schimb se realizează la rata pieţei. Analizand aceste criterii specialistii chinezi trag anumite concluzii:


1) Atât americanii cât şi europenii menţionează în mod explicit criteriile

care pot să afecteze comerţul loial prin acţiuni anti - dumping şi se referă precis la aceste cazuri;

2) Apar şi anumite diferenţe între SUA si europeni privind criteriile: SUA se referă direct la criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o ţară pentru a fi acceptată drept economie de piaţă, în timp ce UE vizează cu precădere criteriile privind economia de piaţă a unei întreprinderi sau industrii.

Văzute din SUA, mizele acestei dispute vizează o posibilă confruntare

economică între China şi SUA, „locomotivele“ creşterii economice mondiale, care pare inevitabilă şi ar putea avea loc în perioada imediat următoare, susţine analistul C. Fred Bergsten, expert al Institutului pentru Economia Mondiala, într-un recent articol publicat in „Financial Times“. Un astfel de conflict ar avea efecte negative pentru toată lumea. Statele Unite şi China sunt, în prezent, două dintre cele mai puternice economii ale lumii şi ocupă două dintre primele trei locuri în clasamentul principalilor actori comerciali mondiali. De ele depinde, aşadar, bunul mers al economiei mondiale - situaţie care se va schimba însă rapid, sesizează acelaşi expert, care se arată îngrijorat de o posibilă încleştare economic, o astfel de situaţie neputând fi ţinută în frâu decât prin măsuri preventive substanţiale.

Motivul: China este în prezent, ţara cu cea mai mare creştere a surplusului comercial şi de cont curent, surplus aflat şi aşa la un nivel-record, în timp ce SUA au cel mai mare deficit care creşte în continuare într-un ritm extrem de rapid. Bergsten spune că acest dezechilibru nu poate fi susţinut pe termen mediu si lung, în termenii economiei internationale, în condiţiile în care o nouă scădere a dolarului în raport cu valutele lumii „este o chestiune de timp“ şi va determina noi ajustări economice pe plan global.

BIBLIOGRAFIE

1. Site-ul Moftec –Ministerul chinez al Comerţului 2. Site-ul Uniunii Europene 3. China Populară, nr.1/2005, pag. 20 4. Tribuna Economică 5. www.chinatoday.com - traducere după „Laws and Regulations of People’s

Republic of China”


NORMALIZAREA CONTABILĂ ŞI RELAŢIA DINTRE CONTABILITATE ŞI GESTIUNEA FISCALĂ A

ENTITĂŢILOR ECONOMICE

Drd. ec. Ion PUŞCAŞU SC Society Cont Audit SRL Braşov

Abstract: The taxes and dues which an accounting entity must pay to

budget can influence in decisions of informations users. We take into account that accounting infirmation is on the basis of dates which are transformed into fiscal returns,the problem is the conciliation between accountancy and fiscality.

Key-words: armonizare şi normalizare, contabilitate - fiscalitate, imagine

fidelă În ultima perioadă se manifestă un proces de concentrare a capitalurilor

prin intermediul firmelor multinaţionale. Grupurile multinaţionale sunt promotoarele fenomenului de globalizare a afacerilor. Entităţile economice operează pe pieţele financiare internaţionale având multiple obiective pornind de la investiţii în titluri străine şi până la emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni.

În general, se consideră că diferitele pieţe naţionale de capitaluri sunt relativ asemănătoare, dar obligaţia de întocmire a situaţiilor financiare şi de publicare a acestora diferă de la o ţară la alta. Această situaţie a condus (sub presiunea firmelor multinaţionale) la apariţia fenomenului de armonizare şi normalizare a contabilităţii la nivel mondial.

Normalizarea contabilă este procesul prin care se elaborează reguli sau norme de prezentare a documentelor de sinteză, se definesc metodele şi terminologia contabilă ce urmează a fi aplicate de entităţi, terţi şi profesioniştii contabili. Normalizarea contabilităţii are drept obiectiv aplicarea de norme contabile identice în acelaşi spaţiu geopolitic şi urmăreşte crearea de practici contabile uniforme.

Armonizarea contabilă internaţională este procesul prin care regulile sau normele naţionale, diferite de la o ţară la alta, uneori divergente, sunt perfecţionate pentru a fi comparabile şi a se da aceleaşi interpretări evenimentelor şi tranzacţiilor. Armonizarea contabilă la nivel internaţional se realizează prin intermediul unor organisme şi instituţii profesionale cum sunt: Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (I.A.S.C) Federaţia Internaţională a Contabililor, Federaţia Experţilor Contabili Europeni, Comisia Internaţională a Operaţiilor


Bursiere. În ceea ce priveşte normalizarea contabilă aceasta este realizată de două organisme: Uniunea Europeană (UE) şi Consiliul pentru Standarde Contabile Internaţionale (I.A.S.B, fostul I.A.S.C).

La nivelul Uniunii Europene, normalizarea contabilităţii face parte din procesul armonizării dreptului entităţilor economice pentru ţările membre. Există o legătură importantă între armonizarea contabilă şi armonizarea dreptului entităţilor economice deoarece:

-în unele ţări, contabilitatea nu este considerată parte integrantă a dreptului. În această situaţie se găsesc Regatul Unit al Marii Britanii şi Olanda, în care prevalează pragmatismul şi principiul primordialităţii realităţii economice în faţa formei juridice;

-în altele, contabilitatea este integrată dreptului. În consecinţă, principiul priorităţii realităţii economice asupra aparentei juridice este adesea o anatemă, principiul prudenţei cunoaşte o aplicare excesivă, un activ este recunoscut numai prin prisma dreptului de proprietate. În această situaţie se regăseşte Franţa şi alte ţări care au adoptat modelul contabil francez.

Armonizarea contabilităţii la nivel european s-a concretizat în mai multe directive, dintre care cele mai relevante sunt:

● Directiva a IV-a privind conturile anuale ale societăţilor de capitaluri, emisă în anul 1978;

● Directiva a VII-a privind conturile consolidate (ale grupurilor de societăţi) emisă în anul 1983;

● Directiva a VIII-a privind auditul legal al situaţiilor financiare, emisă în anul 1984.

Directivele contabile europene sunt texte normative cu caracter obligatoriu pentru statele membre ale Uniunii Europene, dar aplicarea lor se realizează diferenţiat în funcţie de opţiunile la care pot recurge statele membre în legiferarea normelor contabile..

În ceea ce priveşte Consiliul pentru Standarde Contabile Internaţionale (I.A.S.B), acesta este organismul cel mai influent şi preocupat de elaborarea de norme contabile care să fie aplicate la scară mondială. După transformarea I.A.S.C în I.A.S.B, acestea se numesc norme internaţionale de raportare financiară (Internaţional Financial Reporting Standards: I.F.R.S).

Modificările realizate în plan internaţional şi naţional în procesul normalizării şi armonizării contabile, imprimă contabilităţii şi fiscalităţii trei direcţii principale:

satisfacerea nevoilor de informare ale companiilor multinaţionale; validarea informaţiilor contabile în cadrul sistemului contabilităţii

naţionale; crearea unui sistem de indicatori financiari unitari la nivel internaţional. În anul 1982, L.A. Daley şi G.E. Mueller au identificat patru abordări în

procesul de normalizare contabilă, pornind de la raportul dintre aportul public şi cel privat:

►o abordare de tip politic, în care predomină intervenţia statului în procesul de normalizare contabilă (Franţa şi Germania);

►o abordare de tip pragmatic, în care profesia contabilă liberală joacă un rol decisiv în elaborarea şi punerea în aplicare a normelor (Marea Britanie);

►o abordare mixtă, în care normele elaborate de profesia contabilă


liberală sunt impuse prin intervenţie publică (SUA), unde Comisia Valorilor Mobiliare (S.E.C) joacă un rol de reglementare în publicarea informaţiei financiar-contabile a entităţilor cotate la bursă, aceasta a mandatat un organism privat al profesiei contabile, şi anume F.A.S.B (Financial Accounting Standard Board), să elaboreze un ansamblu de principii contabile general admise (U.S.G.A.A.P);

►o abordare lărgită, în care normele sunt compromisul participării sindicatelor muncitoreşti, profesiei contabile şi asociaţiile patronale (cazul Olandei) unde Comitetul de Reflecţie Tripartidă, prin negocieri multiple, elaborează reglementările contabile.

Pe plan regional şi mondial, coexistă mai multe culturi contabile, două dintre ele fiind deosebit de marcante şi influente, şi anume:

- cultura contabilă şi sistemul de contabilitate vest-european, denumit şi continental, ai căror promotori sunt Franţa şi Germania;

- cultura contabilă şi sistemul contabil anglo-saxon, ai căror promotori sunt Marea Britanie şi Statele Unite.

Sistemul contabil continental, are la bază Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene privind structura conturilor anuale şi Directiva a VII-a privind conturile consolidate. Acest sistem nu este bazat pe un cadru conceptual de contabilitate, informaţia contabilă fiind puternic influenţată de forma juridică a evenimentelor şi tranzacţiilor, iar normele şi reglementările fiscale au o influenţă semnificativă asupra contabilităţii.

Sistemul contabil anglo-saxon are la bază un cadru conceptual coerent structurat pe obiective şi principii, fiscalitatea neavând influenţă asupra contabilităţii. Obiectivele şi principiile fundamentale ale sistemului sunt promovate de profesia liberală. În cadrul acestui sistem nu există un plan contabil general pe care entităţile să fie obligate să-l aplice, iar administratorii au o mare libertate în elaborarea situaţiilor financiare anuale cu condiţia ca acestea să reflecte imaginea fidelă, adică realitatea evenimentelor şi tranzacţiilor.

Contabilitatea reprezintă sursa principală de informaţii pentru fiscalitate, deoarece majoritatea obligaţiilor fiscale se stabilesc pe baza datelor furnizate de contabilitate. Stabilirea unei relaţii de ordine între contabilitate şi fiscalitate este greu de realizat având în vedere că ele se intercondiţionează reciproc. Astfel:

- contabilitatea oferă fiscalităţii informaţii pentru stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat;

- fiscalitatea influenţează contabilitatea prin intermediul unor reglementări specifice care au ca obiectiv colectarea la bugetul statului a resurselor financiare necesare.

Raportul contabilitate – fiscalitate trebuie analizat prin prisma poziţiei contabilităţii în cadrul gestiunii fiscale şi măsura în care contabilitatea este sau nu deconectată de fiscalitate. Se pot identifica următoarele posibilităţi: contabilitatea este influenţată de fiscalitate, contabilitatea este independentă de fiscalitate, contabilitatea influenţează fiscalitatea.

În raporturile dintre contabilitate şi fiscalitate există o problemă importantă care constă în faptul că principiile, regulile, normele şi reglementările proprii celor două componente nu sunt asemănătoare în toate cazurile. Într-o contabilitate reglementată, informaţia contabilă este constituită pe baza principiilor, regulilor normelor şi reglementărilor proprii. În schimb, informaţia fiscală serveşte ca bază de impozitare şi taxare conform principiilor, regulilor şi normelor definite de


dreptul fiscal.

În situaţia în care contabilitatea este deconectată de fiscalitate, atunci informaţia contabilă este orientată primordial să asigure interesul investitorului de capital. Este cazul Statelor Unite ale Americii şi în general al ţărilor încadrate în modelul anglo-saxon. Dacă sistemul contabil este conectat la fiscalitate, atunci informaţia oferită este destinată asigurării interesului fiscal, specific modelului de contabilitate continental, aplicabil şi în România. În literatura de specialitate se apreciază că la nivel european continental pot fi identificaţi doi factori tradiţionali care influenţează doctrinele şi practicile contabile, şi anume:

gradul de apropiere a relaţiilor contabilitate - fiscalitate; necesităţile de informare financiară a investitorilor pe pieţele de capitaluri.

În raport cu modul de acţiune şi interacţiune a acestor factori, pot fi definite două zone de influenţă la nivel comunitar, iar practicile contabile ale ţărilor europene necomunitare, cu riscuri minime de eroare pot fi ataşabile celor două zone. Aceste zone sunt:

a) Zona tradiţională de influenţă fiscală dominată de practicile contabile franco-germane caracterizată prin următoarele:

■ Administraţia fiscală impozitează profiturile înregistrate pe baza datelor din contabilitate şi nu se admit alte cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal decât cele înregistrate efectiv în contabilitate. Această situaţie generează tendinţa de minimalizare a profitului contabil.

■ În Europa continentală, numărul de firme ale căror acţiuni sunt cotate la bursă este relativ limitat, finanţarea entităţilor economice făcându-se cu preponderenţă prin intermediul sistemului bancar, de unde şi cererea mai redusă de informaţii contabile din partea investitorilor.

■ Sistemele contabile de influenţă franco-germană sunt puternic normalizate prin texte de lege şi reglementări de aplicabilitate naţională, de regulă, administraţia fiscală este cea care deţine rolul central în fixarea raportului confidenţialitate – transparenţă;

■ Profesia contabilă liberală în ţările Europei continentale este organizată, în general, după un sistem de tip dualist: pe de o parte, cenzorii au atribuţii de audit legal şi pe de altă parte, experţii contabili şi fiscali au atribuţii de audit contractual. În această zonă, profesia contabilă liberală este puternic ataşată puterii publice, normele elaborate de acestea nefiind obligatorii;

■ În zona Europei continentale, conturile anuale consolidate nu constituie o prioritate. Conturile anuale întocmite au scopuri fiscale, marja de libertate în aceste condiţii fiind destul de redusă.

În Germania conturile anuale sunt prezentate de o manieră prudentă prin subevaluarea rezultatelor. Această situaţie este posibilă datorită rolului redus al pieţelor financiare în finanţarea capitalului entităţii, aceasta realizându-se prin intermediul sistemului bancar.

Evaluarea producţiei realizate, înregistrarea cheltuielilor indirecte de producţie, de exemplu cele cu amortizarea activelor fixe, nu este obligatoriu de înregistrat în contabilitate, însă, regulile fiscale obligă la luarea în considerare a acestor cheltuieli. Surplusul de amortizare se înregistrează în pasiv ca provizion reglementat sau prin diminuarea postului de imobilizări, situaţie identică şi în Franţa. Pentru impozitarea profitului se foloseşte metoda impozitelor amânate. În Franţa, entităţile sunt obligate să respecte regulile contabile incluse în Planul


Contabil General, în condiţiile în care acestea nu sunt contrare regulilor fiscale valabile pentru determinarea impozitelor.

Diferenţele între regulile contabile şi cele fiscale se rezolvă extracontabil prin retratarea veniturilor şi cheltuielilor în vederea determinării profitului impozabil. Aplicarea principiului prudenţei referitor la evaluarea datoriilor şi creanţelor în devize reprezintă cea mai mare divergenţă între contabilitate şi fiscalitate. Astfel, plusurile de valoare referitoare la operaţiunile în devize nu se înregistrează, în timp ce pierderile latente sunt contabilizate sub formă de provizioane pentru pierderi de schimb valutar. Din punct de vedere fiscal atât profiturile cât şi pierderile latente sunt luate în calcul la determinarea rezultatului fiscal.

Metodele de amortizare folosite sunt cele admise de prevederile fiscale şi

anume metoda liniară şi cea degresivă. Amortizarea degresivă este considerată superioară celei economice, datorită perioadelor scurte de amortizare şi a cotelor ridicate ceea ce are ca efect o subevaluare a activului entităţilor economice. Metodele de evaluare a stocurilor folosite sunt costul mediu ponderat şi primul intrat - primul ieşit, care în condiţii de inflaţie conduc la supraevaluarea stocului final şi la diminuarea cheltuielilor, deci un profit majorat artificial. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi pentru depreciere sunt preponderente, majoritatea fiind deductibile din punct de vedere fiscal. În Italia se întocmesc două bilanţuri, unul conform Codului Civil, utilizat mai puţin în analizele financiare şi altul care este retratat din perspectiva analizei financiare.

Metoda de amortizare admisă este cea liniară, metoda degresivă fiind interzisă. La ieşire stocurile sunt evaluate prin metoda primul intrat – primul ieşit. Nu se utilizează provizioane pentru creşteri de preţuri şi pentru deprecieri. Determinarea profitului impozabil în aceste ţări se face în esenţă numai pe baza datelor înregistrate efectiv în contabilitate şi nu se admite deducerea altor cheltuieli.

b) Zona tradiţională de influenţă a pieţelor de capitaluri dominată de practicile contabile britanice, americane, irlandeze şi olandeze, caracterizate prin următoarele:

■ legislaţia fiscală are influenţe limitate asupra practicilor contabile curente şi, de regulă, nu afectează conţinutul şi modul de prezentare a informaţiei contabile către investitori;

■ pieţele de capitaluri, respectiv bursele de valori mobiliare sunt foarte sensibile la informaţia contabilă publicată de firme, informaţia privată, fiind, de regulă, „profitul net consolidat pe acţiune” care influenţează direct cursurile bursiere;

■ textele legislative şi/sau reglementare cu incidenţe asupra contabilităţii se rezumă, de regulă, la ilustrarea principiilor contabile generale;

■ profesia contabilă este, de regulă, independentă de autorităţile publice şi joacă un rol prioritar în elaborarea şi punerea în aplicare a normelor contabile;

■ în sistemele contabile naţionale aparţinând acestei zone tradiţionale de influenţă, întocmirea şi publicarea conturilor anuale consolidate sunt o tradiţie foarte apreciată de investitori. Aceste conturi, fiind întocmite în mod prioritar, în beneficiul pieţelor de capitaluri, entităţile vor avea tendinţa să maximizeze rezultatele contabile publicate.

Raporturile de deconectare a contabilităţii de fiscalitate apar dacă rezultatul


contabil net se determină fără a ţine cont de influenţa regulilor fiscale. Regulile fiscale se aplică doar pentru determinarea impozitului de plătit.

În Marea Britanie nu există un plan contabil. Regulile de evaluare şi prezentare a situaţiilor financiare sunt subordonate respectării imaginii fidele în prezentarea situaţiei entităţii. Entităţile pot efectua deduceri fiscale prevăzute de lege fără a fi contabilizate. Amortizarea contabilă este deconectată de cea fiscală. În consecinţă, profitul impozabil se determină prin reintegrarea cheltuielilor cu amortizarea contabilă şi scăderea extracontabilă a deducerilor fiscale pentru investiţii. În vederea respectării imaginii fidele, profesioniştii contabili au o anumită libertate în întocmirea documentelor.

Acest model contabil este bazat pe microeconomie, fiind compus din două grupe de sisteme contabile: • modelul bazat pe teoria economică a afacerilor; • modelul bazat pe practica afacerilor.

Nu există modele de înregistrare contabilă, de ţinere a jurnalelor şi registrelor contabile obligatorii, aceasta fiind la latitudinea entităţilor economice în funcţie de propria activitate. Deducerile fiscale sunt admise fără să existe obligativitatea înregistrării acestora în contabilitate. O cheltuială poate fi deductibilă fiscal fără a fi contabilizata – acesta este un element important al dreptului anglo-saxon. Modelul anglo-saxon se bazează pe conceptul de imagine fidelă, regulile sunt stabilite de profesioniştii contabili, iar normalizarea este efectuată în principal de profesia contabilă liberală.

Spre deosebire de contabilitatea financiară, fiscalitatea corespunde unei alte logici, are principiile şi regulile sale ce nu corespund întotdeauna cu cele contabile.

Există două soluţii de conciliere a raporturilor între contabilitate şi fiscalitate: - prima – fiscul impune norme ce conduc la reguli de evaluare fiscală în

contradicţie cu evaluarea contabilă. În această situaţie se impune o evaluare de tip fiscal şi efectuarea înregistrărilor contabile corespunzătoare în scopul obţinerii unor avantaje fiscale: impozite amânate la plată, ajustări ale activelor, subvenţii pentru investiţii.

- a doua soluţie constă în faptul că fiscul nu impune regulile fiscale pentru determinarea rezultatului contabil. În acest caz, el confirmă principiile contabile.

Regulile fiscale nu se subordonează prezentării unei imagini fidele a operaţiunilor entităţii, ele urmărind stimularea sau inhibarea unei activităţi. În acest sens se poate exemplifica stimularea investiţiilor realizată prin diferite pârghii fiscale precum amortizarea degresivă şi accelerată, scutirea de impozit aferent profitului reinvestit.

Datorită acestei situaţii se ridică problema delimitării şi ierarhizării raporturilor dintre contabilitatea entităţii şi fiscalitate. Aceste raporturi se pot grupa în două mari categorii:

►raporturi integrate – sunt raporturi de conectare sau angajare, fiind determinate de intersecţia dintre interesul contabil şi cel fiscal. În acest caz apar dezacorduri între principiile contabile şi cele fiscale, în consecinţă ele trebuie conciliate sau armonizate;

►raporturi neutrale – contul de rezultate nu este influenţat de raporturile dintre contabilitate şi fiscalitate. Informaţia degajată de contabilitate este utilizată de fiscalitate.


BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan V., Armonizarea Contabilă Internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

2. Mateş D., Normalizarea contabilităţii şi fiscalitatea întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara, 2003;

3. Morariu A., Contabilitate şi fiscalitate în dezvoltarea întreprinderii, Editura Ex –Ponto, Constanţa, 2005.


IMPLICAŢIILE FISCALE ALE CONSTITUIRII ŞI UTILIZĂRII PROVIZIOANELOR ŞI AJUSTĂRILOR DE

VALOARE

Drd. ec. Ion PUŞCAŞU SC Society Cont Audit SRL Braşov

Abstract: The commissions are destinate to cover the obligations which at the date of balance sheet are probably exist, but are incert as value or the date when the commisions will appear.The point of fiscal view, constitution of the deductive commision has an effect to allow an fiscal advantage to entities. Key-words: provizioane, ajustări de valoare, deductibilitate, nedeductibilitate Prin provizioane şi ajustări de valoare se reglementează în timp raporturile cu fiscalitatea, prin amânarea temporară sau definitivă de la plata a unei părţi din profit. Acestea se înscriu în categoria impozitelor amânate pentru dezvoltare. Din punct de vedere fiscal, provizioanele se împart în două categorii:

- provizioane deductibile fiscal – acestea presupun dreptul de deducere din rezultatul exerciţiului a cheltuielilor aferente constituirii acestora;

- provizioane nedeductibile fiscal – acestea presupun trecerea cheltuielilor aferente constituirii lor în categoria cheltuielilor nedeductibile la calculul rezultatului impozabil al exerciţiului. Această delimitare fiscală stă la baza atractivităţii constituirii provizioanelor de către entităţile economice. Constituirea unui provizion deductibil fiscal constituie un avantaj pentru unitatea patrimonială. Ea îşi diminuează astfel rezultatul exerciţiului cu valoarea provizionului şi ca atare, obligaţiile fiscale către buget (impozitul pe profit) se reduc. În momentul diminuării sau anulării provizionului, prin preluarea acestuia la venituri, creşte rezultatul exerciţiului, dar impozitul aferent acestei creşteri va fi mai mic ca valoare reală decât cel care s-ar fi plătit în cazul neconstituirii provizionului. Această diminuare a valorii reale a impozitului apare ca efect al erodării monedei de către inflaţie. În consecinţă, principalul avantaj al constituirii unui provizion deductibil fiscal se concretizează în amânarea în timp a plăţii unei părţi din impozitul pe profit.


Provizioanele nedeductibile fiscal se referă în primul rând la deprecierea activelor. Ele presupun creşterea masei impozabile şi implicit, calcularea unui impozit pe profit suplimentar aferent acestora. Plata acestui impozit suplimentar are consecinţe negative asupra trezoreriei putând conduce la decapitalizarea entităţilor economice. Chiar dacă veniturile aferente diminuării sau anulării acestor provizioane sunt scutite de impozit, acesta nu constituie un avantaj deosebit, dat fiind faptul că astfel de provizioane se constituie pe termen mai lung, timp în care inflaţia diminuează valoarea reală a acestor venituri. Potrivit Codului Fiscal art. 22 sunt deductibile următoarele categorii de provizioane:

- provizioane pentru garanţii de bună execuţie acordate clienţilor; - provizioane pentru creanţe neîncasate asupra clienţilor ■ Provizioanele pentru garanţii de bună execuţie acordate clienţilor se

constituie trimestrial numai pentru bunurile vândute, lucrările executate şi serviciile prestate în cursul trimestrului respectiv pentru care se acordă garanţie în perioadele următoare, la nivelul cotelor prevăzute în contractele încheiate sau la nivelul procentelor de garantare prevăzut în tariful lucrărilor executate ori serviciilor prestate.

Înregistrarea la venituri a provizioanelor constituite pentru garanţii de bună execuţie se face pe măsura efectuării cheltuielilor cu remedierile sau la expirarea perioadei de garanţie prevăzută în contract.

Exemplu: O entitate economică a vândut în trim. IV anul 2007 calculatoare în

valoare de 1.000.000 lei, acordând garanţie un an de zile, cota prevăzută în contact fiind de 6,25%. În anul anterior vânzările au fost în sumă de 800.000.000 lei, iar cheltuielile cu reparaţiile aferente au fost în sumă de 50.000 lei. În anul 2008 se efectuează cheltuieli cu reparaţiile în valoare de 20.000 lei.

Rezolvare: Calculăm provizionul deductibil fiscal 1.000.000 lei * 6,25 % = 62.500 lei. - Înregistrăm provizionul în anul 2007:

6812 = 1512 62.500 „Cheltuieli de

exploatare privind provizioanele”

„Provizioane pentru garanţii acordate clienţilor”

- În anul 2007 efectuarea cheltuielilor cu reparaţiile:

% = 401 „Furnizori” 20.000 611 „Cheltuieli cu întreţinerea şi

reparaţiile” 16.807

4426 „TVA deductibilă” 3.193

- Reluarea provizionului: 1512 = 7812 62.500

„Provizioane pentru garanţii

acordate clienţilor”

„Venituri din provizioane”


■ Provizioane pentru deprecierea creanţelor se constituie conform

prevederilor Codului Fiscal în limita unui procent de 20 % începând cu 1 ianuarie 2004, 25 % începând cu data de 1 ianuarie 2005, 30% începând cu 1 ianuarie 2006, 100 % începând cu 1 ianuarie 2007 în următoarele condiţii:

sunt înregistrate după 1 ianuarie 2004; sunt neîncasate într-o perioadă ce depăşeşte 270 zile de la data

scadenţei; nu sunt garantate de o altă persoană; sunt datorate de o persoană ce nu este persoană afiliată

contribuabilului; au fost incluse în veniturile impozabile ale contribuabilului.

Pentru provizioanele constituite după 1 ianuarie 2007 condiţiile sunt următoarele:

sunt înregistrate după 1 ianuarie 2007; creanţa este deţinută la o persoană juridică asupra căreia este declarată

procedura de deschidere a falimentului, pe baza hotărârii judecătoreşti prin care se atestă această situaţie;

nu sunt garantate de o altă persoană; sunt datorate de o persoană care nu este afiliată contribuabilului; au fost incluse în veniturile impozabile ale contribuabilului.

În cazul creanţelor în valută, provizionul este deductibil la nivelul valorii influenţate cu diferenţele de curs favorabile sau nefavorabile care apar cu ocazia evaluării acestora. Cheltuielile reprezentând pierderile din creanţele incerte sau în litigiu neîncasate, înregistrate cu ocazia scoaterii din evidenţă a acestora, sunt deductibile pentru partea acoperită din provizion constituit potrivit legii.

Exemplu: O entitate economică a vândut altei entităţi economice neafiliate pe data de

01.01.2007 mărfuri în valoare de 10.000 lei, TVA 19 %, încasarea urmând a se face la 30 zile. Pe data de 31.12.2007, creanţa nu este încasată. Se estimează că probabilitatea de încasare este de 50 % şi în consecinţă se constituie un provizion. Pe data de 30.06.2008 creanţa se consideră irecuperabilă şi se scoate de sub urmărire, anunţându-se şi clientul conform legii.

