UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVAFACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI ROMÂNEŞTI

CURS OPŢIONAL

ANUL II, CRP

Lector univ. dr. VASILE ILINCAN

SUCEAVA, 2014

1

INTRODUCERE ÎN ISTORIA PRESEI ROMÂNEŞTI

Publicaţiile periodice (ziare, reviste) autohtone au avut un rol inportant în procesul de modernizare a limbii române literare, mai ales în secolul al XIX-lea, pagina de ziar fiind, de cele mai multe ori, locul de întîlnire a inovaţiei lexico-gramaticale şi principalul canal de răspîndire a acesteia. Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice, presa reprezintă o putere în orice comunitate culturală, deoarece, de multe ori, anumite decizii pot fi influenţate de apariţia unor informaţii în presă.

Cercetările din ultima vreme, consacrate fenomenului publicistic românesc, confirmă că existenţa şi viabilitatea stilului publicistic nu mai pot fi puse astăzi sub semnul contestării sau al reticenţei. Analizarea principalelor tendinţe din evoluţia limbii literare, de ieri şi de azi, nu poate fi concepută fără a ţine seama şi de limba presei, o lingvistică practică despre care Bogdan Petriceicu Hasdeu spunea că are în vedere limba in concreto. În cercetarea discursului jurnalistic actual, se conturează, după părerea noastră, două tendinţe de abordare a acestuia:

- o tendinţă „internă”, care emană dinspre profesie şi vizează formarea şi perfecţionarea ziaristului din perspectiva teoriei comunicării; în prezent, există deja o bogată bibliografie de specialitate care abordează pe larg specificul presei scrise în raport cu alte canale media, modul său de operare, funcţiile şi limitele acesteia, o parte dintre aceste lucrări constituind-o traducerile unor specialişti recunoscuţi în domeniul presei scrise sau audiovizuale europene. ( vezi bibliografia )

- o tendinţă „externă”, care se manifestă din partea cercetătorilor interesaţi de evoluţia limbii în general şi a stilului publicistic în particular, ca una din variantele autonome ale limbii române literare.

Aceste modalităţi de cercetare sînt complementare, abordarea făcîndu-se dintr-o perspectivă pragmatică, cea a jurnalistului profesionist, la care se adaugă perspectiva teoretică a lingvistului. Constatările desprinse în urma studiilor recente, departe de a fi exhaustive, relevă oportunitatea studierii stilului publicistic, ca entitate autonomă cu multiple valenţe expresive, cu particularităţi specifice şi particularităţi comune cu unul sau mai multe din stilurile limbii române literare actuale. Considerăm, aşadar, că a ignora stilul presei scrise ar însemna să ne situăm în afara realităţii.

I. Etape importante din evoluţia presei româneşti

I.1. Am considerat că o periodizare a principalelor momente din evoluţia stilului publicistic românesc – periodizare fatalmente relativă şi convenţională ! – se impune aici, întrucît etapele de evoluţie a limbii literare coincid doar parţial cu cele ale afirmării şi dezvoltării stilului publicistic.

2

Un alt motiv care ne determină spre un asemenea demers este şi faptul că, în lucrările consacrate presei, există diferenţe vizibile în considerarea anului care marchează începutul presei româneşti, diferenţe uşor de constatat chiar din titlurile cîtorva dintre lucrările avute în vedere: Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre (1789 – 1895), Orăştie, 1900; ***Bibliografia analitică a periodicelor româneşti (1780 – 1850), întocmită de Ioan Lupu, Nestor Camariano şi Ovidiu Papadima, vol. I(1-3), vol. II(1-3), Bucureşti, 1966, 1972; ***Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste). Descriere bibliografică de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu. Cu o Introducere de Ion Bianu, Tom I Catalog alfabetic (1820 – 1906), Bucureşti, Leipzig, Viena, 1913; I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987 (vezi şi ediţia a II-a, 1996); Georgeta Răduică şi Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti(1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995; Ion Iliescu, O istorie deschisă a presei române (1565-1925), Editura Mirton, Timişoara, 1999.

Cu riscul de a ne repeta, ţinem să precizăm că anul 1829, cînd apar Curierul românesc şi Albina românească, reprezintă o dată de referinţă pentru publicistica românească, în ciuda unor afirmaţii recente care încearcă, într-o interpretare protocronistă (protocronism = curent de idei care urmăreşte să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii şi civilizaţiei, pe care orice popor le poate revendica), să fixeze începuturile presei cu mai multe decenii înainte. Astfel, autorii Dicţionarului presei româneşti (1731-1918), Georgeta Răduică şi Nicolin Răduică, încearcă să readucă în discuţie un punct de vedere ,,nou”, afirmînd că începutul presei româneşti este în anul 1731, cînd apare primul calendar, realizat şi tipărit de dascălul Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului: ,,În legătură cu începuturile presei româneşti, există un adevăr istoric, în prezent puţin cunoscut în literatura de specialitate, prin care se demonstrează că în Transilvania, cu o jumătate de secol mai de timpuriu, anterior activităţii istoricilor ardeleni iluminişti (Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior), a existat o continuitate a culturii româneşti transilvănene în Braşov, afirmaţie confirmată de către protopopul Radu Tempea, în a cărui cronică ecleziastică se specifică apariţia celui dintîi «Calendar» românesc în 1731. Aşadar, în afara oricărei îndoieli, marele public trebuie să cunoască realitatea, că această dată devansează cu o sută de ani «Curierul românesc», publicat de Ion Heliade Rădulescu, şi «Albina românească», publicată de Gheorghe Asachi, ambele în 1829”1 (s.n.).

Reafirmarea unui asemenea punct de vedere, prin care se confirmă calendarele ca ,,organe de presă”, vine în contradicţie, după părerea noastră, cu însuşi conţinutul noţiunii de presă, care trebuie să răspundă unor necesităţi imediate de informare. De asemenea, ţinem să subliniem că în studiile şi lucrările consacrate evoluţiei presei europene, calendarele nu sînt asimilate presei, cu toate că primele calendare din Europa se tipăresc încă de la 1448, cele

1 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti(1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.5; acelaşi punct de vedere a fost afirmat, mai întîi, de cei doi autori, în Calendare şi almanahuri româneşti(1731-1918).Dicţionar bibliografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1981, p.15-16. Vezi şi Ion Iliescu, O istorie deschisă a presei române (1565-1925), Editura Mirton, Timişoara, 1999, lucrare în care autorul face o ,,nouă deschidere în istoria presei româneşti”, invocînd, de data aceasta, un calendar tipărit în limba latină, la Sibiu, în anul 1565, de către Martin Heusler, susţinînd că presa românească are o vechime de peste patru secole, dacă facem abstracţie de limba în care a apărut.

3

mai cunoscute fiind calendarele de la Mainz. Este cunoscut faptul că începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în spaţiul cultural românesc au circulat asemenea calendare străine (germane, franceze, dar mai ales italiene), în original, în traduceri şi în cόpii, cel mai frecvent menţionat fiind Foletul novel, întocmit, la cererea lui Constantin Brâncoveanu, de către Giovanni Candido Romano (unul din secretarii domnitorului), care-şi semna calendarele cu pseudonimul Ioan Românul sau Ioan Frâncul. Pe de altă parte, Calendarul tipărit de Petcu Şoanul în anul 1731, considerat de Georgeta Răduică drept punctul de referinţă al presei româneşti, nu reprezintă cel mai vechi calendar cunoscut în spaţiul autohton. Mircea Popa semnalează descoperirea unui ,,Calendar”, pe care îl atribuie diaconului Coresi, cu o vechime mult mai mare, datînd din anul 1569.2 Autorul reuşeşte să demonstreze că acest calendar în limba română (nu în limba slavonă cum se considera pînă acum) a fost tipărit la Braşov, cheltuindu-se 6 denari pentru a fi oferit în dar unui sol moldovean venit în vizită la Braşov.

Dacă am asimila calendarele presei propriu-zise, aşa cum consideră autorii dicţionarului menţionat, ar însemna că acest Calendar (1569), atribuit diaconului Coresi, ar fi nu numai primul periodic românesc, dar el ar putea fi considerat chiar primul periodic din Europa, ştiut fiind faptul că primul periodic european apare la Anvers, în anul 1605, Niewe Tydinghen, urmat de Frankfurter Zeitungen, tipărit la Frankfurt pe Main în 1615 etc. Fără să minimalizăm importanţa calendarelor, indiferent de vechimea şi importanţa acestora, considerăm că, prin conţinutul şi prin structura lor preponderent ,,compozită”(cele mai multe avînd o parte strict calendaristică şi una astrologică), acestea nu au nimic în comun cu noţiunea de presă, cu atît mai puţin Calendarul din 1731, descris de protopopul Radu Tempea în Istoriia besérecei Schéilor Braşovului (Braşov, 1899) calendar ,,acum întâi rumânescu alcătuitu de pe cel sărbescu”(credem că este vorba mai degrabă de o traducere), cuprindea ,,nişte lucruri a zodiilor, cine când să va naşte cum va fi”3.

I.2. Apreciem, aşadar, că toate iniţiativele cărturarilor români de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, alături de modestele apariţii gazetăreşti de la începutul secolului al XIX-lea, au creat condițiile necesare către adevărata presă, care, în opinia noastră, începe prin tipărirea şi difuzarea Curierului românesc şi a Albinei româneşti (1829). De acum putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului, aceasta însemnînd periodicitate relativ constantă, informaţie de actualitate, continuitate şi, nu în ultimul rînd, un public dispus şi apt pentru a se informa. Amplele mutaţii produse în structura mentală a secolului al XVIII-lea, de către iluminism şi enciclopedism, intensul proces de europenizare, pornit din Apus, au avut efecte dintre cele mai spectaculoase şi în răsăritul Europei, unde popoarele asuprite încep să se trezească la o viaţă naţională şi spirituală proprie, să-şi descopere originea, limba şi rădăcinile istorice. Centrele de învăţămînt şi cultură apusene devin tot mai accesibile şcoli de formare pentru o intelectualitate avidă de cunoştinţe şi progres.

2 Mircea Popa, Cel mai vechi calendar românesc: Calendarul lui Coresi (1569), în Contemporanul. Ideea europeană, IV, 1994, nr.16-17-18, p. 1, 11.3 Apud Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.199-200.

4

Avînd în vedere cele afirmate mai sus, am structurat procesul evoluţiei presei româneşti în cinci perioade : 1.1829 – 1860; 2.1860 – 1900; 3.1900 – 1947; 4. 1947 – 1989; 5. 1990 şi pînă în prezent.

Cele cinci perioade de afirmare şi dezvoltare a stilului publicistic trebuie puse în relaţie directă cu evoluţia sistemelor politice şi juridice, acestea determinînd, de regulă, relaţiile dintre presă şi putere.4 Referitor la acest aspect, Eminescu insista, în unul din studiile sale din ciclul Icoane vechi şi icoane nouă, asupra rolului pe care îl aveau ziarele la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ca mediator în relaţia putere-presă-public, remarcile sale menţinîndu-şi parţial valabilitatea şi astăzi: ,,Se ştie că sînt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora sau coborîrea altora” (VI. Frază şi adevăr, X, 30).

Acest criteriu general de periodizare a presei trebuie să aibă în vedere şi alte elemente care să ţină seama de evoluţia sistemelor economice şi culturale a societăţii, existenţa unor cititori instruiţi, interesaţi de viaţa publică, precum şi gradul de dezvoltare a tehnologiei de imprimare şi de transmitere a informaţiei. Fiecare perioadă marchează, în general, un anumit stadiu de afirmare şi de perfecţionare a stilului gazetăresc, cu toate acuzele de amatorism şi improvizaţie, de mistificare deliberată a realităţii şi de vulgaritate (excesele au existat şi, din nefericire, există şi astăzi, atît în presa românească, cît şi în cea străină) aduse presei. Periodizarea propusă este relativă, în sensul că, între aceste delimitări convenţionale există, cu siguranţă, şi elemente de continuitate sub raport tematic, dar, mai ales stilistic, capitol insuficient analizat, deocamdată, în literatura de specialitate. Studiile consacrate jurnalisticii au vizat doar anumite perioade din evoluţia stilului publicistic5, aşa încît, în prezent, nu avem încă o istorie integrală a presei, acut resimţită în cercetarea românească.

Vreme de aproape un secol, singura lucrare a fost Istoria presei româneşti de la primele începuturi până în 1916, scrisă de Nicolae Iorga şi tipărită, în anul 1922, de Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti, o lucrare sintetică, în care autorul a reuşit să prezinte o imagine de ansamblu a ziaristicii, care cuprinde trei secole de presă românească (secolul XVIII, XIX şi XX). După publicarea acestei lucrări, timp de câteva decenii, care coincid în parte cu perioada comunistă, nimeni nu a mai avut în atenţie publicarea unei istorii a presei6.

După 1990 au apărut următoarele lucrări: D. Coval, Din istoria jurnalisticii româneşti, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992. Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, 2000. Iulian Negrilă, Istoria presei, Editura ,,Multimedia”, 1997. Ion Iliescu, O istorie deschisă a

4 Cf. Dorin Popa, Introducere în studiul şi istoria mass-media, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002, p. 11. 5 Vezi Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979. Autorul analizează, pe larg, primele două perioade din evoluţia stilului publicistic: Limba presei româneşti în perioada 1829 – 1860 (p. 84-132), Limba presei româneşti în perioada 1860 – 1900 (p. 133-193). O cercetare parţială a primei perioade face şi Gh. Bulgăr în studiul Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti (1829 – 1840), în ***CILRL II, 1958, p.75-113; Livia Popescu, Observaţii asupra limbii şi stilului presei progresiste de la 1848, în StUBB,1961, nr.2, p.27-36; Gh. Chivu, Elemente regionale în limba periodicelor muntene din secolul al XIX-lea, în LR, XII, nr.4, 1972, p.293-306; Lucia Cifor, Aspecte normative privind câteva fenomene morfo-sintactice din limba presei basarabene, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1993, nr.5, p.34-41.6 A se vedea Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei române (1964) şi Istoria presei române (1979).

5

presei române: 1525-1925. Editura Mirton, 1999. Marin Badea, Scurtă istorie a presei româneşti, Editura Economică, 2000. Vasile Păsăilă, Presa în istoria modernă a românilor, Editura Fundaţiei Pro, 2004. Pamfil Şeicaru, Istoria presei. Ediţie îngrijită de George Stanca, Editura Paralela 45, 2007. Ilie Rad, Incursiuni în istoria presei româneşti, Editura Accent, 20087.

O realizare deosebită o reprezintă apariţia recentă a Istoriei jurnalismului din România în date-enciclopedie cronologică8, o lucrare amplă și necesară, credem, de peste 1400 de pagini, sub coordonarea lui Marian Petcu, care acoperă o perioadă de aproape trei secole de presă (1731-2011), în ciuda unor atitudini, uneori agresive, de contestare a meritelor acesteia9.

II. Stilul publicistic românesc – aspecte generale

II.1. Stilul publicistic (gazetăresc) s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esenţă modernă, şi cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace şi forme de comunicare orale şi scrise, care servesc la informarea publicului, în calitatea sa de receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viaţa socială, politică, economică, culturală, ştiinţifică, artistică, sportivă etc., îndeplinind astfel funcţia de mediatizare, dar şi de influenţare a opiniei publice. Textele jurnalistice prezintă trăsături specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive şi convingătoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrând, în general, un echilibru firesc între tradiţie şi inovaţie. Datorită receptivităţii la inovaţie şi conţinutului său variat, încă de la apariţia primelor ziare româneşti, stilul publicistic a reprezentat unul din principalele instrumente în procesul de introducere şi de adaptare a neologismelor, precum şi în acţiunea de perfecţionare, sub aspectul corectitudinii, a normelor limbii literare din secolul al XIX-lea. De asemenea, datorită circulaţiei şi influenţei imediate asupra cititorilor, la care trebuie să adăugăm prestigiul redactorilor şi al colaboratorilor (în general scriitori şi oameni de cultură recunoscuţi în epocă), presa din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea a contribuit în mare măsură la stabilirea şi la impunerea unui model de normă scrisă, considerată literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunţare treptată şi conştientă la elementele regionale şi populare.

Negarea existenţei stilului publicistic sau anexarea lui la stilul beletristic reprezintă, probabil, şi consecinţa indirectă a faptului că aproape toţi marii noştri scriitori, începând cu Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici şi continuând cu Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Călinescu ş.a., au fost şi mari gazetari. Referitor la aceste două tipuri de discurs, Marian Petcu făcea, într-o carte recentă, următoarele constatări: ,,Evoluțiile gazetăriei române au fost însoțite de multe confuzii. Pe una dintre ele aș rezuma-o astfel: discursul jurnalistic ar fi o formă a celui literar sau ceva total diferit de cel literar. Ori un discurs din proximitatea celui literar… Faptul că mulți dintre scriitori publicau în paginile ziarelor sau revistelor, încă de la începuturi, a fost cel mai puternic argument pentru a afirma originea comună a celor două tipuri de discurs, de unde relația «îndatoritoare» dintre jurnalism și literatură10”.

7 O analiză riguroasă asupra lucrărilor de istorie a presei, apărute după 1990, o datorăm lui Mircea Popa; vezi Mircea Popa, Istorii ale presei româneşti, în Revista română de istorie a presei, anul V, nr. 1(9), 2011, p. 27-44.8 Istoria jurnalismului din România în date-enciclopedie cronologică, Volum coordonat de Marian Petcu, Editura Polirom, Iași, 2012.9 Vezi recenzia lui Mircea Popa la volumul menţionat, în Revista română de istorie a presei, anul VI, nr. 2 (12), 2012, p. 176-180; Aurel Sasu, Enciclopedia ignoranței, în România literară, nr. 11, 2013.10 Marian Petcu, 10 teme de istorie a jurnalismului, Editura Ars Docendi, București, 2012, p. 9.

6

De altfel, în toate etapele de dezvoltare a societăţii româneşti din secolul al XIX-lea, apariţia presei constituind un atribut al unei lumi ce tindea spre modernitate, şi până în prezent, putem constata o colaborare activă a scriitorilor în paginile ziarelor sau revistelor. Fenomenul nu a fost și nu este specific doar spaţiului cultural românesc, marii scriitori şi-au împletit destinul lor artistic şi printr-o colaborare (permanentă sau ocazională) la presa vremii: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre ş.a.