Rezolvare: La 31.12.2007 se înregistrează provizionul pentru deprecierea creanţelor în

sumă de 50% din valoarea creanţei, fără TVA:

6814 = 491 5.000 „Cheltuieli privind

ajustările pentru deprecierea

activelor circulante”

„Ajustări pentru deprecierea creanţelor

– clienţi”

- creanţa se virează la creanţe incerte:

4118 = 4111 11.900

„Clienţi incerţi sau în litigiu”

„Clienţi”


Conform art. 22 din Codul Fiscal, din cheltuiala cu provizionul doar 20 %

din valoarea creanţei este deductibilă, adică 10.000 lei * 20 % = 2.000 lei. În anul 2008 entitatea înregistrează scoaterea din evidenţă a creanţei:

% = 4118 11.900 654 „Pierderi din creanţe şi

debitori diverşi” „Clienţi incerţi sau în

litigiu” 10.000

4427 „Tva colectată” 1.900

- anularea provizionului:

491 = 7814 5.000 „Ajustări

pentru deprecierea creanţelor –

clienţi”

„Venituri din ajustări pentru deprecierea activelor circulante”

Din cheltuiala cu nerecunoaşterea creanţei, conform legii, 80 % este nedeductibilă fiscal. Referenţiabilul Contabil European şi Internaţional conţine referiri şi recomandări cu privire la necesitatea constituirii provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, în special provizioanele pentru plata pensiilor şi provizioane pentru reorganizare.

Spre deosebire de reglementările contabile româneşti, provizioanele pentru reorganizare şi provizioanele pentru pensii sunt cele mai utilizate cazuri în vederea constituirii de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt destinate să acopere riscurile şi cheltuielile pe care evenimentele din exerciţiile actuale sau anterioare le fac probabile sau cheltuielile care devin exigibile în perioadele următoare. În contextul reglementărilor contabile armonizate prezintă interes provizioanele pentru restructurare, precum şi provizioanele pentru dezafectarea imobilizărilor corporale şi alte acţiuni similare legate de acestea, precum şi impactul lor asupra situaţiilor financiare. Provizioanele pentru dezafectarea imobilizărilor corporale au în vedere acele cheltuieli şi obligaţii generate de scoaterea din funcţiune, parţial sau total a unor imobilizări corporale. Provizioanele aferente restructurării vor include numai costurile directe generate de restructurare care nu sunt legate de desfăşurarea continuă a activităţii identităţii.

Nu se includ în această categorie costuri pentru: recalificarea sau mutarea personalului care nu este afectat de

restructurare; marketingul sau investiţii în noi sisteme şi reţele de distribuţie.

Pierderile din exploatare până la data restructurării nu sunt incluse în provizioane, cu excepţia cazului în care sunt legate de un contract oneros. Constituirea provizioanelor poate genera anumite distorsiuni în economie datorită lipsei de experienţă a entităţilor economice, cât şi lipsei informaţiilor privind fundamentarea dimensiunii provizioanelor. Există posibilitatea ca unele entităţi economice să înregistreze pe cheltuieli sume mai mari decât provizioanele necesare situaţiilor concrete din entitate în acest fel încercând diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat.


În momentul în care se constată că provizioanele constituite sunt

nejustificate, entitatea economică riscă posibilitatea de a fi obligată la plata unor sume mai mari la bugetul de stat, inclusiv penalităţile aferente ceea ce creează un dezechilibru în trezoreria entităţii.

În consecinţă „provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli trebuie constituite cu abilitate, discernământ şi sinceritate, iar mărimea lor trebuie strict corelată cu riscurile şi cheltuielile estimate, revizuite la sfârşitul fiecărui exerciţiu”1.

Propunerea noastră ar fi ca deductibilitatea provizioanelor să se extindă şi asupra altor categorii de provizioane cum ar fi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi în mod special provizioane pentru reorganizare şi restructurare, provizioane pentru pensii şi provizioanele pentru dezafectarea imobilizărilor corporale din următoarele considerente:

provizioanele diminuează rezultatul exerciţiului curent, evitându-se în acelaşi timp ca rezultatul exerciţiului următor să fie grevat de aceste cheltuieli;

prin înregistrarea provizioanelor se menţin capitalurile entităţii care, în condiţiile neincluderii în cheltuieli a provizioanelor, ar putea fi diminuate pe calea distribuirii de beneficii;

prin înregistrarea provizioanelor se amână temporar sau definitiv de la plată o parte din impozitul pe profit de aceea provizioanele se mai numesc şi impozite amânate pentru dezvoltare. Sumele aferente impozitului pe profit ar putea fi folosite pentru modernizarea aparatului productiv al entităţii cu consecinţe asupra profitabilităţii şi achitării în viitor a unor sume mai mari la bugetul statului (TVA şi impozit pe profit).

Cheltuielile cu ajustările de valoare a activelor sunt nedeductibile din punct de vedere fiscal. BIBLIOGRAFIE 1. Mateş Dorel – Normalizarea contabilităţii şi fiscalitatea întreprinderii, Editura

Mirton, Timişoara, 2003; 2. Morariu Ana, Contabilitate şi fiscalitate în dezvoltarea firmei, Editura Ex-Ponto,

Constanţa, 2005; 3. Istrate Costel, Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Editura Polirom , Iaşi

2000.

1 Dorel Mateş – Normalizarea contabilităţii si fiscalitatea intreprinderii – Editura Mirton 2003 – pag. 263


IMPLICAŢIILE MIGRAŢIEI FORŢEI DE MUNCĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI

Asistent univ. Ioana RADU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: The migration pattern has significantly influenced the European labor market. What was the impact of emigration on the labor market in Romania after becoming a EU state member? Is still Romania an immigration country? After the EU integration, Romania won’t be considered anymore as a country that produces immigrants, in the classical sense, therefore, the migration will became a circulatory one.

Keywords: libera circulaţie a forţei de muncă, migraţia, dumpingul social

1. LIBERA CIRCULAŢIE ŞI FENOMENUL MIGRAŢIONIST Libera circulaţie a persoanelor1 a fost întotdeauna unul dintre principalele

deziderate ale ţărilor din Europa. În fapt, ea este nu numai o necesitate, ci şi un drept al cetăţenilor.2 Migraţia forţei de muncă între multe state din UE este liberă în totalitate, conform Tratatului de la Maastricht (articolul 39).3 Regulile şi cutumele existente în Uniune trebuie să fie valabile în egală măsură pentru toate ţările.

Accesul la locurile de muncă dintr-un stat membru reprezintă un aspect fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt stat membru pentru a-şi căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat.

În cadrul comunitar, libera circulaţie a lucrătorilor are ca scop principal deschiderea pieţei europene a forţei de muncă tuturor lucrătorilor din UE, contribuind astfel la obiectivul general vizând pacea şi prosperitatea şi completând piaţa internă a mărfurilor, serviciilor şi capitalului.

1 Tratatele CE garantează libera circulaţie a persoanelor, libertatea de circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor 2 Articolul 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber şi să-şi stabilească reşedinţa pe teritoriul oricărui stat” şi „Oricine are dreptul să părăsească o ţară, inclusiv cea de origine, şi să se întoarcă în ţara sa”. 3 www.europa.eu.int


Pentru Uniunea Europeană, libera circulaţie a persoanelor este un mijloc de

a crea o piaţă a forţei de muncă europeană, mult mai eficientă şi mai flexibilă, în folosul lucrătorilor, angajatorilor şi Statelor Membre. Este recunoscut la nivel comunitar că mobilitatea forţei de muncă permite indivizilor să-şi îmbunătăţească perspectivele privind cariera, iar angajatorilor să recruteze personalul de care au nevoie. Este, deci, un element important în realizarea unei pieţe a muncii eficiente şi a unei rate înalte de ocupare. În scopul asigurării mobilităţii forţei de muncă în cadrul Comunităţii – ceea ce presupune eliminarea oricărei forme de discriminare bazată pe naţionalitate – cadrul normativ comunitar s-a dezvoltat şi perfecţionat continuu.

Însă, chiar dacă în cadrul Uniunii Europene dreptul la libera circulaţie a persoanelor este recunoscut ca principiu fundamental, în ultimii ani perspective extinderii spre Est a generat o serie de temeri în vechile State Membre, ceea ce a impus stabilirea, în cadrul negocierilor de aderare, a unei perioade de tranziţie pentru libera circulaţie a lucrătorilor.

Una dintre prevederile Tratatului de aderare a României menţionează restricţionarea liberei circulaţii a lucrătorilor români în spaţiul european, fiind necesară mai întâi parcurgerea unei perioade tranzitorii ce un poate depăşi 7 ani. Pentru România şi respectiv Bulgaria există trei faze1 (în perioada acestor angajamente de tranziţie): 2007 – 20092 (pentru care unele ţări au restricţionat deja accesul pentru români şi bulgari la pieţele naţionale ale forţei de muncă3), 2009 – 2011 şi respectiv 2012 – 2013. Unele ţări au anunţat deschidere parţială cum sunt: Franţa, Italia şi Ungaria. Ţările membre ale Uniunii Europene pot să-şi păstreze aceste poziţii fie pentru 2 ani fie pentru 3 sau 5 ani dar nu mai mult de 7 ani. Cu alte cuvinte, în 2014 toate ţările vor avea deschidere pentru România şi Bulgaria în ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă.

Imigraţia legală trebuie privită ca un fenomen inevitabil al lumii actuale, şi nu ca o ameninţare, iar pentru Uniunea Europeană ea constituie chiar un avantaj în condiţiile riscului scăderii populaţiei apte de muncă în următoarele decenii în Europa.4 Statisticile EUROSTAT arată că UE, înainte de aderarea României şi Bulgariei, avea nevoie de 2,1 copii pe familie ca să menţină numărul populaţiei. Însă statisticile arată că numărul real e mult mai mic, UE având media de 1,7 de copii pe familie, codaşul fiind Italia cu 1,2. De asemenea, se arată că Italia şi Spania până în 2050 vor pierde un sfert din numărul populaţiei. Populaţia UE îmbătrâneşte: dacă în 2004 erau 35 de pensionari la 100 de lucrători, în anul 2050, dacă trendul de îmbătrânire continuă, vor fi 75 de pensionari la 100 de muncitori. Astfel, UE are nevoie de imigranţi ca să păstreze nivelul demografic actual. Mai exact, Europa are nevoie de 1,6 milioane de imigranţi pe an, iar pentru păstrarea dezvoltării actuale de 13,5 milioane de imigranţi pe an. În aceste condiţii, imigraţia legală joacă un rol important pentru economia UE, în special în ce priveşte lucrătorii calificaţi necesari

1 www.eures.ro 2 După această perioadă, se întocmesc rapoarte atât de către Comisie, cat şi la nivel naţional asupra fazei întâi de doi ani pentru a se stabili dacă este necesară prelungirea sa cu încă trei sau cinci ani. 3 Ţările sunt: Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania 4 Discursul comisarului european Franco Frattini rostit în cadrul Conferinţei la nivel înalt privind imigraţia legală de la Lisabona


în statele membre şi sectoarele confruntate deja cu un deficit de ofertă de forţă de muncă.

La nivelul Uniunii Europene, se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema „migraţiei creierelor” (“better brain drain than brain waste”), care însoţeşte fenomenul migraţiei în anumite ţări sau în anumite perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. Pentru ţările de origine, plecarea specialiltilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare.

În Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă a stimulat politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar şi la ameliorarea şi modernizarea sistemelor de securitate socială existente şi crearea unui sistem comunitar care să asigure protecţia socială a lucrătorilor migranţi.

Uniunea Europeană consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi cuprinzătoare, pentru o mai bună gestionare a fenomenului migraţiei. Statele Membre trebuie să stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane şi să asigure accesul la informaţii al persoanelor vizate, precum şi mecanismele de control funcţionale. Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă şi îmbunătăţirii situaţiei economice generale din ţările implicate în circulaţia forţei de muncă, în fenomenul migraţiei, sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii presiunii migraţiei.

2. SITUAŢIA ROMÂNIEI ŞI INFLUENŢA MIGRAŢIEI ASUPRA

DEZVOLTĂRII ECONOMICE DURABILE

Migraţia economică s-a dezvoltat o dată cu deschiderea graduală a graniţelor UE pentru România. Explicaţia afluxului mare al populaţiei pe care l-a experimentat România după căderea regimului comunist este atribuită atât diferenţialului privind câştigurile dintre România şi UE, cât şi oportunităţilor limitate de angajare disponibile după schimbul concomitent şi contracţia cererii de muncă. La începutul anilor 1990 au fost obligate, sub pretextul reformelor economice necesare trecerii la economia de piata, sa renunta la multe dintre capacitatile lor industriale si la activitatile conexe, cum ar fi cercetarea-dezvoltarea.

Principalul motiv pentru migraţia economică este mediul economic aspru din România şi asimetria şocurilor adverse, care afectează diferite regiuni, grupe de vârstă şi categorii de lucrători. Efectul a fost creşterea migraţiei interne, dar şi a celei externe. În ceea ce priveşte migraţia internă, România a experimentat un flux net de persoane din mediul urban către mediul rural în ultimul deceniu, invers de ceea ce s-ar aştepta să se întâmple într-o economie emergentă.

Deteriorarea standardului de viaţă a lucrătorilor din industrie, datorită desfiinţării locurilor de muncă sau pensionării înainte de vreme, a împins oamenii că caute soluţii alternative: fie să se mute la ţară, unde agricultura de subzistenţă a devenit „angajatorul de ultimă instanţă”, fie să se alăture sutelor de mii de oameni care lucrează în străinătate.

Migraţia internaţională şi problemele pe care le generează ocupă un loc din ce în ce mai important pe agendele de lucru ale organizaţiilor internaţionale şi ale


guvernelor din întreaga lume. Se conturează din ce în ce mai clar discrepanţa între dreptul suveran al statelor care doresc să-şi protejeze piaţa muncii internă şi drepturile fundamentale ale individului care, din diverse motive, este forţat sau alege să migreze în căutarea unui loc de muncă.

Printre principalele motive ale migrării forţei de muncă din România spre ţările UE şi nu numai, ponderea cea mai semnificativă o are speranţa într-un loc de muncă mai bun atât în ceea ce priveşte dezvoltarea carierei profesionale dar şi speranţa într-un salariu mai bun. Salariul brut mediu în România este în jur de 4151 de euro, în timp ce în UE este, în medie, de cel puţin 4 - 5 ori mai mare. Apoi, o pondere semnificativă o deţine necesitatea schimbării mediului şi a calităţii vieţii, fiind urmat de motive privind sistemul educaţional. (vezi Tabel 1)

Tabel 1 – “Principalele motive ale emigrării” – Studiu Eurobarometru 2006

Migranţii sunt în general lucrători necalificaţi şi slab pregătiţi. Totuşi există şi o pondere semnificativă de 10,5% din persoanele calificate şi cu studii superioare interesate de cautarea unui loc de muncă în statele UE.

Principala destinaţie a migranţilor este vestul europei, Peninsula Iberică şi Italia fiind pe primele locuri, dar şi America de Nord şi Israelul sunt importante. Tiparul migraţiei în lanţ este bine documentată şi sate întregi şi oraşe mici au fost sărăcite de forţă de muncă pe tot cuprinsul ţării. Regional, populaţia din Moldova într-o pondere de peste 31% este interesată să emigreze în statele UE, fiind urmată de zona Transilvaniei într-o pondere de 26% şi apoi zona Olteniei cu o pondere de 23%.

În ceea ce priveşte categoriile de vârstă a persoanelor hotărâte să plece din România, ponderea cea mai mare e reprezentată de tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-30 de ani (aproximativ 32,4%), 31-45 ani (22,1%), iar pe categoria 46-55 ani prezintă o pondere de 15%. Acest studii confirmă aşteptările evoluţiei demografice a României şi aşteptările îmbătrânirii populaţiei pe fondul migrării tinerei generaţii.

O parte considerabilă a celor decişi să plece, sunt dispuşi să accepte un loc de muncă sub calificarea pe care o au în prezent sau salarii mai mici decât ale omologilor lor din ţara respectivă. De altfel, unul din cinci respondenţi este dispus să

1 Conform Legii 387/2007 - Art.14 Salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat pe anul 2008 este de 1.550 lei.


lucreze pe piaţa muncii “la negru” din ţările U.E.

Restructurarea şi privatizarea au determinat o migraţie a populaţiei urbane disponibilizate din sectoarele restructurate către zona rurală. Agricultura a devenit angajator de ultimă instanţă, ceea ce a determinat o rată de ocupare în rural mai mare decât cu cea din mediul urban. În perioada următoare, se estimează o orientare a populaţiei active din mediul rural către sectorul serviciilor din agricultură, ca efect al dezvoltării unei agriculturi competitive concentrată pe fermele de dimensiuni mijlocii.

Efectele migraţiei externe masive pe termen scurt şi mediu pentru economie sunt importante. Marele aflux de tineri lucrători are impact asupra demografiei şi contribuie la îmbătrânirea forţei de muncă, reducând dimensiunea populaţiei active şi numărul de contributori la bugetele de asistenţă socială şi astfel crescând presiunea asupra cheltuielilor cu asigurările sociale. În acelaşi timp, migranţii trimit acasă familiilor mari sume de transferuri, care contribuie substanţial la surplusul balanţei de plăţi. Aceste transferuri formează o reţea de asigurări sociale privată, care compensează defectele sistemului susţinut de stat. Sondajul CURS a descoperit că lucrătorii au trims în România, în medie, 200 de euro pe lună, în total 9 miliarde de euro pe an, o sumă mai mare decât fluxurile anuale de investiţii străine directe (situţie aferentă anului 2007).

Migraţia are un rol important în transformările sociale contemporane. Este atât un rezultat al schimbărilor globale, dar şi o forţă pentru viitoarele schimbări atât în statele de origine, cât şi în cele primitoare. Impactul său imediat se resimte, în primul rând, la nivel economic, dar afectează şi domeniul muncii şi cel social, sistemul de protecţie socială, cultura şi politicile naţionale, relaţiile internaţionale, conducând inevitabil la o mai mare diversitate etno-culturală în toate statele. Pe de o parte, în ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea forţei de muncă reducând dezechilibrele de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, apar noi factori de creştere economică: transferul veniturilor migranţilor şi calificările îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc. Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de resurse umane creşte, ceea ce duce la încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital.

În Statele Membre ale Uniunii Europene, muncitorul autohton respinge în foarte multe cazuri oferte de muncă neatractive, chiar şi în condiţiile unui nivel ridicat al şomajului. Lucrătorii străini, acceptând locurile de muncă prost plătite şi fără prestigiu, devin „salvatori” ai sistemului şi factori ai stabilizării economice.

În practică, migraţia forţei de muncă are atât efecte pozitive, cât şi negative, de natură economică, socială sau culturală, pentru toţi cei implicaţi.

Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă străină este benefic pentru susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate. De asemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce priveşte calificările şi aptitudinile, permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activităţi economice.

De multe ori, Statele Membre facilitează accesul pe pieţele naţionale al muncii pentru persoanele înalt calificate, ceea ce are influenţe pozitive asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor din anumite activităţi economice şi asupra creşterii economice în general.


Surplusul de forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea

ofertei pe piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB şi, ca o consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai.

Temerile Statelor Membre în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă se referă la diminuarea posibilităţii propriilor cetăţeni de a-şi găsi un loc de muncă datorită competiţiei sporite şi, cu atât mai mult, a dumping-ului social. De asemenea, integrarea lucrătorilor imigranţi, precum şi a membrilor lor de familie, necesită alocarea unor resurse financiare, umane şi materiale suplimentare, precum şi soluţionarea tuturor tensiunilor şi problemelor sociale care pot apărea ca urmare a diferenţelor culturale.

Activitatea desfăşurată de lucrătorii migranţi are efecte pozitive, ca urmare a veniturilor şi producţiei realizate, nu numai pentru statul primitor, ci şi pentru statul de origine.

Statul poate avea avantaje financiar-fiscale, dar şi sociale, datorită veniturilor obţinute de cetăţenii proprii care desfăşoară activităţi într-un (alt) Stat Membru. Sumele de bani trimise în ţară de către lucrătorii migranţi consolidează baza de impozitare a veniturilor, determinând creşterea veniturilor bugetului de stat.

Rata şomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilităţii cetăţenilor de a-şi găsi un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulaţie a persoanelor presupune dreptul de a-şi alege liber reşedinţa şi ocupaţia. Astfel, dacă o persoană nu-şi găseşte un loc de muncă în ţara de origine, se poate deplasa şi stabili acolo unde a primit o ofertă convenabilă. În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de şomaj şi asupra sistemului de asistenţă socială din statul de origine. De asemenea, lucrătorul migrant care revine în ţara de origine poate beneficia de experienţa dobândită în străinătate, sporindu-şi şansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte persoane, contribuind şi în acest fel la reducerea şomajului.

Experienţa dobândită în străinătate asigură şi un nivel sporit de flexibilitate al forţei de muncă. Aptitudinile suplimentare obţinute în străinătate vor facilita angajarea lucrătorului migrant la întoarcerea în ţara de origine.

Migraţia determină apariţia, mai ales în statele care constituie principale destinaţii ale fluxurilor migratorii, a unor comunităţi ale imigranţilor. Prezenţa acestora este benefică din perspectiva facilitării schimburilor economice şi culturale, a susţinerii intereselor naţionale în cadrul comunitar şi a promovării, într-o anumită măsură, a identităţii naţionale.

În acest moment, este greu de stabilit trendul de dezvoltare al României. În abordarea strategiei de dezvoltare durabilă trebuie luaţi în considerare toţi cei patru piloni ai dezvoltării: pilonul economic, pilonul social, pilonul de mediu şi cel cultural-educaţional. Toţi sunt importanţi în egală măsură şi nu pot fi abordaţi decât împreună. Până acum, globalizarea a avut ca efecte palpabile, în plan social, doar accelerarea fenomenelor de polarizare socială şi adâncirea sărăciei pentru largi categorii sociale. Generalizarea unui set minim de politici sociale în sprijinul categoriilor celor mai defavorizate este departe de a fi o realitate. Mai mult, dumpingul social devine un element al avantajelor competitive ale multor ţări aflate în plin proces de deschidere la globalizare. În curand nici dumpingul financiar si social nu vor mai conta, pentru ca tari ca India si mai ales China au investit masiv în educatie si în infrastructuri, alta problema în estul Europei.

În ceea ce priveşte politicile sociale, România îşi va concentra eforturile


asupra celor 3 priorităţi prevăzute de Agenda Lisabona revizuită: atragerea şi menţinerea mai multor oameni pe piaţa forţei de muncă, îmbunătăţirea adaptabilităţii şi creşterea investiţiilor în capitalul uman, realizând joncţiunea cu prevederile conţinute în obiectivele Strategiei de Dezvoltare Durabilă – problema demografică şi migraţia, excluderea socială, precum şi elementele asociate cum ar fi sănătatea populaţiei şi aspectele sensibile ale sărăciei. Sunt prevăzute a se încheia 12 pacte de ocupare şi incluziune socială şi înfiinţarea unui Secretariat permanent, ca structură de coordonare naţională pentru implementarea acestor planuri. În acest mod se urmăreşte fundamentarea procesului de decizie, care să permită utilizarea eficientă a finanţărilor din Fondul Social European (FSE).1

Intervenţia Fondului Social European în România, în perioada 2007-2013, pentru atingerea obiectivelor Lisabona, se va concentra pe de o parte, pe modernizarea procesului de educaţie ca bază a creşterii responsabilităţii individuale asupra evoluţiei proprii pe piaţa muncii, iar pe de altă parte, pe sprijinirea întreprinderilor în ceea priveşte flexibilitatea organizării muncii şi reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa de familie. Acestea vor fi acompaniate de consolidarea implementării şi aplicării reglementarilor şi reformelor de pe piaţa forţei de muncă şi din educaţie, care vor permite creşterea competitivităţii şi a siguranţei ocupării în condiţiile menţinerii echilibrului bugetar şi atingerii, în anul 2010, a obiectivului naţional de 58,8% al ratei totale de ocupare.

Printre obiectivele principale urmărite se numără: realizarea unei competitivităţi pe piaţa muncii, îmbunătăţirea accesului pe piaţa forţei de muncă şi nu în ultimul rând asigurarea unei flexibilităţi şi de securitate pe piaţa forţei de muncă din România. În acest sens au fost luate măsuri ce vor avea efect asigurarea unei pieţe de muncă atractivă, fapt ceea ce va constitui premise unei dezvoltari durabile atât sociale cât şi economice.

BIBLIOGRAFIE:

1. Anna Ferro -“Brain Drain and Academical and Intellectual Labor Market in the South East Europe” – University Milano Bicocca, Milano, 2002

2. Valeriu Frunzaru – De la statul bunăstării naţional la politicile sociale europene, Articol Revista România Sociala, Decembrie 2006, Bucureşti

3. I. Pascal, S. Deaconu, C. Vrabie, N. Fabian - Libera circulaţie a persoanelor, Publicaţia Centrului de resurse juridice, Bucuresti 2002

4. INSSE Romania – Publicatia – Statistica politicilor privind piata muncii in Romania, 2004-2005

5. Ion Iliescu - România după aderarea la Uniunea Europeană. Constrângeri şi oportunităţi de dezvoltare – Discursul Conferinţa (CERIS), din Bruxelles - 10 octombrie 2006.

1 FSE prevăzut în Tratatul de la Roma (articolele 123–125) avea prevăzute două sarcini: 1. să acopere jumătate din cheltuielile statelor membre, pentru a asigura muncitorilor o reconversie productivă prin reintegrarea profesională şi cu indemnizaţii de reinstalare; 2. să acorde ajutoare salariaţilor afectaţi de restructurarea întreprinderilor unde lucrează. Art. 3, pct. i al Tratatului prevede „crearea unui Fond Social European în vederea ameliorării oportunităţilor de muncă ale muncitorilor şi a ridicării nivelului lor de viaţă”.


ROMULUS VULCĂNESCU ŞI DIMENSIUNEA MANDALICĂ A FENOMENULUI HORAL

Daniela SOREA Universitatea „Transilvania” din Braşov

Facultatea de Drept şi Sociologie Abstract: Jung considère la mandale la représentation de l’archétype

unifiant de l’Ego, sous son aspect ordonnateur. La mandale se retrouve aussi dans les danses sacrées. Vulcãnescu considère la ronde paysanne le substrat inconscient, d’origine thrace, des cultures sud-est européennes. Sans se rapporter explicitement à la mandale, Vulcãnescu construit son discours sur le phénomène horal sur le fonds de la signification analytique de celle-ci.

Key words: mandala, fenomen horal, rit, substrat

PRECIZĂRI TELEOLOGICE

Conceptul de dezvoltare durabilă conotează acordarea direcţiei de evoluţie economică a unui teritoriu la specificul cultural al acestuia. Romulus Vulcănescu aşeza în miezul felului românesc de a fi fenomenul horal [5]. Prezenta lucrare semnalează concordanţa reprezentării acestuia cu psihologia analitică.

MANDALA ÎN PSIHOLOGIA NALITICĂ

Cu înţeles de cerc magic în sanscrită, termenul mandala se referă la o suprapunere geometrică de pătrate şi cercuri concentrice. În buddhismul tibetan mandala este instrument de cult. Ca instrument de contemplaţie, susţine concentrarea prin dirijarea atenţiei spre centru. Acolo se află un zeu, un învăţător, o putere divină creatoare ori distrugătoare. Stupa este mandala lamaistă construită.

C.G. Jung consideră mandala reprezentare a arhetipului unificator al Sinelui, sub aspectul său ordonator. Interesul pentru aceste tip de reprezentări i-a fost trezit lui Jung de constatarea că imaginaţia pacienţilor săi elabora instinctiv, în procesul terapeutic, construcţii de tip mandalic. Psihiatrul elveţian a ezitat


îndelung înainte să susţină că mandalele se iveau spontan, fără a fi sugerate în vreun fel de propria lui imagianţie pacienţilor. „Apoi am putut să mă conving prin studiul meu personal că mandalele sunt desenate, pictate, sculptate în piatră şi construite în toate timpurile şi locurile, cu mult înainte ca pacienţii mei să le descopere. De asemenea, am văzut, spre satisfacţia mea, că mandalele au fost visate şi desenate de pacienţi care se aflau în tratament cu psihoterapeuţi care nu erau elevii mei.” [3, pg. 357].

Mandala apare mai ales în schizofrenii, stări de dezorientare, panică, dezordine. Scopul inconştient al apariţiei ei este reinstaurarea ordinii şi echilibrului. Ordinea severă a cercului compensează dezordinea şi rătăcirea, indicând punctul central, ordonator. Construite pe motivul cvadraturii cercului, pe patru şi multiplicarea acestuia în cruce, stea ori suprafaţă pătrată, mandalele impun ideea unui centru al personalităţii de care este legat totul, prin care se ordonează totul şi care furnizează energie întregului. „Mandala este o imagine arhetipală a cărei existenţă poate fi confirmată de-a lungul mileniilor. Ea desemnează totalitatea Sinelui sau ilustrează totalitatea temeliei sufletului—exprimat în termeni mitici: manifestarea divinităţii încarnate în om.” [1, pg. 335]. Ouroboros reprezintă mandala alchimică. Uneori Iisus este reprezentat central, între evanghelişti. Insula din mijlocul lacului se regăseşte cu semnificaţie de tărâm al mântuirii în multe şi diverse producţii culturale. Cercul şi cuaternitatea trimit deopotrivă înapoi, la ordinea umană originară, şi înainte, spre ordonarea interioară a sufletului. Personalitatea globală este caracterizată de cei patru zei din colţurile mandalei, adică de cele patru funcţii psihice de orientare, strânse laolaltă [4].

Mandala se regăseşte şi în dansurile sacre. Acestea transpun dansatorul într-o stare inconştientă. Ca succesive rotiri în jurul centrului, retrageri în colţuri şi avansări spre centru, dansul „este un act de conştientizare superioară, adică de producere a unei legături între conştiinţa individului şi simbolul supraordonat al totalităţii.” [2, pg. 182].

„În orice caz, scopul şi efectul dansului solemn în cerc este întipărirea imaginii cercului şi centrului, ca şi raportarea fiecărui punct al periferiei la centru. Psihologic, această organizare reprezintă mandala şi, prin urmare, un simbol al Sinelui.” [2, pg. 179] mai arată psihiatrul elveţian. Participanţii la dans împărtăşesc aceeaşi experienţă, sunt legaţi în acelaşi destin. „Cine participă la horă, se vede în oglinda centrului.[...] Într-adevăr, identitatea şi deosebirea paradoxală între Eu şi Sine nu ar putea fi exprimată mai frumos şi mai pertinent.” [2, pg. 183].

RAPORTAREA IMPLICITĂ A LUI R. VULCĂNESCU LA MANDALA PRIN FENOMENUL HORAL

Pentru Romulus Vulcănescu fenomenul horal este trăsătura dominantă a culturii româneşti. Lucrarea Fenomenul horal (1944) se constituie într-o replică la Spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga. Această replică venea dinspre şcoala gustiană de sociologie şi era susţinută de rezultatele obţinute în cercetările de teren ale membrilor acesteia.

Vulcănescu consideră hora substrat subconştient, de origine tracă, al


culturilor sud-est europene. Claca, ocoalele moldoveneşti, târla, cisla ca adunare periodică a bătrânilor satului şi roata ca grupare militară românească se aşează sub semnul horalului. În realitatea horală, aspectul etno-social imanent se împleteşte cu aspectul transcendent, spiritual, religios.

Mişcarea în cerc este simbol al activităţii cosmice, mai arată Vulcănescu. Activitatea horală operaţionalizează puterea cercului ca simbol solar protector. „Horele în cerc închis sau deschis şi în spirală îşi au rosturile lor precise, mai ales în intuiţia cosmosulsui şi a umanizării rituale a planetei Terra, prin cercolatrie.” [5, pg. 46]. Spaţiul românesc se desfăşoară într-o horă telurică. Mioritic în detaliile lui constând în alternanţa deal-vale, spaţiul acesta nu este liniar ci radiant şi centrat. Unitatea lingvistică şi politică a poporului român datorează mult acestei alcătuiri telurice. Revărsările şi retragerile de preaplin românesc din centrul transilvănean conferă un caracter mareic istoriei românilor, asociabil ritmului horal. Fenomenul horal, arată Vulcănescu, este ipostaza actuală a fenomenului cultural trac. Horalul este dimensiunea perenă a culturii române. „Pentru sat, hora este laboratorul tuturor prefacerilor esenţiale şi dominante în viaţa rurală.” [5, pg.86].

Semnificaţia spirituală a horei este evidenţiabilă în magie, mitologie, metafizică, religie şi ştiinţă ca religie.

În magie motivul central este cercul. Magia tradiţională românească are substrat horal. Riturile de trecere se derulează pe un astfel de substrat, de felul cercului ori spiralei. Aşa sunt horele prin care căluşarii alungă duhurile rele de la hotarele satului, triplul ocol dat de ei locurilor însemnate şi răsucitul pe călcâie ca substrat al horei. La încărcarea zestrei miresii se joacă, de asemenea, hora. Copilul proaspăt născut este legănat în cerc iar oamenii cu stare joacă horă cu lăutari pentru a marca naşterea acestuia. Fecioarele nubile intră în hora iniţiatoare. Toate riturile nunţii se desfăşoară în horă. Priveghiul, cu veselia şi atmosfera lui de petrecere este un simulacru al horei. Uneori se joacă hora priveghiului, cu măşti. În sâmbăta prepascală în unele ţinuturi româneşti se construiesc ruguri şi se joacă împrejurul lor hora.

Riturile de iniţiere se desfăşoară, de asemenea, pe substrat circular. Vrăjitoarele îşi joacă hora aeriană în noaptea Sfântului Andrei. Solomonarii stau, în şcoala lor subterană, pe o roată ce se învârteşte cu mare viteză. Diavolii joacă o horă la poarta iadului iar hoţii înconjoară de trei ori casa pe care vor s-o prade.

Numeroase rituri medicale se dovedesc a fi de tip horal. Femei goale ocolesc satele româneşti noaptea pentru a alunga spiritele rele şi epidemiile şi pentru a aduce belşug ogoarelor. Căluşarii dansează în jurul celui luat de iele, mătrăguna este culeasă la miezul nopţii după ce culegătoarele au jucat împrejurul ei. Ierburile de leac sunt eficiente în hora vindecătoare.

Riturile participării, ca tentative de accesare a relului supranatural, au în majoritatea lor substrat circular. Colindele, rugăciunile la Soare ale căluşarilor şi urările rugătore ale nuntaşilor se desfăşoară circular. Ofrandele alimentre au formă circulară. În noaptea Sfântului Gheorghe pe dealuri se prăvălesc roţi de foc. În jurul cocoşului alb sacrificat la temelia unei case se desfăşoară o rotire lentă. Bradul de nuntă se consacră prin horă.

Riturile de propăşire, de procurare şi asigurare a celor necesare bunului trai se manifestă în formă horală. Cununa grâului, aratul simbolic al mutului căluşarilor în jurul străchinii cu apă, sare şi grâu, tragerea brazdei în


jurul ogorului şi a satului, hora Drăgaicei şi cea a Caloianului, sunt rituri agrare de tip horal. Vulcănescu semnalează rituri pastorale, apicole, piscicole, cinegetice, juridice şi lustrale de acest tip.

Substratul horal al mitologiei româneşti se dezvăluie prin analiza etimologică a horei, prin analiza ei formală şi prin analiza materială.

Din punct de vedere etimologic, hora derivă, într-un proces evolutiv normal într-un mediu în care cuvântul este viu, din kolabrismos-ul trac. Acesta era „ceremonialul sacru cel mai reprezentativ al pontifilor şi vestalelor civilizaţiei heliolatrice a tracilor” [5, pg.102]. Formele kolabrismice din culturile neromâneşti dar învecinate românilor sunt, consideră Vulcănescu, mai îndepărtate de forma originară decât hora românească. Aceasta din urmă s-a dezvoltat în miezul pur şi protejat al tracismului, are o mare potenţă funcţională şi este pură stilistic.

Din punct de vedere formal, hora evidenţiază magia cercului, simbol al cultului solar. Cercul este expresia religiozităţii tracilor, consideră Vulcănescu. Roata, crucea, zvastica, spirala, ca derivate ornamentale ale acestuia, sunt considerate de origine carpatică. Templele solare montane ale tracilor erau circulare. Kolabrismos-ul, ritual solar trac, se desfăşura după o alcătuire în cerc. Coregrafia mito-religioasă româneaască este de tip horal.

Din punct de vedere material, caracterul sacru al horei este evidenţiat prin heliolatrie ca dimensiune centrală a modalităţilor horale. Kolabrismos-ul era „o ceremonie solstiţială închinată divinităţii capitale, zeului Soare.” [5, pg. 119]. În jocul căluşarilor se reliefează suite dedicate Soarelui aflat la răsărit şi la apus. Bradul de nuntă este ridicat la răsărit şi mireasa priveşte prin colacul nunţii Soarele. Fetele intră în horă la o dată legată de solstiţiul de vară. Roţile de foc imită Soarele iar horele învierii se joacă împrejurul rugurilor aprinse. „Termenul de descântec dat horei nu e improvizat sau gratuit, el traduce în toată puterea cuvântului reminiscenţa unei străvechi situaţii de fapt: ritualul magiei horale.” [5, pg. 120], notează Vulcănescu. Hora, ca descântec, este închinată Soarelui. Este un joc sacru, de natură uraniană.

Semnificaţia metafizică a horei constă în faptul că „În jurul horei gravitează şi prin ea îşi găsesc expresivitatea adecvată toate celelalte elemente constitutive ale culturii populare autohtone, într-un tot unitar şi indisolubil, plastic şi reprezentrativ, care ţine de spiritualitatea română.” [5, pg. 129]. Hora este condiţia formală a creativităţii româneşti. Realitatea horală este expresia sufletului românesc. Este simultan manifestare sensibilă şi intuiţie intelectuală.

Hora este, simultan, în dimensiunea sa esoterică, instrument de cunoaştere şi dominare a puterilor naturii însufleţite. Hora laică este izvor de inspiraţie şi mediu de producere a actului cultural. Hora condiţionează creativitatea spirituală ronânească, fiind factor aprioric al acesteia. De la hora naivă a copilăriei la horele maturităţii şi de la hora laică la hora harică şi la cea esoterică, dimensiunea horală se manifestă ca Weltanschauung. Românul se aşează într-un spaţiu circular şi într-un timp neîncetat reversibil. Lumea începe şi sfârşeşte în divinitate.

Substratul horal al religiei este evidenţiabil prin riturile creştin-ortodoxe de desfăşurare circulară. La botez preotul ocoleşte cristelniţa, la nuntă mirii încununaţi înconjură interiorul naosului, cortegiul funerar dă ocol simbolic aşezării, biserica este ocolită, moaştele sunt purtate împrejurul localităţilor,


iniţierea sacerdotală implică un simulacru de horă, la praznicele morţilor rudele se aşează împrejurul mormântului, bisericile de sfinţit se ocolesc şi cimitirele sunt sfinţite după un ritual circular. Ciobanii se căsătoresc în munţi în biserici circulare din brazi vii, în fapt sanctuare încreştinate.

Substratul horal al ştiinţei ca religie se regăseşte în ritualurile şi ceremoniile circulare ale pseudo-religiilor de felul comunismului.

Tematica şi stilistica fenomenului cultural românesc se dezvoltă în jurul horei. Cercul este reprezentare a divinităţii solare şi instrument de evidenţiere a aureolei sfinţilor. Riturile creştin-ortodoxe sunt preponderent circulare, templul solar este circular şi, de asemenea, tumulul. Bisericile de sat suprapun pătratului bazal turle circulare. Strana înconjoară interiorul bisericii şi prispa îi înconjoară exteriorul, însoţind brâul ornamental. Casa ţărănească este aşezată horal în curte iar laviţa îi înconjoară pereţii. Motivele arhitectonic decorative de natură solară sau derivat solară au rosturi antidemonice. Sculptura populară abstractizează generalizant substratul magic. Pictura religioasă desfăşoară circular registrele iconografice.

Din punct de vedere stilistic, cultura româneasă este organizată în jurul horalului, însemn al spiritualităţii autohtone. Hora este simultan izvor tematic şi tipar stilistic românesc.

Fenomenul horal circumscrie alături de cultura populară creaţia cultă. „Hora se regăseşte în creaţiile muzicale româneşti, în coregrafie, în pictura grigoresciană şi a lui Theodor Aman. În viziunea dionysiacă a lumii la Dan Botta, în teoria ondulaţiei universale a lui Vasile Conta, în nostalgiile eliadeene după începuturi răzbate acelaşi motiv horal.” [5, pg. 208]. Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, consideră Vulcănescu, este lucrarea ce surprinde cel mai bine esenţialitatea fenomenului horal. „Motivul horal ţâşneşte în acest roman cu vigurozitate şi patos. Eroul intră în hora ciuleandrei dintr-un aparent capriciu. În fond, subconştientul este cel care îi dictează. Hora, înăbuşită şi discreditată în conştiinţa lui de boiernaş autohton, răbufneşte întâi timid, apoi impetuos ca o furtună. Instinctul jocului milenar irumpe stârnit de intelectul lui pervertit. [...]Iar nebunia lui pe tema ciuleandrei, oarecum paradoxală pentru un fiu de boier care a uitat de nu ştiu câte generaţii să mai joace hora, e justificată prin revenirea atavică a jocului în conştiinţa lui de gintă.” [5, pg. 210].

Fără a se referi explicit la mandala, Vulcănescu îşi construieşte discursul despre fenomenul horal pe fundalul semnificaţiei analitice a acesteia. Hora este mandala. Este mandala la un nivel bazal, geometric al asocierii, întrucât este circulară. Este mandala, apoi, întrucât este încărcată magic, mitic, metafizic şi religios, constituindu-se în substrat al riturilor transformatoare. Este mandala, de asemenea, întrucât este, potrivit concepţiei lui Vulcănescu, expresie a heliolatriei. Este, în sfărşit, mandala întrucât este Weltanschauung, adică reprezentare cuprinzătoare a lumii.

RAPORTAREA EXPLICITĂ A LUI R. VULCĂNESCU LA ARHETIPURI

Romulus Vulcănescu a publicat în 1985 Mitologie română. Posibilitatea interpretării în cheia psihologiei analitice a ansamblului alcătuirilor mitologice


româneşti conturat de Vulcănescu nu se constituie în sine în obiect al prezentului demers. Modalitatea în care Vulcănescu se apropie de acestea dezvăluie, însă, consideraţia autorului pentru Jung, arhetipuri şi mandala. Fără a-l numi pe acesta din urmă, din motive legate de contextul politic al apariţiei lucrării şi de statutul psihologiei analitice în acest context, autorul lucrării despre mitologia românească abordează aproape analitic multe dintre dimensiunile acesteia.

Vulcănescu îşi începe capitolul referitor la structura generativă a mitologiei arătând că “Procesul apariţiei şi formării arhetipurilor mitice din care generează sau derivă genealogic cu necesitate toate celelalte forme de mituri istorice (mituri tipice, cu variantele şi chiar invariantele lor) constituie pentru orice cercetare de acest gen începutul începuturilor oricărei mitologii autohtone.” [6, pg. 160].

În această perspectivă abordează Vulcănescu aspectul dualist al teogoniei mitice, în care de la bun început Nefârtatul se alătură Fârtatului, ca zei gemelari ce conlucrează la facerea lumii. Abia sub influenţa creştinismului primitiv zeii aceştia sunt reprezentaţi într-o luptă teocratică ce devine confruntare între bine şi rău. O altă dimensiune evidenţiată semnificativ în acelaşi context este cea a cosmismului mitologiei româneşti, adică a perenului acord intim al românului cu firea. Omul participă la cosmos şi cosmosul participă la viaţa lui, evoluând într-un creştinism care nu-i al bisericii.

În capitolul referitor la structura integrativă a mitologiei româneşti, Vulcănescu cercetează daimonologia, semideologia, deologia şi eroologia ca faţete convergente ale acesteia. Daimonii, vindecătorii ce stăpânesc duhurile bolilor, moşii şi uncheşii, zînii şi zânele de felul Moşului codrului, Mumii pădurii, Fetei pădurii, Vâlvei băilor, Dragobetelui ori Sânzienelor îngăduie, aşa cum sunt prezentaţi în lucrare, o abordare arhetipală.

Imanentul care urcă, în replică la perspectivă sofianică în care la Blaga transcendentul coboară, este, pentru Vulcănescu „efectiv o dominantă a spiritualităţii autohtone”. [6, pg. 357] şi poate fi socotit, în reprezentările lui, expresie a procesului individuator. Evidenţierea articulaţiilor mitologiei solare, a frecvenţei însemnelor mandalice solare în creaţiile populare şi a heliolatriei ca suport al fenomenului horal sugerează dimensiunea arhetipală a reprezentărilor Soarelui. Luna, cu reprezentările ei antropomorfe şi relaţia tensionat incestuoasă cu fratele ei Soare, Pamântul Mumă şi apele mitice, arborii sacri şi animalele reale ori fantastice îngăduie, de asemenea, interpretări analitice. Eroii de tot felul, Păstorii-domni ori Femeile bărbate, de asemenea Pepelea, Păcală şi Tândală ca Trinkster-i şi-ar găsi locul firesc într-o astfel de interpretare.

Vulcănescu nu derulează explicit această interpretare, dar îşi încheie capitolul despre reflectarea mitologiei româneşti în arte şi, totodată, lucrarea despre dezvoltarea arhetipurilor mitice în mituri, cu o reprezentare grafică a universului dezirabil eminescian. În acest Univers, împrejurul arborelui, muntelui ori castelului din centrul insulei se dispun mandalic, în cercuri concentrice, apele şi pădurea.

CONCLUZII

Ca suport implicit al unei construcţii teoretice de felul Fenomenului Horal al lui R. Vulcănescu, psihologia analitică îngăduie inferări mai ample privind specificul existenţial românesc. Hora, în accepţiunea lui Vulcănescu, este


continuatoarea ritualului trac kolabrismos. Din această continuitate îşi trage fenomenul horal dimensiunea sacră şi sacralizatoare. Hora este însă, în acelaşi timp, mandala. În fapt, hora este actualizare determinată, ancorată istoric, a apetenţei general umane pentru alcătuiri mandalice. Caracterul tămăduitor al horei şi consacrările horale sunt consecinţă a apropierii acesteia, în dimensiune simbolică, de alcătuirile Universului.

BIBLIOGRAFIE

1. Jung C.G.: Amintiri, vise, reflecţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001 2. Jung C.G.: Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Ed. Teora, Bucureşti,

1997 3. Jung C.G.: Opere complete, vol. 1, Ed. Trei, Bucureşti, 2003 4. Jung C.G.: Personalitate si transfer, Ed. Teora, Bucureşti, 1997 5. Vulcănescu R.: Fenomenul horal, Ed. Arhetip, Bucureşti, 1995 6. Vulcănescu R.: Mitologie română, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985


MORALĂ ŞI ETOLOGIE

Daniela SOREA Universitatea „Transilvania” din Braşov


Abstract: G.H. Wright emphasizes the existence of a continuum rules-traditions-predictions-moral predictions-instructions-ideal rules-norm rules. K. Lorenz considers that the quick evolution of the man as species didn’t allow him to adapt his instincts at his new weapons. The moral normes must equilibrate the aggressiveness of human species.

Key words: normă, morală, agresivitate, echilibru

INTRODUCERE Prezenta lucrare evidenţiază tipologia pe care Georg Henrik von Wright o

elaborează în privinţa normelor şi utilizarea acestora în logica acţiunii. Lucrarea evidenţiază, de asemenea, rolul normelor morale în supravieţuirea speciei umane, aşa cum acesta se detaşează în lucrările etologului Konrad Lorenz.

TIPURI DE NORME Întreaga operă a lui Georg Henrik von Wright (1916-2003) se aşează sub

semnul evidenţierii legăturilor logicii cu filosofia. Student al lui L. Wittgenstein la Cambridge şi profesor universitar la Helsinki, von Wright este considerat întemeietorul logicii deontice şi organizatorul logicii schimbării, ca bază pentru logica acţiunii.

Logicianul finlandez a elaborat o modalitate de aplicare a tehnicilor logicii modale la analiza discursului normativ, construind un pătrat al modalităţilor deontice şi conturând un calcul bazat pe functorii O (obligaţie) şi P (permisiune).

Lucrarea Normă şi acţiune (1963) este rezultatul perfecţionării dimensiunii operaţionale a logicii deontice. Georg Henrik von Wright a încercat să redea în mod adecvat discursul normativ, surprinzând întreaga varietate şi complexitatea acestuia. Cercetările lui au suscitat treptat interesul specialiştilor din logica tradiţională, etică, ştiinţe juridice şi ontologie. Acest interes a făcut relativ curând din logica deontică


un domeniu de investigare de sine stătător, cu problematică şi direcţii de dezvoltare specifice. Lucrarea Normă şi acţiune realizează o conexiune solidă între teoria generală a normelor şi analitica acţiunii.

Von Wright indică drept sinonime parţiale pentru termenul normă model, regulă, standard, reglementare, lege. Afinităţile conceptuale şi relaţiile logice existente între aceşti termeni conturează câmpul de semnificaţii al normei.

Logicianul finlandez identifică două grupuri de câte trei tipuri de norme. Primul grup este cel al normelor majore: reguli, prescripţii şi instrucţiuni. Din cel de-al doilea grup fac parte normele minore: obiceiuri, prescripţii morale şi reguli ideale.

Tipul cel mai reprezentativ de reguli sunt regulile de joc. Acestea asigură desfăşurarea activităţilor umane în interiorul unor tipare standardizate. Prescripţiile sau reglementările sunt emise de autoritatea normativă şi se adresează subiecţilor normei, făcându-le cunoscută voinţa autorităţii. Instrucţiunile sau normele tehnice indică mijloacele folosite în vederea atingerii unui scop. În formularea standard sunt propoziţii condiţionale.

Obiceiurile sunt deprinderi sociale ce influenţează conduita umană. Se aseamănă cu prescripţiile din acest punct de vedere dar sunt anonime şi implicite. Obiceiurile nu sunt date de către o autoritate şi nu se cer stipulate. Prescripţiile morale pot fi considerate fie prescripţii, fie instrucţiuni tehnice speciale. Sunt porunci date de Dumnezeu oamenilor, aşadar prescripţii emise de autoritatea supranaturală, sau sunt instrucţiuni referitoare la dobândirea fericirii. Regulile ideale nu sunt direct legate de acţiuni. Sunt norme aferente modului uman de a fi. Strâns legate de conceptul de bine, aceste norme instituie virtuţile ca trăsături umane dezirabile. Regulile ideale vizează umanul în întreaga lui întindere şi sunt idealuri morale. Acestea sunt asemănătoare instrucţiunilor dar respectarea lor nu este necesară pentru atingerea scopului propus. Idealurile morale se aseamănă şi cu regulile de joc, întrucât determină concepte.

În câmpul de semnificaţie al normei, normele minore se intercalează între normele majore, alcătuind un continuum reguli- obiceiuri- prescripţii morale- instrucţiuni – reguli ideale- reguli.

Normele au caracter, arată von Wright, conţinut şi condiţii de aplicare specifice. Caracterul normei indică natura functorului deontic aferent: obligaţie, interdicţie, permisiune. Conţinutul normei reprezintă ceea ce este obligatoriu, interzis sau permis. Caracterul, conţinutul şi condiţiile de aplicarea alcătuiesc nucleul normei.

NORMELE ÎN LOGICA ACŢIUNII

G.H. von Wright defineşte evenimentul ca trecere de la o stare iniţială la o

stare finală, diferită de aceasta. Acţiunea este un eveniment produs prin intermediul unui agent. Logicianul finlandez operează cu următoarea descriere generică a conceptului de acţiune: wiT (wfIwh), adică: sistemul aflat în starea iniţială wi suferă o transformare în starea finală wf, în loc să evolueze în starea wh. Starea wh reprezintă starea finală a evoluţiei sistemului în absenţa intervenţiei agentului. Agentul este cel ce transformă evenimentul wiTwh în acţiune.

Normele sunt reguli de conduită a agenţilor acţiunii sociale ce determină pentru clase distincte de participanţi şi circumstanţe ce este obligatoriu, interzis sau


permis. Totalitatea condiţiilor şi parametrilor ce determină şi caracterizează acţiunea acţiunea agentului la un moment dat conturează situaţia acţională. Deschiderea operaţională reprezintă mulţimea de acţiuni ce pot fi efectuate într-o situaţie acţională dată [3].

Acţiunea umană constă într-o succesiune de schimbări controlate în evenimentele a căror finalitate vizează producerea de valori sau satisfacerea de trebuinţe. Acţiunea umană aparţine stărilor fizice posibile şi non-necesare. Constituirea lor în obiect de discurs întinde o punte între ontologie şi teoria valorilor.

Agentul produce prin impuls voluntar o transformare în mediu şi este responsabil.

Scopul se defineşte ca stare posibilă viitoare a sistemului uman de acţiune care nu este fizic necesară. Atingerea scopului este întotdeauna valorizată superior timpului şi mijloacelor utilizate pentru aceasta, fiind coordonată de reguli operaţionale.

Agentul este autor, instigator sau complice al unei acţiuni. Cornel Popa [3] consideră că agentul este responsabil de o acţiune dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• agentul are abilitatea de a acţiona; • acţiunea nu e inevitabilă şi e influenţabilă de către agent; • agentul nu este iresponsabil psihic sau fizic.

Agentul are în mod curent fie responsabilitate executivă fie responsabilitate prohibitivă. Uneori la acestea se adaugă responsabilitatea conduitelor liber adoptate, apreciată prin temeinicia axiologică şi operaţională. Comportamentul agentului poate fi sub nivelul exigenţelor normative, la nivelul acestora sau peste nivelul lor. Comportamentul peste nivelul exigenţelor normative este creativ.

DIMENSIUNEA ETOLOGICĂ A MORALEI

În istoria filosofiei au fost indicate diferite temeiuri ale exigenţelor comportementului uman. Cunoaşterea inteligibilului, acordul sufletului cu raţiunea, iubirea intelectuală a lui Dumnezeu, instinctul dreptăţii, beneficiile contractului social, imperativul categoric, libertatea individuală sau relaţia dintre merite şi necesităţi au impus, pe rând , comportamentele dezirabile.

Konrad Lorenz [1] opune acestor abordări filosofice ipoteza întemeierii comportamentului uman generic în biologic. Concepţia sa este susţinută argumentativ cu referire la concluziile cercetărilor sale etologice. Lorenz evidenţiază originea instinctuală a comportamentului uman iraţional. Legile instinctelor umane dobândite filogenetic guvernează deopotrivă şi comportamentul animal. Omul nu-şi poate însă urma nestingherit instinctele. Cunoaşterea raţională, ca rezultat al gândirii conceptuale, îngrădeşte manifestările instinctuale. „Gândirea conceptuală a dăruit omului, odată cu vorbirea articulată, posibilitatea transmiterii cunoaşterii şi culturii supraindividuale; această şansă a fost însă cauza unor transformări atât de rapide şi radicale în condiţiile sale de viaţă, încât adaptarea instinctelor a eşuat.” [1, pg. 256]. Această eşuare ar fi putut fi fatală speciei umane dacă gândirea conceptuală n-ar fi dat naştere şi responsabilităţii.