Întrucât cei care practicau ziaristica erau şi mari scriitori (unii dintre aceştia, cum ar fi Mihai Eminescu, I.L. Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat strălucire ambelor domenii), interferenţe stilistice între stilul publicistic şi stilul beletristic s-au produs şi se produc în permanenţă, cu efecte benefice, în primul rând, pentru stilul publicistic, dar şi cu rezultate pozitive pentru evoluţia literaturii.

În primele două etape de dezvoltare a stilului publicistic (1829-1860; 1860-1900), timp în care s-au produs mari schimbări în evoluţia societăţii româneşti, în paginile ziarelor au avut loc ample campanii de clarificare ideologică. Tot în presă s-au propus soluţii care priveau dezvoltarea, unificarea şi îmbogăţirea limbii literare şi s-au publicat creaţii literare valoroase, încercându-se o selecţie mai riguroasă a acestora pe baza unor criterii estetice ferme. Presa şi literatura au cunoscut acum o perioadă de emulaţie, apropiindu-se, dar şi separându-se din punct de vedere stilistic, prin scopul urmărit, care impunea jurnalistului mijloace de persuasiune specifice, marcate de oralitate în articolul gazetăresc. Ca să folosim terminologia retoricii antice, literatura tindea tot mai mult către un stil ales („înalt”), în timp ce presa cultiva „stilul de jos”, în sensul unei comunicări lărgite, fără excesele de vulgaritate din presa actuală.

Odată cu apariţia Daciei literare (1840), asistăm la o specializare a presei, prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate şi conduse de reputaţi scriitori şi oameni de cultură: Dacia literară, sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu, România literară (Iaşi, 1855), condusă de Vasile Alecsandri, Convorbiri literare (Iaşi, 1867), revistă fondată de Societatea Junimea şi condusă de Titu Maiorescu, Tribuna (Sibiu,1884), editată de I. Slavici. Presa literară11 nu cuprindea, la începuturile ei, numai publicaţii strict literare, ea a fost în acea perioadă mai mult o presă culturală şi politică, cu un spectru larg, în domenii cum ar fi: istoria, filosofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc. Prin programele lor, cele mai importante publicaţii literare din secolul al XIX-lea au stabilit principii şi criterii de periodizare, de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerărilor, de sincronizare a culturii şi a literaturii româneşti cu Occidentul, dar şi de păstrare a unui echilibru între tradiţie şi modernitate.

II.2. Stilul publicistic reuneşte două tipuri de comunicare: informativă şi afectivă. Noutatea / actualitatea a reprezentat şi reprezintă scopul esenţial al gazetarului din toate timpurile. Mai ales în prima etapă de evoluţie a stilului publicistic (1829-1860), informarea constituia o latură esenţială a crezului iluminist şi până la apariţia Convorbirilor literare presa românească s-a călăuzit aproape numai după acest crez. Raţiunea supremă a apariţiei presei a fost și este aceea de a informa, de a înregistra şi de a interpreta ceea ce se întâmplă în lume.

În genurile jurnalistice prin excelenţă informative (ştirea, informaţia, relatarea), într-un cuvânt, noutatea este comunicată, în general, cu o mare economie de mijloace, cantitativ şi calitativ, în timp ce în alte genuri de presă (reportaj, foileton, comentariu, eseu sau pamflet), noutatea conţinutului este dublată, de cele mai multe ori, de noutatea expresiei, de originalitatea acesteia. În acest caz ziaristul este interesat nu numai de ceea ce spune, ci şi de modul cum spune, posibilităţile de comunicare apropiindu-se de zona literaturii, fără să fie literatură propriu-zisă.

11 Majoritatea ziarelor tipărite în intervalul 1829-1840 (şi chiar mai târziu) aveau înscrise pe frontispiciu sintagma „gazetă politică şi literar(l)ă…”; prin „literar” se înţelegea, în primul rând, ştirea, faptul divers cultural ştiinţific şi creaţia beletristică; vezi în acest sens, Iorgu Iordan, Albina românească. Note pe marginea primului ei volum, în volumul Limba literară. Studii şi articole. Ediţie îngrijită şi note de Pavel Ţugui şi Ion Trăistaru, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1977, p. 169.

7

Referitor la distincțiile între producția jurnalistică și cea publicistică sau între publicist / jurnalist, Marian Petcu precizează că: ,, În cultura română nici acum nu se operează o distincție clară între producția jurnalistică și cea publicistică, ignorându-se faptul că publicistică poate produce oricine, indiferent de originea sa științifică și de ocupație.”12

Având în vedere cele două tipuri de comunicare specifice stilului publicistic (termen cu o arie largă de răspândire, nu doar în lucrările de stilistică funcțională), am considerat necesar să facem o clasificare a genurilor jurnalistice, utilă, credem, în sublinierea interferenţelor de natură stilistico-lingvistică dintre stilul publicistic şi stilul beletristic, fără să pierdem din vedere și întrepătrunderile cu alte stiluri. Astfel de întretăieri între cele două stiluri funcționale se datorează şi faptului că unele genuri sunt comune ambelor stiluri (eseul, reportajul, foiletonul, tableta, pamfletul). Acestea prezintă însă, în sensul celor arătate mai înainte, particularităţi distincte, care nu se confundă cu cele ale stilului beletristic. Genurile stilului publicistic pot fi clasificate în două categorii principale:

1. genuri informative: ştirea (simplă sau comentată), interviul, reportajul, ancheta. Acestea au drept scop esenţial, în primul rând, să informeze cititorii asupra principalelor evenimente interne şi internaţionale.

2. genuri apreciative: editorialul, tableta, foiletonul, recenzia, cronica, eseul, pamfletul. Acestea sunt texte de opinie, de atitudine, prin care jurnalistul urmăreşte nu numai să informeze, ci, mai ales, să aprecieze, să interpreteze fapte, evenimente de actualitate, cu scopul de a-l convinge pe cititor să se situeze într-o anumită perspectivă (să adopte chiar un anumit comportament), de regulă, de natură politică, ideologică sau culturală etc.

Majoritatea genurilor ziaristice enumerate s-au fixat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi, în general, ele au cunoscut, de la o etapă la alta, o anumită diversificare la nivelul mijloacelor de expresie, determinată de evoluţia stilului publicistic şi de deschiderile fireşti ale acestuia spre celelalte stiluri ale limbii.

Ştirea, într-o ierarhie a genurilor jurnalistice, reprezintă forma de bază a fiecărui text de presă, toate celelalte genuri (informative sau apreciative) nu reprezintă decât o ştire extinsă, interpretată sau comentată de jurnalist prin mijloace lingvistico-stilistice care individualizează fiecare text, în funcţie de intenţiile şi de personalitatea ziaristului. De exemplu, reportajul şi foiletonul se apropie de literatura artistică, în sensul că, fără să părăsească terenul faptelor reale, gazetarul recurge în comunicare la mijloacele de expresie ale artei; alte genuri, cum ar fi, comentariul şi interviul se apropie uneori de limbajul familiar, iar în cazul articolelor politice şi de popularizare apropierile tind spre stilul ştiinţific sau administrativ. Totuşi niciunul din aceste tipuri de texte nu se poate confunda cu literatura artistică (ziaristica nu este ficţiune artistică şi nici poezie), nici cu vorbirea uzuală şi nici cu lucrările ştiinţifice (lipseşte profunzimea şi exhaustivitatea acestora).

Genuri jurnalistice, cum ar fi foiletonul sau pamfletul, s-au fixat încă de la începuturile presei în limba română. Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, N. D. Cocea, Pamfil Şeicaru, Tudor Arghezi, George Călinescu sunt numai câteva dintre numele reprezentative care au cultivat cu talent aceste genuri. Pamfletul, de exemplu, a fost încetăţenit şi consacrat de presa secolului al XIX-lea (fiind contaminat parţial şi de discursul oratoric şi polemic), în marile dispute politice şi literare care au animat atunci societatea românească. Menţionăm că pamfletul este considerat de unii specialişti un „gen de frontieră”13.

12 Vezi Marian Petcu, Op. cit., p. 17; vezi, de asemenea, opinia autorului cu privire la publicist vs. jurnalist: ,,Dicționarele noastre spun ca publicist este persoana care publică opere cu caracter politic, social, cultural, dar și o persoană care publică articole de presă; alteori, dicționarele îl definesc pe publicist ca fiind scriitor care se ocupă de publicistică. În orice caz, publicist nu este egal jurnalist, persoană angajată într-o redacție și care trăiește din veniturile obținute din jurnalism. ”(p. 33)13 Cf. Northrop Frye, Anatomia criticii, Editura Univers, Bucureşti, 1972, p. 417-418; R. Wellek, A. Warren, Teoria literaturii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967. Pornind de la distincţia literar

8

Tableta, gen jurnalistic de opinie a perioadei interbelice, de dimensiuni reduse, permitea o mare varietate a subiectelor (consemnarea şi comentarea faptului divers, criticarea unor atitudini, îndeosebi din domeniul vieţii publice). Situată între articolul de presă şi eseu, tableta îi oferea gazetarului posibilitatea de a mobiliza imaginaţia receptorului, chiar dacă trata o temă de actualitate. De mare concentrare şi forţă expresivă, la limita dintre umor şi sensibilitate, tableta a reprezentat o creaţie a geniului ziaristic arghezian prin afirmarea şi consacrarea ei, mai ales, în paginile revistei Bilete de papagal (1926-1929; 1937-1938).

Reportajul, gen prin excelenţă gazetăresc, informează despre fapte, evenimente de interes general sau ocazional, prin mijloace literare de expresie specifice, fără să se confunde cu literatura. Deosebit de interesante sunt trimiterile lui Mircea Braga referitoare la reportaj, care, subliniază autorul, poate devansa strictul cod informativ și poate plonja în zona creației: ,,Dacă, într-un caz, mesajul e direct și liniar, deci codificat astfel încât facilitează accesarea «corectă» și imediată, în celălalt caz mesajul e deopotrivă entropic și supraabundent și are valoare aditivă sporită (fiindcă se adaugă la ceva deja știut: «programul» receptării literare), având așadar un cod de organizare a informației la rândul lui entropic. În același timp, aici pot să apară distorsiuni – mai mici sau mai mari – datorită, însă, nu doar caracteristicilor mesajului, ci și capacității de tratare a acestuia de către receptor. Când se integrează culturii prin filtrul literaturii, deci – altfel spus – când este literatură, abordabil sociologic ca triunghi emițător(creator)-mesaj (operă)-receptor(cititor), reportajul își dezvoltă prezența încă o dată într-un registru dublu: ca proces de comunicare și, simultan, ca mod de comunicare”14.

Definit de Geo Bogza ca fiind „cel mai sensibil seismograf al vieţii”, reportajul este „literatura” faptului real, în care jurnalistul se implică direct ca martor ocular şi ca participant, printr-o mărturisire personală, definitorie pentru profilul şi talentul personalităţii sale. Reportajul gazetăresc porneşte de la realitate, îngrădeşte însă fantezia cititorului, devine referenţial, jurnalistul scrie / relatează de la faţa locului, în calitatea sa de martor, despre ceea ce vede sau încearcă să reconstituie, în mod amănunţit, evenimentul. Un scurt istoric al reportajului evidenţiază contribuţia esenţială a scriitorilor la dezvoltarea acestei specii publicistice. Dinicu Golescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, V. Alecsandri, Camil Petrescu, Ion Vinea, Felix Brunea-Fox, Geo Bogza sunt doar câteva nume de scriitori care au practicat cu talent reportajul.

Eseul gazetăresc s-a situat la intersecţia criticii literare cu ziaristica și a cunoscut o strălucită afirmare prin contribuţia lui Paul Zarifopol, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mihai Ralea, George Călinescu ş.a. Eseurile gazetăreşti se deosebesc însă de eseurile unor filosofi, economişti, istorici sau lingvişti, acestea fiind adevărate studii savante, de mare rigoare, şi numai din modestie astfel de autori îşi spun eseişti, deoarece au conştiinţa că nu au epuizat în totalitate complexitatea subiectelor cercetate. Eseistul-gazetar face însă „operă” de minimă informare, fără erudiţie, cu un minim de figuri de stil, la nivelul unui cititor mediu, care este interesat să ştie ceva mai mult din pagina de ziar.

Din cele prezentate se poate constata că între jurnalistică şi literatură a existat şi există o permanentă legătură, în ambele sensuri, cu efecte mai mult sau mai puțin benefice pentru cele două domenii, fără ca acestea să se confunde. Textele de presă nu prezintă, în general, calităţi artistice şi autorii acestora nici nu-şi propun astfel de intenţii, scopul principal fiind acela de a informa, de a convinge şi de a influenţa; ele se constituie într-un tip de proză aparte, non-artistică; nu au personaje şi nici nu prezintă o desfăşurare narativă, apelul la ficţiune fiind exclus. Excepţie face pamfletul, în care apare frecvent un „narator” irascibil şi subiectiv, dar aici trebuie să vedem o deviere de la canoanele stilului publicistic, care ar trebui să fie obiectiv, nu pasional; de artă nu se poate vorbi în acest caz. De asemenea, un reportaj, oricât de „literar” ar fi redactat, nu devine prin aceasta operă de ficţiune, pentru a fi confundat cu stilul beletristic. Aşadar, între scriitura literară şi cea jurnalistică

/non-literar, teoretizată şi de Wellek şi Warren, Silvian Iosifescu, Literatura de frontieră, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, va dezvolta şi va nuanţa această problemă.14 Mircea Braga, Despre ordinul suveran al receptării, Editura Imago, Sibiu, 2013.

9

există deosebiri importante. Dacă prima este auto-referenţială, trimiţând la o lume imaginară ce emană din ea însăşi, cea de-a doua este referenţială, bazându-se şi orientând lectura spre o realitate care există independent şi în afara textului jurnalistic. În timp ce literatura se întemeiază pe construcţii elaborate, predominante fiind procedeele stilistice, adeseori de mare rafinament, ziaristica are ca suport texte clare, accesibile omului obişnuit, eliberate de artificiile inerente actului de „literaturizare”15.

II.3. În ceea ce priveşte folosirea figurilor de stil, textele jurnalistice nu depăşesc, în general, o anumită limită, încât să fie confundate cu textele literare. Având o largă deschidere spre un receptor eterogen şi asumându-şi o funcţie de mediatizare permanentă, emiţătorul-ziarist, în funcţie de genul de presă pe care îl practică, poate utiliza diverse mijloace de contactare emoţională a cititorului: lexic figurat, proverbe, maxime sau expresii, jocuri de cuvinte, comparaţii, epitete, antiteze, perifraze şi digresiuni etc. Frecvent întâlnite sunt epitetele şi comparaţiile, dar fără preocupările de efect stilistic din stilul beletristic. Deosebirea esenţială dintre comparaţia utilizată în stilul beletristic şi cea din textele publicistice constă în faptul că, în vreme ce comparaţia poetică plasticizează, „revelează” şi evocă, cea din stilul publicistic delimitează sau circumscrie (comparaţia poate fi întâlnită şi în alte stiluri funcţionale: stilul religios, juridico-administrativ sau ştiinţific, în acesta din urmă având rolul de a explica ori de a defini anumiţi termeni, în mare parte neologisme).

Datorită specificului stilului publicistic, care constă în reflectarea la nivelul lexicului a multiplelor interferenţe din realitatea socială, politică, culturală, ştiinţifică etc., comparaţiile au, aparent, din punct de vedere semantic, o componenţă eterogenă, comparatul făcând parte, de obicei, din lexicul social-politic, care constituie una din dominantele acestui stil.

În ceea ce priveşte comparantul, comparaţiile aveau în structura lor, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuvinte aparţinând, cel mai frecvent, domeniului mitologic şi religios: „Cam de pe la 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol”. (M. Eminescu, IX, 341); „Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât ruşii, declarând război, îşi vor spăla mâinile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat”. ( IX, 309).

Jurnalistul poate recurge şi la alte figuri de stil (metafore, personificări, enumeraţii, repetiţii, inversiuni, exclamaţii, interogaţii etc.), dar folosirea acestora se face în mod deliberat pentru a convinge pe cititor şi nu pentru realizarea unei emoţii estetice. De exemplu, metafora în stilul publicistic este aproape întotdeauna decodabilă, ea nu opacizează, ci explicitează enunţul, prin intermediul unor analogii discursive. Ziaristul nu construieşte o nouă realitate (artistică), ci comunică un punct de vedere, informează, relatează, urmărind în acelaşi timp, pe cât posibil, să fie obiectiv. Funcţia ce o implică stilul publicistic conferă metaforei o particularitate pe care nu o întâlnim în stilul beletristic, caracterul de clişeu, de formulă stereotipă, îngheţată în limitele unor enunţuri determinate16. La fel, informaţiile transmise de agenţiile de presă oficiale nu se pot confunda cu rigorile unui text juridico-administrativ sau oficial. Desigur că ziarele publică şi au publicat şi texte cu caracter ştiinţific sau administrativ (primele ziare româneşti au avut un rol important în difuzarea terminologiei ştiinţifice, administrative sau politice, dar şi în adaptarea corectă a cuvintelor împrumutate), dar într-un limbaj specific, gazetăresc. De exemplu, comentarea unei legi sau a unei dispoziţii administrative se realizează, de regulă, la un nivel cât

15 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 184. 16 Vezi Crişu Dascălu (coord.), Imaginea în stilurile nonartistice ale limbii române literare în secolul al XIX-lea, Tipografia Universităţii Timişoara, 1986, p. 23. Autorii identifică mai multe tipuri de metafore specifice acestor stiluri; astfel stilului publicistic îi este caracteristică metafora rezumativă, la care se adaugă metafora negativă şi metafora aluzivă, în timp ce în stilul ştiinţific dominantă este metafora-definiţie.

10

mai accesibil, mediu, evitându-se, pe cât posibil, termenii de strictă specialitate, limbajul utilizat fiind mai puţin „tehnic”, pentru că ziaristul se adresează, în primul rând, unui public larg şi nu specialistului care stăpâneşte un cod metalingvistic propriu; accesibilitatea este sau ar trebui să fie una dintre caracteristicile textelor publicistice, altfel acestea nu şi-ar putea îndeplini funcţia de informare. Lexicul stilului publicistic se înscrie într-o notă de specificitate, în care predomină neologismele de uz general, în special din domeniul social-politic, excluzând însă din principiu termenii tehnici.