Animalele care pot ucide cu uşurinţă animale de dimensiuni apropiate dezvoltă un comportament analog celui moral. Acest comportament, caracterizat de


inhibarea agresivităţii, împiedică rănirea sau uciderea indivizilor din aceeaşi specie. Animalele pentru care în stare de libertate nu există posibilitatea agresării severe a semenilor nu dispun de astfel de mecanisme inhibitoare. În condiţii de captivitate în comun vietăţi de felul iepurelui sau porumbelului dovedesc agresivitate şi cruzime. Lorenz consideră că omul nu face parte dintre animalele periculoase, dotate cu arme naturale ucigătoare. Specie umană, omnivoră şi relativ inofensivă, nu a dezvoltat mecanisme instinctive de înfrânare a agresivităţii. Absenţa acestor mecanisme a devenit periculoasă pentru specie în momentul în care oamenii au învăţat să-şi folosească mediul ca armă. Evoluţia rapidă a umanităţii a devansat procesul de adaptare instinctivă la noul statut al individului uman. Omul a devenit animal de pradă fără a avea instinctul acestuia de neagresare a semenului. Absenţa instinctului a fost până în prezent relativ compensată prin responsabilitate. Morala este „un mecanism compensator care adaptează dotarea noastră cu instincte la cerinţele vieţii culturale, formând cu aceste instincte un întreg sistemic funcţional.” [1, pg. 269]. Echilibrul instituit prin morală între capacităţile agresive ale omului contemporan şi exigenţele comportamentului social, este precar. Selecţia umană infraspecifică, favorizată de societatea de consum, este perturbatoare pentru aceste echilibru.

Absenţa mecanismelor umane de inhibare a agresivităţii în cazul omului ameninţă real supravieţuirea speciei în condiţiile specifice societăţii contemporane. O primă măsură în vederea îndepărtării acestui pericol constă în înţelegerea lanţului cauzal comportamental. O teorie aplicată a cauzalităţii comportamentală ar viza reorientarea agresivităţii spre obiecte înlocuitoare şi sublimarea. Sportul este o formă culturală ritualizată a luptei între indivizi. Cavalerismul în sport reprezintă o cucerire culturală importantă a omenirii. O altă măsură de compensare a absenţei mecanismelor inhibitoare de agresivitate constă în dezvoltarea interacţiunilor personale directe.

Cea de-a treia măsură vizează stăpânirea responsabilă a entuziasmului. Manifestarea entuziasmului presupune existenţa unei valori de apărat, a unui duşman ce ameninţă aceste valori şi a unei comunităţi solidare dispuse să apere valoarea în cauză. Ridicarea nivelului cultural, implicarea în manifestări artistice şi ştiinţifice favorizează direccţionarea benefică a entuziasmului. Râsul seamănă în funcţiile sale sociale cu entuziasmul şi este mai uşor controlabil raţional.

CONCLUZII

Fără a excela în optimism, reprezentarea lui Lorenz asupra evoluţiei viitoare a speciei umane nu-i refuză acesteia şansele. Venind dinspre cercetarea comportamentului animal, reprezentarea leagă supravieţuirea de morală

Raţiunea umană înţelege necesitatea iubirii aproapelui ca mecanism de inhibare a agresivităţii, arată Lorenz. Implicarea raţiunii în procesele umane de selecţie îndreptăţeşte speranţa într-un viitor dezirabil al omenirii.


BIBLIOGRAFIE

1. Lorenz K.: Aşa-zisul rău, Humanitas, Bucureşti, 1998 2. Lorenz K.: Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1996 3. Popa C.: Teoria acţiunii şi logica formală, Ed. Şt. şi Encicl., Bucureşti, 1984 4. Winch P.: The Idea of a Social Science, Routledge&Kegan Paul, New Zork,

1970 5. von Wright G.H.: Normă şi acţiune, Ed. Şt. şi Encicl., Bucureşti, 1982


GUVERNANŢA CORPORATIVĂ, O NECESITATE PENTRU ROMÂNIA

Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Abstract: La gouvernance d’entreprise est l’ensemble des relations d’une entreprise avec ses actionnaires au avec la société en général. La gouvernance d’entreprise établit les modalités par lesquelles les fournisseurs des sources financières d’une entreprise s’assurent qu’ils recevront les bénéfices auxquels ils s’attendent en faisant cet investissement.

Key words: guvernanţă corporativă, acţionari, manageri, creditori, salariaţi

1. NOŢIUNEA DE GUVERNANŢĂ CORPORATIVĂ

Conform Organizaţiei Economice pentru Cooperare şi Dezvoltare

(OECD), guvernanţa corporativă specifică distribuţia drepturilor şi responsabilităţilor dintre diferitele categorii de persoane implicate în companie cum ar fi: consiliul de administraţie, directorii, acţionarii şi alte categorii, şi stabileşte regulile şi procedeele de luare a deciziilor privind activitatea unei companii.

Guvernanţa corporativă este ramura economiei care studiază modul în care companiile pot deveni mai eficiente prin folosirea unor structuri instituţionale cum ar fi actele constitutive, organigramele şi cadrul legislativ. Această ramură se limitează în cele mai multe cazuri la studii privind modul în care deţinătorii de acţiuni pot să asigure şi să motiveze directorii companiilor astfel încât să primească beneficiile aşteptate de pe urma investiţiilor lor.

Guvernanţa corporativă reprezintă o formă modernă de conducere a marilor firme, denumite generic corporaţii

Structura guvernanţei variază de la o ţară la alta, reflectând cadrul cultural şi juridic. În unele ţări funcţia de supraveghere şi funcţia de conducere sunt separate din punct de vedere legal în două organisme distincte, cum ar fi în consiliu de supraveghere, având în totalitate sau în principal atribuţii no-executive, şi un consiliu de conducere, care are atribuţii executive. În alte ţări, ambele funcţii


reprezintă responsabilitatea juridică a unui singur consiliu unitar, cu toate că poate să mai existe un comitet de audit care sprijină acel consiliu în responsabilităţile guvernanţei referitoare la întocmirea, prezentarea şi raportarea situaţiilor financiare.

Acţionarii decid asupra scopului activităţii corporaţiei, Consiliul de Administraţie are obligaţia de a formula în termeni profesional-strategic scopul activităţilor şi modul de realizare a lui, iar Managementul are sarcina concretă de a realiza cu eficienţă strategia adoptată. În unele state cum este Japonia, la acest trio se mai adaugă implicarea sistemului bancar. Această formulă de conducere este recomandată şi pentru ţările aflate în procesul de tranziţie la economia de piaţă.

Noţiunea de guvernanţă corporatistă a căpătat noi valenţe mai ales după spectaculoasele falimente ale giganţilor Enron Corp., World Com Inc., Parmalat, dorindu-se a se recâştiga încrederea investitorilor şi a mas-mediei în investiţiile financiare şi gestionarea cu eficienţă a marilor corporaţii.

Facem precizarea că conceptul de guvernanţă corporativă se poate aplica atât de către companii private cât şi de companii publice, iar administratorii şi directorii ambelor au aceleaşi responsabilităţi faţă de entităţile pe care le conduc.

În România, aplicarea principiilor de guvernanţă corporativă s-a făcut prin modificarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, de către Legea nr. 441/2006. Această lege nu a fost primită bine de o parte a mediului de afaceri din 2 considerente: interdicţia cumulului mandatului de administrator cu un contract de muncă, respectiv obligativitatea asigurării de răspundere profesională. Reacţiile cele mai dure au venit din partea companiilor cu capital majoritar de stat, gest explicabil prin salariile foarte mari ale administratorilor, fără a exista însă şi o legătură cu performanţele obţinute de întreprinderi. Legea nr. 30/1991 a fost modificată la cerinţele Uniunii Europene pentru ca managementul societăţilor româneşti să funcţioneze după principii de eficienţă. Este incorect ca la o companie naţională unde statul este acţionar majoritar, care prezintă pierderi ani la rând, administratorul să aibă salariul de câteva ori mai mare decât al preşedintelui ţării sau al primului ministru.

Dăm un exemplu: la compania Google managerii care sunt şi acţionari au un salariu de 1 dolar pe an. Ei îşi primesc remuneraţiile din dividendele pe care le iau ca acţionari şi din succesul afacerii. Americanii sunt cei care au aplicat primii prin anii 1970 principiul separării acţionariatului de management, la firmele care au mulţi acţionari şi o putere economică ridicată.

2. OECD ŞI GUVERNANŢA CORPORATIVĂ

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) reprezintă forul internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale la nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic având drept misiune construirea unei economii puternice în statele membre, îmbunătăţirea eficienţei, perfectarea sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi contribuţia la dezvoltarea economică. OECD stabileşte un cadru în care guvernele pot să îşi compare experienţele politice, să caute răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune şi să-şi coordoneze politicile interne şi internaţionale. De la înfiinţarea să din anul 1961 şi până în prezent, OCDE este una dintre cele mai mari şi mai de încredere surse de statistică comparată, statistică economică şi date sociale. În prezent, statele


membre ale OECD deţin împreună peste 70 % din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care OECD a fost numită „clubul ţărilor bogate”. Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor OECD este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde OECD decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OECD. Criteriile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească se referă la: • existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii; • dimensiunea şi importanţa economică a unui stat; • principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat să fie benefică

atât pentru statul respectiv cât şi pentru OECD; • consideraţii globale, nu neapărat limitat la diversitatea geografică. La 28 aprilie 2004, Guvernul României a transmis oficial candidatura României de aderare la OECD. România a aderat la Declaraţia OCDE privind investiţiile internaţionale şi companiile multinaţionale (DIICM) (alături de celelalte 38 de ţări semnatare), cu statut de membru. Ghidul OECD pentru Investiţiile Internaţionale şi Întreprinderi Multinaţionale solicită tratarea de fiecare companie tratează următoarele probleme: • concepte şi principii; • politici generale; • prezentarea de informaţii; • forţa de muncă şi relaţiile de muncă; • mediul înconjurător; • combaterea dării şi luării de mită; • ştiinţa şi tehnica; • competiţia; • impozitarea.

3. TIPURI DE GUVERNANŢĂ CORPORATIVĂ O companie mare, trebuie să armonizeze interesele dintre diferitele

categorii de participanţi la viaţa întreprinderii: acţionari, manageri, creditori, salariaţi.

Acţionarii sunt cei care pun la dispoziţia managerilor fondurile, însă ei au nevoie de capital uman specializat, adică managerul, care să le utilizeze eficient fondurile şi să genereze profituri prin activităţile desfăşurate.

Managerii sunt aleşi fie de acţionari, fie de Consiliul de Administraţie şi au rolul de a pune în aplicare strategia firmei stabilită de cei care o deţin.

Relaţia dintre acţionari şi manageri începe prin semnarea unui contract în care se menţionează ce va face managerul cu fondurile financiare puse la dispoziţie. Acest contract nu este complet şi exact întrucât pe parcurs apar multe situaţii care sunt dificil de descris sau anticipat, iar în aceste condiţii acţionarii şi managerii trebuie să decidă cine deţine drepturile de control „reziduale” (drepturile de a lua decizii în acele situaţii care nu au fost prevăzute în contract). În cazul încălcării flagrante a drepturilor investitorilor de către manageri, justiţia intervine


doar în cazuri grave (ştergerea numelor acţionarilor, delapidarea unor sume importante, vinderea unor active). Pentru a fi respectate drepturile acţionarilor şi mai ales a celor minoritari, este nevoie de o legislaţie coerentă, care să cuprindă principiile guvernanţei corporative.

Există posibilitatea ca managerii, fie prin expropriere, gestiune frauduloasă sau prin alocarea ineficientă a fondurilor, să aibă ca efect reducerea volumului resurselor cu care au fost investiţi. O soluţie pentru înlăturarea acestor efecte nedorite ar putea fi încheierea unor contracte motivante pentru manageri, în cazul în care creează avere şi pentru acţionari. De fapt, conform teoriei de agent, din nevoia de armonizare a relaţiei creditori-manageri-acţionari, a rezultat o categorie nouă de titluri financiare: obligaţiuni convertibile în acţiuni, prin care se împletesc interesele creditorilor cu interesele managerilor şi cu interesele proprietarilor. Aceste obligaţiuni pot fi convertite în acţiuni dacă creditorul este suficient de motivat ca să devină proprietar, respectiv dacă valoarea de piaţă a acţiunilor întreprinderii a crescut. Tot prin contract se poate stabili sistemul de recompense şi sancţiuni pentru manager, prin deţinerea unei părţi din acţiunile firmei, pe deţinerea unor opţiuni pe acţiuni şi chiar prevederea demiterii în cazul în care cursul bursier scade drastic.

Modul de organizare, conducere şi administrare a firmei este influenţat de mai mulţi factori: condiţii istorice, forma de organizare statală şi implicarea statului în conducerea societăţii, cultura organizaţională, legislaţie, respectarea dreptului de proprietate. În ţările dezvoltate şi în special în SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Japonia, cerinţele privind o bună guvernanţă corporativă sunt respectate, chiar dacă există deosebiri între în ceea ce priveşte legislaţia. Aceste diferenţe constau în particularităţile legislaţiei de tip anglo-saxon unde intervenţia statului în aspectele organizaţionale ale firmei este mult mai redusă, faţă de ţările continentale din Europa. În concluzie, putem afirma că, legislaţia fiecărei ţări are un efect fundamental şi decisiv asupra sistemelor de guvernanţă corporativă adoptate de companii pe plan naţional.

4. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE GUVERNANŢEI CORPORATIVE Multe ţări au elaborat şi analizat principiile guvernanţei corporative ca

punct de referinţă pentru stabilirea unui bun comportament corporativ. Principiile sunt solicitate mai ales companiilor tranzacţionate public, însă ele pot servi la îmbunătăţirea guvernanţei şi la alte forme de entităţi. Nu există un model singular de guvernanţă corporativă. Structurile consiliilor şi practicile variază de la o ţară la alta.

Pornind de la principiul respectării şi întăririi dreptului de proprietate privată, guvernanţa corporativă stabileşte un set de reguli şi exigenţe care influenţează managementul unei societăţi comerciale în ceea ce priveşte planificarea strategică şi adoptarea deciziilor, în scopul optimizării intereselor acţionarilor, creditorilor, clienţilor, angajatorilor şi angajaţilor.

Principiile pe care se bazează o bună guvernanţă corporativă sunt: • drepturile acţionarilor trebuie protejate; • tratamentul echitabil al acţionarilor, inclusiv al celor minoritari sau străini; • rolul acţionarilor majoritari;


• prezentarea informaţiilor şi transparenţă: informaţiile relevante despre societăţile

comerciale trebuie prezentate corect şi la timp; • responsabilităţile Consiliului de Administraţie şi relaţiile acestuia cu acţionarii şi

managementul societăţii comerciale. Deşi principiile guvernanţei corporative sunt clare pot exista situaţii în care

managerii să nu respecte întocmai aceste cerinţe, favorizând anumiţi acţionari (de regulă cei majoritari). De asemenea, ei pot ascunde unele informaţii, şantaja acţionarii sau salariaţii pentru a vota unele probleme care nu întotdeauna sunt în favoarea firmei. Managerii cunosc bine aspectul că „nu contează cine votează, ci cine numără voturile”, şi aceştia sunt de cele mai multe ori managerii.

Este bine să se facă o departajare între un acţionar şi un creditor. Acţionarul va primi pentru acţiunile pe care le deţine dividende la finele perioadei dacă se obţine profit şi mai ales dacă adunarea generală a acţionarilor (AGA) hotărăşte acest lucru. Creditorul poate fi o persoană juridică (societate comercială, bancă, instituţie de credit) sau o persoană fizică, iar pentru sumele împrumutate va primi o dobândă stabilită prin contractul de împrumut. De ceea, se pot sublinia următoarele aspecte dacă este să comparăm un acţionar cu un creditor: • creditorul va primi o dobândă fixă pentru sumele împrumutate, iar acţionarul nu

are garanţia unor plăţi fixe pentru investiţia în firmă, dividendele acordându-se în funcţie de decizia AGA sau a CA;

• acţionarul nu are drepturi asupra anumitor bunuri active ale firmei, întrucât nu i se acordă garanţii specifice, faţă de creditor care poate solicita anumite garanţii materiale;

• la acţionar nu este stabilită o dată când îşi poate recupera investiţia, faţă de creditor, care are stipulată în contract data rambursării de către debitor a împrumutului.

Obiectivele conducerii corporative se referă la: • comunicare necesară, suficientă, utilă şi permanentă între toate grupurile din

corporaţie; • eficacitatea şi eficienta activităţilor organizaţiei în atingerea obiectivelor

manageriale, măsurate prin auditări interne şi externe ale calităţii; • asigurarea unei protecţii eficiente a drepturilor acţionarilor; • eficienta, prin alegerea deciziilor optime de către consiliul de administraţie; • informarea permanentă a publicului cu privire la obiectivele şi situaţia financiară

a societăţii, cu respectarea secretului comercial; • asumarea responsabilităţii faţă de comunitate şi faţă de protecţia mediului.

Contractul de administrare constituie un mandat cu o dublă natură: contractuală şi legală. În baza acestui contract, reprezentantul acţionarilor, în numele societăţii, precum şi persoanele desemnate ca administratori stabilesc drepturile şi obligaţiile ce le revin, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare privind societăţile comerciale şi de administrare.

Funcţia de reprezentare se exercită de către preşedintele consiliului de administraţie, de vicepreşedintele consiliului, şi, în situaţiile strict prevăzute, în actul constitutiv al societăţii, de către directorul general, dacă acesta din urma nu este una şi aceeaşi persoană cu preşedintele consiliului. Între preşedintele consiliului de administraţie şi directorul general se vor delimita clar funcţiile de reprezentare, potrivit contractului de muncă încheiat între societate şi directorul general.


O bună guvernanţă corporativă presupune existenţa unui Cod de etică,

conduită şi guvernanţă. Acest cod trebuie adoptat de către Consiliul de Administraţie şi prezentat acţionarilor. El va fi publicat în diverse medii, inclusiv în Raportul anual, pe site-ul instituţiei şi promovat în rândurile salariaţilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Charreaux G., Desbrieres P., Corporate governance: stakeholder value versus

shareholder value, Journal of Management and Governance, nr. 5/2, 2001. 2. Morariu A., Suciu G., Stoian F., Audit intern şi guvernanţă corporativă, Editura

Economică, Bucureşti, 2008. 3. Morariu A., Stoian F., Promovarea guvernanţei corporative în realizarea unui

management performant, Revista Audit Financiar, nr. 7/2007, CAFR. 4. www.oecd.com


BILANŢUL, SUPORT AL POZIŢEI FINANCIARE A FIRMEI

Lector univ. dr. Gheorghe SUCIU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Finanţe, Bănci şi Contabilitate – Braşov Abstract: Le bilan est un document comptable de synthèse par lequel on présente les éléments d’actif de dette et de capital propre de l’entité économique, a la fin de l’exercice financier, et aussi dans d’autres situations prévues la loi. Le bilan donne des informations sur les taux de rentabilité, la structure du capital, la liquidité ; la solvabilité et la flexibilité de l’entreprise.

Key words: Bilanţ, imobilizări, active circulante, datorii, capitaluri proprii

1. BILANŢUL CONTABIL, SUPORT AL ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă

elementele de activ, de datorii şi capital propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. Bilanţul furnizează informaţii despre ratele de rentabilitate, structura capitalului, lichiditatea, solvabilitatea şi flexibilitatea întreprinderii.

Conform reglementărilor naţionale, bilanţul cuprinde toate elementele de activ grupate după natură şi lichiditate în timp ce elementele de pasiv vor fi grupate după natură şi exigibilitate. Bilanţul financiar se bazează pe criteriul lichiditate-exigibilitate. Activele sunt resursele controlate de entitate. Ele provin din evenimente trecute şi sunt menite de a genera avantaje economice viitoare, care pot fi evaluate în mod credibil. Datoriile sunt obligaţii actuale ale întreprinderii, generate de evenimente trecute şi care antrenează cu ocazia plăţii, o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale. În activul bilanţului sunt înregistrate toate drepturile de proprietate şi de


creanţă ale întreprinderii, în ordinea inversă lichidităţii lor (capacitatea posturilor de activ de a se transforma în numerar) iar în pasiv, se înregistrează toate obligaţiile, respectiv angajamentele asumate, aranjate în ordinea inversă a exigibilităţii lor (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziţia întreprinderii).

Bilanţul caracterizează cifric şi în etalon bănesc relaţiile de echilibru dimensional şi structural dintre mijloacele economice gestionate de titularul de patrimoniu şi sursele de procurare ale acestor mijloace. El evidenţiază şi rezultatul financiar obţinut ca urmare a consumării şi reproducţiei fondurilor investite.

Conform Ordinului MFP nr. 1752/2005, care transpune Directivele Europene a IV-a şi a VII-a, formatul simplificat al bilanţului este următorul:

A. Active imobilizate I. Imobilizări corporale II. Imobilizări necorporale III. Imobilizări financiare B. Active circulante I. Stocuri II. Creanţe III. Investiţii pe termen scurt IV. Casa şi conturi la bănci C. Cheltuieli în avans D. Datorii: sume care trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an E. Active circulante nete/datorii curente nete F. Total active minus datorii curente G. Datorii: sume care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an H. Provizioane I. Venituri în avans J. Capital şi rezerve I. Capital subscris II. Prime de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve V. Profitul sau pierderea reportat(ă) VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar. Standardul Internaţional de Contabilitate 1 „Prezentarea situaţiilor

financiare” nu impune întreprinderilor un format standardizat pentru prezentarea informaţiilor privind poziţia financiară, întrucât fiecare firmă în funcţie de specificul său poate să îşi alcătuiască propria structură a bilanţului astfel încât informaţiile prezentate să fie cât mai relevante. IAS 1 oferă întreprinderilor posibilitatea de a alege pentru clasificarea activelor şi datoriilor în bilanţ fie criteriul curent/necurent, fie criteriul lichidităţii/exigibilităţii.

IAS 1 precizează că activele şi datoriile trebuie prezentate în ordinea lichidităţii lor, fără a se specifica dacă prin aceasta trebuie să înţelegem prezentarea elementelor în ordinea crescătoare a lichidităţii şi exigibilităţii activelor şi datoriilor cum este la bilanţul firmelor americane, sau în ordinea descrescătoare a lichidităţii şi exigibilităţii activelor şi pasivelor aşa cum sunt prezentate elementele din bilanţul întreprinderilor din România.


Conform Directivei a IV-a firmele din Uniunea Europeană sunt obligate să

respecte schemele de prezentare impuse de această reglementare. Întreprinderile europene vor repartiza elementele de activ în „Active imobilizate” şi „Active circulante”, chiar dacă prin aceasta va rezulta un tablou diferit de abordarea curent/termen lung stabilită de IAS 1. Astfel, creanţele pe termen lung şi stocurile care nu trebuie încasate sau realizate în cursul normal al ciclului de exploatare sunt contabilizate la active circulante aplicând Directiva a IV-a, şi la active pe termen lung aplicând IAS 1. De asemenea, valorile mobiliare care nu servesc în mod durabil activităţii firmei, dar a căror realizare intervine în mai mult de 12 luni de la data bilanţului sunt contabilizate conform Directivei a IV-a ca active circulante, iar IAS 1 apreciază că ele trebuie evidenţiate la active pe termen lung.

Standardul Internaţional de Raportare Financiară 5 (IFRS) prevede ca bilanţul să includă un element-rând care să prezinte totalul activelor clasificate ca fiind deţinute pentru a fi vândute şi activele incluse în grupurile de casare clasificate ca fiind deţinute pentru vânzare în conformitate cu IFRS 5, precum şi un element-rând pentru prezentarea datoriilor incluse în grupurile de casare. IFRS 5 vizează în mod principal imobilizările corporale, necorporale şi activele imobilizate şi biologice atunci când acestea sunt evaluate la cost.

2. BILANŢUL FINANCIAR ŞI BILANŢUL FUNCŢIONAL

Bilanţul financiar se obţine prin retratarea bilanţului contabil şi ajută la analiza poziţiei financiare a întreprinderii cu ajutorul indicatorilor:

patrimoniului net; structurii financiare; lichidităţii şi solvabilităţii; gradul de îndatorare al întreprinderii.

Pentru obţinerea bilanţului financiar se fac corecţii pentru unele elemente din bilanţul contabil:

a) se înlătură din categoria elementelor de activ activele fictive (nonvalori): cheltuieli de constituire, cheltuieli înregistrate în avans; aceste elemente din punct de vedere al lichidităţii nu au nici o valoare, deoarece nu dau naştere unui flux de numerar; în mod corespunzător în pasiv se vor diminua capitalurile proprii;

b) evaluarea activelor înscrise în bilanţul contabil se va face astfel: imobilizările la valoarea justă, stocurile la cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă; creşterile sau micşorările din activ se vor regăsi în pasiv la capitaluri proprii (rezerve din reevaluare);

c) creanţele care au o scadenţă mai mare de un an se vor include în activele imobilizate;

d) creditele şi obligaţiile cu scadenţe mai mari de un an se vor elimina din cele sub un an şi se vor include la datorii pe termen lung;

e) activele corporale deţinute în leasing operaţional nu sunt reflectate în bilanţul contabil, nefiind proprietatea întreprinderii, ele vor fi înregistrate în bilanţul


financiar la valoarea lor netă, în activ la active corporale, iar în pasiv la datorii pe termen lung;

f) provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care sunt justificate trebuie să fie reclasate, în funcţie de probabilitatea lor de scadenţă, în datorii sub sau peste un an;

g) dividendele de distribuit se vor include în datorii sub un an. Bilanţul financiar va avea următoarea formă:

Nevoi = Activ Resurse = Pasiv I. ACTIV IMOBILIZAT NET

(> 1AN) Imobilizări necorporale Imobilizări corporale

Imobilizări financiare > 1an Clienţi cu scadenţă mai mare de un an Creanţe cu scadenţă mai mare de un an

CAPITALURILE PERMANENTE Capitalul social

Rezerve Subvenţii,

Rezultat nerepartizat Provizioane reglementate (> 1an) Datorii pe termen mediu şi lung

II. ACTIV CIRCULANT (< 1AN) Stocuri

Creanţe – clienţi (< 1an) Disponibilităţi băneşti

Imobilizări financiare (< 1an)

DATORII PE TERMEN SCURT (< 1AN)

Financiare (credite bancare curente) Nefinanciare

Provizioane < 1an

Bilanţul funcţional oferă o imagine asupra modului de funcţionare din punct de vedere economic a întreprinderii, evidenţiind atât utilizările cât şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu, respectiv de investiţii, de exploatare şi cel de finanţare. Practic pentru retratarea bilanţului contabil în bilanţ funcţional este necesar să stabilim apartenenţa posturilor bilanţiere pe unul din cele 3 cicluri: de investiţii, de exploatare, respectiv de finanţare.

Principii care stau la baza întocmirii bilanţului funcţional:

a) activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută, iar în pasiv se iau în considerare amortizările şi provizioanele;

b) activele deţinute în leasing operaţional sunt integrate în activ la active stabile iar în pasiv la datorii pe termen lung;

c) conceptul de activ fictiv nu mai este operaţional; d) se face distincţia între activele ciclice de exploatare (stocuri, creanţe

aferente exploatării: clienţi şi conturi asimilate, inclusiv TVA) şi cele din afara exploatării (creanţe diverse);

e) sursele ciclice se împart în surse ciclice din exploatare (obligaţii către furnizori şi asimilate, datorii către salariaţi, datorii fiscale, venituri în avans


legate de exploatare) şi surse ciclice din afara exploatării (datorii legate de imobilizări, dividende de plată, venituri în avans în afara exploatării);

f) efectele scontate şi neajunse la scadenţă, majorează în activ creanţele din exploatare şi în pasiv creditele pe termen scurt.

g) amortizarea şi provizioanele sunt incluse în pasivul bilanţului funcţional ca surse aciclice (care rămân la dispoziţia firmei mai mult de un an).

3. ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE A ÎNTREPRINDERII

Această analiză se efectuează cu ajutorul ratelor privind structura activului şi pasivului. Principalele rate ale structurii activului sunt:

a) Rata activelor imobilizate (RAI) = 100

xactivetotal

iImobilizar

a1) Rata imobilizărilor necorporale (Rin):

Rin 100⋅=activetotal

enecorporaliimobilizar

a2) Rata imobilizărilor corporale (Ric):

Ric = 100xAtAic

a3) Rata imobilizărilor financiare (Rif):

Rif = 100xAtAif

În această categorie se cuprind participaţiile, investiţii şi credite acordate şi arată ponderea valorii activelor financiare permanente în total imobilizări.

b) Rata activelor circulante (Rac): Rac = 100xAtAc

Ca rate complementare avem:

b1) Rata stocurilor (Rs): Rs = 100xAtS

Rata stocurilor depinde de durata ciclului de exploatare. Situaţia este considerată normală când stocurile nu depăşesc 50% din totalul activelor circulante.

b2) Rata creanţelor comerciale (Rcr): Rcr = 100xAtCr


b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor (Rdp):

Rdp 100⋅+

=activTotal

plasamentdeTitluribanestiitatiDisponibil

c) Ratele privind structura pasivului sunt următoarele:

c1) Rata stabilităţii finanţării 100⋅=pasivTotal

permanentCapital

Acest indicator reflectă măsura în care întreprinderea dispune de resurse financiare cu caracter permanent faţă de totalul resurselor, fiind în acelaşi timp un indicator de siguranţă prin stabilitate în finanţare.

c2) Rata autonomiei financiare globale (Rafg): Rafg = 100xP

Cpr

Cpr – capital propriu; P – total pasiv. Această rată arată cât din patrimoniul firmei este finanţat din resursele

proprii. Se consideră că un nivel de peste 33% reprezintă o situaţie de normalitate. c3) Rata autonomiei financiare la termen (Raft):

Raft 100⋅=permanentCapital

propriuCapital

Valoarea minimă este de 50%, sub această limită întreprinderea se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate.

c4) Rata datoriilor pe termen scurt (Rdts):

Rdts 100⋅=pasivTotal

scurttermenpeDatorii

c5) Rata de îndatorare globală (Rîg): Rîg 100⋅=

pasivTotaltotaleDatorii

Valoarea maximă admisibilă a acestui indicator poate fi de 66%, deşi se consideră că o valoare de 50% este mai sigură.

BIBLIOGRAFIE

1. Vâlceanu G., Robu V., Georgescu N., Analiză economico-financiară, editura Economică, Bucureşti, 2004;

2. Jianu I., Evaluarea, prezentarea şi analiza performanţei întreprinderii, editura CECCAR, Bucureşti, 2007;

3. *** Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, IAS 1, editura CECCAR, Bucureşti, 2004;

4. *** Ordinul MFP nr. 1752/2005, privind aprobarea Reglementărilor contabile prevăzute de Directivele Europene a IV-a şi a VII-a.


AJUTORUL DE STAT

Lector univ. dr. Titus SUCIU Universitatea „Transilvania” Braşov

Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: This article presents the concept of state assistance in various

means: application area, assistance schemes, the notification of state assistences, the conection with the Competition Council, application fields.

Key words: state assistance, subventions, Competition Council,

notification Ajutorul de stat înseamnă orice sprijin, indiferent de formă, din surse de

stat, acordat de autorităţi publice sau de alte organisme care le administrează în numele statului. El se concretizează în transferuri de fonduri publice către un agent economic.

Ajutorul de stat poate lua forma: - schemă de ajutor de stat care este un sistem pe baza căruia se pot

acorda alocări specifice de ajutoare agenţilor economici; - ajutor de stat individual, respectiv orice formă de ajutor ce nu se

acordă pe baza unei scheme de ajutor. Pentru a se încadra în sfera ajutorului de stat, ajutorul analizat trebuie să fie

caracterizat de următoarele elemente: - să constituie un avantaj; - să fie furnizat din surse de stat de către autorităţi publice sau alte

organisme care le administrează în numele statului. Noţiunea de stat trebuie înţeleasă în sens larg incluzând autorităţi publice

centrale şi locale. În categoria altor organisme se includ: instituţii financiare şi de credit, asociaţii profesionale şi societăţi comerciale.

Pentru ca o măsură să fie încadrată în categoria ajutorului, trebuie ca aceasta să-i fie atribuită statului şi să fie finanţată din resurse ale acestuia.

Practica internaţională consideră că o măsură care este iniţiată de stat şi care conferă un avantaj unui agent economic, dar nu impune o sarcină suplimentară pentru bugetul de stat, nu constituie ajutor de stat.

În categoria ajutorului de stat se includ:


- subvenţii, inclusiv subvenţii de export; - anulare de datorii sau preluarea pierderilor; - exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor şi impozitelor; - renunţarea la obţinerea unor venituri normale de pe urma fondurilor

publice, inclusiv acordarea unor împrumuturi cu dobânzi preferenţiale; - garanţii acordate de stat sau de alte organisme publice în condiţii

preferenţiale; - participări cu capital al statului sau a altor instituţii publice, dacă rata

de rentabilitate a acestor investiţii este mai mică decât cea anticipată de un investitor privat prudent şi care este considerată normală;

- reduceri de preţ la bunurile furnizate şi la serviciile prestate de către autorităţi publice care administrează resurse ale statului, inclusiv vânzarea unor terenuri ce aparţin domeniului privat al statului la preţuri sub preţul pieţei.

Orice ajutor de stat trebuie autorizat de Consiliul Concurenţei avându-se în vedere efectele asupra concurenţei. Notificări privind schemele de ajutor de stat şi ajutoarele de stat individuale vor fi avizate în prealabil de către Oficiul Concurenţei.

Excepţie: ajutorul acordat unui agent economic, într-o perioadă de până la 3 ani, în valoare totală de 1 miliard lei vechi, este considerat a fi autorizat şi nu cade sub incidenţa obligaţiei de notificare.

Scopul controlului ajutoarelor de stat acordate de autorităţile publice sau de organisme care administrează surse ale statului este de a urmări măsura în care un ajutor de stat este compatibil cu un mediu concurenţial normal, într-o economie de piaţă în care preţul produselor şi serviciilor se reglează în funcţie de cerere şi ofertă.

Există şi cazuri în care ajutorul de stat nu se acordă în formă bănească, în aceste condiţii pentru verificarea respectării pragului minim se va calcula echivalentul în lei.

Factorul de risc se calculează pe baza experienţei acumulate pe parcurs, luând în calcul eşecurile înregistrate în cazuri similare, respectiv împrumuturi acordate în aceleaşi condiţii (ramură, sector, mărimea firmei).

Evaluarea se va face distinct pentru ajutoarele de stat individuale şi pentru cele ce sunt scheme de ajutor de stat.

Astfel, evaluarea unui ajutor individual se efectuează pornind de la modalităţile concrete de acordare, care poate lua una din formele: subvenţie, anulare de datorii, preluarea pierderilor, exceptări de la plata taxelor şi impozitelor, reduceri de la plata taxelor şi impozitelor, amânări de la plata taxelor şi impozitelor.

Evaluarea ajutorului sub forma schemelor de ajutor se face pornind de la scopul acestora şi de la justificarea lor, precizându-se ce tip de ajutor este:

- pentru cercetare-dezvoltare, - pentru întreprinderi mici şi mijlocii, - pentru protecţia mediului înconjurător, - pentru instruirea angajaţilor şi pentru crearea de noi locuri de muncă, - pentru dezvoltare regională, - pentru promovarea sănătăţii şi a învăţământului, - pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului natural, - ajutor acordat sectoarelor în care există probleme de supracapacitate,

pentru raţionalizarea structurii ramurii, - ajutor general pentru promovarea exporturilor,


- combinaţii ale celor de mai sus. Autorităţile publice sau alte organisme ce administrează surse de stat au

obligaţia, în calitate de furnizor al unui ajutor de stat, să notifice la Consiliul Concurenţei:

- orice intenţie de a acorda un ajutor de stat nou, - orice modificare a unui ajutor deja existent. Notificarea permite Consiliului Concurenţei să analizeze compatibilitatea

ajutorului cu un mediu concurenţial normal, evaluând: - efectele pozitive asupra dezvoltării unor activităţi economice sau a

anumitor zone comerciale, - efectele negative asupra concurenţei. Notificarea ajutoarelor de stat se va face prin completarea unui formular tip

ce cuprinde informaţii şi date corecte, exacte care să permită evaluarea compatibilităţii ajutorului de stat cu dispoziţiile legale.

Orice ajutor de stat trebuie raportat la Consiliul Concurenţei care va inventaria ajutoarele individuale dar şi schemele de ajutor.

În România au fost elaborate mai multe regulamente ce vizează acordarea unui ajutor de stat în următoarele domenii:

1. regulament privind ajutorul de stat regional şi ajutorul de stat pentru întreprinderi mici şi mijlocii;

2. regulament privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate;

3. regulament privind ajutorul de stat pentru instruirea angajaţilor; 4. regulament privind ajutorul de stat pentru cercetare şi dezvoltare; 5. regulament privind ajutorul de stat pentru protecţia mediului. Ajutorul de stat regional are următoarele obiective: - dezvoltarea durabilă a regiunilor slab dezvoltate prin încurajarea

investiţiilor şi a creării de noi locuri de muncă; - favorizează extinderea, modernizarea, diversificarea activităţii

agenţilor economici din aceste regiuni. Ajutorul de stat poate fi acordat pentru: a) investiţia iniţială, adică a unei investiţii în capital fix, legată de crearea

unei noi unităţi, extinderea uneia existente sau începerea unei activităţi care implică schimbări în procesul de fabricaţie, prin raţionalizare, diversificare, modernizare. Nu se include în categoria investiţiilor iniţiale investiţia de înlocuire.

b) pentru operare, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: - ajutoarele să fie justificate prin contribuţia lor la dezvoltarea regională; - nivelul ajutoarelor să fie proporţional cu mărimea dezavantajelor pe

care doreşte să le atenueze. Acest tip de ajutor este limitat în timp şi va fi redus progresiv. c) pentru întreprinderi mici şi mijlocii, sub formele: - ajutoare pentru investiţii în imobilizări corporale şi necorporale cu

îndeplinirea condiţiilor: 1. intensitatea brută a ajutorului să nu depăşească 15% pentru

întreprinderile mici; 2. intensitatea brută a ajutorului să nu depăşească 7,5% pentru firmele

mijlocii. Intensitatea brută a ajutorului reprezintă cuantumul ajutorului exprimat ca


procent din costurile eligibile ale proiectului, toate datele fiind cele din înaintea aplicării impozitelor directe.

Intensitatea netă a ajutorului reprezintă cuantumul ajutorului net, după impozitare, exprimat ca procent din costurile eligibile ale proiectului.

În cazul în care se acordă un ajutor sub o altă formă decât subvenţie, cuantumul ajutorului va fi echivalentul-subvenţie al acestuia.

- ajutoare pentru servicii de consultanţă, alte servicii şi activităţi. Ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate

poate fi justificat de: - considerente de politică regională sau socială, - importanţa şi rolul pozitiv pe care-l au în economie întreprinderile mici

şi mijlocii, - dorinţa de a menţine o structură de piaţă competitivă în cazul în care

dispariţia unor firme ar conduce la crearea unei situaţii de monopol sau de oligopol.

O firmă este considerată ca fiind în dificultate atunci când nu este capabilă (din resurse proprii sau externe) să acopere pierderile care o vor duce la ieşirea din circuitul economic.

Formele ajutorului de stat, pot fi: - infuzii de capital, - anularea datoriilor, - împrumuturi, - garanţii de stat pentru împrumuturi, - scutiri de taxe sau de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale de stat. Ajutorul pentru restructurare se acordă o singură dată iar cel pentru salvare

(împrumuturi, garanţii de stat pentru împrumuturi) este o măsură excepţională. Ajutorul de stat pentru instruirea angajaţilor se aplică măsurilor de instruire

a angajaţilor, sub forma instruirii specifice sau a celei generale, adică a instruirii ce implică taxe de şcolarizare.

Plafonul intensităţii ajutorului poate fi: - maxim 35% pentru instruire specifică în cazul întreprinderilor mari, - maxim 45% pentru instruire specifică în cazul întreprinderilor mici, - maxim 60% pentru instruire generală în cazul întreprinderilor mari, - maxim 80% pentru instruire generală în cazul întreprinderilor mici, - poate să ajungă până la 100% dacă se acordă pentru sectorul

transporturi maritime. Ajutorul de stat pentru cercetare şi dezvoltare trebuie să servească drept

stimulent astfel încât agenţii economici să întreprindă asemenea activităţi, pe lângă activităţile curente.

Ajutorul de stat pentru protecţia mediului se justifică în două împrejurări: - în anumite condiţii specifice în care nu este posibil ca agenţii

economici să realizeze internalizarea totală a costurilor, - când poate avea efect stimulator asupra agenţilor economici, în sensul

depăşirii normelor sau realizării unor investiţii care să reducă poluarea generată de propriile instalaţii.

Politica privind ajutoarele de stat în domeniul mediului trebuie să ţină cont de respectarea principiului ’’poluatorul plăteşte’’.


BIBLIOGRAFIE 1. Beju V., Preţuri, Ed Economică, Bucureşti,2000 2. Moşteanu T., Preţuri şi concurenţă, Ed. Universitară, Bucureşti, 2005


ELEMENTE DE MANAGEMENT AL RECOMPENSELOR SALARIALE

Conf. univ. dr. Ioan STATE Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”


Résumé: Dans cet ouvrage on évoque des éléments qui soutiennent le fait que la politique des salaires est un composent de la politique générale de l’organisation. On présente brièvement les composents et les formes de salaires, mais aussi les éléments structuraux des systèmes de récompense directe et indirecte. On met en évidence les facteurs d’attraction , de rétention et d’engagement des salariés. On justifie l’annulation d’un important nombre de bonifications salariales à cause de l’arbitraire dont on use pour les accorder et pour des considérations de discipline budgétaire.

Key words: management, salarizare, recompense, sporuri

1 POLITICA ŞI ADMINISTRAREA SALARIALĂ

1.1 Politica salarială - componentă a politicii generale a întreprinderii Administrarea salarizării este adesea considerată ca o funcţie specializată,

ca şi alte aspecte ale managementului resurselor umane. Dezvoltarea unei politici salariale sau abordarea pe baze ştiinţifice a acesteia este o activitate complexă Ea impune luarea în considerare a tuturor laturilor de esenţă ale salariului, a sarcinilor şi funcţiilor de bază ale acestuia, a corelaţiilor acestuia cu cele mai diferite variabile economice şi sociale, precum şi a implicaţiilor acestora asupra tuturor intereselor, de cele mai multe ori divergente ale agenţilor economici.

Pentru posesorul de forţă de munca, pentru angajat, salariul reprezintă venit, este principalul mijloc de existenţă a sa. Politicile salariale nu trebuie să neglijeze nevoile şi scopurile fundamentale ale oamenilor, salariul fiind un mijloc de a satisface nu numai necesităţile fizice şi biologice de bază ale angajaţilor, ci şi un mijloc de a satisface nevoile sociale, culturale şi personale ale acestora.

Organizaţiile au obiectivul lor, însă esenţialul pentru atingerea acestora constă în a şti să câştige serviciile angajaţilor, să-i motiveze pentru nivelele de


performanţă.

Contradicţiile şi dezacordurile generate de interesele divergente ale agenţilor economici, care sunt sursa disfuncţionalităţilor în cadrul organizaţiilor, reclamă dezvoltarea unor asemenea politici salariale care să determine adeziunea angajaţilor la organizaţie, şi care să permită accentuarea cointeresării acestora, stimularea şi motivarea lor, îndeosebi pentru un aport sporit la performanţa globală a întreprinderii pe termen mediu sau lung

În ţara noastră, după cum se apreciază în unele publicaţii de referinţă, datorită faptului că încă nu s-au modificat simţitor sistemele de salarizare, că firmele nu şi-au creat încă o politică proprie în materie de remunerare a muncii, salariul nu operează încă, în mod corespunzător pe piaţa muncii şi îşi îndeplineşte defectuos funcţiile sale de recompensare a muncii, de echilibru economic şi social.

În România, salariile medii nominale sunt relativ reduse, iar raporturile dintre mărimea acestora pe diverse domenii de activitate sunt semnificative.

Referitor la metodele de evaluare, respective de apreciere a rezultatelor personalului, specialiştii în domeniu din diverse ţări prezintă puncte de vedere diferite. Astfel, s-a generalizat:

a) în Anglia – aprecierea globală a colectivului, ierarhizarea personalului pe bază de scară de evaluare,

b) în Franţa – aprecierea individuală, bazată pe comparaţia rezultatelor obţinute de indivizii colectivului,

c) în SUA – ierarhizarea persoanelor în cadrul colectivului, în raport cu contribuţia la rezultatele globale obţinute, aprecierea numai a lucrărilor deosebite.

1.2 Salariul şi componentele sale Grupul American de consulting pentru Business Practice defineşte salariul

ca “o recompensă acordată fiecărui angajat în schimbul contribuţiei sale la succesul firmei”. În timp ce definiţia românească pune accent pe efortul ce trebuie recompensat, cea Americană precizează că numai rezultatele se recompensează.

Prin lege se stabileşte nivelul salariului minim pe economie, ca obiectiv de protecţie socială. De regulă, salariile se stabilesc prin negociere colectivă sindicală.

Conform cu Codul muncii, art. 155, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

În Normele de aplicare a Legii nr. 19/2000, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001, prin care s-au detaliat elementele ce se cuprind în salariul individual brut, se arată că acesta cuprinde: salariile de bază brute, sporurile, indemnizaţiile, sumele plătite din fondul de salarii, sumele acordate cu ocazia ieşirii la pensie, premiile anuale, drepturile în natură, alte adaosuri la salarii.

Teoria şi practica din domeniul resurselor umane dovedesc că în ceea ce priveşte recompensele angajaţilor, întreprinderile din diverse ţări folosesc o serie de termeni, ca de exemplu: recompensă, remuneraţie, retribuţie, salariu, leafă, plată, stimulente, comision, facilitate etc.

Salariul de bază este partea principală a salariului total, convenită în cadrul contractului de munca; suma precizată se acordă efectiv salariatului în anumite condiţii stabilite. El se stabileşte pentru fiecare salariat în funcţie de pregătire, experienţă, abilităţile şi rezultatele persoanelor, pe de o parte, şi politica salarială a firmei, formele de salarizare, importanţa, complexitatea şi răspunderea lucrătorilor


ce revin postului în care este încadrat salariatul, pe de alta parte. Valoarea sa minimă este stabilită periodic prin reglementări guvernamentale.

În Codul muncii, art.159, se precizează la aliniatul (2) că „angajatorul nu poate negocia si stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe ţară.”

Adaosurile şi sporurile la salariu constituie partea variabilă a salariului şi se acordă numai pentru: performanţe deosebite ale salariatului, munca prestată în condiţii grele, rezultate importante pentru întreprindere, loialitate şi stabilitate în muncă (vechime).

1.3 Forme de salarizare Acestea reprezintă modalităţi de evaluare şi de determinare a muncii

salariaţilor şi a rezultatelor acestora precum şi a salariului ce li se cuvine.

1.3.1 Salarizarea după timpul lucrat (în regie)

Plata se face după timpul lucrat fără a se ţine seama de cantitatea sau calitatea muncii depuse. Salariul tarifar se stabileşte pe oră, iar cel efectiv se obţine înmulţind numărul orelor lucrate într-o lună cu salariul orar. O anumită cantitate şi calitate a rezultatelor muncii sunt subînţelese pentru că ele au fost luate în calcul la încadrarea personalului pe posturi şi trepte de salarizare.

1.3.2 Salarizarea în acord direct (pe bucată)

Salariul efectiv se calculează în funcţie de rezultatele obţinute, înmulţind salariul stabilit pentru unitatea de produs cu volumul producţiei. În cazul comerţului se poate aplica prin stabilirea unui procent din desfacerea realizată, salariul efectiv obţinându-se înmulţind acest procent cu vânzarea efectuată într-o lună.

1.3.3 Salarizarea combinată (cu prime)

Se combin[ avantajele formelor anterior prezentate. Salariul efectiv se compune din doua părţi principale: a) salariul de bază, calculat după timpul lucrat ca minim garantat; b) o remunerare variabilă a randamentului sau performanţelor, şi care se

adaugă salariului de bază (în general se consideră că prima nu poate depăşi o treime din salariul total realizat). Cele mai uzuale prime sunt de calitate, de vânzare (pentru depăşiri ale valorii normate ale vânzărilor, pentru munca în condiţii speciale, de producţie pentru sporul de productivitate.

1.3.4 Salarizarea pe colective de lucrători

Este o formă de acord aplicată la volumul total al rezultatelor unei echipe. Se negociază cu echipa un fond de salarii global pe lucrare sau proiect, în condiţiile în care acesta poate fi mărit sau diminuat şi regula de repartizare pe membrii echipei.

1.3.5 Participarea salariaţilor la rezultatele întreprinderii

Aceasta constituie o formulă suplimentară care stimulează întreg personalul, măreşte ataşamentul faţă de întreprindere şi preocuparea pentru perfecţionarea activităţii.

Suma de bani pe care o dedică lunar salariatul este salariul net. Suma de bani care i se cuvine lunar după munca prestată şi calculată conform sistemului de


salarizare şi formelor aplicate este salariul brut, mai mare decât cel net cu valoarea impozitului pe salariu şi a altor reţineri efectuate conform legii. Întreprinderea, la rândul ei, are de achitat o serie de contribuţii şi taxe. Având în.

Întreprinderea poate aplica şi un sistem de premiere a salariaţilor cu ocazii deosebite şi pentru rezultate deosebite.

Pe lângă sistemul de salarizare, întreprinderile mari utilizează un sistem flexibil de avantaje acordate salariaţilor. Acestea contribuie la reducerea fluctuaţiei personalului şi reducerea cheltuielilor pentru angajarea şi instruirea noilor salariaţi. Vârsta, educaţia, experienţa în muncă, satisfacţia profesională, situaţia familială, sunt factori de luat în considerare la stabilirea „pachetului” de avantaje ce va fi folosit pentru creşterea productivităţii, ridicarea calităţii produselor şi construirea unui climat favorabil întreprinderii.

1.4 Principiile generale ale sistemelor de salarizare Elaborarea oricărui sistem de salarizare trebuie sa aibă în vedere

următoarele principii generale, considerate simultan, pentru a satisface toate părţile interesate în raporturile de muncă:

a) formarea salariului este supusă mecanismelor pieţei muncii şi implicării agenţilor economico-sociali;

b) principiul negocierii salariului; c) principiul existenţei sau fixării salariilor minime; d) a muncă egală salarii egale; e) principiul salarizării după cantitatea muncii; f) principiul salarizării în funcţie de nivelul de calificare profesională; g) principiul salarizării după calitatea muncii; h) principiul salarizării în funcţie de condiţiile de muncă; i) principiul liberalizării salariilor; j) caracterul confidenţial al salariului.

1.5 Principii de salarizare abordate din perspectiva managerială Pornind de la experienţa acumulată în abordarea salariilor preferenţiale în

mari corporaţii, diferiţi manageri au încercat să stabilească provenienţa unor principii de salarizare şi să ofere, totodată, direcţiile de perfecţionare a acestora pentru a fi cât mai adecvate condiţiilor actuale şi de perspectiva.

Principiile de salarizare abordate din perspectiva managerială au în vedere: - echilibru acceptabil între realitatea locului de pe piaţă şi plăţile către

salariaţi, - răsplata printr-o sumă semnificativă, raportată clar la performanţa

respectivă şi diferenţiată clar de plata normală; - promovarea şi creşterea salariului să decurgă simultan; - judecăţile asupra performanţelor individului trebuie să includă părerile

managerului , subordonaţilor, clienţilor şi terţilor; - nivelul total de recompensare în corelaţie cu contribuţia salariatului - discuţiile despre corelaţia performanţă – plăţi să preceadă altele - relevarea particularităţilor structurilor organizaţionale diferite, - primordialitatea necesităţilor funcţionale ale activităţii; - sistem de compensaţie bine pus la punct, care să evite sistemul primelor, - administrarea posibilităţilor de negociere


2. GESTIUNEA RECOMPENSELOR

2.1 Implicarea la locul de munca

Studiul global al Forţei de muncă (15) realizat de Towers Perrin, din care redăm cele de mai jos, identifică factorii de atracţie, retenţie şi angajament al salariaţilor. Studiul măsoară gradul de raţionalitate, emoţionalitate şi motivaţie al acestora în raport cu organizaţiile din care fac parte, calculând nivelul de implicare şi înţelegere al procesului de angajament cât şi procesul de influenţare a comportamentului şi a performanţei. Potrivit studiului, liderii au un impact semnificativ asupra gradului de implicare al angajaţilor.

Doar 21% din cei 90.000 de respondenţi chestionaţi la nivel global afirmă că se simt implicaţi la locul de muncă, fiind dispuşi să îşi ajute compania indiferent de efortul depus pentru a atinge succesul, în timp ce 38% susţin că se simt parţial preocupaţi de dezvoltarea organizaţiei pentru care lucrează.

RECOMPENSAREDIRECTA

Salarii(functie de politica salariala , puterea economica, constrângeri legislative , costul fortei de munca, conjunctura ,

statut profesional )

Sporuri

Alte stimulente(nu fac parte din salariul de

baza)

Nominal

Mediu

Minim

Salarii de baza

(tarifare)

- conditii de mediu deosebite , vatamatoare (toxic, radiatii , izolare)- vechime- activitate în mediul rural- risc- suprasolicitare neropsihica- efort deosebit- activitati (sistematice) în afara programului normal- spor de lucru noaptea- pt. activitate speciala (urmarire penala )- de stabilitate- spor pt . titlu stiintific- spor de sedinta- spor de confidentialitate

Raportate la performante , pe trei niveluri(recompensa si productivitate ):

Stimularea individuala:

- premii pt . activitate si rezultate deosebite (de calitate), pt . rezolvarea de probleme dificile- comisioane directe (prime de vânzare )- salariul plus comisionul- participarea la profit

Stimularea de grup:

- similare celor individuale- extinderea salariului de merit la un numar sporit de salariati

Stimularea la nivelul organizatiei:

- participare la profit a angajatilor- obtinerea preferentiala a actiunilor- repartitii de venituri anuale- economii la fondul de salarii- fond de premiere lunar

- salariu de merit

- indemniza tie de conducere

- categorie

- acord direct

- acord progresiv

- salariu în regie

Real

Fig. 1 Structura sistemului de recompensare directe


Pornind de la rezultatele obţinute, reprezentanţii companiei de consultanţă

Towers Perrin au identificat 5 sfaturi „cheie” de care managerii trebuie să ţină cont pentru motivarea şi implicarea angajaţilor.

1. Organizaţia are influenţă determinantă gradului de implicare al angajaţilor

2. Nu există un model de succes pentru o cultură organizaţională care să aducă imediat performanţa. Abordare depinde de priorităţile strategice ale companiei.

3. Angajaţii sunt dispuşi să investească mai mult în dezvoltarea companiei, însă îşi doresc să înţeleagă care va fi câştigul lor. Liderii trebuie să găsească cea mai bună metodă pentru a inspira şi a creşte nivelul de angajament al salariaţilor.

5. Companiile trebuie să îşi înţeleagă angajaţii la fel de bine cum îşi înţeleg clienţii, astfel încât să fie capabile să creeze un mediu de lucru care să conducă la o creştere a performanţei şi a gradului de implicare.

2.2 Sinteza componentelor recompenselor Recompensarea reprezintă totalitatea veniturilor financiare şi materiale pe

care le primeşte un angajat. Are o contribuţie majoră asupra recrutării, motivării, eficienţei şi satisfacţiei personalului. O imagine generală privind structura sistemului de recompensare este prezentată în Figura 1.

Recompensele directe includ sumele de bani, sub formă de salarii, sporuri şi alte stimulente.

Salariul este cea mai importantă componentă a recompensării directe. Prin salariu se înţelege suma primită de un angajat pentru munca desfăşurată sau pentru rezultatele obţinute într-o unitate de timp (oră, zi, săptămână, lună, an).

Factorii economici şi sociali care intervin la nivel naţional şi internaţional se referă la: nivelul de dezvoltare a ţării, conjunctura economică, situaţia sectorială a pieţei muncii (de exemplu construcţiile, serviciile hoteliere se află periodic în situaţie de penurie de forţă de muncă), raporturile de forţă între partenerii sociali (patronat - sindicate - guvern), sectorul de activitate al întreprinderii.

Factorii individuali se referă la statutul profesional al angajatului (muncitori, cadre cu studii medii, specialişti cu studii superioare), vechimea în muncă, rezultatele muncii individuale.

Sporurile salariale joacă un rol dinamizator, fiind aplicate pentru a stimula prestaţia angajaţilor în anumite condiţii de mediu de muncă (mediu toxic, radiaţii, izolare), efort deosebit, vechime, activităţi în afara programului normal.

În România, sporurile, primele si tichetele aduc unora dintre funcţionarii publici venituri de peste cinci ori mai mari decât salariul mediu (16) pe economie. Ministerul Finanţelor a identificat peste 100 de tipuri de sporuri. Astfel, poliţiştii au nu mai puţin de 26 de tipuri de sporuri, urmaţi de cadrele medicale, cu 19 tipuri de sporuri, armata cu 16 tipuri şi personalul didactic care are 12 tipuri de sporuri

Stimulentele. Prin ele se realizează o corelaţie pozitivă între recompensă şi productivitate şi au rolul de a impulsiona creşterea performanţelor. Sistemul de stimulare a angajaţilor este al doilea ca importanţă după sistemul de salarizare şi este structurat pe trei niveluri: stimularea individuală, stimularea de grup şi stimularea la nivelul organizaţiei.


Stimulentele individuale. Ele asigură o legătură directă între performanţele

fiecărui angajat şi recompensele ce le obţine. Se cunosc mai multe forme de stimulare şi anume: premiile, comisioanele şi participarea la profit.

Premiile se acordă angajaţilor pentru activităţi şi rezultate deosebite ce se reflectă în profituri suplimentare sau pentru rezolvarea unor probleme dificile.

Comisionul reprezintă venitul unui angajat rezultat ca procent din vânzări. Există două forme de aplicare a acestui stimulent: comisionul direct (când salariul angajatului reprezintă un anumit procent din vânzări) şi salariul plus comisionul (acesta având caracter de premiere, fiind o suplimentare a salariului de bază).

Stimulentele de grup promovează cooperarea şi efortul comun pentru obţinerea anumitor rezultate. Formele de stimulare individuale se pot extinde la nivelul grupului. În acest caz conducătorul trebuie să fie atent să nu creeze tensiuni în grup şi să asigure armonia grupului ca întreg.

RECOMPENSARE

INDIRECTA(pentru angajati sau fost angajati)

Facilitati

- produse sau servicii cu reducere- idem, cu gratuitati- pt. petrecerea timpului liber- acordare facilitati la credite pe termen lung , pt . constructii etc.- locuinta de serviciu- facilitati prin mijloace de transport si telecomunicatii ale firmei- facilitati pentru pregatirea profesionala si achizitionarea de materiale aferente- loc de parcare rezervat

Programe de protectie sociala(ajutor de somaj )

- asistenta medicala gratuita- asigurare viata si bunuri- plata concediului medical- mese gratuite sau subventionare de mese (tichete)- alimentatie de protectie- pentru fostii angajati: asigurare , ajutor social

Plati pentru timpul

nelucrat

- programe reduse de munca speciala- plati pentru sarbatori legale de lucru- plati aferente concediului suplimentar de odihna

Fig. 2 Structura sistemului de recompensare indirecte

Stimularea la nivelul întreprinderii vizează toţi angajaţii şi se

caracterizează prin participarea la profit a angajaţilor, obţinerea de acţiuni preferenţiale, repartiţii de venituri anuale etc.


Participarea la profit reprezintă sumele de bani obţinute de către angajaţi,

ca procente din profit, în funcţia de contribuţia la rezultatele întreprinderii. Recompensele indirecte vizează (Figura 2) facilităţile oferite personalului,

atât pe perioada angajării, cât şi după aceea. Facilităţile reprezintă acele avantaje de care un angajat poate beneficia şi se

pot concretiza în: produse şi servicii din profilul întreprinderii, acordate gratuit sau la un preţ redus (calea ferată oferă un număr de călătorii gratuite), facilităţi pentru petrecerea timpului liber (cazare în condiţii foarte avantajoase).

Programele de protecţie socială a angajaţilor vizează asistenţa medicală gratuită, plata concediului medical (limitată în timp), acordarea de mese gratuite angajaţilor sau subvenţionarea mesei, echipament de protecţie gratuit sau la un preţ redus, alimentaţie de protecţie pentru o anumită categorie de angajaţi etc. Pentru foştii angajaţi se pot iniţia o serie de forme de recompensare ca: ajutorul de şomaj, ajutorul social, asigurarea de sănătate, protecţia pensionarilor etc.

Plăţile pe timpul nelucrat sunt generate de nevoia angajaţilor pentru refacerea capacităţii de muncă. Se regăsesc sub diverse forme: plăţi aferente programelor reduse de muncă, plăţi pentru sărbătorile legale (dacă se lucrează în aceste zile recompensele angajaţilor sunt mai mari decât în zilele normale de lucru), plăţi aferente concediului de odihnă etc.

BIBLIOGRAFIE

1 Byars, L.L., W., Rue, L., Human Resource Management, Ed. Homewood: Irwin, Illinois,1987

2 Gary, J., Comportament organizaţional. Înţelegerea şi conducerea oamenilor în procesul muncii , Editura Economică, Bucureşti, 1998

3 Lanciaux, C. C., Strategies de la recompense, ESF Editeur, 1990 4 Lefter, V., Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1995 5 Manolescu, V., Managementul resurselor umane, Editura Economică, Bucureşti,

2001 6 Milcovich, T.G., Boudreau, W. J., Personnel /Human Resource Management: A

Diagnostic Approach , p.761, Ed. Business Publication , Inc. Plano, Texas – 1988

7 Popescu, M., Antonoaie, N., State, I., Management. Procesul decizional, Editura Lux Libris, 2002

8 *** „Tribuna Economică”, Colecţie 9 *** Lege nr. 53/2003, Codul muncii 10 *** www.codulmuncii.ro, Contract colectiv de munca unic la nivel naţional pe

anii 2007-2010 11 *** Ordonanţa nr. 11 din 31 ianuarie 2007 privind creşterile salariale ce se vor

acorda în anul 2007 personalului didactic din învăţământ, salarizat potrivit Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului

12 *** HG 1538/2003 Legea 228-2003 funcţionarului publici 13 *** Lege nr. 6/2005, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

privind unele măsuri în domeniul învăţământului


14 *** 1O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor,

procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei 15 *** Bussines Standard, 8.04.2008 16 *** Cotidianul, 14.04.2008


EVALUAREA PERFORMANŢELOR RESURSELOR UMANE ŞI COMUNICAREA

Psih. ec. Paula ZAHARIA, Director resurse umane, ICCO Braşov

Conf. univ. dr. Ioan STATE, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Braşov

Résumé: L’évaluation des performances, quoique nécessaire, n’est ni facile, ni sans controverses. Elle doit être mise en corrélation avec une technologie d’évaluation avancée, tout en appelant à la logique et au « bon sens » pour établir les critères, les standards de performance et les méthodes employées. Dans cet ouvrage sont relevées et systématisées les sources des érreurs possibles, mais aussi la spécificité de la communication dans une telle démarche.

Key words: management, resurse, umane, evaluare, comunicare

1 FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

Managementul resurselor umane constă în ansamblul activităţilor orientate

către asigurarea, dezvoltarea, motivarea şi menţinerea resurselor umane în cadrul organizaţiei în vederea realizării cu eficienţă maximă a obiectivelor acesteia şi satisfacerii nevoilor angajaţilor.

Conceptul de resurse umane nu este nou. P. Drucker în lucrarea sa “The Practice of Management” atribuia managementului trei funcţii: obţinerea performantei economice, conducerea managerilor si managementul muncitorilor şi al muncii. “Omul e singura resursă aflată la dispoziţia omului care poate fi dezvoltată” afirma el, şi “Oamenii trebuie consideraţi ca resurse... Managerii şi muncitorii reprezintă împreună resursele umane ale unei organizaţii.”

Managementul resurselor umane este un proces care constă în exercitarea a patru funcţii: asigurarea, dezvoltarea, motivarea şi menţinerea resurselor umane.

În centrul schemei (Figura 1) se află influenţele externe: cadrul legislativ, piaţa forţei de muncă, sindicatele, contextul cultural (inclusiv filozofia şi practicile manageriale), conjunctura economică, care au un impact important asupra managementului resurselor umane. Cercurile din exterior reprezintă fluxul


principalelor activităţi incluse în managementul resurselor umane, care este un proces continuu.

Influenţe externe- Piaţa forţei de muncă- Cadrul legislativ- Sindicatele- Contextul cultural- Conjunctura economică

Dezvoltare- Formarea şi perfecţionarea

angajaţilor- Administrarea carierelor- Dezvoltare organizaţională

Motivare- Recompensarea- Evaluarea

performanţelor- Analiza, proiectarea şi

reproiectarea posturilor

Menţinere- Disciplină, securitate

şi sănătate- Consilierea angajaţilor şi managementul stresului

Asigurare- Planificare- Recrutare şi selecţie

- Integrare

Figura 1 - Funcţiile managementului resurselor umane

2 PROCESUL DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

2.1 Tendinţe contemporane în aprecierea performanţelor profesionale

O problemă foarte importantă o reprezintă contextul cultural în care se desfăşoară o acţiune de evaluare a performanţelor. În România există un cadru legal de apreciere a personalului din organizaţii. Însă cât de mult poate fi pus în practică acest cadru legal? În practică ne confruntăm cu:

- fişe/rapoarte de evaluare standard, impuse prin lege; - criteriile de performanţă sunt stabilite anual de un for tutelar, aceste

criterii de performanţă fiind de fapt un pachet de sarcini anuale sau trimestriale care trebuie îndeplinite;

- coeficienţii de pondere (gradele de importanţă) sunt stabilite arbitrar;


- stabilirea calificativului general nu are o bază ştiinţifică, fiind o simplă

speculaţie matematică; - corelarea evaluării cu fişa postului este necesară, dar, din demersurile

procedurale de apreciere, nu rezultă cum se face acest lucru. Criteriile de evaluare sunt exterioare (HG1084/2001) fişei postului;

- nimeni nu-şi pune problema competenţei evaluatorilor în a face evaluări de personal.

Un aspect important care a rezultat din cercetările întreprinse a fost acela al rolului jucat de instruirea evaluatorilor în efectuarea aprecierilor

Numeroşi specialişti au publicat diferite teorii despre inteligenţă, care au subliniat distincţia dintre capacităţile afective şi cele intelectuale. Printre aceşti specialişti se numără Howard Gardner, psiholog la Harvard, care în 1983 a propus modelul inteligenţei multiple, Peter Salovez de la Yale şi John Mayer de la Universitatea din New Hampshire, psihologul israelian Reuven Bar-On în 1980, şi Daniel Goleman. Daniel Goleman a adaptat modelul inteligenţei emoţionale într-o versiune mai utilă înţelegerii modului în care aceste capacităţi influenţează viaţa şi activitatea fiecăruia.

Adaptarea respectivă include cinci competenţe emoţionale şi sociale: - conştiinţa de sine – presupune a cunoaşte ceea ce simţim la un moment

dat şi a utiliza aceste preferinţe pentru a ne ghida în luarea deciziilor, a aprecia realist propriile abilităţi şi a avea o stimă de sine întemeiată;

- autoreglarea – presupune controlul propriilor trăiri afective astfel încât acestea să faciliteze mai degrabă decât să interfereze cu sarcinile; a înţelege oportunitatea amânării recompenselor în favoarea atingerii scopurilor;

- motivaţia – presupune a ne utiliza cele mai ascunse preferinţe pentru a ne ghida spre atingerea scopurilor şi pentru a ne ajuta să avem iniţiativa şi dorinţa de ane dezvolta, de a persevera î faţa obstacolelor şi frustrării;

- empatia – presupune a înţelege ceea ce simt alţii, a fi capabili să înţelegem lucrurile din perspectiva celorlalţi şi a cultiva relaţii cu diverse tipuri de persoane;

- aptitudinile sociale – se referă (2) la capacitatea de a ne controla emoţiile în relaţiile cu ceilalţi şi a înţelege cu claritate situaţiile şi legăturile sociale; capacitatea de a interacţiona calm şi plăcut.

2.2 Abordări cognitive în evaluarea performanţelor

Până nu demult, evaluarea performanţelor a fost considerată o problemă pur psihometrică. Preocupările actuale din sfera evaluării performanţelor sunt centrate pe studii concentrate pe procesele care presupun implicarea atenţiei, clasificarea, recunoaşterea şi reproducerea informaţiei, integrarea informaţiei, mecanismele psihice apelate în evaluare. Obiectivul principal al abordării cognitive al evaluării performanţelor este reducerea distorsiunii în aprecieri, ieşirea din stereotipurile asociate frecvent aprecierilor (bărbaţii sunt manageri mai eficienţi decât femeile, administraţia este birocrată, contabilii sunt zgârciţi şi chiţibuşari), a minimalizării erorilor sistematice de apreciere.

Abordarea cognitivă pleacă de la două realităţi separate: - instrumentul evaluării şi alte anexe ale utilizatorului, tratate prin tehnicile

psihometrice clasice, orientate spre proiectarea instrumentelor de evaluare astfel


încât să evite erorile de apreciere şi distorsiunile sistematice – efectul de halo, eroarea tendinţei generale, eroarea severităţii/indulgenţei;

- psihologia socială şi raportarea la procesele de atribuire şi stereotipii şi influenţa lor asupra evaluărilor – distorsiuni de natură rasială, cultură şi de sex.

În literatura de specialitate s-au impus recent două modele ale procesării cognitive ale evaluării performanţelor: unul susţinut de Feldman şi Ilgen şi celălalt susţinut de DeNisi şi colaboratorii săi, Cafferty, Meglino, Williams.

2.3 Abordări conceptuale în aprecierea performanţelor profesionale

Un model foarte interesant de abordare conceptuală în aprecierea performanţelor profesionale este propus de psihologii Murphy şi Cleveland în 1995. Acest model (7) este orientat către aprecierea performanţelor din organizaţii şi compatibilizarea cercetării cu practica. Este un model socio-psihologic şi unul psihometric. Autorii tratează problema aprecierii performanţelor ca un proces comunicaţional şi social. Modelul are în vedere: contextul evaluării, judecarea performanţei, notarea performanţei şi evaluarea sistemului de apreciere. Contextul organizaţional în care are loc aprecierea performanţelor influenţează procesul de judecare a performanţei, notarea personalului şi utilizarea datelor colectate. Abordarea contextuală se derulează la două niveluri:

- nivelul factorilor intraorganizaţionali, cum sunt valorile organizaţionale, cultura sau climatul organizaţional, competiţia interdepartamentală, efectele secundare ale aprecierilor;

- efectele mediului organizaţional, cum ar fi performanţa orgnizaţională a unei companii specifice, dimensiunea competiţiei din cadrul aceluiaşi tip de companii, condiţiile economice/politice privitor la productivitatea organizaţiei.

Contextul în care are loc procesul de evaluare are un rol definitoriu asupra reuşitei sau eşecului unei astfel de acţiuni. Astfel, în România acesta ar putea fi influenţat de turbulenţele create de procesul de implementare a reformei politico-economice. O serie de firme încearcă din ce în ce mai mult să implementeze sisteme de notare periodică a personalului cu scopul stimulării acestuia, a creşterii competitivităţii organizaţiei respective.

2.4 Evaluarea sistemului de apreciere

Un sistem de apreciere a performanţelor personalului este o parte componentă a managementului resurselor umane, este un instrument de comunicare în cadrul organizaţiei.

Au fost dezvoltate o serie de modele statistice de evaluare. În prezent, o atenţie sporită este acordată măsurii în care precizia aprecierilor efectuate reprezintă un criteriu adecvat pentru evaluarea aprecierii performanţelor Într-o evaluare a performanţelor profesionale atenţia cade mai mult asupra preciziei evaluării atunci când ne referim la judecăţile pe care sunt capabili evaluatorii să le facă. Totuşi, evaluările performanţelor nu sunt simple judecăţi. Ele reprezintă un mijloc de comunicare a unui mesaj într-o organizaţie. Cel mai util mesaj poate fi unul simplu sau unul care ia în considerare cerinţele prezente ale organizaţiei.


2.5 Internaţionalizarea - o nouă provocare a aprecierii personalului

Problema globalizării sau internaţionalizării, indiferent de aspect, generează noi căi de acţiune pe plan politic şi economic. Adesea însă, modalităţile de rezolvare au creat şi vor crea turbulenţe care, în afară de fenomenul cunoscut al rezistenţei la schimbare, prezintă, la nivel organizaţional, explicaţii psihologice care acoperă un evantai larg de noi teme de cercetare. O dată cu globalizarea, companiile multinaţionale se confruntă cu influenţa culturilor naţionale şi a valorilor asociate cu munca asupra performanţelor companiilor, în general, a personalului, în special. De aceea, în ultimul timp, studiile interculturale de psihologie aplicată în domeniul organizaţiilor sunt tot mai numeroase şi tot mai complexe.

Cel mai important model (3) în ceea ce priveşte aprecierea performanţelor profesionale într-o perspectivă interculturală este cel al lui Hofstede, în care există câteva dimensiuni fundamentale, care pot defini orice cultură. Modelul defineşte două abordări de psihologie interculturală: distanţa faţă de putere şi individualismul/colectivismul. Cunoaşterea dimensiunilor culturale ale unei organizaţii înseamnă şi o posibilitate de explicare a unor eşecuri/succese privitoare la eficienţa implementării sistemului respectiv. Se pot astfel prevedea tipurile de erori de evaluare care se vor comite cu preponderenţă, care sunt cele mai potrivite sisteme de evaluare, care vor fi efectele evaluării ori ale feedback-ului. Cercetările din această sferă de aplicaţii sunt la început, studiile iniţiate sunt puţine, dar, se prefigurează o serie de căi de intervenţie.

3 PROBLEME POTENŢIALE ŞI SURSE DE ERORI ÎN EVALUAREA PERFORMANŢELOR

3.1 Alegerea celei mai bune metode de evaluare a performanţelor

Atunci când se face alegerea între tipuri de evaluări este important să se aleagă gradul corect de complexitate, pentru a corespunde structurii organizatorice, complexităţii şi diversităţii postului şi sistemului de sprijin disponibil în cadrul firmei.

Sistemul de evaluare trebuie să ţină cont de: mărimea şi diversitatea activităţilor firmei, incluzând numărul angajaţilor, varietatea posturilor de muncă, diversitatea produselor, dacă firma are o organizare centralizată sau puternic descentralizată. Dacă sistemul de evaluare este prea complex şi dificil de menţinut, atunci există toate şansele ca el să eşueze. Se recomandă implementarea mai multor tipuri de evaluări.

O parte dintre procedurile de menţinere a procesului de evaluare ar implica: - asigurarea că evaluările se fac pentru toţi angajaţii prevăzuţi, cu regularitate; - asigurarea că evaluările se fac corespunzător, documentat, prin discuţii cu

angajatul şi aprobate de părţile în cauză; - sprijinirea managerilor în aprecierea angajaţilor şi în efectuarea interviului ; - asigurarea că toţi managerii responsabili de a realiza evaluarea performanţei să

primească instruirea adecvată; - corelarea evaluării performanţei cu planificarea forţei de muncă şi cu deciziile

de remunerare. Fără implicarea şi efortul managementului procesul de evaluare a


performanţei nu poate fi eficace sau semnificativ. Dacă managerii fac evaluări de slabă calitate, fără date amănunţite şi valabile, sistemul poate deveni un exerciţiu inutil pe hârtie, iar în unele cazuri periculos, prin demotivarea personalului evaluat, şi pierdere de timp pentru manageri şi angajaţi.

Iată câteva dintre beneficiile unui sistem de evaluarea a performanţei, atât pentru angajat cât şi pentru angajator: posibilitatea de a discuta evoluţia profesională cu supervizorul direct, supervizorul poate identifica părţile bune şi cele slabe şi sugerează modalităţi de îmbunătăţire a performanţei, este un punct de pornire obiectiv în discutarea/ajustarea pachetului de compensaţii, managementul companiei are o imagine unitară şi obiectivă asupra îndeplinirii obiectivelor companiei, motivarea angajaţilor, deci creşterea stabilităţii acestora, dezvoltarea personalului intern şi urmărirea evoluţiei individuale.

Implementarea unui sistem eficient de evaluare a performanţei este un proces îndelungat, putând dura între unu şi doi ani, depinzând de intervalele de evaluare stabilite si de ajustările aduse în timp.

Evaluările iau în calcul, în general, performanţele angajatului şi nivelul de atingere al obiectivelor stabilite împreună cu angajatul evaluat, putând îmbrăca următoarele forme:

- evaluarea managerului direct; - evaluarea proprie; - evaluarea subordonaţilor; - evaluarea colegilor sau a echipei; - evaluarea clienţilor. O evaluare completă presupune colectarea informaţiilor din toate aceste

surse. Este însă uzual un sistem de evaluare care combină opiniile colegilor cu cel al supervizorului pentru posturi de specialişti, la care se adaugă opiniile subordonaţilor pentru evaluarea managerilor.

Ceea ce este important în evaluarea performanţelor este că managerul trebuie să realizeze că fiecare sursă are limite. De aceea, fiecare organizaţie poate să-şi creeze combinaţia potrivită pentru ca evaluarea să aibă cele mai bune informaţii. Important este că managerii au de croit sistemul de evaluare care se potriveşte cel mai bine pe organizaţia lor. Mai mult, managerii ar trebui să ştie foarte bine cine sunt evaluaţii, evaluatorii şi cine dirijează tot procesul de evaluare a performanţelor.

3.2 Surse de erori în evaluarea performanţelor

Evaluarea reprezintă un proces complex, care oscilează între două tendinţe: necesitatea obiectivităţii datelor şi subiectivitatea care rezultă din orice acţiune umană. Aceste tendinţe au căpătat o formă concretă în modelele de evaluare. Necesitatea obiectivităţii a trimis spre o standardizare a instrumentelor de evaluare.

Ca în orice proces, în cadrul evaluării pot apărea greşeli, factori care pot să pună sub semnul întrebării întreg procesul. Ca să nu se ajungă la o asemenea stare negativă de lucruri, este important să cunoaştem erorile care pot apărea în activitatea evaluatorului şi să identificăm unele modalităţi individuale şi organizaţionale de a le combate.

Domeniul lor de tratare al erorilor acoperă trei categorii majore: Erori care aparţin persoanei evaluatorului şi care reflectă distorsiunile în


evaluare datorate acestuia:

- efectul de aură / halou - eroarea indulgenţei / severităţii - eroarea tendinţei centrale şi a micşorării dispersiei - eroarea evaluării logice - eroare de contrast şi similaritate - eroarea proximităţii

Erori cauzate de deficienţe psihometrice, de construcţie a instrumentului, de evaluare:

- fidelitatea şi consistenţa internă, - acordul interevaluator, - echivalenţa formelor alternative, - validitatea convergentă şi validitatea discriminativă, - validitatea relativă la constructul măsurat, - validitatea relativă la criterii, - utilitatea.

Erori ale preciziei cu care se face măsurarea: - nivelul de precizie - nivelul de diferenţiere - acurateţea stereotipului - precizia capacităţii de diferenţiere.”

Efectul de aură / halou Reprezintă supraaprecierea rezultatelor unor persoane evaluate sub

influenţa impresiei generale create; astfel unui angajat considerat în general cu rezultate peste medie îi pot fi trecute cu vederea anumite rezultate mai slabe.

,,Efectul sau greşeala halou reprezintă (6) tendinţa unui evaluator de a se lăsa impresionat de o anumită trăsătură a unei persoane, fără a ţine seama şi de alte caracteristici ale acesteia.” De exemplu, dacă se poate conta pe un angajat, putem fi tentaţi să-i dăm acestuia calificative mai ridicate şi pentru alte trăsături sau caracteristici care sunt de dorit pentru un angajat competitiv.

Prin urmare, “efectul sau eroarea halou (6) semnifică faptul că o caracteristică pozitivă sau negativă a unei persoane evaluate poate să le denatureze pe celelalte, modificând nejustificat conţinutul evaluării de ansamblu.” Aceste probleme apar, îndeosebi, în cazul angajaţilor care sunt mai ales conformişti sau nonconformişti, prietenoşi sau neprietenoşi, mai mult sau mai puţin înţelegători în raporturile cu şefii ierarhici sau cu anumiţi colegi. Astfel, un angajat neprietenos, nonconformist sau mai puţin înţelegător cu şeful ierarhic poate fi adesea evaluat în mod nesatisfăcător pentru toate trăsăturile sale, deşi, în realitate sau în general, se înţelege şi colaborează bine cu foarte mulţi dintre colegii săi.

Eroarea indulgenţei / exigenţei Sunt erori ale procesului de evaluare a performanţei care apar atunci când

anumiţi evaluatori sau manageri manifestă tendinţa de a evalua toţi indivizii sau toţi subordonaţii fie la un nivel înalt sau prea sus, fie la un nivel scăzut sau prea jos.

Această eroare se concretizează în supraevaluarea sau subevaluarea performanţelor angajaţilor.

De asemenea, există şi reluarea exigenţei, atunci când evaluatorii, din diferite motive, lipsă de pregătire a acestora, lipsa experienţei, sunt predispuşi să facă această eroare.


Eroarea evaluării logice ,,Numită şi eroarea logicii (6) de evaluare şi descrisă pentru prima dată de

Newcomb, aceasta se referă la relaţia strânsă care se presupune că ar exista între aspectele notate şi care ar fi extensie a propriului model construit a priori în mintea evaluatorului.”

Această eroare reprezintă o variantă a erorii efectului de halou şi apare în situaţiile în care evaluatorii sunt tentaţi să acorde un anumit calificativ pentru considerente pur logice. De exemplu, dacă un angajat are unele trăsături sau calităţi, este logic, sau aşa consideră managerul ca acesta să posede şi alte calităţi.

Eroarea de contrast/similaritate O imperfecţiune a evaluării poate fi aceea datorată tendinţei evaluatorului

de a-i pune pe ceilalţi în contrast cu propria-i persoană care, devine implicit etalon. Opusul erorii de contrast este evocarea similarităţii, care constă în faptul că evaluatorul face aprecieri favorabile persoanelor care îi sunt similare din punct de vedere profesional. Această eroare o întâlnim şi sub denumire de “eroarea la fel ca mine”.

Eroarea tendinţei centrale Se referă la tendinţa evaluatorilor de a evita valorile extreme ale scalei de

evaluare („foarte bun”, respectiv „foarte slab”) şi a atribui cu precădere note medii, în proporţie mai mare decât o justifică distribuţia gaussiană a calităţilor profesionale.