În ciuda caracterului „intermediar”, în raport cu celelalte stiluri funcţionale, stilul publicistic nu se poate confunda cu acestea. Oricât de „ştiinţific” ar fi redactat un articol de fond dintr-un ziar, acesta nu devine lucrare sau operă de ştiinţă. Astfel, se poate constata că lexicul textelor jurnalistice elimină din principiu termenii de specialitate, iar atunci când aceştia sunt folosiţi, foarte limitat însă, sunt explicaţi în context, pentru un public larg, altul decât acela al oamenilor de ştiinţă din domeniul respectiv. Fără să constituie un procedeu caracteristic doar stilului publicistic, explicarea în context a unor termeni tehnici sau a unor împrumuturi recente s-a practicat în toate etapele de evoluţie ale acestui stil. Procedeul „glosării” neologismelor (provenite din diverse domenii de activitate), în cuprinsul articolelor sau în subsolul paginilor, era frecvent utilizat în prima etapă de afirmare şi de consolidare a stilului jurnalistic. De cele mai multe ori termenii noi erau explicaţi în paranteză, prin notarea în text a unui echivalent vechi, a unui calc sau prin înşiruirea termenilor noi, alături de sinonime cunoscute17. Din necesitatea unei mai bune înţelegeri a textului, procedeul s-a folosit în toate etapele de evoluţie a stilului publicistic, l-a folosit şi Eminescu şi se foloseşte şi în presa actuală.

II.4. Terminologia social-politică, mai mult decât cea ştiinţifică sau juridică, a imprimat stilului publicistic un caracter particular; din această cauză stilul publicistic a fost cercetat în strânsă legătură cu terminologia politică18, care constituie o particularitate esenţială a acestuia, în ciuda unor afirmaţii recente şi neargumentate, care neagă acest fapt: „Printre «stilurile funcţionale», cel publicistic (jurnalistic) nu beneficiază de o terminologie proprie, împrumutând, după caz, elemente specifice altor stiluri (ştiinţific, beletristic sau administrativ) şi abordând, într-un chip accesibil, probleme ale actualităţii imediate sau de interes comun pentru publicul larg”19.

Terminologia social-politică – menţiona Dumitru Irimia – cuprinde două straturi lexicale: un prim strat îl constituie fondul principal lexical, care reprezintă nucleul esenţial al stilului publicistic20, iar cel de-al doilea nivel îl constituie termenii proveniţi din alte stiluri (ştiinţific, juridico-administrativ, religios) sau din limba literară comună. Cele mai multe dintre neologismele aparţinând primului strat lexical includ termeni cu caracter internaţional care s-au fixat în diferite etape de evoluţie a stilului publicistic, ponderea acestora fiind determinată de factori interni (gradul de dezvoltare a societăţii, evoluţia sistemelor politice autohtone), la care se adaugă factorii externi, care reflectă transformările social-politice din viaţa internaţională. Cei mai mulţi termeni politici (majoritatea neologisme de origine franceză, dar şi de alte origini), aparţinând acestui prim nivel lexical, s-au fixat încă din prima etapă de afirmare şi de constituire a stilului publicistic (1829-1860), caracterizându-se, în general, prin stabilitate, puţini dintre aceştia cunoscând mutaţii semantice sau diferite conotaţii, determinate de specificul vieţii politice: aboliţionist, balotaj, capitalist, clasă, comunism, congres, constituţional, constituantă,

17 Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 86-87.18 Cf. Gh. Bolocan, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare, în SCL, XII, 1961, nr. 1, p. 38-39.19 Ilie Ştefan Rădulescu, Vorbiţi şi scrieţi corect, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p. 139.20 Cf. Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 211.

11

contrarevoluţie, democraţie, despotism, dictatură, libertate, meeting, parlament, partid, partidă, proletari, propagandistic, republică democratică, revoluţie, terorism etc.21

Termenii celui de-al doilea strat lexical „se înscriu în terminologia social-politică-economică sau primesc numai amprenta stilului publicistic, în ansamblu sau prin unele din variantele sale”22. Odată cu apariţia primelor ziare s-a simţit nevoia fixării acestor neologisme, în general, termeni tehnici. Fără ca trăsăturile stilului publicistic să depindă, într-o măsură prea mare, de terminologia tehnică folosită în presă, aceştia au contribuit însă, prin frecvenţa lor ridicată, la fixarea lor într-o serie de îmbinări tipice. Singuri, aceşti termeni tehnici n-ar fi putut îndreptăţi existenţa unui stil publicistic autonom23.

Mai mult decât oricare stil funcţional care utilizează modalitatea scrisă de comunicare (paralel cu cea audiovideo), stilul publicistic, spre deosebire de celelalte stiluri, este deschis, în general, modificărilor de expresie ale diferitelor categorii sociale, textele de presă reflectând realitatea imediată în ansamblul ei. Neluarea în considerare a ariilor de contact, existente între toate stilurile limbii literare scrise (beletristic, ştiinţific, juridico-administrativ şi religios), ar putea conduce la negarea existenţei tuturor stilurilor, ceea ce ar constitui o eroare. Asemenea interferenţe au existat şi între stilurile limbii literare vechi, chiar dacă, cu excepţia stilului religios, nu se poate vorbi pentru această perioadă de stiluri funcţionale în accepţiunea modernă a termenului. Este şi concluzia la care ajunge autoarea unei temeinice lucrări, consacrate limbajului biblic românesc: „Se poate spune, deci, că în această perioadă de început nu a lipsit o anumită interacţiune între variantele limbii literare, direcţia fiind, în mod evident, dinspre textele religioase spre cele laice, şi în mai mică măsură invers”24.

Dată fiind marea diversitate a mesajelor care compun stilul publicistic, este firesc ca acesta să dezvolte o bogată reţea de relaţii cu celelalte stiluri, circumscrise unor domenii socio-culturale mai ferme: cu stilul administrativ, prin abordarea unor probleme sociale, civice, de larg interes, cu stilul beletristic, mai ales prin reportaje şi interviuri, iar cu stilul ştiinţific, prin textele de popularizare a ştiinţelor. Aceste interacţiuni nu sunt însă unidirecţionale, ci ele se pot manifesta, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi în sens invers. Alexandru Graur considera că tocmai caracterul eterogen al presei îi conferă statutul de stil autonom: „Însuşi faptul că în ziare apar elemente din toate celelalte stiluri este suficient ca să putem vorbi de un stil al presei. O unitate care are puncte comune cu toate celelalte unităţi se dovedeşte chiar prin aceasta diferită de toate”25.

Astfel de întrepătrunderi se pot manifesta şi între celelalte stiluri (juridico-administrativ cu ştiinţific, beletristic cu religios etc.), fără ca prin aceasta stilul / stilurile să-şi piardă identitatea. Fenomenul se înscrie într-un amplu proces de „permeabilizare” a graniţelor dintre variantele funcţionale ale limbii, fapt remarcat şi în unele cercetări recente26. Determinarea exactă a stilurilor limbii literare sau încadrarea rigidă într-o schemă, reductibilă la câteva stiluri principale, în care stilurile să apară ca unităţi de acelaşi rang, net separabile, prin excluderea

21 Vezi Al Andriescu, Op. cit., p. 92-93. Terminologia politică a fost difuzată şi fixată mai ales de presa politică: Curierul românesc, Albina românească, Gazeta de Transilvania, dar şi de alte publicaţii, după cum terminologia ştiinţifică şi tehnică a fost fixată de literatura de specialitate prin intermediul manualelor şi periodicelor; vezi, de asemenea, N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 9-10.22 Dumitru Irimia, Op. cit., p. 212.23 Al. Andriescu, Op. cit., p. 115-116.24 Niculina Iacob, Limbajul biblic românesc(1640-1800). Aspecte ale evoluţiei limbii române literare până la 1840, vol. I, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, 2000, p. 19.25 Al. Graur, Vocabularul presei, în Presa noastră, XV, 1970, nr. 12, p. 27.26 Cf. Mioara Avram, Vocabularul actual al limbii române, în Limba şi literatura română, XXVI, 1997, nr. 3, p. 3-6; Angela Bidu-Vrănceanu, Dinamica sensurilor în româna actuală, în LL, XLVII, 1997, III-IV, p. 39-44.

12

nejustificată a unora (stilul publicistic) sau prin omiterea intenţionată a altora (stilul religios), fără să se ţină seama de complexitatea fenomenelor stilistice nu pare a fi suficient de întemeiată şi productivă în cercetările actuale de stilistică.

Referindu-se la excluderea nejustificată a stilul publicistic din „schemele sistemelor stilistice”, Rodica Zafiu menţiona următoarele: „În schemele sistemelor stilistice nu intra întotdeauna nici limbajul jurnalistic: cu justificarea că are o prea mare diversitate interioară (între editorial, reportaj şi cronica sportivă, de pildă, diferenţele lingvistice fiind foarte mari). Poate că şi în acest caz existau motive strategice: cum cea mai mare parte din textul jurnalistic se identifica perfect în acei ani cu discursul oficial, a caracteriza publicistica însemna implicit a vorbi despre limbajul politic”27.

II.5. Constituindu-şi o structură specifică, determinată de impunerea şi de dezvoltarea presei scrise, stilul publicistic cunoaşte, de mai bine de jumătate de secol, şi o variantă audiovideo, consecinţă a dezvoltării altor mijloace de comunicare: radioul şi televiziunea, cărora li se adaugă în prezent presa electronică. Autorul canadian Marshall Mc. Luhan era de părere că mijlocul de transmitere a informaţiei exercită, pe un alt plan decât informaţia propriu-zisă, o influenţă a receptorului prin faptul că îi modifică deprinderile de percepţie şi structura spirituală, indiferent de conţinutul comunicat28.

Nu vom insista aici asupra diferenţelor existente între presa scrisă şi celelalte medii de comunicare, dar facem precizarea că „presa de hârtie” are avantajul de a-i oferi cititorului libertatea de alegere a informaţiei: cel care citeşte ziarul are posibilitatea de a selecta şi de a decide singur asupra unui anumit subiect, în funcţie de propriile convingeri şi interese imediate; televiziunea şi radioul impun consumatorului de informaţie o anumită ordine în receptarea acesteia. Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere, prestigiul pe care-l are cuvântul scris faţă de cel vorbit. Fără a intra în detalii care apropie sau diferenţiază cele trei mijloace de comunicare şi care constituie, în ultimă instanţă, trei „vârste”29 ale stilului publicistic, există în prezent tendinţa de a extinde conceptul de stil şi asupra radioului şi televiziunii, aşa încât unii autori vorbesc şi de un „stil al radioului” sau de un „stil al televiziunii”. Aceste două stiluri – susţine Victor Vişinescu – se individualizează diferenţiat „potrivit încărcăturii estetice, muzicii şi altor elemente iconografice” (autorul a avut în vedere exclusiv criteriul canalului de transmisie)30.

Stilul publicistic actual este rezultatul dezvoltării şi modernizării presei scrise, care s-a impus, în raport cu celelalte medii (radioul şi televiziunea), ca un sistem clasic de comunicare, de interpretare şi de influenţare. Presa scrisă are şi o prioritate genetică faţă de celelalte două: radioul s-a instituit ca o replică vorbită a presei scrise, iar televiziunea şi radioul folosesc unele

27 Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității București, 2001, p. 8.28 Cf. Marshall Mc. Luhan, Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului, Editura Politică, Bucureşti, 1975.29 Régis Debray, Cours de médiologie générale, Paris, Gallimard, 1991 face, în finalul cărţii sale, o prezentare interesantă a „vârstelor” mediilor de comunicare. Autorul distinge o primă perioadă ce se întinde până la apariţia tiparului (logosphère), numită L’âge théologique: „L’écriture est de Dieu: hiéroglyphe, au sens fort. Dieu dicte, l’homme note et dicte à son tour. On lit avec les lévres, et en groupe”. Apariţia şi răspândirea tiparului, cea de-a doua perioadă (graphosphère), numită L’âge métaphysique: „Subordination de l’image au texte, apparition de l’auteur (et de l’artiste) comme garant de vérité, abondance des références écrites, liberté d’invention. On lit avec les yeux”. Cea de-a treia etapă „L’âge de l’électron, qui fait descendre le livre de son piédestal symbolique, comme vidéosphère (malgré le rôle accru de l’auditus). Le visible en effet y fait autorité; en contraste avec l’omnipotence antérieurement reconnue aux grandes Invisibles (Dieu, l’Histoire et Raison)” [p. 389].30 Victor Vişinescu, Structuri narative moderne în mesajele mass-media, în Comunicările “Hyperion”, vol. 5, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1996, p. 229.

13

genuri publicistice (reportajul, interviul etc.), care s-au constituit şi s-au afirmat mai întâi în presă31.

Bazându-ne pe faptul că lexicul folosit în varianta scrisă a stilului publicistic şi, în general, structurile morfologice şi sintactice coincid celor din varianta orală (diferenţele nu sunt semnificative şi privesc mai ales nivelul fonetic, nerelevant în varianta scrisă), credem că nu putem admite existenţa a două „stiluri”: unul al radioului şi altul al televiziunii. Mai degrabă le-am putea considera două (sub)variante „interne” ale aceluiaşi stil funcţional, alături de (sub)varianta scrisă. Deosebirile dintre cele trei (sub)variante ale stilului publicistic privesc, în primul rând, mijloacele tehnice de transmitere a informaţiei, care, este adevărat, exercită şi ele, pe un alt plan decât informaţia propriu-zisă, o influenţă asupra receptorului prin aceea că îi modifică parţial deprinderile de percepţie, structura spirituală, atitudinile şi comportamentele.

În general, se consideră că de existenţa unui stil publicistic autonom, cu un profil stilistic distinct diferenţiat de al celorlalte stiluri ale limbii române literare, se poate vorbi în jurul anului 1860: „Diferenţierea stilului publicistic în cadrul general al limbii române literare, se adânceşte după 1840 şi este terminată, în liniile ei mari, în 1860”32. Pornind de la această opinie, susţinută în majoritatea studiilor şi lucrărilor consacrate presei, am considerat necesar să subliniem faptul că procesul de structurare a stilului publicistic se va definitiva odată cu intrarea şi afirmarea în presă a marelui poet şi gazetar Mihai Eminescu, care, în perioada intensei activităţi jurnalistice de la Curierul de Iaşi şi de la ziarul Timpul, alături de Slavici şi Caragiale (fără a pierde însă din vedere şi contribuţiile altor scriitori-gazetari din epocă), a reuşit să imprime stilului publicistic românesc atributele deplinei modernităţii.

III. Apariţia şi evoluţia presei europene

III.1. În ansamblul mijloacelor de comunicare, presa deţine – şi nu de astăzi – un loc privilegiat atît prin vechimea, cît şi prin desăvîrşirea la care a ajuns, ca principal instrument de informare şi de interpretare a realităţii, determinînd, de cele mai multe ori, ideile, gesturile şi reacţiile cotidiene, simpatiile şi antipatiile ,,curente”din cadrul unei comunităţi sociale. Apariţia presei este fixată, în general, după inventarea tiparului, dar nu trebuie să pierdem din vedere şi aşa-zisa ,,preistorie” a acesteia, deoarece dorinţa de informare s-a manifestat înainte de apariţia scrisului şi, evident, înainte de apariţia şi generalizarea tiparului.

Cele mai multe dintre studiile şi lucrările consacrate perioadei de început a presei

europene au evidenţiat faptul că primele manifestări, care pot fi încadrate în categoria

genurilor şi speciilor jurnalistice, sînt rezultatul apariţiei buletinelor din Roma antică – Acta

publica, Acta diurna populi romani sau Acta senatus –, datînd din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.). Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule,

acestea erau numite ,,analele pontifilor” (dar şi Annales maximi, Annales Pontificum etc.), fiind

accesibile la început doar patricienilor, apoi şi plebeilor. Ele erau dublate de Acta Senatus şi

Acta diurna, care conţineau informaţii despre adunările senatului, cuprinzînd părţi din procesele

verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare,

informaţii despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamităţi şi chiar ceea

ce astăzi am numi ,,faptul divers”33.

31 Mihaela Scânteie, Introducere în semiotică, Editura Pygmalion, Piteşti, 1996, p. 95.32 Al. Andriescu, Op. cit., p. 76.33 Apud Eugène Dubief, Le journalisme, Paris, Hachette, f.a. p.4

14

Prin intermediul acestora, cetăţenii erau informaţi asupra principalelor decizii ale autorităţilor, noutăţile zilei fiind afişate în piaţa publică sau în forum. Diurnarii erau cei care scriau aceste foi, unul din cei mai cunoscuţi a fost Caius Sallustius, protejatul lui Iulius Caesar, cel care coordona Commentarius rerum novarum (,,cronica noutăţilor”), o foaie săptămînală, care apărea în peste 10000 de exemplare, textul iniţial fiind recopiat de cei peste 300 de scribi34. Pe lîngă aceste modalităţi oficiale de comunicare, o pondere însemnată, în împrejurările de atunci, o aveau informatorii orali, porecliţi subrostrani. Într-o scrisoare a lui Coelius către Cicero, se menţionează că la Roma, în apropierea Rostrelor35, asemenea persoane bine informate furnizau noutăţi plătite celor interesaţi.

Modestele foi existente la Roma aveau un caracter strict administrativ. Departe încă de presa periodică modernă, aceste mijloace incipiente de informare, urmate spre sfîrşitul Evului Mediu de foile manuscrise (numite la Veneţia avvisi, iar în Germania zeytungen), erau citite, probabil, cu interes de către autorităţile de la Roma, sau din provincii. Ar fi hazardat să considerăm că astfel de buletine, al căror conţinut era preponderent comercial, care circulau, în principal, la Roma, ar fi putut să determine sau să influenţeze apariţia presei din provinciile Imperiului Roman. Ecouri ale acestor substituienţi ai ziarelor de mai tîrziu au ajuns, probabil, prin intermediul militarilor care veneau de la Roma sau din alte părţi ale lumii romane, inclusiv în Dacia sau în alte regiuni, de unde aceştia trebuiau să informeze autorităţile asupra evenimentelor importante din teritoriile ocupate36.

III.2. Referitor la originile presei, nu credem că este lipsită de interes opinia lui René de Livois, care consideră că originile îndepărtate ale jurnalismului sînt cu mult mai timpurii decît în spaţiul european. Autorul, într-o documentată lucrare consacrată istoriei presei franceze37, menţionează că apariţia acestor mijloace de comunicare, puse pînă acum în legătură cu Acta diurna sau cu foile manuscrise din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, este cu mult mai îndepărtată, dacă ne raportăm la spaţiul cultural european: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispoziţia lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”38.

Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut, desigur, inventarea tiparului, de avantajele căruia astăzi nu se mai îndoieşte nimeni, deşi plenul Sorbonei hotărîse, în 1533, distrugerea maşinilor de tipărit: ,,…aceste invenţii drăceşti care dau naştere în fiecare zi la o mulţime mare de cărţi vătămătoare”. Apariţia la Strasbourg (după unii autori la Mainz), în anul 1438, a acestei tulburătoare invenţii a lumii occidentale, datorate lui Johann Gutenberg39, a condus la tipărirea primei cărţi din Europa (Lyon, 1473) şi la apariţia, în Franţa, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite ,,ocazionale” (ofereau informaţii generale, fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini, din care nu lipsea senzaţionalul, prin titluri care urmăreau să atragă atenţia: evenimente de la Curte, cataclisme, miracole etc.), iar în Italia, ,,gazzette”. Tipărirea şi difuzarea acestora, mai întîi fără regularitate, a constituit ,,trăsătura majoră a acestei prime faze, de la sfîrşitul secolului al

34 http://mediastheatresje.iquebec.com/version%20texte.htm35 Tribună situată lîngă forum, înconjurată de o arcadă susţinută de coloane împodobite cu rostre; în Roma antică exista obiceiul de a se ridica o coloană cu rostre (ciocurile de la prora corăbiilor de război), după obţinerea unei victorii într-o bătălie navală.36 Cf. Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 1. 37 René de Livois, Histoire de la presse française, I, Des origines à 1881. II. Des 1881 à nos jours, Editions Spes - Lausanne, 1965.38 Apud Al. Andriescu, Op. cit., p. 12.39 Referitor la data inventării tiparului, opiniile sînt diferite: pentru unii cercetători, tiparul ar fi apărut în anul 1434, pentru alţii, în 1438, în timp ce ultimii datează invenţia în 1439. În China, tiparul este cunoscut cu multe secole înainte; dinastia T’ang, care a condus China, între anii 618-907, avea o gazetă oficială, intitulată Ti pao, iar prima carte din lume, Diamond Sutra, a fost tipărită, de asemenea, în China (868 d. H.), în timp ce operele lui Confucius au fost imprimate în anul 953.

15

XV-lea pînă la începutul celui următor”40, urmată, în Franţa, de publicaţiile cu un caracter popular, denumite ,,canards”, foi de scandal, care povesteau un fapt extraordinar, real sau, de cele mai multe ori, imaginat; prima foaie de acest tip datează din anul 1529, astfel de publicaţii cunoscînd apogeul în secolul al XIX-lea41.

III.3. Foile manuscrise - precursoarele ziarelor de astăziFoile manuscrise, precursoarele ziarelor, au constituit o etapă importantă care au

prefigurat începuturile jurnalismului în Europa, iar inventarea tiparului a însemnat pentru foile manuscrise, difuzate în Italia, Anglia, Franţa, Germania sau Olanda, un concurent serios, ceea ce nu va duce însă la impunerea rapidă a presei tipărite, care, exceptînd Marea Britanie, va fi supusă unei stricte cenzuri din partea autorităţilor, astfel încît ştirea manuscrisă şi cea tipărită au coexistat, disputîndu-şi întîietatea, şi în secolul al XV-lea, chiar şi mai tîrziu, pînă la începutul secolului al XVIII-lea42.

La început, acestea erau foi volante şi aveau un rol informativ, fiind lipsite de

periodicitate. Ele aveau drept scop să informeze monarhii şi familiile nobiliare. Sînt citate

cazurile lui Eduard al - III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinţilor electori din

Saxonia, din aceeaşi perioadă, cu importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte.

Există documente păstrate în Biblioteca Universităţii din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau

în Biblioteca Naţională din Viena care atestă, pentru secolele al XV-lea şi al XVI-lea, prezenţa

unor colecţii ale acestor foi manuscrise cu informaţii din cele mai diferite locuri ale Europei

(Roma, Hamburg, Viena, Madrid, Paris, Londra, Varşovia, Constantinopol etc.).

Gazetele-manuscris difuzau informaţii economice (monede, preţuri, pieţe,

transporturi), politice (tratative, conflicte militare), dar şi fapte diverse. În secolele al XVI-lea şi

al XVII-lea, circulau foi de acelaşi tip care, între timp, erau tipărite. Istoria reţine în acest sens

foi cu numele de Occasionels – pentru Franţa, Zeitung – pentru Germania, Avvisi – pentru Italia

sau Newsbooks – pentru Anglia, dar şi titluri ca Mercur, Gazetă sau Jurnal. Cîteva dintre

trăsăturile definitorii pentru ideea de presă se pot regăsi în spectacolul propus de-a lungul

acestei perioade. Dincolo de nevoia circulaţiei informaţiei, de ,,valorificarea” faptului divers,

este de reţinut şi ceea ce Jean-Nöel Jeanneney socotea un fel de ,,presă de atitudine” prin care

se influenţează ,,afacerile publice”, crescînd ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet.

Pe de altă parte, aceste foi circulau uşor şi puteau evita ,,controlul” autorităţilor. În felul acesta

vorbim şi despre o altă paradigmă, cea a luptei dintre cenzură şi libertatea presei, dramatică

relaţie care va acoperi secolele următoare. Ideea apare şi în Histoire de la presse a lui Pierre

Albert43.

În acest sens, toţi istoricii amintesc cîteva exemple. În 1275, o ordonanţă regală

prevedea, în Anglia, pedepsirea celor care difuzează ştiri false. În 1534, cenzura devine o

40 Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pînă astăzi, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 21.41 Maurice Lever, Canards sanglants, naissance du fait divers, Paris, Fayard, 1993.42 Georges Weill, Le journal. Origine, evolution et rôle de la presse periodique, Paris, 1934.43 Pierre Albert, Histoire de la presse, Paris, Presse Universitaires de France, 1989, p. 8.

16

realitate în Franţa. Între 1569-1572, papa Pius al V-lea impunea sancţiuni grave, mergînd pînă

la condamnarea la moarte a celor care răspîndeau avvisi, prin care era atacată biserica catolică44.

A mai intervenit ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Chiar dacă

tiparul este un produs al secolului al XV-lea, presa tipărită îşi face loc treptat, coexistînd cu

substituienţi mai vechi sau cu alte forme ,,de tranziţie”. Din această ultimă categorie merită

evidenţiate almanahurile, ,,une sorte de journal annuel” (cu apariţii la date fixe şi o regularitate

anuală, numele provenind de la un cuvînt arab, cu sensul de ,,anul viitor”), povestirile istorice,

cu notarea faptelor ,,jour par jour” şi publicaţiile populare, despre care am amintit.

III.4. Actul de naştere al presei tipărite

Actul de naştere al presei periodice europene se va concretiza însă abia la începutul secolului al XVII-lea. În 17 mai 1605, la Anvers, în Olanda, a apărut – la intervale iniţial neregulate – jurnalul săptămînal Nieuwe Tijdinghen (Ştirile recente), tipărit de Abraham Verhoeve (1575-1652), urmat la un deceniu de Frankfurter Zeitung.

În anii următori, apar aproape concomitent publicaţii periodice la Berlin, Hamburg (1616), Stuttgart (1619), Köln (1620), Amsterdam (1620) Florenţa (1636), Roma (1670), Stockholm (1675), Madrid (1661), Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703). La Londra, Nathaniel Butler fondează, în 1622, primul săptămînal, Weekely Newes, iar la Paris, datorită medicului Théophraste Renaudot (1586-1653), apare La Gazette (30 mai 1631), primul jurnal în înţeles modern (4 pagini, in quarto, 8 pagini (1632), un tiraj care ajungea de la 300 la 800 de exemplare), care includea mai ales informaţii politice, dar şi mondene. Fondatorul gazetei, difuzată prin intermediul gazetierilor, sublinia: ,,C’est le journal des Rois et des puissances de la terre; tout y est par eux et pour eux, qui en font le capital; les autres personnages ne leur servent que d’accessoire”45. La Gazette a fost completată, din noiembrie 1631, cu Nouvelles ordinaires, un hebdomadar de 4 pagini, care a apărut pînă în anul 1683, fiind urmat de suplimentul lunar Relations des nouvelles du monde, în care Renaudot a încercat să practice un jurnalism de analiză, dar care n-a reuşit să capteze suficient atenţia cititorilor, fiind nevoit să renunţe şi să tipărească Extraordinaires, un fel de ocazionale, cu periodicitate variabilă, privind evenimente deosebite. Aceste suplimente, foarte numeroase pînă în 1670, ofereau, după cum menţionează Pierre Albert, un material tipărit, superior adesea celui din Gazette46. Théophraste Renaudot47 are, de asemenea, meritul de a fi pus bazele publicităţii în Franţa, prin editarea periodicului Bureau d’adresse et de rencontre (1630), publicaţie de anunţuri, unde se înregistra ceea ce numim astăzi ,,mica publicitate”(cumpărări, vînzări, oferte de servicii diverse, cereri şi oferte de locuri de muncă).

În Italia, primele ziare au apărut la Florenţa, în 1636, şi la Roma, în 1640; la Madrid, Gaceda datează din 1661, iar în Suedia, primul periodic a fost tipărit în 1645, Post-och Inrikes Tidningar, care se află în circulaţie şi astăzi cu acelaşi titlu. În Danemarca, cel mai

44 Vezi Marian Petcu, Puterea şi cultura, Editura Polirom, Bucureşti, 1999. 45 http://www.la-fontaine-ch-thierry.net/bullsix.htm#journaux; ziarul era oficiosul puterii, Ludovic al XIII-lea scria cu regularitate în paginile acestuia.46 Pierre Albert, Istoria presei. Traducere de Irina Maria Sile. Prefaţă de Marian Petcu, Institutul European, Iaşi, p. 16.47 Premiul literar Renaudot este acordat, din anul 1925, în memoria fondatorului presei franceze.

17

vechi ziar, Berlingske Tidende, datează din anul 1749, fiind fondat de E. H. Berling. Åbo Underrättelser este cel mai vechi cotidian finlandez (tipărit în suedeză), la Turku, în anul 1823. La Sankt-Petersburg, ţarul Petru cel Mare îşi creează, în 1703, propriul ziar, Gazeta de Saint-Petersburg.

În ceea ce priveşte periodicitatea, reţinem că primul cotidian tipărit din Europa a apărut la Leipzig, Leipziger Zeitung (1660), care publica ,,ştiri noi din război şi din toată lumea”. The Athenian Mercury48 (1691) este primul periodic englez cu apariţie regulată, fiind redactat de John Dunton şi de către membrii de la Athenian Society, urmat de Daily Courant (1702), ziar care va apărea timp de 33 de ani, graţie seriozităţii informaţiilor şi a promptitudinii serviciilor poştale (primul serviciu poştal de stat din Anglia a luat fiinţă, sub Eduard al IV-lea, în 1478, iar în Franţa, în 1464, în timpul lui Ludovic al XI-lea), considerat primul cotidian modern din istoria presei. Modelul acestuia va fi urmat şi de alte jurnale englezeşti: The Daily Post (1719), The Daily Journal (1720), The Daily Advertiser (1730); periodicitatea zilnică, dublată de includerea editorialului, ca specie gazetărească distinctă, marchează evoluţia jurnalismului politic49.

Fenomenul depăşeşte graniţele Europei, extinzîndu-se şi în America, în America de

Sud sau în Asia. Începuturile presei americane au fost oarecum ezitante; prima publicaţie a

fost The Public Occurences, care a apărut la Boston (26 septembrie 1690), dar care nu a avut decît un singur număr; cea de-a doua, The Boston News Letter, a avut, de asemenea, o existenţă efemeră. Prima publicaţie americană, cu adevărat originală, a fost Pennsylvania Gazette, apărută la Philadelphia, în 1728, din iniţiativa lui Benjamin Franklin, iar cel mai vechi ziar din America de Nord, The Quebec Chronicle-Telegraph, a fost fondat de William Brown, sub titlul, Quebec Gazette (21 iunie 1764). Formula presei populare, în sensul ei actual, a fost inventată în Statele Unite, la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Este vorba de o presă caracterizată de preferinţa pentru articole condensate, pentru titluri imense, pentru subiecte de scandal sau senzaţionaliste etc. Tabloidul de astăzi, ziarul de format mic, cu o minimă paginaţie, dar cu o bogată ilustraţie, este, potrivit cercetărilor recente, succesorul direct al acestei prese populare, care prin preţul şi conţinutul său, cucereşte mediile populare, transformînd pentru prima dată presa într-un mijloc de difuzare în masă a informaţiilor. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a ziarelor americane a fost influenţată de presa engleză; abia după 1830 începe să se profileze o reînnoire a presei americane, care va anunţa extraordinara sa dezvoltare şi diversitate.

III.5. Apariţia şi consolidarea presei a fost marcată nu numai de evoluţia tehnologiei, în principal a tiparului, dar şi a altor instrumente la fel de necesare, cum ar fi, printre altele, telegraful cu braţe mobile, inventat de francezul Claude Chappe (1794), inventarea presei cilindrice de către Friedrich Koenig şi Andreas Bauer (1812) sau de utilizarea presei rotative de către americanul Richard Hoe (1845), ci şi de evoluţia vieţii politice şi dezvoltarea relaţiilor comerciale. ,,Noua viziune asupra vieţii – menţiona F. A. Hayek – s-a răspîndit odată cu comerţul, din oraşele negustoreşti ale Nordului Italiei înspre Vest şi Nord, străbătînd Franţa şi Sud-Vestul Germaniei pînă în Ţările de Jos şi insulele britanice, prinzînd rădăcini adînci oriunde nu exista o tiranie care să o înăbuşe. În Olanda şi în Marea Britanie, pentru întîia oară,

48 Pe lîngă ştirile propriu-zise, redactorii ziarului răspundeau diverselor întrebări adresate de cititori (dragoste, sănătate etc.); în paginile acestuia a publicat poezie Jonathan Swift şi Elizabeth Singer Rowe.49 Dorin Popa, Op.cit., p. 141-142.

18

presa a avut prilejul să se dezvolte liber şi a devenit baza vieţii sociale şi politice a acestor ţări”50.

Presa a început să devină o tribună de dezbatere ideologică, un factor de vehiculare a noilor ideologii, dar şi un pericol pentru regimurile politice autocratice. Relaţia cu puterea politică devine, treptat, condiţia existenţei unei climat de libertate a expresiei, problema centrală a evoluţiei presei. De altfel, primele ziare în sens modern apar în ţări în care nu existau regimuri politice absolutiste, cum este Olanda şi Anglia.Trăsăturile de bază ale presei se cristalizează treptat, şi, ceea ce nu este deloc lipsit de importanţă, se afirmă şi se consolidează o nouă profesie, cea de gazetar. În aceeaşi măsură, se mai produce un fenomen interesant: diversificarea. Apar publicaţii orientate spre ştiinţă, economie, literatură sau de factură umoristică. Astfel, alături de ziarele de interes general, de tip gazetă51 (cuvînt derivat din it. gazzetta, care însemna ,,monedă mică”: bănuţul cu care puteai cumpăra foaia i-a dat şi numele), se conturează publicaţiile de cultură şi cele de divertisment, bogate în fapt divers. În Franţa, etalonul publicaţiilor culturale a fost Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665), devenit mai tîrziu, în 1816, Journal des savants, cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo (1623-1669), sub patronajul lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683): un săptămînal cu dominantă bibliografică, tipărit sub forma unui buletin de 12 pagini, al cărui obiectiv principal era de a prezenta toate cărţile importante (literare sau ştiinţifice): ,,ce qui se passe de nouveau dans la République des lettres”.

Apariţia primului număr din Journal des sçavans, care îşi propunea să prezinte noile descoperiri din domeniul artelor şi al ştiinţelor (fizică, chimie, mecanică, anatomie, astronomie etc.), a suscitat interesul membrilor de la Royal Society din Londra. Trei luni mai tîrziu, 6 martie 1665, un ziar similar, dar consacrat în mod special noilor observaţii şi experimente ştiinţifice, va fi editat de Henry Oldenburg, sub titlul Philosophical Transactions, servind ca model periodicelor ştiinţifice din Europa: Giornale de’ letterati (Italia, 1668), Acta eruditorum Lipsiensium, fondat de Otto Mencke în Germania52.

[În spaţiul românesc, ideea fondării unei reviste ştiinţifice a avut-o Luigi Cazzavillan, care, în anul 1884, editează Ziarul călătoriilor şi al întîmplărilor de pe mare şi uscat (iunie-sept 1884 şi 5 nov. 1897-15 nov. 1916; de la 12 nov. 1913 şi pînă la 15 nov. 1916, publicaţia se intitulează Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor. Reapare la 6 ianuarie 1920, sub direcţia lui Stelian Popescu)].

În anul 1672, apărea, la Paris, Mercure Galant (devenit, în 1724, Mercure de France), periodic săptămînal, de tip magazin, fondat de Jean Donneau de Visé (1638-1710), care, iniţial, îşi propunea să informeze cititorii despre subiecte diverse (noutăţi din teatru,

50 F. A. Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 28.51 În ceea ce priveşte etimologia cuvîntului, s-au propus diverse origini: de la vechiul cuvînt de origine

ebraică izgad (Antoine Furetière), la etimonul persan kazed, kagiz (Garcin de Tassy), sau la italianul

gazza, care denumea o coţofană mică, avînd şi sensul de femeie vorbăreaţă, bîrfitoare. Pare mai plauzibilă trimiterea la o mică monedă veneţiană de argint numită gazzetta cu care se puteau cumpăra acele foglietti d’avvisi, adică gazete manuscris. Dicţionarele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea înregistrează atît forma gazetă, cît şi cea de jurnal, stabilind ca notă distinctă: apariţia (periodicitatea); gazeta apărea în anumite zile, ca foaie de ştiri cotidiană, iar jurnalul avea ,,apariţie lunară”, cu referire la reviste. Vezi Arié Grünberg-Matache, Valeriu Frunzaru, Introducere în istoria presei. Relaţia presă-literatură în cultura românească (curs tipărit), p. 7.

52 http://fr.wikipedia.org/wiki/Journal_des_savants

19

ultimele zvonuri care circulau în saloanele pariziene) şi să publice poeme şi istorioare (,,historiettes”), dar care a devenit rapid o publicaţie preponderent literară, cu un conţinut variat şi original.