Erori de evaluare

Eroarea proximităţii

Eroarea tendinţei centrale

Eroarea de contrast/similaritate

Eroarea evaluării logice

Eroarea indulgenţei/exigenţei

Efectul de aură/halou

Erori de precizie

Deficienţe psihometrice

Persoana evaluatorului

Fig. 2 - Erori de evaluare

Eroarea proximităţii „Această eroare are drept cauză (9) principală construcţia sistemului de

evaluare în care au fost plasaţi sau ordonaţi.” Recomandabil pentru evitarea acestei erori este operarea cu mai multe

variante de scale de evaluare şi să se utilizeze scala cu numerotare inversă. Pentru angajaţi, momentul în care sunt evaluaţi este unul dintre cele mai

tensionate din cariera lor, din cauza mizelor mari: după evaluare pot primi o majorare de salariu, un bonus sau o promovare, dar, la fel de bine, pot fi sancţionaţi sau chiar daţi afară. Mulţi manageri nu sunt conştienţi că, dacă nu fac o evaluare


profesionistă şi nu sunt obiectivi, angajaţii lor vor fi demotivaţi şi, în timp, performanţele lor vor scădea.

Experţii în resurse umane au constatat că se fac destule greşeli în evaluare, fiindcă, la urma urmei, oricât de perfecţionate ar fi sistemele de evaluare, sunt aplicate de oameni. Iar cea mai gravă greşeală este lipsa de transparenţă. Evaluarea nu poate fi corectă în companiile în care fluxul comunicării este blocat. Nu întâmplător există expresia „mushroom management” - management sau companie de tip crescătorie de ciuperci, în care angajaţii sunt ţinuţi în beznă, nefiind siguri dacă fac ce trebuie sau de ce fac ceea ce fac. Expresia este subiectul glumei: „Organizaţia noastră funcţionează pe principiul ciupercilor: suntem ţinuţi în întuneric săptămâni întregi iar, câteodată, cineva deschide capacul şi aruncă peste noi o lopată de bălegar”.

4 COMUNICAREA ÎN PROCESUL DE EVALUARE

O formă a lipsei de transparenţă este faptul că managerii nu le spun oamenilor ce li se întâmplă după evaluare. Din cauza lipsei de transparenţă, există riscul ca atât managementul, cât şi angajaţii să minimalizeze importanţa evaluării. Pe de o parte, managerul nu se pregăteşte suficient pentru evaluare, adică nu-şi alocă timpul necesar pentru a analiza istoricul evoluţiei profesionale a subordonaţilor săi. Aşa că tratează evaluarea cu superficialitate: în discuţia pe care o poartă cu fiecare subordonat, stă cu formularul în faţă şi urmăreşte paşii care trebuie făcuţi urmând ghidul de evaluare de pe formular, fără să intre în prea multe detalii legate de cauzele care au dus la un eşec sau au contribuit la o reuşită. Însă, pentru angajat, tocmai aceste detalii sunt importante, fiindcă i-ar demonstra că şeful îi cunoaşte bine munca de pe parcursul întregului an şi l-ar face să se simtă mai confortabil, ştiind că nu va fi judecat doar după ceea ce a făcut în ultima perioadă sau într-o perioadă de cădere în evoluţia sa profesională. În plus, faptul că nu ştie la ce să se aştepte după evaluare îi induce o stare de neîncredere şi suspiciune, aşa că oricum nu va intra în evaluare cu toată convingerea: nu se va pregăti suficient şi nu se va gândi mai temeinic la paşii pe care îşi propune să-i facă în cariera sa în urma dialogului cu şeful sau a întrebărilor pe care i le va pune acesta la evaluare. Mediul acesta plin de ambiguitate şi incertitudine va afecta modul în care un angajat îşi analizează trecutul şi îşi proiectează viitorul profesional.

Nu trebuie să existe evaluare fără continuarea procesului; dacă procesul nu este continuat, evaluarea nu reprezintă decât o simplă activitate de resurse umane bifată la realizări. Un manager mai trebuie să ţină cont de faptul că, dacă face o evaluare, angajatul se aşteaptă să i se întâmple ceva (de la ce e mai rău - a fi dat afară - până la faptul că i se majorează salariul sau îşi va face o carieră în compania în care lucrează), iar în cazul că nu a ieşit prea bine la evaluare, se aşteaptă să i se dea şansa „să-şi îmbunătăţească nota”. Uneori, managerul însuşi se poate implica, parţial, în programul de coaching. Procesul de evaluare este un ciclu care are o anumită logică şi care nu se încheie niciodată: evaluezi omul, îi dai un feedback, îl dezvolţi profesional, iar îl evaluezi, apoi îi ridici ştacheta la noile standarde pe care i le impui.

Peter Drucker a atras atenţia că dacă te concentrezi asupra îmbunătăţirii punctelor slabe ale unui om, îl vei face din slab mediocru; dar dacă te concentrezi asupra punctelor sale forte, le vei face excepţionale. Nu este complicat, dar trebuie


să ai un plan: ca manager, trebuie să ai, pe de o parte, o viziune asupra afacerii, iar pe de altă parte, să vezi cum se leagă viziunea de oameni - fiindcă viziunea, strategiile şi tacticile sunt extraordinare dar, dacă rămân pe hârtie şi nu ai oamenii excepţionali cu care să le implementezi, o să dai faliment. Ca urmare, managerul trebuie să-şi analizeze oamenii, aplicând sistemele de evaluare a performanţei pe cele două direcţii: „ce” e de făcut (obiective) şi „cum” (competenţe - cunoştinţe şi abilităţi pe care managerul să le îmbunătăţească prin coaching, pentru a-i ajuta pe oamenii lui să aibă performanţe mai bune şi, deci, să atingă obiectivele).

Analizând toate acestea, se vor sesiza punctele forte ale oamenilor şi, în funcţie de aceste puncte forte ce se vor a fi dezvoltate, li se pot atribui acestor oameni responsabilităţi noi sau noi proiecte. Iar în acest fel, în primul rând, se testează dacă într-adevăr a fost un punct forte; în al doilea rând, se motivează omul, fiindcă i se acordă importanţă şi îl forţezi să-şi depăşească limitele, iar atunci va creşte profesional; în al treilea rând, abordând lucrurile în felul acesta, va apărea acel grup de oameni cu potenţial ridicat, pe care să-i promovezi.

În altă ordine de idei, sintetizând: Evaluarea performanţelor constituie un (13) important mijloc de

comunicare; regulile principale de care managerii trebuie să ţină seama în acest proces sunt:

- este obligatoriu ca salariaţilor să le fie comunicate rezultatele evaluării; - este obligatoriu ca rezultatele evaluării să le fie prezentate salariaţilor

direct de către şeful direct sau de către superiorii acestuia; - momentul prezentării rezultatelor individuale se va constitui într-un prilej

pentru identificarea mijloacelor pentru îmbunătăţirea performanţelor, pentru modificarea metodei manageriale şi pentru reorganizarea muncii şi a mijloacelor de comunicare dintre salariaţi;

- managerii care comunică rezultatele evaluării trebuie să aprecieze aspectele pozitive şi să aducă mulţumiri salariaţilor, chiar dacă aceştia au şi puncte slabe;

- managerii trebuie să aibă hotărârea de a prezenta aspectele negative, astfel încât să nu inducă în corpul angajaţilor (13) reacţii de adversitate; nu este admis ca managerii să facă morală angajaţilor, să îi compare cu alte persoane sau să le interzică să-şi expună liber punctele de vedere.

BIBLIOGRAFIE 1 Chişu, V. A. - Manualul specialistului în resurse umane, Editura IRECSON,

Bucureşti, 2002, 2 Goleman, D. – Working with Emotional Intelligence, Bantam Books, New York,

1998 3 Hoftstede, G. – Managementul structurilor culturale. Software-ul gândirii, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1996 4 Kotler, Ph. - Managementul marketingului. Analiză, planificare, implementare,

control. Editura Teora, Bucureşti, 1997


5 Lefter, V. - Tehnici şi instrumente în managementul calităţii, Editura Economică,

Bucureşti, 2000 6 Manolescu, A. (coord.), Marinaş, C., Marin, I. - Managementul resurselor umane.

Aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti, 2004 7 Murphy, K. R. & Cleveland, J.N. – Understanding performance appraisal. Social,

Organizational and Goal-Based Perspectives, SAGE Publications, Londra, 1995

8 Nicolescu, Ov. - Management comparat, Editura economică, 1998 9 Pânişoară, G., Pânişoară, I. O. - Managementul resurselor umane, Editura

Polirom, Iaşi, 2004 10 Puiu, Al. - Management internaţional. Tratat. Vol. I. şi II, Editura “Independenţa

economică”, Brăila, 1999 11 Robert, L. M., Panaite, C. N., Costache, R. - Managementul resurselor umane,

Editura Economică, Bucureşti, 1997 12 Roşca, C., Vărzaru, M., Roşca, Ion Gh. (coordonatori) - Resurse Umane.

Management şi gestiune, Editura Economică, Bucureşti, 2005 13 Stanciu, Şt., Ionescu, M., Leovaridis, C., Stănescu, D. - Managementul resurselor

umane, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003 14 State, I. - Marketing internaţional, vol. 1 şi 2, Editura Universitatea Transilvania

din Braşov, 2003 15 Şchiopu, U. - Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997 16. *** ”Capital”, “Ziarul financiar”, Săptămâna financiară” „Tribuna

economică”, colecţie


ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA CERERII ŞI CONSUMULUI DE SERVICII TURISTICE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA

1990-2005

Lector univ. drd. Elena-Nicoleta UNTARU Universitatea „Transilvania” Braşov

Facultatea de Ştiinţe Economice Abstract: The studies of consumer demand represents the main objective

of market researches, the importance of these studies being emphasized in all marketing literature. In order to understand the complex mechanisms of changing the needs into demand of goods or services, the marketing theory includes studying the consumer behavior of tourism goods and services.

Key words: cerere, consum, încasări, sosiri de turişti Pe măsură ce s-a dezvoltat, turismul şi-a constituit în timp o piaţă proprie

definită prin factori cu manifestare specifică şi determinanţi de natură economică, socială, politică, geografică şi motivaţională. Definită în sens larg, piaţa turistică reprezintă sfera economică de interferenţă a ofertei turistice, materializată prin producţia turistică, cu cererea turistică, materializată prin consum. Deoarece locul ofertei coincide cu locul consumului, dar nu şi cu locul de formare a cererii, interferenţa se va transforma în suprapunere în timp şi spaţiu a celor două componente, prin intermediul consumului turistic. Piaţa turistică are un conţinut complex, rezultat din faptul că oferta şi cererea vizează, concomitent, atât serviciile, cât şi bunurile solicitate de turist într-o gamă mai mult sau mai puţin diversificată. Datorită acestui conţinut complex, piaţa turistică prezintă o serie de interferenţe şi este condiţionată de dimensiunile şi dinamismul pieţelor de servicii şi bunuri, asupra cărora va exercita, la rândul ei, o serie de influenţe.

Ca parte componentă a pieţei, cererea, în sens generic, reprezintă „dorinţa pentru un anumit produs, dublată de posibilitatea şi decizia de a-l cumpăra”. Astfel,


aceasta este expresia unei nevoi determinate de anatomia omului şi condiţiile existenţei sale sociale, răspunde unei aspiraţii către anumite lucruri, susţinute de posibilitatea de cumpărare, dar şi de voinţa de achiziţionare a lucrurilor respective.

Aşa cum piaţa turistică este înţeleasă ca parte integrantă a pieţei, în general, şi cererea turistică poate fi privită ca un segment al cererii globale, ca o formă particulară a acesteia. Într-o astfel de abordare, cererea turistică răspunde aceloraşi determinări, dar se diferenţiază prin faptul că dorinţa, aspiraţia se îndreaptă către un produs turistic, o vacanţă.

Cererea turistică exprimă un cerc de nevoi de ordin superior, care la rândul lor determină comportamente variate de cumpărare şi consum ale produselor şi serviciilor turistice.

O altă categorie ce necesită clarificări teoretice este consumul turistic. Acesta, ca expresie a cererii efective, a cererii care s-a întâlnit cu oferta, reprezintă ansamblul cheltuielilor făcute de subiecţii cererii pentru cumpărarea de bunuri şi servicii cu motivaţie turistică. Astfel definit, consumul este, mai degrabă, rezultatul interacţiunii dintre cerere şi ofertă; el are caracteristicile unui indicator agregat, iar exprimarea sa în termeni monetari evidenţiază că volumul său depinde, în esenţă, de nivelul veniturilor consumatorilor şi preţurile produselor turistice.

În privinţa raporturilor cu cele două categorii corelative ale pieţei, situaţia se prezintă astfel: consumul turistic are o sferă de cuprindere mai mare decât cererea, întrucât şi în domeniul turismului se poate vorbi de autoconsum – atunci când vacanţele sunt petrecute în reşedinţele secundare sau în vizite la rude şi prieteni -, după cum există şi consumuri turistice subvenţionate într-o proporţie mai mare sau mai mică, suportate din fondurile pentru protecţie socială (vacanţe pentru pensionari, elevi şi studenţi, membri de sindicat etc.); faţă de ofertă, consumul turistic are o sferă mai restrânsă, fiind echivalent cu producţia; cu alte cuvinte, se produce ceea ce se consumă, produsele turistice, datorită caracterului lor intangibil, neputând fi stocate în vederea unor vânzări şi consumuri ulterioare.

Studierea cerinţelor populaţiei constituie obiectivul major al investigaţiilor de piaţă, importanţa studierii cerinţelor consumatorilor fiind subliniată în toată literatura de marketing. Pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare asupra dimensiunilor şi modalităţilor de manifestare a cererii, a direcţiilor în care aceasta va putea fi influenţată, cercetările de marketing se extind şi asupra cunoaşterii nevoilor de consum ale populaţiei. Astfel se conturează necesitatea studierii nevoilor de consum, pe de o parte, şi studierea cererii de consum, pe de altă parte – două domenii importante în cercetarea pieţei interne a întreprinderilor de turism.

Plecând de la datele furnizate de Anuarul Statistic al României (ediţiile 2002-2006), vom prezenta în continuare principalele evoluţii în structura cererii şi consumului de servicii turistice ale consumatorilor români, în perioada 1990-2005.

În România, după anul 1990, sosirile de turişti români în spaţiile de cazare turistică au înregistrat o scădere continuă până în anul 2002, de la 10.865.000 turişti în anul 1990 până la 3.848.000 în anul 2002, după care a urmat un trend crescător până în anul 2005, numărul acestora ajungând la 4.375.000 turişti.

Dacă vom compara sosirile de turişti români în spaţiile de cazare cu acţiunile turistice interne organizate de agenţiile de turism, observăm că, în medie, în perioada 1995-2005, aproximativ 30% dintre românii care solicită o vacanţă în ţară, apelează la agenţiile de turism. Aceasta înseamnă că majoritatea românilor aleg pe cont propriu unde, când şi cum să îşi petreacă concediile în ţara noastră.


Figura 1. Evoluţia sosirilor de turişti români în perioada 1990-2005

Evolutia sosirilor de turisti romani (mii turisti)

0

5.000

10.000

15.00019

90

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

total sosiri sosiri de turisti romani

Pentru a evidenţia măsura în care sosirile de turişti români sunt sau nu

influenţate de variabile ale economiei naţionale, calculăm coeficientul de corelaţie statistică (r). Astfel, sosirile de turişti români în spaţiile de cazare turistică din România sunt influenţate în mare măsură de gradul de ocupare al populaţiei din România (r=0,92) – aşa cum putem observa din graficul de mai jos, de capacitatea de cazare turistică în funcţiune (r=0,92), de totalul serviciilor de piaţă prestate populaţiei (r=0,82); de asemenea, exercită o influenţă destul de însemnată asupra sosirilor de turişti români în spaţiile de cazare turistică câştigul salarial (în valori comparabile), cu r=0,67, populaţia României (r=0,79)şi indicii preţurilor de consum (mai mult în cazul produselor alimentare, cu (r=-0,704).

Figura 2. Corelaţia dintre sosirile de turişti români şi populaţia

ocupată din România, în perioada 1990-2005 corelatia dintre sosiri

si populatia ocupata din Romania

perioada 1990-2005

populatia ocupata din Romania

110001000090008000

sosiri de

turisti roman

i

11000

10000

9000

8000

7000

6000

5000

4000

3000


Încasările rezultate din activitatea turistică reprezintă un indicator relevant

pentru cererea de servicii turistice, şi ne arată mărimea cheltuielilor realizate de către turişti cu ocazia efectuării călătoriilor.

Situaţia încasărilor rezultate din cheltuielile efectuate de turişti în ţara noastră este, din punctul de vedere al trendului, asemănătoare sosirilor de turişti.

Astfel, putem observa o evoluţie asemănătoare a încasărilor din turism comparativ cu încasările rezultate din totalul serviciilor de piaţă prestate populaţiei. Cu alte cuvinte, dacă în 1993, încasările din turism reprezentau 51,7% din totalul serviciilor de piaţă prestate populaţiei, acestea scad la 41,8% în anul 1999, pentru a creşte din nou până în anul 2002 la 49%, înregistrând ulterior o tendinţă oscilatorie.

Figura 3. Evoluţia încasărilor din turism, în perioada 1993-2005, în

România

Evolutia incasarilor din turism (miliarde lei preturi constante)

0100200300400500600700800900

1000

1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

incasari din totalservicii de piata

incasari dinturism

Dacă analizăm doar încasările realizate din turism (în preţuri constante),

constatăm că pe întreaga perioadă luată în calcul, acestea scad cu 14,3% în anul 2005 faţă de anul 1993.

Pe baza coeficientului de corelaţie statistică, remarcam faptul că evoluţia încasărilor din turism în România este influenţată în cea mai mare măsură de populaţia ocupată din România. Astfel, pe măsură ce populaţia ocupată din România creşte, are loc şi o creştere a cererii pentru serviciile de turism. Strâns legat de aceasta, şi poate ca o consecinţă, mai putem constata că, pe măsură ce rata şomajului scade, are loc o creştere a încasărilor în turism.

Pe baza acestor corelaţii, putem concluziona că în manifestarea cererii turistice specifice turiştilor români se remarcă:

• importanţa veniturilor în alegerea turismului, ca formă de petrecere a vacanţei, factor descris de gradul de ocupare al populaţiei şi câştigul salarial;


• oferta turistică existentă de piaţă, exprimată aici prin capacitatea

turistică în funcţiune; • evoluţia demografică, exprimată de populaţia României, corelaţie

poate doar întâmplătoare, dacă plecăm de la ideea că numai în ţările dezvoltate cererea turistică este dependentă în mare măsură de populaţia existentă;

• nivelul preţurilor practicate pe piaţă, exprimat prin indicii preţurilor de consum, corelaţia cu cererea turistică fiind mai puternică în cazul produselor alimentare.

BIBLIOGRAFIE

1. Balaure V., Cătoiu I., Vegheş C., Marketing turistic, Editura Uranus, Bucureşti, 2005;

2. Minciu R., Economia turismului, Editura URANUS, Bucureşti, 2000; 3. Anuarul Statistic al României, ediţiile 2002-2006; 4. www.biblioteca.ase.ro, revista Amfiteatru Economic 18/2005, „Particularităţile

şi structura pieţei turistice”, Alexandru Nedelea.


PARTICULARITĂŢI PRIVIND CEREREA TURISTICĂ A REZIDENŢILOR ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2004-2006

Lector univ. drd. Elena-Nicoleta UNTARU Universitatea „Transilvania” Braşov

Facultatea de Ştiinţe Economice

Abstract: Outstanding marketing companies go to great lengths to understand their customer’s needs, wants and demands. They conduct consumer research about customer likes and dislikes.

On Romanian market, a starting point in knowing the Romanian tourists demand is the survey named „Cererea turistică a rezidenţilor în România” that underline particular aspects about consumption, like the number of tourists, the arrivals, the departures, the expenditures etc. Key words: cerere turistică Conceptul modern de marketing presupune că orice activitate economică

trebuie îndreptată în direcţia satisfacerii cerinţelor – efective şi potenţiale – ale consumatorilor, cu maximum de eficienţă. O unitate economică din domeniul turismului, ce încorporează marketingul în structurile ei, este necesar să pună în centrul preocupărilor cunoaşterea şi anticiparea nevoilor pieţei, pentru adaptarea activităţilor sale în scopul satisfacerii cerinţelor actuale şi de perspectivă ale consumatorilor, prin conceperea, producerea, promovarea şi distribuirea raţională şi eficientă către aceştia a bunurilor şi serviciilor solicitate.

Orientarea către nevoile de consum, către cerinţele pieţei, necesită, în primul rând, cunoaşterea temeinică a acestor cerinţe, urmărirea sistematică şi chiar anticiparea lor pe baze ştiinţifice, prin utilizarea unui instrumentar de investigare adecvat. În acest context, pentru înţelegerea mecanismelor complexe de transformare a nevoilor în cerere de mărfuri sau servicii, un loc aparte în teoria marketingului revine studierii comportamentului de consum al consumatorilor de produse şi servicii turistice.

Plecând de la „Cererea turistică a rezidenţilor în România”, o publicaţie ce aparţine Institutului Naţional de Statistică, prezenta lucrare îşi propune să treacă în revistă câteva dintre particularităţile cererii turistice a rezidenţilor în România în perioada 2004-2006.


Sursa datelor pe care se bazează această publicaţie o constituie „Ancheta

cererii turistice a rezidenţilor”, realizată trimestrial pe un eşantion de cca. 9.500 de gospodării, reprezentativ la nivel naţional. Eroarea estimaţiilor este de +/- 5%, şi este garantată cu o probabilitate de 95%.

În ceea ce priveşte numărul total al turiştilor, remarcăm o scădere, de la 8.478.311 în anul 2004 până la 6.423.934 în anul 2006.

Din totalul acestor sosiri, observăm că cea mai mare parte a turiştilor aleg să îşi petreacă vacanţa pentru odihnă, recreere, inclusiv vizite la prieteni şi rude, adică 89,2% în anul 2004, 87,8% în anul 2005 şi 89,6% în anul 2006. Din totalul vacanţelor, cei mai mulţi turişti aleg vizitele la rude şi prieteni: 58% în 2004, 57,9% în 2005 şi 54% şi 2006.

Din totalul turiştilor, un procent destul de mic are ca motiv principal al călătoriei afacerile şi motivele profesionale: 4,5% în anul 2004, 4% în 2005 şi 3,5% în 2006.

Restul turiştilor (6,3% în 2004, 8,2% în 2005 şi 6,9% în 2006) aleg pelerinajul, tratamentele etc. în efectuarea călătoriilor.

În ceea ce priveşte alegerea (ca motiv principal al călătoriei) odihnei, recreerii şi vizitelor la rude şi prieteni, majoritatea turiştilor aleg să-şi petreacă concediul în ţară (85,6% în anul 2004, 83,1% în 2005 şi 83% în 2006), restul alegând străinătatea.

În ceea ce priveşte vârsta turiştilor, remarcăm că cel mai mare procent al acestora, în total turişti, se înregistrează în cadrul vârstei de 25-44 ani, respectiv 44,1% în 2004, 45,2% în 2005 şi 46% în 2006. pe locul imediat următor se situează turiştii cu vârsta cuprinsă între 45-64 ani, adică 26,1% în 2004, 25,2% în 2005 şi 26% în 2006, iar pe ultimul loc sunt cei cu vârsta de 65 de ani şi peste, cu 8,7%, 8,2% şi 9% în perioada 2004-2006.

Dacă urmărim numărul turiştilor după statutul ocupaţional, observăm că, de departe, cel mai mare procent al acestora apare în cazul salariaţilor (48,7% în 2004, 50,9% în 2005 şi 53% în 2006). Pe locul următor se situează pensionarii, cu 17,5% în 2004, 16,5% în 2005 şi 17,2% în 2006. Pe locul trei se situează ca procent elevii şi studenţii, cu 14,12%, 14,74% şi 13,4% în cei trei ani de referinţă. Pe locul patru se situează lucrătorii pe cont propriu în agricultură, cu 7,57%, 7,61% şi 6,5% în cei trei ani. Restul turiştilor (cu 0-4% din total) sunt patronii (cu procente surprinzător de mici în cei trei ani, 1,66%, 1,43% şi 1,7%), lucrătorii pe cont propriu în activităţile neagricole, şomerii, casnicele, militarii în termen etc.

După luna calendaristică de plecare, constatăm că lunile în care se călătoreşte cel mai mult sunt august (16,4 în 2004, 16% în 2005 şi 16,6% în 2006 din totalul călătoriilor) şi decembrie (13,9%, 14,1% şi 14,4% din total în cei trei ani analizaţi).

Principala modalitate de cazare utilizată de turişti este, de departe, reprezentată de locuinţele secundare sau la părinţi, bunici, rude (respectiv, 74%, 73% şi 69% din totalul călătoriilor în cei trei ani), urmată de hoteluri şi unităţi similare (15%, 17% şi 18%) şi locuinţe particulare cu chirie (8%, 8% şi 9% în anii 2004-2006). Foarte slab aspectate sunt campingurile, taberele pentru copii şi tineret şi alte modalităţi de cazare (vapor, vagon tren, cort în afara campingurilor etc.), cu până la 1% din totalul călătoriilor în cei trei ani.

În perioada 2004-2006, numărul călătoriilor interne efectuate pentru vacanţe şi afaceri a fost de 10.519.668 în anul 2004, 8.735.557 în 2005 şi 6.688.193


în anul 2006. Cea mai mare proporţie a acestora (67%, 66% şi 64% în cei trei ani analizaţi) se întregistrează în alte zone turistice, secondate de zonele montane (unde proporţiile sunt de 18%, 19%, 19% în cei trei ani) şi de litoral (11%, 12%, 13% în perioada de referinţă). Restul zonelor turistice, şi anume staţiunile balneo-climaterice, Delta Dunării şi circuitele înregistrează procente foarte mici (de până la 2% în perioada analizată).

După organizatorul călătoriei, se remarcă o preponderenţă a călătoriilor pe cont propriu (respectiv, 93%, 94%, 94% din totalul călătoriiilor în cei trei ani), diferenţa reprezentând-o alte modalităţi de organizare (sindicate, agenţii de turism etc.).

Principalele mijloace de transport utilizate pentru efectuarea călătoriilor interne sunt, în ordine: autoturismul propriu (41%, 46%, 48% din totalul călătoriilor în cei trei ani), autocarul, autobuzul (32%, 29%, 26%) şi trenul (23%, 21%, 22% în cei trei ani); celelalte mijloace de transport sunt folosite în mică măsură.

Din totalul călătoriilor efectuate în străinătate, cel mai mare procent se înregistrează în Europa (92%, 95%, 95% din totalul călătoriilor în străinătate în cei trei ani), şi în mică măsură în America de Nord (4%, 3%, 4%) şi Asia (1%, 1%, 2%). Pe celelalte continente, călătoriile turiştilor români nu depăşesc 1%.

În Europa, cele mai multe călătorii se înregistrează, în ordine descrescătoare, în următoarele ţări: Italia (38%, 25%, 27% din totalul călătoriilor în Europa, în cei trei ani), Grecia (cu 9% în 2004 şi 14% în următorii doi ani), Spania (cu 9%, 14% şi 11% în cei trei ani), Germania (7%, 13% şi 10% în cei trei ani), Ungaria (8% în anii 2004 şi 2005 şi 9% în 2006), Austria (5%, 6% şi 9%), Turcia (6% în anii 2004 şi 2005 şi 5% în 2006) şi Franţa (7% în anul 2004 şi 4% în următorii doi ani). Celelalte ţări înregistrează în această privinţă procente mult mai mici pentru a fi menţionate aici.

Cele mai multe dintre aceste călătorii sunt efectuate pentru odihnă şi recreere, şi în mai mică măsură, pentru afaceri.

În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de turiştii români în străinătate pentru vacanţe şi afaceri, remarcăm, ca şi în cazul sosirilor, preponderenţa cheltuielilor efectuate în Europa (cu aproximativ 87%, 91% şi 80% din totalul cheltuielilor în cei trei ani), urmată de America de Nord (cu 6%, 5% şi 13%) şi Asia (3% în 2004 şi 2005 şi 7% în 2006).