III.6. Secolul următor aduce cu sine apariţia unor reviste specializate: L’année littéraire (1754-1776, publicaţie fondată de Élie Fréron (1718-1776), în care critică literatura din timpul său, raportînd-o modelelor literare din secolul al XVII-lea, multe dintre textele sale polemice vizîndu-l pe Voltaire53; L’Observateur littéraire (1758-1761) a fost tipărit din iniţiativa abatelui Joseph de La Porte54, fiind urmat, un an mai tîrziu, de apariţia revistei La semaine littéraire (1759), aceste două publicaţii fiind primele reviste literare specializate; Le courier de la mode (1768), primul jurnal de modă francez, Le nouveau spectateur (1776), primul jurnal de critică teatrală, Journal de Paris (1 ianuarie, 1777), primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut, Coranrez şi Dussieux. Pe lîngă periodicele amintite, au apărut Journal des Dames, Journal de Médicine, Journal du Commerce, Journal du Palais etc., a căror apariţie era un evident indiciu al diversificării funcţiilor presei scrise55, marea parte a noilor publicaţii preluînd, de cele mai multe ori, formula practicată de Journal des savants sau de Mercure Galant (Mercure de France).

În ceea ce priveşte publicaţiile de divertisment şi de scandal, amintim, în Franţa, cazul insolit al ziarului La muze historique (Gazette burlesque), creat de Jean Loret, care a publicat, între 1650 şi 1665, cu mare succes, un săptămînal în întregime versificat de el însuşi. În decurs de 15 ani, Loret a creat peste 400.000 de versuri, lipsite, în general, de valoare literară. Ziarul avea 4 pagini (ultima fiind întotdeauna albă), in folio, şi constituie astăzi o sursă importantă în reconstituirea evenimentelor din primele decenii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, în paginile gazetei fiind relatate fapte diverse, anecdote, ştiri din lumea mondenă pariziană56. Sîntem încă aproape, în acest caz, de o civilizaţie în care memorarea ştirilor se baza pe versificaţie57.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aşa după cum se poate constata, coincide, în general, cu momentul specializării presei din majoritatea ţărilor europene, nu numai a celei franceze, în care exista deja o continuitate şi un interes din ce în ce mai evident în tipărirea şi difuzarea informaţiilor, indiferent de natura acestora. Un rol important în acest sens l-a avut şi înfiinţarea, în anul 1835, de către Charles-Louis Havas (1783-1858), a primei agenţii internaţionale de presă: Agenţia ziarelor politice, corespondenţă generală (Agence des feuilles politiques, correspondance générale), care, la mijlocul secolului, ajunsese să monopolizeze întreaga reţea de telegrafie electrică (telegraful electric a fost inventat de americanul Samuel Morse (1791-1872), în anul 1837), cu o reţea de corespondenţi bine structurată, aflaţi în Franţa şi în străinătate. Exemplul francez a fost urmat în scurt timp de nemţi, englezi şi americani, care îşi vor crea propriile agenţii: Agenţia Wolff, înfiinţată la

53Voltaire a ripostat virulent contra lui Fréron, publicînd: Le Pauvre diable, Le Café, ou l’Écossaise (1760) şi numeroase epigrame, dintre care una a devenit celebră în epocă : ,, L’autre jour au fond d’un vallon, / Un serpent piqua Jean Fréron ; / Que croyez-vous qu’il arriva ?/ Ce fut le serpent qui creva ˝.54 Joseph de La Porte (1714-1779), critic literar, poet şi dramaturg, a fost un autor prolific în epocă; a scris numeroase lucrări: Voyage au séjour des ombres (volum de critică literară, 1749), Dictionnaire dramatique, contenant l'histoire des théâtres, les règles du genre dramatique, les observations des maîtres les plus célèbres et des réflexions nouvelles sur les spectacles , Paris, Lacombe, 1776, Observations sur la littérature moderne, Paris, Duchesne, 1752; tot din iniţiativa lui va apărea o altă publicaţie periodică, Observations sur la littérature moderne.

55 Pierre Albert, Op. cit., p. 25 56 http://72.30.186.56/search/cache?webSrchInput=La+muze+historique+&ei=UTF-8&p. 57 Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 24.

20

Berlin, în 1849, de către Bernard Wolff, Agenţia Reuter, creată la Londra de către Julius Reuter, în 1851 (cei doi erau foşti angajaţi ai Agenţiei Havas). În mai 1848, cele şase cotidiene din New York s-au asociat în scopul culegerii eficiente a informaţiilor, iar în urma acestui acord a luat fiinţă Associated Press. Stimulată sau controlată de instituţii oficiale sau private, presa europeană încerca să răspundă nevoii de informare rapidă a omului modern, contribuind din ce în ce mai mult la formarea opiniei publice, a gustului şi a educaţiei cititorilor; nu în ultimul rînd, tindea să devină o instituţie profitabilă, favorizînd o oarecare dependenţă a cititorului.

Lipsite de un astfel de mijloc de informare, ţările Europei răsăritene se vor folosi decenii la rînd de presa occidentală58, în paginile căreia vor găsi atît informaţiile necesare, cît şi o nouă şi utilă modalitate de a se delecta. Nicolae Iorga, în Istoria presei româneşti, arăta interesul cu care era urmărită presa străină în principatele româneşti de către cei mai mulţi dintre cronicarii moldoveni şi munteni (Ion Neculce, Radu Popescu, Nicolae şi Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino), care au valorificat în operele lor noutăţile culese din gazetele timpului59.

Dezvoltarea şi afirmarea numeroaselor publicaţii din Europa îngrijorează guvernele care încep să fie preocupate de această nouă modalitate de comunicare, reacţionînd în mod reflex împotriva necunoscutului; speriate, ele multiplică interdicţiile şi pedepsele, atît de grele încît duc la dispariţia multor publicaţii. Pe scurt, istoria libertăţii presei este aceea a distincţiei care se stabileşte treptat între secretele de stat şi ştirile publicate.

Benjamin Jonson (1572-1637), dramaturg vestit al perioadei elisabetane, pune în scenă la Londra, în 1626, o comedie inspirată după Aristofan, intitulată The Staple of News (,,Prăvălia de ştiri”). Pentru prima dată, este atacat personajul social al jurnalistului, în tonalitatea cea mai sumbră; este descris ca fiind complet lipsit de scrupule şi dispus să scrie orice, numai să obţină un profit de pe urma credulităţii cititorilor săi.

Încă din secolul al XVII-lea, va apărea şi un alt pericol, acela al estompării graniţei dintre conţinutul redacţional şi publicitatea comercială, graniţă ce ar fi trebuit să fie absolută. Presa engleză inventează ,,reclama” în ziare, căutînd astfel obţinerea unei mai mari independenţe, atît faţă de cititor, cît şi faţă de guvern. Puternica dezvoltare a presei europene, pe parcursul secolului al XVIII-lea, este în relaţie directă cu dezvoltarea Luminilor şi a spiritului filosofic. Este perioada primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe să facă parte din tabieturile elitelor europene, cărora le devine indispensabil. Pe la 1700, se simte deja nevoia unei istorii a presei. Sintagma ,,a patra putere” va apărea abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, ea aparţine publicistului englez Edmund Burke (1729-1797), faimosul adversar al Revoluţiei Franceze.

Analizînd în ansamblu secolul al XVIII-lea, sîntem frapaţi de contrastul care există între insulele britanice – pămîntul pe care presa îşi cîştigă prin luptă libertatea – şi ,,continent”, care rămîne, chiar şi în ţările mai dezvoltate, în urma Angliei. Marea Britanie serveşte drept model, în cele mai diverse sensuri ale cuvîntului, din punct de vedere moral, politic şi economic. Aici, asistăm, şi nu întîmplător, la naşterea primului cotidian al lumii occidentale: Daily Courant, care va apărea între 1702 şi 1735, urmat, în 1730, de Daily

58 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 12.59 Prima agenţie de presă ,,românească, naţională şi autonomă” a fost înfiinţată la începutul anului 1889 (15/27 martie), fiind cunoscută sub numele de Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română la iniţiativa ministrului de externe P. P. Carp. Această instituţie de presă funcţiona în subordinea Ministerului Afacerilor Străine şi avea datoria ,, să transmită în străinătate ştiri privind România”, iar de acolo să primească şi să difuzeze ,,un serviciu exact şi rapid al tuturor ştirilor de interes general sau special pentru România”. Vezi Carmen Ionescu, Agenţiile de presă din România, Editura Tritonic, 2007; http://209.85.129.132/search?q=cache:BGMYUtXF9CcJ:www.rompres.ro/history.php+prima+agentie+de+presa+din+Romania&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro

21

Advertiser, devenit în scurtă vreme cel mai mare ziar londonez; în 1731 a fost fondată revista lunară Gentleman’s Magazine, cu un conţinut variat, amestec de literatură şi politică.

În opinia lui Jean-Nöel Jeanneney, putem distinge trei elemente favorabile care nu se întîlnesc în acelaşi mod nici în Franţa, nici în ţările germanice: 1. Vigoarea luptelor politice care opun cele două partide: liberalii (whig) şi conservatorii (tory); 2. Existenţa unui public care nu are echivalent în altă parte, nici prin dimensiuni, nici prin curiozitate şi nici prin cultură; 3. Talente excepţionale care vor servi multă vreme drept referinţă pentru întreaga Europă60.

Pe de altă parte, se manifestă o înfloritoare presă moralizatoare, care se opune presei combative, adeseori caracterizată de o violentă agresivitate faţă de conducătorii vremii. Richard Steele şi Joseph Addison dau deplină strălucire acestui nou tip de presă, publicînd în 1709 un renumit periodic: Tatler (Flecarul), care a apărut pînă în 1711. Acestuia îi succede, în 1711, Spectator, un cotidian care atingea un tiraj record de 20000 de exemplare.

În secolul al XVIII-lea, presa europeană dobîndeşte o fizionomie proprie, contribuind la formarea gustului şi educaţiei publicului, răspunzînd nevoii tot mai accentuate de informaţie a omului modern. Ea are în scurt timp un rol de neignorat în controlarea opiniei publice, iar politicienii deveneau tot mai conştienţi de influenţa pe care o avea presa în societate. Schimbul de ziare şi informaţii constituia la acel moment o necesitate, nu numai pentru cei ce urmăreau schimbările politice, dar şi pentru comercianţi, industriaşi, învăţaţi etc., negoţul cu reviste şi cărţi devenind o afacere la fel ca toate celelalte.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Prezentaţi succint modul în care s-a afirmat şi a evoluat presa europeană, insistînd

asupra factorilor care au contribuit la diversificarea acesteia.2. Cum explicaţi decalajul cultural care a existat între ţările occidentale şi cele din

Europa centrală şi de est ? Consideraţi că un asemenea decalaj se menţine şi în prezent ? Argumentaţi.

3*. Recomandări de lectură: Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pînă astăzi, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 15-22 (vezi capitolul I, Preistoria şi prima copilărie, unde veţi găsi informaţiile necesare cu privire la mijloacele de comunicare şi de informare care au existat în spaţiul european, pînă la tipărirea şi difuzarea primelor ziare).

Test de autoevaluare

1. Momentul specializării presei din majoritatea ţărilor europene coincide:

a. cu inventarea tiparului;

b. cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea;

c. cu apariţia publicaţiei Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665).

60 Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 36.

22

2. Primul cotidian tipărit din Europa a fost:

a. Leipziger Zeitung (1660);

b. Gaceda (1661);

c. The Public Occurences (1690).

3. Bazele publicităţii în Franţa au fost puse de:

a. Théophraste Renaudot;

b. E. H. Berling;

c. Claude Chappe.

4. Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut:

a. apariţia foilor manuscrise;

b. inventarea tiparului;

c. dorinţa de informare a publicului.

5. Primul jurnal săptămînal european a apărut în :a. Köln (1620);b. Roma (1670);c. Madrid (1661);d. Anvers (1605).

6. Cel mai vechi periodic literar şi ştiinţific din Europa, fondat de Denis de Sallo, a fost:

a. Giornale de’ letterati;

b. Journal des savants;

c. L’année littéraire;

d. Philosophical Transactions.

7. În spaţiul cultural românesc, ideea fondării unei reviste ştiinţifice a avut-o, în anul 1884:

a. Luigi Cazzavillan;

23

b. Gh. Asachi;c. Vasile Alecsandri;d. Gh. Asachi şi Ion Heliade Rădulescu.

8. La muze historique (Gazette burlesque) a fost: a. primul jurnal de critică teatrală;b. o publicaţie de divertisment, tipărită de Jean Loret;c. primul jurnal de modă francez;d. primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut.

9. Înfiinţarea primei agenţii internaţionale de presă, în anul 1835, i se datorează lui:a. Julius Reuter;b. Bernard Wolff;c. Charles-Louis Havas;d. Élie Fréron.

10. Sintagma, ,,a patra putere” în stat, atribuită presei, aparţine publicistului:a. Benjamin Jonson; b. Edmund Burke;c. Jean Donneau de Visé.

24

IV. Începuturile presei româneştiIV.1. În spaţiul cultural românesc, începuturile presei sînt tîrzii, comparativ cu ţările

apusene. Cele dintîi încercări se fac abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd în sud-estul Europei mişcarea iluministă a determinat semnificative mutaţii pe linia afirmării individualităţii culturale a majorităţii popoarelor, vitregite de o viaţă culturală normală. Dacă pentru cele mai multe dintre ţările occidentale secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare şi de profesionalizare a presei, primele iniţiative de tipărire a periodicelor în limba română au fost demarate abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, tentativele fiind aproape concomitente şi în alte ţări din centrul şi răsăritul Europei (Ungaria, Grecia, Serbia). Cauzele care au condus la întîrzierea tipăririi şi difuzării acestor utile şi necesare mijloace de comunicaţie în limba naţională sînt numeroase şi, în general, cunoscute, aşa încît nu vom insista asupra lor: dominaţia străină îndelungată, dezvoltarea tardivă a burgheziei etc.

Pînă la apariţia primelor ziare şi reviste, strîns legate de un proces complex de modernizare a culturii şi civilizaţiei noastre, mijloacele de informare sînt foarte dificile, iar anumite evenimente politice, literare sau ştiinţifice erau receptate cu o explicabilă întîrziere. Este elocventă în acest sens mărturia episcopului Amfilohie Hotiniul61 (1730-1800), care, în 1795, vorbea cu o evidentă nesiguranţă despre o anumită revoluţie care ar fi avut loc în Franţa. Ştiri despre legăturile noastre prin presă sau prin substituenţii ei mai vechi cu restul lumii avem în timpul domniei lui Mihai Viteazul, ale cărui fapte de arme sînt menţionate în avvisile redactate în străinătate62. Cîţiva ani mai tîrziu, după moartea tragică a voievodului, o gazetă, Relation (4-6 pagini), printre primele din Europa, imprimată şi pusă în vînzare în 1605 de Johann Carolus63, tipograf din Strasbourg, anunţa că va oferi cititorilor ştiri asupra evenimentelor importante din Germania, din Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldova, Turcia64. Johann Carolus a continuat tipărirea ziarului pînă la momentul anexării Strasbourgului regatului Franţei, în 1681. Ştirea menţionată în gazeta din Strasbourg atestă, după toate probabilităţile, crearea unui aşa-zis serviciu de corespondenţi de presă, care îşi desfăşura activitatea în anturajul domnitorilor români. Greu de precizat astăzi care a fost contribuţia românească în aceste foi, deşi nu lipsesc opiniile, ca aceea a lui Dan Simonescu, potrivit căruia: ,,Românii au cunoscut şi au dat prilej, încă din secolul al XVI-lea, să se dezvolte în Europa acest gen de periodic”65. Aproape sigur rămîne faptul că, încă de la tipărirea primelor gazete din Europa, se luau ştiri din sursă directă şi din provinciile româneşti.

Începînd din secolul al XVIII-lea, numărul cititorilor care citeau gazete străine este în creştere, dar să nu ne imaginăm că acest privilegiu era la îndemîna oricui. Neavînd publicaţii proprii, care nici nu şi-ar fi putut asigura încă un număr suficient de cititori, domnitorii şi un număr foarte restrîns de apropiaţi din mediul acestora, interesaţi de mersul evenimentelor din Europa, căutau informaţiile necesare în gazetele străine. Nicolae Iorga menţiona, în Istoria presei româneşti, numeroase ştiri care confirmă interesul cu care era urmărită presa străină în provinciile româneşti.

61 Amfilohie Hotiniul a scris: Gramatica theologhicească, De obşte geografie.  Elemente aritmetice (1795); vezi şi lucrarea retipărită la Chişinău, Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii, Editura Ştiinţa, Chişinău 1990.62 Dan Simonescu, Periodicele de pe teritoriul patriei noastre înainte de 1829, în Revista bibliotecilor, nr. 1, 1967, p. 40.63 Johann Carolus (1575-1634), fondatorul primului jurnal imprimat din Europa, a adresat o petiţie Consiliului municipal din Strasbourg, prin care cerea protecţie ,,contre les réimpressions faites par les autres imprimeurs”; vezi http://www.wan-press.org/article6468.html. Descoperirea acestui ziar a fost semnalată de Martin Welke, fondatorul actualului muzeu al presei germane, şi de Jean Pierre Kintz.64 Georges Weil, Op.cit., p. 21.65 Dan Simonescu, Stud. cit., p. 32.

25

Sînt amintiţi aici cronicarii: Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce şi Stolnicul Constantin Cantacuzino. Începînd cu domnitorul Constantin Brîncoveanu, care citea ,,calendare politice” italieneşti, continuînd cu Nicolae şi Constantin Mavrocordat, care se referă, într-o scrisoare din 25 noiembrie 1740, la ştirile ,,date de gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena şi din Mantova”, trecînd apoi la condicele de socoteli foarte exacte ale unor domnitori ca Grigore-vodă Callimachi şi mai ales Grigore Alexandru Ghica, în care sînt prevăzute sumele alocate cumpărării ,,gazeturilor”, informaţiile adunate de Iorga, referitoare la interesul cu care era urmărită presa europeană la curţile domnitorilor de la Bucureşti şi Iaşi, sînt tot mai numeroase. Grigore Alexandru Ghica aloca bani din vistieria domnească pentru a-şi procura periodice străine: Gazeta de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra etc. În secolul al XVIII-lea, aristocraţia românească a încercat să suplinească lipsa informaţiilor curente despre evenimentele petrecute în Europa prin abonamente la diverse ziare care veneau din Olanda, Paris, Leipzig, Viena sau Köln, unde exista deja o presă suficient de bine consolidată.

IV.2. Primele proiecte jurnalistice

Interesul pentru publicaţiile periodice apărute peste hotare nu reprezenta o simplă curiozitate intelectuală a unor cercuri restrînse de oameni, ci o necesitate, ceea ce explică tentativele de înfiinţare, încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a unor foi asemănătoare în limba română. Cercetările întreprinse au demonstrat că aceste proiecte de tipărire a jurnalelor, în limba română sau în alte limbi, n-au fost chiar atît de infructuoase pînă în anul 1829, cînd apar – după o expresie care îi aparţine lui Gh. Asachi – ,,veteranele presei româneşti”, Albina românească şi Curierul românesc.

Referitor la iniţiativele publicistice din centrul şi răsăritul european, menţionăm faptul că ungurii reuşesc să-şi editeze primul ziar în limba naţională, în 1780, la Bratislava, Magyar Hirmondo. În Transilvania, primul periodic maghiar, Erdélyi Magyar Hir-Vivo, apare la Sibiu, în 1790, şi ulterior se mută la Cluj, avîndu-i ca redactori pe Fábián Daniel şi Cserei Elek. Faptul că încercările culturale de a-şi constitui o presă proprie sînt concomitente, atît cea maghiară, cît şi cea română (şi vom vedea că ele sînt aproape simultane cu încercările grecilor şi sîrbilor), ilustrează că burgheziile intelectuale ale naţionalităţilor de aici sînt pregătite pentru astfel de transformări şi că revoluţia burgheză din Franţa dăduse semnalul redeşteptării.

Ideea libertăţii tiparului şi cea a creării primelor ziare din Transilvania a fost rezultatul firesc al influenţei iluministe; promulgarea şi aplicarea reformelor lui Iosif II aveau în vedere, printre altele, libertatea clericilor de a citi orice carte, ca şi laicii (decretul din 4 mai 1781), şi, mai ales, a tipăriturilor de orice fel. Acestea erau aprobate de o comisie de la Viena (decret din 11 iunie 1781), cu excepţia textelor care atacau religia, statul şi bunele moravuri66. Urmează şi alte măsuri liberale: necatolicii pot să-şi procure în mod liber cărţile religiei lor (1783), sînt oprite percheziţiile domiciliare de cărţi „interzise“,(1784), iar confiscările nu mai sînt permise (1795). Librarii sînt liberi de orice constrîngere, ceea ce echivalează cu permisiunea colportajului liber (1788). Foile volante în limba română, din 1786, 1787, 1788, popularizau toate aceste reforme iluministe, „ca să nu poată zice nimeni că nu le-a ştiut,,.

66 O dispoziţie oficială asemănătoare este dată, în Muntenia, în timpul domniei Al. Ipsilanti (1783-1788): tipografia mitropoliei putea ,,să tipărească liber orice carte folositoare spudeilor”.

26

Toate aceste măsuri liberale pătrund definitiv şi se răspîndesc printre intelectualii români din Transilvania. Saşii, proprietari de tipografii şi beneficiind de sprijin împărătesc, erau convinşi de avantajele noului mijloc de informare, cunoscut lor prin intermediul presei germane, pe care o citeau cu interes şi o difuzau în oraşele transilvănene. Sibiul a avut un rol important în istoria tiparului de la noi. Încă din 1528 este menţionată la Sibiu prima tipografie, aici fiind tipărite primele cărţi în limba română. Catehismul luteran (1544) este prima carte românească de cult (nu s-a păstrat niciun exemplar, dar e atestată în registrele oraşului Sibiu şi într-o scrisoare particulară din 1546).

IV.3. Unul dintre cei mai importanţi tipografi a fost Martin Hochmeister (1740-1789)67. La 1 iunie 1778, Martin Hochmeister, tipograf dicasterial (dicasterie = (Înv.) Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorț), iubitor de teatru şi de literatură, a obţinut dreptul de a edita, la Sibiu, gazeta Theatral Wochenblatt, care este primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre, ziar cu profil teatral. Nu au fost tipărite decît 12 numere, în locul său apărînd pentru scurtă vreme Theatral Nachrichten. Experienţa căpătată l-a determinat pe Martin Hochmeister să scoată un alt tip de jurnal, de data aceasta sub formă de ziare, care vor fi citite şi răspîndite în Transilvania, fiind solicitate deopotrivă de saşi, cît şi de maghiari şi de români, împreună cu alte periodice venite din Viena şi din Apus. Dintre ziarele germane apărute în ultimele două decenii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea amintim: Siebenbürger Zeitung (1784-1792), cu suplimentul Anhäng zum Siebenbürger Zeitung, Der Kriegsbote (1788-1792), cu suplimentul său Beilage zum Kriegsbote, Siebenbürgische Quartalschrift (1790-1801), Siebenbürger Bote68.

În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea se concentrează şi principalele eforturi ale grecilor, sîrbilor şi românilor de a tipări ziare în limba naţională. Centrul acestor proiecte a fost Viena, unde emigraţia grecească şi sîrbească era foarte puternică, şi unde ei şi-au stabilit, de altfel ca şi românii, un avanpost prielnic iniţiativelor culturale şi comerciale. Aveau aici şi unele înlesniri care le favorizau activitatea, deoarece împăratul Iosif al II-lea dăduse, în 1783, autorizaţie pentru tipărirea liberă a cărţilor greceşti la Viena, la fel cum acordase pentru cărţile sîrbeşti şi româneşti, în 1778. La Viena, doi români macedoneni, fraţii Marchides Pulio (Puiu), fac să apară cel dintîi ziar în limba greacă, Efemeris, la sfîrşitul anului 179069. Din prospectul publicat de redactori, în 1790, aflăm că odată cu el s-a publicat şi un ziar slavo-sîrbesc (Srpske Novin). Se observă, de asemenea, o acţiune convergentă din partea popoarelor est-europene de a-şi institui o presă proprie în jurul anului 1790, ca urmare directă a influenţei Revoluţiei franceze. Excepţie fac bulgarii şi turcii care îşi vor dobîndi o presă naţională mult mai tîrziu (primul ziar bulgar apare la Smirna, în 1884, iar primul ziar turcesc, în 1825, la Istanbul).

V. Courrier de Moldavie (1790)Anul 1790 marchează începutul presei din Principate. La 18 februarie 1790, se

înregistrează, la Iaşi, apariţia celui dintîi număr din Courrier de Moldavie70, ziar tipărit, în limba franceză, din iniţiativa generalului Potemkin (1739-1791). Ziarul a fost precedat de

67 În 1778, el deschide prima librărie din Sibiu, iar în 1788 deschide un teatru în Turnul Gros. Din iniţiativa sa a apărut, în 1790, primul ghid al Sibiului, iar în tipografia lui Samuil Flitsch a fost tipărită ,,Gramatica românească” a lui I. Heliade Rădulescu.68 Vezi Elena Dunăreanu, Mircea Avram, Presa sibiană în limba germană (1778-1970), Sibiu, 1971; Iosif Pervain, Ana Ciurdariu, Aurel Sasu, Românii în periodicele germane din Transilvania (1778-1840). Bibliografie analitică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.69 Ziarul a apărut pînă în 1797 şi a contribuit la răspîndirea ideilor şi a operei lui Rigas Velestinlis (1757-1798), literat luminat şi luptător pentru renaşterea Greciei, dar şi pentru solidaritatea popoarelor balcanice; vezi traducerea recentă în limba română, Rigas Velestilinis Pherraios, Scrieri revoluţionare (Ecrits révolutionaires). Prefaţă de Dimitrios Karamberopoulos. Editura Omnia, Bucureşti, 1999). Vezi D. Popovici, Studii literare, vol. I, Literatura română în epoca ,,luminilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 84.

27

un ,,Prospect", apărut probabil la începutul anului 179071, în care se preciza că va costa 3 galbeni, că va fi publicat în limbile română şi francezã şi că va apărea atîta timp cît armata rusă ,,va rămîne în cartierele de iarnă”. Cele cinci exemplare din primul ziar românesc apărut în Principatele Române se găsesc astăzi la fondul de periodice al Bibliotecii de Stat ,,V. I. Lenin” din Federaţia Rusă. Aşa cum menţionează Ilie Rad72, ziarul avea o periodicitate săptămînală, format 18×24, fiind tipărit pe o singură coloană, fiecare număr are 4 pagini, iar numerotarea paginilor s-a făcut, la primele douã numere, de la 1 la 4, iar cu cel de-al treilea s-a trecut la numerotarea continuă, de la 9 la 20. Pe frontispiciul fiecăruia dintre cele cinci numere este reprodusă stema Moldovei (capul de bour), aflată, nu întîmplător, sub conturul unei coroane regale, împărăteşti; Potemkin, favoritul împărătesei Ecaterina a II-a, se gîndea la posibilitatea unirii ţărilor române într-o nouă Dacie, sub suveranitatea sa. De aceea, pentru a-i cîştiga pe moldoveni, lansează acel ,,Prospect” pentru publicarea unei foi care urma să fie ,,pe o coloană în limba ţării, iar pe cealaltă în limba franceză”. Prospectul s-a bucurat de suficientă solicitudine printre boieri, mai ales că promitea ca banii strînşi de la abonaţi să servească la alinarea suferinţelor răniţilor. Cele cinci numere apărute conţin, în afară de ştiri privitoare la armată şi evoluţia evenimentelor militare, date despre revoluţia franceză, precum şi despre situaţia europeană în general. Modelul acestui ziar ar fi fost Politicischii jurnal, ce apărea în 1790 la Petersburg şi care era în cea mai mare parte o traducere după ziarul de la Hamburg, Politische Zeitung73. Părerea lui Dan Simonescu, potrivit căreia ziarul ar fi un buletin al armatelor ruse, este infirmată de C. Ciuchindel, care vede în el o publicaţie cu un caracter mult mai larg, ce-i vizează, în primul rînd, pe moldoveni. În acest scop, cercetătorul aduce ca argument faptul că la apariţie ziarul este onorat din partea ieşenilor cu o odă în latineşte.

O descriere amănunţită a primul număr i-o datorăm lui Ilie Rad: ,,În ciuda a ceea ce se spune în multe din lucrările noastre de specialitate, Courrier de Moldavie nu conţine ,,ştiri cu caracter militar şi administrativ” […]. În primul număr, de pildă, se descrie cu lux de amănunte modul în care s-a sărbătorit, la Iaşi, acordarea lui Potemkin, de către Ecaterina a II-a, a titlului de mare hatman al trupelor de cazaci din regiunea Ecaterinoslav şi a Mării Negre. Ceremonia a avut loc la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde s-a oficiat un Te Deum. A urmat o recepţie la hotelul „Alteţei Sale”, sărbătoritul primind aici felicitările, după care asistenţa, formată din high life-ul societăţii ieşene şi din ofiţeri ruşi, a participat la un concert, în final trăgîndu-se 101 salve de tun. Distracţia a continuat cu un bal ţinut în casa vornicului Ghica, luminată de 7000 de lampioane, bal care a durat toată noaptea. În numărul inaugural se mai publică, în limba latină, o odă închinată Ecaterinei a II-a, semnată A. M., în care se subliniază actul de pionierat („Curier al Moldovei! Noutate de la facerea lumii!”), elogiindu-se gestul ţarinei, "Mama noastră şi a ta" (a ziarului!), cea care "a poruncit să fii scos la lumină" şi datorită căreia s-a reîntors viaţa fericită pentru daci (subl. I.R). […] Ziarul mai cuprinde un panegiric închinat lui Iosif al II-lea, relatarea cutremurului de la Iaşi, din 23 martie 1790, ştiri din Paris, Bruxelles, Viena, Roma, Londra, Frankfurt pe Main şi chiar din America, vizita

70 Despre Courrier de Moldavie (aflat în fotocópii şi la Biblioteca Academiei Române) au scris : I. Bianu, N.Iorga, Iosif Pervain, C. Ciuchindel (care i-a publicat integral conţinutul, în Limbă şi literatură, vol. II, 1956), Dan Simonescu, Remus Zăstroiu, I. Hangiu, Georgeta Răduică ş. a.71 Timp de 170 de ani, despre existenţa ziarului s-a ştiut numai din acest prospect, după care cotidianul Wiener Zeitung, din 3 martie 1790, îşi informa cititorii în legătură cu iminenta apariţie, la Iaşi, a gazetei Courrier de Moldavie, care urma să fie editată de Cartierul General al Armatei Ruse de ocupaţie.72

Ilie Rad, Prinţul Potemkin şi primul ziar tipărit în Principatele Române: "Courrier de Moldavie" (1790), în Adevărul de Cluj, 25 aprilie 2000, p. 6.73 C. Ciuchindel, Despre începuturile presei româneşti: Courier de Moldavie”, în LL, II, 1956, p. 353.

28

unor oficialităţi la Iaşi, informaţii privind îmbolnăvirea lui Potemkin (care va şi muri, în drum spre patrie, la vîrsta de 52 de ani)”74.

În ciuda intenţiilor, mai mult sau mai puţin generoase (generalul Potemkin se gîndea la posibilitatea unirii ţărilor române într-o nouă Dacie, sub conducerea sa), apariţia ziarului poate fi considerată o realizare ce a stimulat în mare măsură interesul pentru presă. Chiar dacă n-a mai apărut, cum se preconizase, şi în limba română, nu e exclus, menţionează Mircea Popa şi Valentin Taşcu75, ca în paginile acestuia să fi colaborat şi redactori români. Pentru mulţi dintre boierii moldoveni, buni cunoscători ai limbii franceze, limba română putea să lipsească, mai ales că păturile de jos erau excluse, deocamdată, din vederile iniţiatorilor.

VI. Ioan Molnar Piuariu – tentative eşuate: Walachische Zeitung für den Landmann (Foaie română pentru săteni) (1789), Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti (1795).

Iniţiativele de această natură se mută de acum înainte în Transilvania, care îşi devansează într-un fel preocupările grecilor, sîrbilor şi maghiarilor transilvăneni de a-şi întemeia o presă naţională. Autorul întreprinderii este Ioan Molnar Piuariu (1749-1815), medic oculist şi profesor de la Liceul Academic din Cluj76, unul dintre promotorii extrem de activi ai ideilor iluminismului european. Împreună cu alţi cărturari, el se raliază ,,Societăţii francmasonice” din Sibiu, iar în acest mediu, e posibil să se fi născut şi ideea dezvoltării unei reţele de publicaţii autohtone, în scopul răspîndirii ideilor iluministe de fraternitate, umanitarism şi de luminare prin cultură. I. Molnar Piuariu a luat pe seama sa iniţiativa scoaterii unui ziar pentru români, ce avea să se cheme în actele oficiale germane Walachische Zeitung für den Landmann (,,Foaie română pentru săteni”) (1789, Sibiu), destinat preoţimii, care ar fi trebuit să-i informeze pe enoriaşi despre ,,întîmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi în economie”. Într-o adresă trimisă de György Bánffy, guvernatorul Transilvaniei, Curţii din Viena (26 mai 1789), se menţiona, printre altele, că ziarul va fi editat de Martin Hochmeister, iar tipograf va fi P. Barth, că ziarul va fi citit de ,,cei ce ştiu româneşte”(!) şi ,,cultivarea poporului român este un scop atît de binecuvîntat”, solicitîndu-se scutirea de taxe poştale, spre a putea pătrunde în ,,pătura cea mai incultă”77, ziarul urmînd a fi distribuit în Transilvania, Banat şi Bucovina. În esenţă, programul său este rezumat în acest fel: ,,Naţiunea română, pe seama căreia se va porni acest ziar – se menţionează şi într-o adresă a Societăţii literaţilor din Sibiu (30 iulie 1789) – nu este la acel nivel cultural ca întreagă să ştie ceti. Deci ziarul este destinat mai ales pentru preoţi, cari vor avea să comunice conţinutul cu poporul în fiecare săptămînă. Obiectele principale ar fi: întîmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi în economie. [...] Şi se vor mai publica în acest ziar: ştirile militare, înaintările la guvern şi alte lucruri de folos: datorinţele dintre cetăţeni şi superiori, instrucţiuni privitoare la diferite ramuri ale agriculturii: apicultură şi viticultură”78.

Programul este serios chibzuit şi deosebit de incitant. În faţa atîtor probe de onestitate şi de bune intenţii morale şi economice, Curtea din Viena nu va avea nimic de adăugat, doar că aprobarea ziarului o face fără scutire de taxe. Iniţiatorii se cramponează de a obţine scutirea de taxe. Iniţiativa este respinsă, în final de către împărat, ziarul putea să apară

74 Ilie Rad, Art. cit., p. 6.75 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 17-18.76 A tipărit, în anul 1793, prima publicaţie ştiinţifică medicală românească, Sfătuire către studenţii în chirurgie; a publicat, în 1789, Retorica, adica învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntări; vezi, Mihai Racoviţan, Eugen Străuţiu, Ioan Piuariu-Molnar şi activitatea sa culturală, în Transilvania, nr, 1, 2002.

77 Apud Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 198.78 Apud Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 18-19.

29

(primul număr şi înştiinţarea către cititori fuseseră tipărite), nefiind luată în seamă scutirea de taxe, dar ea este urmată de altele, similare, în 1793, 1794, cu acelaşi rezultat. Informaţii neconfirmate pretind ca ziarul ar fi fost tipărit în 1791, dar numai într-un singur număr, şi că, în afara acestui număr, Molnar împreună cu Paul Iorgovici ar mai fi editat un ziar la Viena (nu s-a păstrat niciun exemplar din aceste ziare, pe care unii contemporani pretind că le-au văzut), a cărui continuare a fost refuzată de autorităţi, din cauza ,,ruşinoaselor evenimente care au loc, de cîtva timp, în Franţa”79. Tentativele consecutive ale lui Molnar, singur sau în colaborare cu Paul Iorgovici, nu se mai bucurau de aceeaşi înţelegere oficială. Iosefinismul făcea un serios pas înapoi. Se pare că excesele Revoluţiei Franceze, cu toate declaraţiile româneşti de fidelitate faţă de monarhie, făceau suspectă orice tentativă publicistică80. ,,În ziua de 1 decemvrie 1793, menţionează istoricul maghiar Jakab Elek, Ioan Molnar de Müllersheim, oculist şi profesor de oculistică la Academia reg. din Cluj, prin o petiţiune adresată Cancelariei transilvane, ceru concesiunea pentru editarea unui ziar valah şi pentru răspîndirea lui în Ungaria. Dar în 23 decemvrie, petiţiunea restituindu-se Molnar fu făcut atent a-şi vedea mai bine de-o conştienţioasă împlinire a funcţiunei sale de profesor”81.