Dacă ne referim strict la ţările din Europa, constatăm că pe primul loc se află Italia (cu 37%, 24% şi 19% în cei trei ani din totalul cheltuielilor efectuate în Europa), urmată de Spania (cu 13%, 16% şi 13%), Grecia (9%, 14% şi 14% în cei trei ani), Germania (6%, 9% şi 7%), Franţa (12%, 5% şi 4%), Austria (6%, 5% şi 7%) şi Turcia (5%, 7% şi 5%). Menţionăm aici faptul că ţările enumerate mai sus cumuleză împreună 88%, 80% şi 70% din totalul cheltuielilor efectuate de turiştii români în Europa în cei trei ani.


BIBLIOGRAFIE

1. Institutul Naţional de Statistică, Cererea turistică a rezidenţilor în România în anul 2004, seria Statistică Economică, Bucureşti, 2005;

2. Institutul Naţional de Statistică, Cererea turistică a rezidenţilor în România în anul 2005, seria Statistică Economică, Bucureşti, 2006;

3. Institutul Naţional de Statistică, Cererea turistică a rezidenţilor în România în anul 2006, seria Statistică Economică, Bucureşti, 2007


MARKETING – MIX STRATEGIC ÎN DOMENIUL BANCAR

Drd. ec. Mirela Cătălina VÎNT Universitatea „Transilvania” Braşov


Abstract: The marketing is by excellence based on strategy, its fundamental concepts includes obligatory the strategy reference instrument. In marketing the company’s strategies have the roll of management instrument, their content is in a direct connection with the functioning mechanism of the company, and their bordering in the processes is understandable and easy to use. In the marketing works, the strategy is defined by the way followed by the company to reach some objectives on the market seen in a correlation with all the processed developed in the company, expressed by partial strategies, being in subordinate relation ones with the others. The strategies are fundamented inside some strategically planning processes that are projected and developed in the base of researches with a well defined purpose: the elaboration of a strategy type. By their content, the markting strategies are the object of market and anti concurrence strategies, reflected inside the company by the mis strategies and by some included strategies inside the strategically management and marketing: the company’s mission, the development strategies, the generically strategies, position etc.

Key words: strategii bancare, mediul bancar, marketingul

financiar-bancar, marketing mix- strategic, planificare strategica

1. Strategii de produs in domeniul bancar

Marketingul strategic include o etapa importanta si anume planificarea

strategica a componentelor mix-ului. Deoarece strategia de marketing este indisolubil legata de obiective si tactici, in literatura de specialitate, acestea sunt tratate impreuna sub denumirea de politici de marketing (politica de produs, politica de pret, politica de promovare si politica de distributie).

Cea mai importanta si in acelasi timp si cea mai complexa componenta a


mix-ului in domeniul bancar o reprezinta produsul abordat, la nivel strategic, sub multiple ipostaze: produs oferit si produs creat si livrat; produs global si produse partiale. Dimensiunea strategica apare in legatura cu conceptual de produs oferit abordat diferentiat pe cele doua mari grupe: produs global regasit in practica sub forma de produs de baza si produse derivate precum zona de amplasare a bancii, denumirea bancii, organizarea interioara, echipamentele, decorul etc. Strategiile produsului global se particularizeaza in domeniul bancar in mod absolut original, deoarece alternativele strategice au fost constituite pe baza unor criterii precum : grad de diversitate, nivelul calitativ al serviciilor si gradul de innoire a produselor. Astfel in practica sunt utilizate strategii de extindere, mentinere, restrangere a gemei de produse si servicii, strategii de perfectionare a serviciilor, strategii de asimilare de noi produse si servicii de mentinere a celor existente, strategii de diferentiere, stabilitate si imbunatatire calitativa etc. Pentru elaborarea unei politici de produs este necesara realizarea in prealabil a unui stadiu de pozitionare a produselor, pozitionare care se refera la imaginea pe care un produs o are fata de produsele concurentei sau fata de celelelte produse din cadrul gamei. Produsele bancare cunosc o gama sortimentala extrem de variata adresandu-se persoanelor fizice, societatilor comerciale, altor banci sau unor societati financirare: de brokeraj, de asigurare, de leasing, etc. Acestea se modifica si se adaptaeaza permanent in vederea satisfacerii necesitatilor de consum si a conditiilor de mediu in continua schimbare.

Printre cele mai noi produse, introduse in ultimii ani in vederea asigurarii maximizarii nevoilor clientilor dar si a profitabilitatii bancii, se disting: carduri de credit sau debit, transferurile electronice de fonduri prin SWIFT, prin sisteme de plata rapide tip Western Union sau MoneyGram, activitatea bancara prin home banking, office banking, internet banking, e-commerce intelligent terminals (terminale inteligente), debitarea directa, serviciile de administrare a investitiilor (asset management), eurocecuri, eurocarduri, conturile de buget revolving, conturile bancare in strainatate, etc.

Fiecare tara are in general propriul sau sistem de plati, reglementat si supraveghiat de autoritatile monetare. In Romania sistemul de reglementare si compensare electronica a platilor se realizeaza prin TRANSFOND, o societate creata special, in timp ce in Anglia acesta se deruleaza prin Asociatia Serviciilor de Compensare a Platilor (APACS).

2. Strategii de pret in domeniul bancar Strategiile de pret pot fi structurate in functie de: nivelul si modul de

formare, mobilitatea si perceptia raportului fata de calitate. Alternativele rezultate sunt comune cu cele ale bunurilor si serviciilor in ansamblu.

a) Nivelul si modul de formare a preturilor reprezinta criterii complementare, care stau la baza unor tipuri de alternative strategice combinate. Combinatiile posibile rezulta din asocierea unei optiuni strategice alese in functie de modul de formare a pretului (orientat dupa costuri, orientat dupa cerere si orientat dupa concurenta) cu alta stabilita in functie de nivelul (inalt, moderat si joasa) impus la obiectivul urmarit de firma in cadrul pietei. b) Mobilitatea preturilor reprezinta probabil unul din cele mai importante criterii de alegere a unor alternative strategice de pret, fiind stabilite conditiile si momentele legate de acestea cand sunt


modificate preturile. Alternativele posibile sunt: modificari frecvente, relativ stabile ori mentinute stabil o perioada mai indelungata de timp.

c) Perceptia valorii serviciilor de catre client sta la baza unor alternative care pun in evidenta legatura pret-calitate. Astfel in practica se remarca:

- Strategia preturilor bazate pe valoarea ce exprima tot -ceea ce clientul asteapta de la un serviciu- este utilizata in acele situatii in care criteriul esential in achizitia produsului. o reprezinta caracteristicile acestuia, pretul reprezentand un element secundar, o forma cunoscuta o reprezinta - preturile de prestigiu-, de obicei inalte, utilizate pentru serviciile aflate si in oferta altor competitori dar care sunt prestate si livrate in conditii deosebite de calitate.

- Strategia pretului in care valoarea reprezinta -tot ceea ce primesc pentru ceea ce platesc- corespunde si se coreleaza cu strategiile constituite pe baza ofertei. Intr-adevar clientul poate plati un pret forfetar si primi in schimb un –pachet- de servicii care sa fie perceput ca fiind corespunzator pretului. Similar el poate plati preturi diferite pentru servicii diferite rationamentul fiind cel explicat mai sus.

- Strategia pretului in care valoarea reprezinta - calitatea primita pentru pretul platit- presupune diferentierea preturilor in functie de segmentele de consumatori prin oferirea unor servicii adaptate corespunzator. Corespondenta nivelului de pret cu modul de formare prin luarea in considerare a perceptiei valorii apare deosebit de clara.

Strategia preturilor inalte are la baza definirea valorii ca expresie a tot ceea ce clientul asteapta de la un serviciu, strategia preturilor joase, pe cea a perceperii unei valori diminuate prin rabaturi care iau in considerare o serie de elemente care impun scaderea din costuri, iar preturile mixte, pe cea in care valoare inseamna calitate si tot ceea ce se primeste pentru tot ceea ce se plateste.

3. Strategii de distributie in domeniul bancar Alternativele strategice in politica de distributie sunt structurate pe baza

unor criterii reiesite din analiza conditiilor adoptarii politicii de distributie. a. Strategiile retelei definesc atitudinea firmei fata de evolutia acesteia in

raport cu gama de servicii prestate si caracteristicile cererii. La randul lor sunt structurate in functie de gradul de dezvoltare a retelei, gradul de concentrare, tipul de prestatie realizat, gradul de diferentiere a retelei.

b. Canalele de distributie obliga banca la definirea unei atitudini fata de utilizarea intermediarilor putand fi avute in vedere urmatoarele alternative: canale scurte (fara intermediari), canale medii sau lungi (cu intermediari de tipul franchisa, broker, agent) si canale mixte (cu si fara intermediari). Evident ca mix-ul distributiei se realizeaza prin corelarea tipului de canal ales cu reteaua de distributie folosita.

Cea mai mare parte a tranzactiilor in domeniul bancar se desfasoara prin canale directe (scurte), intermediarii fiind utilizati doar in livrarea anumitor produse (incasari si plati in domeniul bancar) ori numai pentru anumite situatii (asigurari).

In ultimii ani, bancile au inceput sa utilizeze canale multiple de distributie, in vederea satisfacerii cerintelor clientilor. Ele au elaborat noi stategii de distributie furnizand clientilor servicii combinate produse-canale. Cele mai noi sisteme de distributie utilizate in domeniul bancar sunt:

- Instrumente computerizate (ATM-uri. POS), - Electronic banking care cuprinde home banking, office banking,


internet banking, e-commerce intelligent terminals;

- Telephone banking –birou telefonic de relatii cu clientii (Call Centers),

- Remote banking –servicii de creditare si depozitare prin posta, - Mobile banking- servicii de consultare cont si tranzactii, informare

privind dobanzi, cursuri produse, unele plati secundare on-line, functionarii bancari,

- freelancers –persoane private agreate de banci: notari evaluatori, brokeri de valuta, etc.

In practica, utilizand canalul cu intermediari, banca are urmatoarele alternative strategice:

- strategii de control care urmaresc asigurarea uniformitatii serviciilor livrate;

- strategii de delegare care urmaresc capacitatea intermediarilor de a realiza singuri activitatile de distributie la nivelul proiectat

- strategii de parteneriat care urmaresc eliminarea diferentelor dintre obiectivele participantilor la distributie.

4. Strategii de promovare in domeniul bancar Alternativele strategice promotionale sunt fundamentate si alese in baza

anumitor criterii de clasificare astfel incat sa permita atingerea obiectivelor strategice stabilite. Conditiile adoptarii politicii promotionale permit utilizarea urmatoarelor criterii intalnite in forme diferite la majoritatea autorilor: oferta (produsul), structura pietei, mediile publicitare folosite pentru transmiterea mesajului, etc.

a) Oferta este luata in considerare la structurarea strategiilor in functie de modul cum este abordat produsul in cadrul programului promotional, optiunea fiind aleasa dintre: strategia promovarii produsului global si strategia promovarii unor componente distincte. Banca Comerciala Romana (B.C.R.) a realizat un catalog (brosura) in care sunt prezentate distinct produsele si serviciile bancare instrument ce are la baza strategia promovarii distincte a ofertei.

b) Structura pietei presupune segmentarea acesteia, in functie de situatia intalnita existand trei optiuni strategice: concentrata, diferentiata si nediferentiata.

- Strategia concentrata se utilizeaza in situatia in care firma alege mijloacele de comunicatie si continutul mesajelor in concordanta cu descrierea segmentului ales pentru orientarea activitatii de marketing.

- Strategia diferentiata presupune diferentierea mijloacelor si a mesajelor corespunzator segmentelor identificate, prin activitatea de piata a firmei.

- Strategia nediferentiata este mai rar intalnita si este utilizata in cazul unei piete uniforme. Este specifica in cazul pietei unor servicii sau firme cu aria geografica locala, ori a promovarii imaginii prin intermediul marcii si simbolurilor.

c) Mediile promotionale utilizate in transmiterea mesajelor sunt selectate in stransa corelare cu oferta de servicii, clientii vizati si continutul mesajului transmis existand, practic, trei alternative strategice: intensiva, exclusiva si selectiva.

- Strategia promovarii intensive presupune utilizarea tuturor canalelor, mijloacelor posibile.

- Strategia promovarii exclusive presupune alegerea si utilizarea unui


singur canal promotional. Utilizata in cazul caselor de schimb, sucursalelor, filialelor etc.

- Strategia selectiva presupune utilizarea numai a acelor mijloace care asigura cea mai buna comunicare, in conditiile unei oferte de servicii diverse si a unei piete segmentate.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel. L. Marketing, Editura ASE, Bucuresti,2000, 2. Basno C., Dardac N., Produse, costuri şi performante bancare, Editura

Economica, Bucureati, 2000. 3. Berry Leonard L., Bennett David R., Brawn Canter, Service Quality - A Profit

Strategy for Financial Institutions, Dow Jones-Irwin, 2006. 4. Christmall P.M., Consumer Behaviour, Third Edition, McGraw Hill, London, 2005. 5. Dedu V., Gestiune si audit bancar, editia a treia, Editura pentru Stiinte Nationale,

Bucuresti, 2001. 6 Gronroos C., Gunnerson C., Management and Marketing, Lexington Books.,

Massachusetts-Toronto, 2007. www.bnr.ro www.mfinance.ro www.banci.com www.strategii.com


PARTICULARITĂŢILE MARKETINGULUI STRATEGIC

Drd. ec. Mirela Cătălina VÎNT Universitatea „Transilvania” Braşov


Abstract: The strategically marketing represents an analysis process systematic and permanent of the market’s necessities and of new products’ development, for some special buyers and that presents distinctive qualities that the direct concurrence, by assuring a competitive advantage to the company. The main purpose of the strategically marketing is to create a superior value than the concurrence and to offer to social partners (inclusively customers) in good conditions for the company.

The strategically marketing stimulates creativity and continuously innovation for the company and identifies the strategically domains of attractive activities. The purpose of strategically marketing consists in: follw the market’s evolution, identify products and attractive markets, actual and potential segments: to guide the company to value economic opportunities with its resources an capacities; to identify the competitive advantage resources; to specify the company’s strategy, to define some objectives, to elaborate a development plan and to maintain an equilibrate product’s structure. The process of strategically marketing is a process by which there are established the opportunities and there are identified the resources for their value, there are determined the marketing objectives and there are developed the management plans of marketing strategies.

Key words: marketingul strategic, decizii strategice, planificare strategica,

activitate de marketing, plan de marketing

Marketingul strategic reprezinta un proces de analiza sistematica si permanenta a nevoilor pietei si de dezvoltare a unor noi produse competitive, destinate unor grupuri specifice de cumparatori si care prezinta calitati distinctive fata de cele ale concurentilor directi, asigurand astfel intreprinderii un avantaj competitiv sustenabil. Cuprinde functiile care, logic si cronologic, preced procesul productiv si de vanzare: analiza mediului, stabilirea obiectivelor si strategiilor de marketing, selectarea pietelor-tinta, stabilirea unei pozitionari, conceperea


produsului, stabilirea pretului, a canalelor de distributie, a unei strategii de comunicare si promovare.

Conceptia strategica in marketing a fost adoptata in anii '80, inducand o serie de modificari fata de conceptul traditional de marketing. Centrul de interes al reflexiei este extins de la consumator si produs spre mediul extern al intreprinderii. Un nivel ridicat de performanta este conditionat de cunoasterea si intelegerea comportamentului clientului in contextul mai larg al mediului concurential, tehnologic, economic, politic, demografic si sociocultural. Indeplinirea obiectivelor se asigura prin satisfacerea intereselor tuturor partenerilor sociali ai intreprinderii (personal, clienti, organele puterii publice, societate etc.), nu doar ale consumatorilor.

Scopul principal al marketingului strategic il reprezinta crearea unei valori superioare fata de concurenti si oferirea lor partenerilor sociali (inclusiv clienti) in conditii profitabile pentru intreprindere.

Marketingul strategic prezinta urmatoarele caracteristici: deciziile au consecinte pe termen lung; mediul este considerat dinamic si complex; realizeaza o monitorizare a mediului pentru a identifica rapid oportunitatile si situatiile nefavorabile; creeaza sinergii intre activitatile care constituie lantul valorii; adopta o perspectiva proactiva asupra mediului; stimuleaza creativitate a si inovarea continua in intreprindere; identifica domeniile strategice de activitati atractive.

Rolul marketingului strategic consta in: a urmari evolutia pietelor de referinta, a identifica produsele si pietele atractive si segmentele actuale sau potentiale ale pietei; a orienta intreprinderea spre valorificarea unor oportunitati economice adaptate resurselor si capacitati lor intreprinderii, care ofera un potential ridicat de crestere si rentabilitate; a identifica sursele avantajului competitiv; a preciza strategia intreprinderii, a defini anumite obiective, a elabora un plan de dezvoltare si a mentine o structura echilibrata a portofoliului de produse. Cresterea rolului sau a fost determinata de o serie de modificari ale mediului: accelerarea difuziei progresului tehnic, maturizarea si fragmentarea pietelor, cresterea gradului de internationalizare a pietelor.

Evolutia rapida a tehnologiilor impune modificarea rapida a portofoliului de produse si analiza permanenta a pietelor. Fragmentarea pietelor mature si aparitia unor grupuri de consumatori cu nevoi si cerinte specifice impun o strategie de segmentare a pietei posibila pe baza unor informatii detaliate. Aceste modificari ale mediului au determinat consolidarea marketingului strategic in intreprindere, astfel incat sa fie posibile: fundamentarea activitatii pe baza unor optiuni strategice solide si clar definite, dezvoltarea unor sisteme de supraveghere a mediului si de analiza a concurentei, consolidarea capacitatii de adaptare la modificarile mediului, reinnoirea regulata a portofoliului de produse.

Marketingul strategic are doua componente: analiza si decizia strategica. a) Componenta de analiza se refera la urmatoarele aspecte: analiza

diversitatii nevoilor, macro si microsegmentarea, evaluarea atractivitatii unitatilor strategice de afaceri si a segmentelor de piata, analiza competitivitatii si a situatiilor concurentiale, evaluarea portofoliului de activitati pe baza atractivitatii si competitivitatii acestora, previziunea cererii globale. Atractivitatea produselor si a pietelor trebuie evaluata: static, din punctul de vedere al dimensiunilor pietei potentiale; dinamic, din punctul de vedere al ciclului de viata al pietei si produsului; din punctul de vedere al compatibilitatii acestora cu sursele avantajului competitiv


al bancii. Analiza oportunitatilor pietei si a competitivitatii bancii reprezinta o problema centrala in marketingul strategic. Intr-un mediu concurential dinamic, banca trebuie sa se pozitioneze si sa creeze noi segmente de piata care sa fie compatibila cu resursele si capabilitatile sale distinctive si in care poate obtine un avantaj competitiv sustenabil.

- Analiza oportunitatilor pietei cuprinde: analiza pietei (dimensiuni, structura, tendinte de evolutie, nivelul costurilor si profiturilor, factori critici de succes), analiza macromediului (tehnologic, economic, politico-legislativ, demografic si sociocultural), analiza clientilor (caracteristici demografice si socioeconomice, atitudini si preferinte), analiza si evaluarea concurentilor actuali si potentiali (cote de piata, obiective si strategii, segmente de piata, pozitionare pe piata, surse ale avantajului competitiv).

- Analiza interna a bancii se refera la: performantele de marketing (volumul si valoarea vanzarilor, cota de piata, costuri si profituri, satisfactia şi loialitatea clientilor), pozitionarea curenta a produselor si marcilor, competentele distinctive, caracteristicile si sursele avantajului competitiv. Se utilizeaza o serie de instrumente de analiza strategica ce permit organizarea datelor si informatiilor pe baza carora se vor fundamenta deciziile strategice: ciclul de viata al produsului ai al pietei, matricea crestere-cota de piata (Boston Consulting Group), matricea atractivitate a pietei-capabilitatile sociatatii bancare (General Electric-McKinsey), matricea de analiza SWOT (puncte forte si slabe, oportunitati si amenintari) etc. b) Componenta decizionala priveste: definirea intentiei strategice (viziune si misiune strategica, scop si obiective), stabilirea portofoliului de activitati strategice (definite de un grup de clienti, de un produs si o tehnologie utilizata) intre care vor fi alocate resursele, stabilirea unei orientari strategice, selectia pietelor-tinta si pozitionarea bancii, produselor si marcilor pe piata. Pe baza acestora se vor putea lua in continuare deciziile operationale privind gama de produse, marcile, ambalarea, pretul, comunicarea, reteaua de distributie si forta de vanzare.

Deciziile marketingului strategic se iau in conditiile unui mediu cu un nivel ridicat de complexitate si de incertitudine, prezentand urmatoarele caracteristici: au in vedere un orizont temporal de trei-cinci ani, larga deschidere asupra mediului, inexistenta unor experiente anterioare in legatura cu situatii similare, necesitatea actualizarii perceptiilor privind afacerea si contextul in care se desfasoara, efectele deciziilor privind modul de utilizare a resurselor sunt ireversibile pe termen scurt si mediu .

Incertitudinea este redusa prin intermediul procesului de marketing strategic, planul de marketing fiind instrumentul central prin care se directioneaza si se controleaza eforturile de marketing.

Procesul de marketing strategic este un proces prin care se stabilesc oportunitatile si se identifica resursele pentru valorificarea acestora, se determina obiectivele de marketing si se dezvolta planuri de implementare a strategiei de marketing. El se desfasoara la diverse niveluri de organizare: intreprinderea in ansamblul sau, domeniile de activitati strategice, linii de produse, produse/marci, piete.

Etapele acestui proces sunt urmatoarele: (1) etapa de planificare, in care se procedeaza la analiza situatiei externe a mediului si a celei interne a intreprinderii, stabilirea obiectivelor de marketing pe produse si piete, selectia pietelor-tinta, stabilirea pozitionarii pe piata a produselor/marcilor si a liniilor directoare ale


mixului de marketing; (2) etapa de implementare a planului strategic de marketing, in care se obtin resursele, se organizeaza, se programeaza si se executa activitatile specifice de marketing; (3) etapa de control, in care se compara rezultatele cu planul in vederea identificarii deviatiilor, se corecteaza deviatiile negative si se valorifica cele pozitive.

Etapa de planificare strategica de marketing este necesara in conditiile unui mediu complex, dinamic si intens concurential, contribuind la identificarea surselor de avantaj competitiv, la asigurarea unui demers de marketing coerent al intreprinderii, stabilind obiective, strategii si resurse necesare realizarii acestora. Utilitatea unui plan strategic de marketing este justificata si pusa in evidenta de urmatoarele aspecte: orienteaza eforturile intreprinderii in implementarea strategiilor si in indeplinirea obiectivelor de marketing, permite controlul si monitorizarea implementarii strategiei, informeaza participantii cu privire la rolul si functiile lor in indeplinirea strategiei de marketing, specifica modul de alocare a resurselor, stimuleaza gandirea strategica si utilizarea eficienta a resurselor, ofera informatii privind oportunitatile si situatiile nefavorabile cu care se confrunta intreprinderea si modul de actiune in confruntarea cu acestea.

Succesul implementării unui plan de marketing depinde de modul in care angajatii sunt antrenati si motivati in vederea realizarii activitatilor specifice, comunicarea eficace in interiorul intreprinderii si coordonarea tuturor activitatilor de marketing. Cooperarea si implicarea angajatilor sunt esentiale in directia cresterii productivitatii, asigurarii unor produse si servicii superioare celor ale concurenti lor. In acest sens, este necesar un demers de marketing intern, un ansamblu de actiuni manageriale orientate spre angajati in scopul constientizarii si acceptarii de catre acestia a rolurilor si functiilor pe care le indeplinesc in implementarea strategiei de marketing. Pentru motivarea celor implicati in implementarea planului de marketing sunt necesare cunoasterea detaliata a nevoilor fizice, psihologice si sociale ale acestora si asigurarea satisfacerii acestora prin metode de motivare si recompensare adecvate. Comunicarea trebuie sa se realizeze in mod eficace atat orizontal, cat si vertical in cadrul structurii organizatorice. Comunicarea cu nivelul ierarhic superior asigura convergenta activitatilor de marketing cu obiectivele si strategiile intreprinderii si obtinerea resurselor necesare implementarii acestora. Comunicarea in plan orizontal faciliteaza coordonarea activitatilor tuturor compartimentelor in directia realizarii obiectivelor si strategiilor de marketing. Comunicarea eficace cu personalul de la nivelul operational (membrii compartimentului de marketing si vanzari) asigura indeplinirea efectiva a activitatilor prevazute.

Controlul realizarii activitatilor de marketing prevazute in plan consta in stabilirea unor standarde de performanta, evaluarea realizarilor actuale in raport cu standardele stabilite si reducerea diferentelor negative. Standardele de performanta se refera atat la obiectivul stabilit, cat si bugetul alocat pentru indeplinirea acestuia. In evaluarea performantei se procedeaza la analiza vanzarilor, analiza cotei de piata, analiza costurilor de marketing si analiza financiara. In vederea reducerii diferentelor negative dintre performanta actuala si standardele stabilite se pot imbunatati metodele de motivare sau/si de coordonare a personalului de marketing sau se pot modifica standardele, daca acestea au fost stabilite la un nivel nerealist. In cazul in care nivelul performantelor nu poate fi imbunatatit, in contextul planului actual, se procedeaza la reluarea intregului proces.

Realizarea unui proces coerent de marketing strategic previne aparitia


unor probleme la nivel operational: nevalorificarea unor oportunitati, inexistenta unor informatii utile despre piata care sa permita fundamentarea unor planuri strategice de marketing realiste, proliferarea produselor si marcilor, cresterea cheltuielilor aferente unor actiuni de promovare ineficace, aparitia si amplificarea unor tensiuni si conflicte interfunctionale, vulnerabilitate in conditii schimbatoare de mediu si pierderea controlului afacerii.

Adoptarea marketingului strategic impune urmatoarele prioritati in activitatea intreprinderii: reconversia spre activitatile cu cea mai mare valoare adaugata, capabile sa asigure un avantaj competitiv sustenabil; adoptarea unor strategii de dezvoltare diferentiate pentru fiecare segment de piata si cuplu produs-piata, fundamentate pe analiza asteptarilor clientilor privind noile probleme; monitorizarea actiunilor concurentilor si adoptarea strategiilor apte sa le descurajeze; controlul implicatiilor economice si financiare ale marketingului; adoptarea unui sistem de previziune care sa permita diminuarea incertitudinii intr-un mediu instabil; monitorizarea portofoliului de activitati in vederea asigurarii echilibrului intre obiectivele de crestere si rentabilitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache G., Bursa si piata extrabursiera, Editura Economica, Bucuresti, 2000 2. Basno C., Dardac N., Floricel C., Moneda, credit, banci, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 2001 3. Cetina Iuliana, Marketing competitiv in sectorul serviciilor, Ed. Teora, 200 4. Dinu Marin, Economia Romaniei. Limitari manageriale, Editura Economica,

Bucuresti, 2000 5. Florescu C., Malcomete P., Pop N. AL. - Marketing, Dictionar Explicativ, Editura

Economica, Bucuresti, 2004 6. Gup, RE.; Fraser, D.R; Kolari, J.W., Commercial Bank Management, John Wiley

& Sons, Inc., 2006 7. Mishkin Frederic S., Eakins Stanley G., Financial Markets and lnstitutions,

Addison-Wesley, 2006 www.bnr.ro www.mfinance.ro www.banci.com www.strategii.com

Date post:	02-Feb-2017
Category:	Documents
Upload:	vuquynh
View:	255 times
Download:	0 times

20140512102504BULETINUL STIINTIFIC NR 9 2008.pdf

Documents