Ilarie Chendi (1872-1913), ziarist, publicist şi critic literar, în studiul său despre Începuturile ziaristicei noastre, 1789 - 1795, Editura Minerva, Orăştie, 1900, crede că ziarul ar fi urmat, probabil, să fie direct patronat de loja francmasonică82 (francmasonerie = asociație internațională secretă de persoane unite printr-un ideal de fraternitate și solidaritate și care practică unele ritualuri oculte, implicată în mișcări de schimbare a regimurilor politice din multe țări; masonerie. ), dizolvarea acesteia, în martie 1790, punînd capăt, implicit, şi proiectului publicistic al ,,doftorului de legi şi profesori de tămăduirea ochilor”, cum îl numeşte Radu Tempea în prefaţa Gramaticii sale pe Ioan Molnar. Se pare, după cum precizează Ilarie Chendi, că după desfiinţarea lojei francmasonice şi pînă la acel moment, cînd Molnar ceru pentru a doua oară concesiune de-a scoate un ziar românesc, situaţia politică din Transilvania se schimbase. De frăţietate şi umanitarism nu mai rămăsese nici umbră, ci un puternic curent de reacţiune împotriva lor se ivise. La români, ca şi la celelate popoare, izbucni sentimentul naţional cu tărie. Dovadă discuţiile vehemente din dieta de la Cluj şi mişcările în jurul lui Suplex libellus, precum şi ecoul lor la istoricii saşi şi maghiari. Ei bine, unul dintre luptătorii pentru românism în acest timp era Molnar, francmasonul de ieri.83

Văzînd I. Molnar Piuariu că stăpînirea se opunea vehement încercării de a se tipări orice fel de gazetă de către persoane particulare, el a propus înfiinţarea unei societăţi ştiinţifice de tip enciclopedic pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania. Ea s-a constituit sub numele de ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului”, la care au aderat cîţiva dintre învăţaţii ardeleni, susţinuţi şi de cei moldoveni şi munteni. Aceştia au încercat să obţină dreptul de a tipări ,,un periodic, adecă revistă (Zeitschrift), compilată din cărţi de filosofie, matematică, istorie şi geografie” – Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti (1795). ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului” a lansat o Înştiinţare, la începutul anului 1795, prin care se anunţa

79 Vezi Camil Mureşanu, Presa românească din Transilvania pînă la 1918, în Academica, XIV (162), nr. 25, aprilie, p. 24.80 Tot în 1794, o ,,Societate de învaţaţi din Valachia“ intenţiona să publice la Sibiu, în tipografia lui Barth, un ziar, care nu trebuia să fie difuzat în Transilvania.81 Jakab Elek, Az erdély hirlapiradolom története 1849-ig. Budapest, 1882, I vol 8. Publicat şi în Analele Academiei Maghiare: apud Ilarie Chendi, Scrieri. Ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 13. 82 Loja francmasonică de la Sibiu s-a constituit în anul 1776 din iniţiativa unui grup de saşi, în frunte cu Simion Frederic Baussnern; dintre membrii lojei, Ilarie Chendi îi menţionează pe Carol Bruckenthal, Martin Hochmeister, istoriografii Eder şi Sulzer, principele Alexandru Moruzzi Mavrocordat, Ioan Molnar Piuariu; vezi Ilarie Chendi, Op. cit., p. 8-10. 83 Ilarie Chendi, Op. cit., p. 14.

30

apariţia gazetei în luna mai a aceluiaşi an, menţionîndu-se că gazeta urma să apară ,,din rîvna unor Patrioţi ai Neamului Românesc, crescuţi în deprinderea Teoriei fiziceşti şi filosofeşti, ce cuprinde în sine cursul Cerului; Geografia care arată părţile lumii şi cuvîntează despre vestitele cetăţi şi oraşe risipite pe rotogolul pămîntului, şi alte ştiinţe spre folosul Economiei, cum sînt şi Manufacturile neguţătoreşti; ne-am deşteptat spre acest vrednic scopos să culegem rodurile acestor desfătătoare ştiinţe şi adunîndu-le ca, într-o legătură de finice în limba prea vestitului Neam Românesc, să le închinăm inimile celor iubitoare de Muse Filosofeşti subt acest titlu «Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti ». Care în toată săptămîna două coale negreşit vor eşi Miercurea şi Sîmbăta, în care zile şi poşta în părţile Ţării Româneşti porneşte”84.

Programul cuprindea cinci părţi: ,,Întîiu: urmează Theologia Bisericii Răsăritului; şi lăsînd aceasta tiparului, vom trimite şi

alte Istorii Bisericeşti, care pînă acum în limba română n-au eşit în tipar.A doua: Geografia ce cuprinde în sine împărţirea Pămîntului şi cei ce locuesc pre

dînsul, cu obiceiurile lor, dimpreună numele Cetăţilor şi Oraşelor, de cronografii cei vechi şi cei noi însemnate vor eşi tipărite.

A treia: Fisica, Matematica şi cuprinsul învăţăturii Filosofeşti, spre luminarea celor ce voiesc a şti întemeierea Cerului cu toate Planetele le vom învăţa.

A patra: Se va ivi Biografia Principilor Ungrovlahiei şi ai Moldovii de la începutul ocîrmuirii lor.

A cincea: Este Istoria Românilor pre larg culeasă din cele vechi adevărate Istorii şi alte deprinderi ale lumii vrednice de a le şti85”.

Cu toate că literatura nu intra în vederile iniţiatorilor revistei, singura preocupare ,,literară” fiind ca prin ,,istoriile cele vechi” să poată ,,să-şi împodobească stilul limbii sale cu usebită şi întocmită cuvîntare”, ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prinţipatul Ardealului”, din care făceau parte intelectuali de diverse profesii (medici, filosofi, preoţi), continua idealurile generale ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene de îmbogăţire şi de nuanţare a limbii române literare.

Nici prin această amplă întreprindere de culturalizare, cu un program teoretic iluminist bine articulat, care anticipează în mare măsură reuşitele de mai tîrziu ale lui Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau George Bariţiu, nu s-a putut finaliza apariţia mult aşteptatei gazete. În realizarea proiectului s-au interpus diverse forţe obstrucţioniste care nu vedeau cu ochi buni împlinirea unui asemenea deziderat, autorităţile amînînd la nesfîrşit cererea de aprobare. În volumul al II-lea, din lucrarea Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (1915), Nicolae Iorga considera că tipărirea şi difuzarea unei asemenea reviste ar fi reprezentat un fel de bibliotecă enciclopedică, comparabilă cu cea franceză prin conţinutul şi nivelul ei: ,,ea nu ar fi fost cu mult mai deosebită de tendinţele înaintate, sociale şi politice, ale revoluţionarilor raţionalişti din Enciclopedia franceză”86. Obstrucţionarea deliberată a acestui impresionant program de cultură românească, al cărui iniţiator a fost Molnar, a avut drept consecinţă întîrzierea şi mai mult în timp a datei de naştere a presei româneşti. Referitor la tentativele publicistice, multe dintre ele rămase doar în faza de proiect, dar şi la reuşitele intelectualilor ardeleni, Iorga sublinia în Almanahul presei române (1926) că: „Istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani încoace. Filele ei cuprind gîndirea şi simţirea celor mai de seamă bărbaţi pe care i-a dat întregului neam românesc această provincie. Toţi scriitorii, toţi dascălii în coloanele ei şi-au depus tot ce a avut mai de preţ pentru vremea lor. Literatură, istorie, economie – tot ce s-a 84 Apud Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 22-23. 85 Ibidem, p. 23-24.86 Ibidem, p. 25.

31

produs pe aceste terenuri în curs de un veac se găseşte închis în colecţiile colbuite ale vechilor noastre gazete”.

Spre deosebire de moldoveni sau de munteni, iniţiativele ardelenilor se aliniază mai insistent şi mai polemic gîndirii europene care milita, încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru o presă liberă (este de ajuns să amintim de Mémoire sur la liberté de la presse al lui Diderot, 1763)87.

Cîteva încercări răzleţe îi urmează în primele decenii ale secolului al XIX-lea, impulsionate de ,,Societatea filologică greco-dacă”, întemeiată în 1811 la Bucureşti. Societatea reuşeşte să-şi asigure o publicaţie în limba greacă Logios Ermes, editată la Viena, din anul 1811, de către Antim Gazis. Acesteia îi urmează curînd o altă publicaţie intitulată Ştiri pentru părţile răsăritene şi Telegraful filologic, cu o apariţie mai de durată şi citit în oraşele mai importante: Bucureşti, Iaşi, Braşov, Sibiu etc. Editorul Telegrafului filologic este medicul Dimitrie Alexandridi, care umple foaia cu multe ştiri despre români, cu înştiinţări de cărţi, chiar cu cronici dramatice. Unii dintre boierii noştri fac cópíi şi extrase după aceste reviste pe care apoi le comunică mai departe, unui cerc mai larg, extrase ce se numesc pericopi.

Revenind la spaţiul transilvănean, trebuie să menţionăm că proiectele în vederea instituirii presei nu vor fi abandonate la începutul secolului al XIX-lea, astfel încît, în 1814, Alexe Lazaru publică o ,,Înştiinţare”, anexată la sfîrşitul lucrării Întîmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova ş.c.l. Tălmăcite de pre nemţie de un iubitoriu de neamul românesc şi cu cheltuiala dumnealui Alexie Lazaru88 date în tipariu, prin care invita publicul la prenumeraţiune, într-un stil patetic, ce ne duce cu gîndul la înştiinţarea lui Asachi de mai tîrziu: ,,Toate neamurile Evropei cele deşteptate au aflat cum că a scrie gazete sau novele şi acele a le împărtăşi neamului său e cea mai încuviinţată mijlocire de a lumina noroadele cu întîmplatele ale altor fapte, a le abate de la rău şi a le aduce spre cele bune...Prin novele...nu numai se desfătează inima şi mintea omului, carea din fire aşa e întocmită cît pururea se luptă spre ştiinţe nouo, ci şi sufletul se îmbunătăţează. [...] Iată că şi grecii, ba şi sîrbii...cu sîrguinţă dau novele, ce se tipăresc la Viena, neamului său; şi neamu, atîta cel grecesc, precum şi cel sîrbesc nu numai cu bucurie, ci şi cu mulţămită le primesc. Singuri noi românii, măcar că ne tragem viţa de la cel mai slăvit neam din lume, adecă de la romani, sîntem de acest vistiariu lipsiţi”89. Anunţul lui Alexe Lazaru, prin care se anunţa apariţia unui bisăptămînal, cu un titlu voit neutru, Novele, legitimat prin necesităţi educative şi de emulaţie culturală bine cunoscute, a stîrnit interes în rîndul cititorilor. Ioan Molnar Piuariu propune tipografiei să-i aprobe lui editarea publicaţiei, cu un preţ mai scăzut decît cel anunţat de Lazaru, dar, în cele din urmă, ziarul nu a mai apărut. Molnar moare în primăvara anului 1815, nefinalizînd acest ultim proiect, care pare să-i fi antrenat şi pe Petru Maior şi pe D. Ţichindeal90. În acest spirit care caracterizează şi motiveaza apariţia presei politice şi literare din Transilvania, Mihail Bojadschi (aromânul Mihail G. Boiagi, autorul Gramaticii

87 Vezi şi amendamentul I al Constituţiei SUA (1787), care garanta „the freedom of the speech or of the press“. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), text celebru – de cea mai largă audienţă –, care stipula foarte limpede, la articolul 11, dreptul „de a scrie şi de a tipări liber“. Constituţia franceză, din 1791, a consacrat şi a legiferat acelaşi principiu.88 După toate probabilităţile, Alexie Lazaru ar fi, de fapt, pseudonimul sub care semnase anunţul Zaharia Carcalechi; vezi Iosif Pervain, Studiu de literatură română, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 213. Cf. Nicolae Bocşan, Contribuţii la bibliografia literaturii române din Banat în epoca luminilor, în Banatica, IV, Reşiţa, 1977, p. 483-494; N. Bocşan îl dă drept autor pe D. Ţichindeal.89 Bibliografia românească veche, 1508-1830 [întocmită] de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, tom III, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 102-105.90 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 29.

32

macedoromâne, apărută la Viena, în anul 1813) şi Constantin Doma solicită, în anul 1820, Curţii de la Viena autorizaţia de a edita un ziar politic şi literar în limba română. Interesantă şi semnificativă este mai ales rezoluţia oficială pe aceasta cerere, respinsă din motive de natură politică: „Istoria ne învaţă că primul pas pentru autocultivarea unui popor s-a făcut întotdeauna prin întemeierea revistelor politice. Astfel atenţia se îndreaptă neapărat către statele vecine şi se impune o comparaţie cu situaţia proprie,,91. În pofida eşecurilor înregistrate, încercările ardelenilor de a scoate un ziar continuă şi după această dată, împlinindu-se prin Biblioteca românească, în 1821.

VII. Chrestomaticul românesc (1820)Teodor Racoce, bucovinean de origine, tipărea la Cernăuţi Chrestomaticul românesc

sau Adunare a tot felul de istorii şi alte fapte, scoase de autori de osebite limbi (1820). Publicaţia a apărut, aşa după cum menţiona Teodor Bălan, la îndemnul prietenilor săi din Bucovina şi din Moldova. În apelul adresat instituţiilor româneşti şi persoanelor private înstărite, 8 martie 1817, viitorilor ,,prenumeranţi”, Racoce sublinia rolul presei în propăşirea naţiunii, gazetele fiind ,,istorie vieţuitoare împreună cu noi”: „Neamul românesc, măcar că împărţitu în mai multe ţări, şi trăind supt deosebite stăpîniri, totuş o limbă are, aceeaş lege şi tot aceleaş obiceiuri, precum şi aceleaş cărţi şi aceeaşi scrisoare. Deşi românii socotiţi de împreună facu o naţie de mai multe milioane, care demult simţeşte bunătăţile politicirii şi doreşte a fi părtaşă culturii acelora lalte neamuri Europii: Dară pînă acum i-au lipsitu acest organu, prin care să poată primi acele procopsiri de care au avutu parte alte noroade”92. Dorinţa de a avea gazete în limba naţională era una firească, dar ea se manifesta, în cele mai multe cazuri, mai mult subteran, din cauza numeroaselor obstacole de natură politică şi administrativă. Proiectul lui Racoce, al cărui conţinut era suficient de variat, viza un perimetru european de informaţie, asemănător cu cel al predecesorilor săi: ,,Deci el voeşte să dee afară Gazete româneşti precum s-au obicinuit la toate neamurile în Europa, pe toată săptămîna dela două pănă la trei coale tipărite, cu tot feliu de vestiri, precum este obiceiul, şi cu aceea rînduială, cît să între la aceleaş gazete toate lucrurile vrednice de ştiutu, ce se află în gazeturile din Londinu în Englitera, de Paris în ţara franţozască, de Berlinu, Hamburgu şi alte Eparhii a Germanii, precum şi la Gazetele din Eparhiile Italii şi Ispanii”93.

Ne găsim, prin urmare, în faţa unui almanah care-şi propunea să strîngă realizările anului, între care se integrau şi cele literare, o antologie de traduceri din autori antici (Diodor din Sicilia, Plutarh, Quintus Rufus, Lucian din Samosata) şi moderni (M-me de Genlis etc.). Orientarea publicaţiei este, aşa cum s-a spus, pronunţat clasicistă, marcînd în mod distinct desprinderea treptată de literatura iluministă a epocii anterioare şi abordarea unui clasicism întîrziat, care va convieţui la noi pînă în preajma anului 1848, împreună cu preromantismul şi romantismul94.

VIII. Biblioteca românească (1821) şi Fama Lipschii pentru Daţia (1827)Un almanah-magazin, asemănător ca profil cu Chrestomaticul românesc, a publicat,

începînd din anul 1821, la Buda, sub titlul Biblioteca românească (întocmită în 12 părţi după

91 C. Göllner, Încercările lui Ioan Billlewitz, Mihail Bojadschi şi ale lui Constantin Doma de a publica ziare româneşti, în Revista istorică, III, 1935, nr. 4-6, p.113-117; citatul este reprodus după Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 30. 92 Înştiinţare pentru gazetele românesti; fragmentul este reprodus după Istoria presei române. Antologie de Marian Petcu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 13.93 Ibidem, p. 13 -14.94 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Op. cit., p. 30.

33

numărul celor 12 luni, întîia oară tipărită pentru naţia românească)95, Zaharia Carcalechi96. Publicaţia a apărut neregulat, ianuarie 1821 (partea I), 1829-1830 (partea a II-a – a III-a), iunie-decembrie 1834 (partea a IV-a – a VII-a), tipăriturile din 1829-1830 şi 1834, fiind considerate ediţia a II-a şi, respectiv, ediţia a III-a; revista a fost imprimată cu caractere chirilice la Tipografia Universităţii din Buda. Biblioteca românească nu a avut preocupări strict literare, propunîndu-şi să-i informeze pe cititori, dîndu-le cunoştinţe despre istoria românilor, moravurile şi legea lor. Printre colaboratori se regăsesc Damaschin P. Bojincă, I. Trifu [I. Maiorescu], Em. Gojdu (publică, în 1829, un Apel către străluciţii boieri ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei, cu un pronunţat conţinut illuminist), Gr. Cuciureanu, pictorul C. Lecca (prezintă primele portrete, litografiate, ale unor domnitori moldoveni şi munteni). În articolul Despre literatură (1834), se încearcă o definire a literaturii, ca produs ,,al minţii şi al învăţăturii unei naţii”, dar literatura originală publicată este foarte redusă: o fabulă a lui Asachi, reprodusă după Albina românească, Ruinurile Tîrgoviştii de Vasile Cîrlova, după Curierul românesc. Istorismul iluminist avea să fie rezolvat aici în spirit cronicăresc, aşa cum erau şi vechile cronografe din Moldova, realizate după modele bizantine. Sfera literară era foarte redusă, de aceea s-a simţit nevoia să fie completată cu ,,anecdote sau poveşti trecătoare”. Bibliotecii româneşti a lui Zaharia Carcalechi îi lipsesc atributele esenţiale pentru a putea fi socotită prima gazetă românească: periodicitatea şi subiectele de actualitate. Cunoscută mai mult ca un almanah, ea n-a putut corespunde exigenţelor timpului, nici ca tematică, nici ca mod de tratare. Concepţia lui Zaharia Carcalechi despre presă era prea depăşită ca să poată rezista cu adevărat nevoilor de informare a publicului.

O altă reuşită gazetărească pleacă de dincolo de hotarele ţării, dintr-un centru de cultură cu vechi tradiţii gazetăreşti: Leipzig. Aici se aflau la studii doi tineri români: Dan Mihail K. Rosetti, din Muntenia, şi Anastasie I. Lascăr, din Moldova. Din iniţiativa celor doi studenţi medicinişti, în iunie 1827, apare primul număr al ziarului Fama Lipschii, tipărit cu litere chirilice, 4 pagini, format 290×230, cu text paginat pe două coloane, după modelul ziarului german Leipziger Fama, de unde erau reproduse majoritatea ştirilor.

În numărul următor, care apare tot în iunie, se aduce o modificare în titlu, acesta devenind Fama Lipschii pentru Daţia97. Pe frontispiciul ziarului este reprezentată o femeie cu o mantă, înconjurată de raze şi nouri, ţinînd în mînă un pergament pe care scria: ,,Primiţi precum trimit!” În cuvîntul-program se menţionează: ,,Acesta dar, această dragoste m-a silit ca să gătesc Naţii o mică masă, aş fi voit ca dragostea aceea către Naţie să fie întovărăşită şi de putere ca s-o împodobesc cu felurimi de gătiri împrumutate de ostenelele mele şi adunate din învăţăturile învăţaţilor, însă nedesăvîrşirea cătră învăţătură mi-a oprit voinţa pentru neputinţă şi silindu-mă numai pentru dragoste a găti un ospăţ împodobit cu felurimi de flori şi de podoabe foarte mirositoare şi mult preţuite, de nu şi pentru mulţi gătit, ci adevăr zic că nici din aceşti puţini nu să vor ruşina unii de a zice: că nici cei mai nainte de noi n-au cetit Novele Româneşti şi tot au ştiut pentru sama sa destul – O, Ticăloşie!”98

95 În 1829, titlul şi subtitlul sînt modificate: Bibliotecă românească sau Adunări de multe lucruri folositoare, întocmită în 12 părţi, întîia oară tălmăcită de prea învăţaţi bărbaţi şi tipărită pentru neamul românesc.96 Zaharia Carcalechi va redacta peste cîţiva ani Cantor de avis şi comers (24 apr. 1837-30 ian. 1857), un bisăptămînal politic, ştiinţific şi comercial, imprimat în tipografia lui I. Eliat [Heliade-Rădulescu], considerat de către unii autori primul periodic specializat în publicitate. Publicaţia îşi va schimba titlul în Cantor de avis (de la 3 ianuarie 1842), apoi în Vestitorul românesc (de la 13 februarie 1843); vezi Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 116.97 Vezi Octavian Păun, Fama Lipschii pentru Daţia, în România literară, V, 1972, nr. 7, p. 16-17; Aurel Petrescu, Precizări în legătură cu ,,Fama Lipschii pentru Daţia”. Prototipul ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2, p. 117-124.

98 Octavian Păun, Stud. cit., p. 16.

34

Articolul cel mai important, din cel de-al doilea număr al ziarului, este cel al lui Rosetti, consacrat ortografiei româneşti, dovadă că se molipsise şi el, probabil, de preocupările filologice ale cărturarilor Şcolii ardelene. Se pledează aici pentru utilizarea alfabetului latin, pe baza unui model ortografic propriu. Pînă la sfîrşitul lunii decembrie, a aceluiaşi an, au apărut 7 numere. Ziarul a trezit un oarecare ecou în lumea literară a Germaniei şi, bineînţeles, a României. În urma semnalării ziarului de către criticul Cristoph Gerhard, el a intrat în atenţia marelui poet Goethe, care l-a procurat pentru biblioteca sa, aflîndu-se şi astăzi între cărţile muzeului de la Weimar. Ziarul îşi încetează apariţia, nu fără a lăsa exemplul unei munci de sacrificiu şi de apropiere faţă de literaturile popoarelor vecine (vezi ,,Din novitalele literaturei sîrbeşti”). Fama Lipschii pentru Daţia este ultimul gest singuratic pe care-l înregistrează jurnalistica română, înaintea unor proiecte şi iniţiative de anvergură, pornite din interior, şi aproape concomitent, de pe ambele versante ale Carpaţilor, ducînd la întemeierea unei prese diverse, bogat reprezentate şi de lungă durată.

Ce dovedesc toate aceste date care preced anul 1829, de cînd, de regulă, începem să socotim existenţa presei româneşti, mult mai întinsă decît se crede în mod aproape curent ? Spre deosebire de Transilvania, unde pot fi citate mai multe iniţiative în vederea tipăririi unor gazete româneşti, zădărnicite, de cele mai multe ori, de autorităţile imperiale, la Bucureşti şi Iaşi, deşi se citeau de multă vreme gazete străine, această acţiune se desfăşoară într-un ritm mult mai lent. Dorinţa de a avea ziare în limba naţională nu lipseşte, dar ea se manifestă mai mult subteran. Abia în timpul şi după evenimentele din 1821 pot fi înregistrate rezultate concrete. Tudor Vladimirescu însuşi a împărţit manifestele sale în cópii manuscrise sau tipărite în foi volante, suplinind oficiile unei prese organizate de care avea atîta nevoie.

În 1821, Dinicu Golescu întemeiase la Braşov o societate secretă, continuată, în 1827, de Societatea literală românească, care-şi propunea, printre altele, şi ,,fundarea de jurnale scrise în limba naţională”. Civilizaţia pe care o descoperea Dinicu Golescu în călătoriile sale l-a umilit şi l-a determinat la acţiune. Cu cît va fi dorit mai mult acest om luminat o foaie în limba naţională, cînd este nevoit să însemneze în jurnalul său că în Sviţera pînă şi ţăranii ,,citesc gazeturi”. Nimic mai firesc, aşadar, decît să-l aflăm pe autorul cunoscutei ,,Însemnări a călătoriei mele” în mijlocul agitaţiei pentru o gazetă românescă. Dinicu Golescu a subvenţionat chiar apariţia ziarului apărut la Leipzig şi a obţinut autorizaţia pentru editarea Curierului românesc.

Interesul pentru realizarea unor periodice în limba română depăşeşte cu mult actul simplu de curiozitate intelectuală a unor cercuri restrînse de oameni de cultură din perioada în care burghezia românească avea nevoie de crearea unui climat favorabil revendicărilor sale politice şi sociale. Pacea de la Adrianopol (1829) oferea Ţărilor Române premise favorabile de schimburi comerciale cu diverse puteri europene, ceea ce a grăbit procesul de evoluţie a capitalismului. Intrarea Ţărilor Române, ca şi a Transilvaniei, într-un circuit european mai larg, datorită schimburilor comerciale intense, ca şi creşterea numărului de tineri care se îndreptau spre diferite universităţi străine, au permis un contact direct cu anumite instituţii moderne de cultură, a căror eficienţă a creat cărturarilor români din acea perioadă convingerea necesităţii unor mijloace adecvate de răspîndire a literaturii şi a ştiinţei. Cărturarii români au înţeles destul de timpuriu că un rol de seamă în trezirea conştiinţei unităţii naţionale, a formării unei literaturi cu aspiraţii unitare în toate provinciile româneşti şi a educării unui public apt să înţeleagă şi să sprijine procesul de modernizare a culturii române, îl are presa, cu toate formele ei diverse de realizare.

Evaluarea cunoştinţelor:1. Enumeraţi principalele iniţiative în direcţia tipăririi de ziare în limba română, de la

sfîrşitul secolului al XVIII-lea .

35

2. Care sînt cauzele care au obstrucţionat apariţia publicaţiilor româneşti din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea?

3. Consideraţi că putem vorbi de presă, în sensul modern al termenului, încă de la apariţia Calendarului (1731), tipărit de Petcu Şoanul în Şcheii Braşovului ?

Test de autoevaluare

1. Iniţiatorul unor interesante proiecte în direcţia înfiinţării ziarelor în limba română din Transilvania a fost:

a. Martin Hochmeister;

b. Ioan Molnar Piuariu;

c. György Bánffy.

2. Primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre, Sibiu (1778), în limba germană, se numea:

a. Siebenbürger Zeitung;

b. Der Kriegsbote;

c. Theatral Wochenblatt;

d. Theatral Nachrichten.

3. Chrestomaticul românesc a reprezentat:

a. o publicaţie religioasă;

b. un calendar;

c. un almanah;

d. un supliment literar al Telegrafului filologic.

4. Courrier de Moldavie, ziar tipărit din iniţiativa generalului Potemkin, a apărut la:

a. Bucureşti;

b. Paris;

c. Iaşi.

36

5. Biblioteca românească a fost tipărită din iniţiativa lui:

a. Alexe Lazaru;

b. Gh. Asachi;

c. Zaharia Carcalechi.

6. Încercările eşuate ale lui Ioan Molnar Piuariu vizau tipărirea următoarelor publicaţii:

a. Vestiri Filosofeşti şi Moraliceşti şi Foaie română pentru săteni;

b. Telegraful filologic şi Icoana lumei;

c. Spicuitorul moldo-român şi Gazeta Teatrului Naţional.

7. Ziarul, Fama Lipschii pentru Daţia, apare:a. înaintea Albinei româneşti;b. după tipărirea Daciei literare (1841);c. la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1790).

8. Chrestomaticul românesc a apărut din iniţiativa lui:a. Teodor Bălan;b. Zaharia Carcalechi;c. Teodor Racoce.

9. În cel de-al doilea număr al ziarului, Fama Lipschii (pentru Daţia), redactorii pledau pentru:

a. utilizarea alfabetului latin;b. introducerea unui alfabet de tranziţie;c. nu au avut asemenea preocupări.

10. ,,Fundarea de jurnale scrise în limba naţională” era unul din obiectivele:a. Societăţii literaţilor din Sibiu;b. Societăţii literale româneşti;c. Junimii.

37

IX. ,,Veteranele” presei româneşti: Albina românească şi Curierul românesc

Începînd cu sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, intelectualii din Moldova şi Muntenia încep să ia iniţiativa pentru crearea unei jurnalistici proprii. Profitînd de faptul că la Iaşi apărea o foaie volantă cu titlul Novitale de la armie (au fost tipărite, în luna mai, trei asemenea foi), avînd scopul de a informa publicul despre operaţiunile armatelor ruseşti. Gh. Asachi, care era implicat în apariţia acestor foiţe, fiind bun cunoscător al limbii ruse (ştirile erau reproduse din ziarele ruseşti şi austriece), anunţa din partea redacţiei pe eventualii ,,prenumeranţi” că va scoate o gazetă ,,fără sminteală”, de la 1 iunie 1829 la 15 ianuarie 1830.

Albina românească, ,,gazetă politico-literară”99, a avut o apariţie bilunară (1 iunie 1829-24 noiembrie 1858, cu întreruperi, de la 8 ianuarie – 7 decembrie 1833 şi de la 30 iunie 1835-3 ianuarie 1837), Gh. Asachi fiind fondatorul şi directorul ei, iar ca redactori avîndu-i pe Gh. Săulescu, Th. Codrescu şi V. Fabian-Pop.

Cu o lună înainte, Ion Heliade Rădulescu, în calitatea sa de fondator, editor şi proprietar (redactori sînt Costache Bălăcescu, A. Popovici, I. Brezoianu şi I. D. Negulici), tipărise, la Bucureşti, Curierul românesc100, ,,gazetă politică, administrativă şi culturală”, începînd cu data de 8 aprilie 1829 (în prima serie de apariţie, 8 aprilie 1829 – 19 aprilie 1848, gazeta are 1 – 4 numere pe săptămînă, iar la reapariţie, 29 noiembrie – 13 decembrie 1859, sînt tipărite numai cîteva numere). Conceput ca un periodic de informare, ziarul avea menirea să difuzeze ştiri în limba română, fapt pe care scriitorul îl sublinia suficient de apăsat: ,,Ne aflăm în pămîntul nostru şi trăim sub legile şi ocîrmuirea noastră”. De asemenea, intenţiile lui enciclopedice vizau un public eterogen, de diverse profesii, de la negustori, plugari, ostaşi, la oameni de litere şi filosofi: ,,Folosul Gazetei este de obşte şi deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături şi să adîncează în gîndirile şi combinările sale; aci, liniştitul literat şi filozof adună şi pune în cumpănă faptele şi întîmplările lumii, îndrăzneţul şi neastîmpăratul războinic se desăvîrşaşte într-însa povăţuindu-se din norocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale, pînă cînd în sfîrşit şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să umple cîmpurile de îmbilşugătoarele sale roduri. Nu este nicio treaptă; nu este nicio vîrstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvîntării omului, adică în Gazetă”.

Pentru partea literară, Curierul intenţiona să publice ,,însemnări pentru creşterea şi sporirea literaturii româneşti”, promisiune ce nu a fost respectată decît sporadic, iar la reapariţia sa, din februarie 1836, partea literară lipseşte în mod programatic, urmînd să fie tipărită în Muzeul naţional, care devine un fel de anexă a Curierului românesc. Neavînd suficientă experienţă publicistică, Heliade îi dă o ţinută grafică greoaie, ceea ce face ca publicul cosmopolit al capitalei să prefere încă ziarele franţuzeşti şi greceşti. Spre a salva

99 De la 7 decembrie 1833, titlul şi subtitlul sînt, un timp, în limba română şi în franceză: Albina românească, ,,gazetă politico-literară” – L’Abeille moldave, ,,gazette politique et littéraire”. În perioada 9 ianuarie 1850 – 24 noiembrie 1858, îşi schimbă titlul în Gazeta de Moldavia; publicaţia lui Asachi este continuată de Patria, ,,foaie politică şi literară” (Iaşi, 27 noiembrie 1858 – 5 octombrie 1859), redactată de C. Gane. 100 În timpul apariţiei se produc uşoare schimbări în titlu: Curier rumânesc, Curieru românu şi Curierul român (la reapariţie).

38

situaţia, el va apela la alte formule scoţînd Adaos literar (1830 – 1832), Foaie oficială (1832), Muzeul naţional (1836-1838), apoi Gazeta Teatrului Naţional (1835-1836) şi Curierul de ambe sexe (1837-1847), reviste de tip magazin conţinînd multe traduceri.

Precursor al presei literare româneşti, Curierul de ambe sexe. Jurnal literar101 (apare bilunar: periodul I: 1837-1838; periodul II: 1838-1840; periodul III: 1840-1842; periodul IV: 1842-1844; periodul V: 1844-1847), supliment al Curierului românesc, este considerat ,,prima revistă literară din Ţara Românească”102 şi a fost gîndit ca o revistă-magazin, care să alterneze o ediţie pentru bărbaţi (literatură, politică economie, industrie şi ,,oarecari povestiri”) cu alta pentru femei (sfaturi gospodăreşti şi pedagogice, povestiri religioase şi moralizatoare). Fără a pune în aplicare separarea anunţată, Curierul de ambe sexe a fost, în primii ani, o revistă eterogenă, unde se regăseau foiletoane, nuvele şi povestiri melodramatice, traduse din revistele străine, fără o selecţie riguroasă. Scopul declarat al revistei era de ,,a servi de arhivă la istoria literaturei şi limbei noastre, cît şi a recomanda românilor literele străbunilor lor, literele lor proprie naţionali, a-i face a se deprinde, cu dînsele, a le onora şi a le ama, a-i face a vedea şi cunoaşte într-însele limba naţională şi unitară în tot adevărul şi în toată natura ei”(Către d. prenumeranţi). Apărută cu trei ani înaintea Daciei literare, revista a avut un evident program iluminist, cu accent pe problemele literaturii, moralei şi artei, pe rolul traducerilor din literatura universală în dezvoltarea literaturii naţionale (în Curierul românesc, Heliade a publicat două articole, Chemare către folos, facere de bine şi glorie, Început de Bibliotecă universală, în care stabileşte un program al traducerilor pe care îl realizează, parţial, în Curierul de ambe sexe). Exagerările lingvistice ale lui Heliade (după 1840), ca şi conflictele personale cu liderii vieţii culturale din Muntenia, au făcut ca revista să fie mai puţin reprezentativă în plan literar.

Asachi va edita, la rîndul său, un supliment literar, sub titlul Alăuta românească, apoi o revistă de popularizare ştiinţifică, Icoana lumei (1840) şi un săptămînal bilingv, Spicuitorul moldo-român (Le glaneur moldo-valaque), în 1841.

Alăuta românească, supliment literar al Albinei româneşti, a avut, iniţial, o apariţie neregulată (14 martie 1837 – 3 februarie 1838), sub redacţia lui Asachi, care nu reuşeşte să-i asigure periodicitate şi nici să-i găsească un program care să depăşească faza diletantă şi didactică a unei literaturi ,,ţîntitoare în folosul învăţăturilor”, apoi bilunar (1 iulie – 1 septembrie 1838), sub coordonarea lui Mihail Kogălniceanu103, impunîndu-se datorită faptului că a adunat în jurul ei pe cei mai reprezentativi scriitori ai epocii. Meritul de a fi preluat şi continuat iniţiativa lui Asachi, pînă la transformarea ei într-o adevărată revistă literară, i-a revenit lui Kogălniceanu, care, după aprecierile lui Iorga, a fost ,,omul care încearcă noua presă modernă în formele culturale revoluţionare din ţările noastre”104.

Aceste prime periodice româneşti, cu un ritm de apariţie normal şi izvorînd din realităţi social-politice precise, se adresau unui public larg, a cărui audienţă o căutau. Trecînd peste greutăţile inerente începutului, ele vor reuşi să impună treptat ideea de presă, necesitatea schimbului de păreri şi a informaţiei politice şi culturale. Referindu-se la apariţia gazetei în limba

101 Din 1845, apare cu subtitlul Foaie literară; Heliade retipăreşte cele cinci volume, numite perioduri (I, III, IV şi V, în 1862, şi II, în 1864), cu subtitlul Jurnal literar; scrierile publicate în cele cinci perioduri sînt clasificate de autor, în ediţia a II-a, astfel: Poezie, Morală, Literatură, Nuvele, Căsnicia, Varietăţi, Critica (periodul III), Educaţia (periodul IV).102 Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1982), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 99.

103 Revista va fi suprimată de Mihail Sturdza, din cauza publicării părţii a doua din Filozofia vistului, care neliniştea cercurile oficiale, prin aluzia satirică la consulul ţarist Karl von Kotzebue.104 Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Adevărul, Bucureşti, 1922.

39

naţională, Eugen Lovinescu observa: ,,Spiritul public era pregătit şi o aştepta. De n-ar fi fost Asachi şi Eliade s-ar fi ivit poate alţi iniţiatori. Istoria ţine însă seamă numai de fapte şi nu de posibilitate; meritul lui Asachi rămîne neştirbit: el a tradus în faptă o nevoie simţită”105. Atît Heliade, cît şi Asachi erau, de altfel, conştienţi că dau viaţă unei dorinţe vechi a românilor, şi o spun deschis în cuvintele introductive din primele numere ale celor două gazete.

În Înştiinţarea care preceda primul număr al Curierului românesc, Heliade deplîngea, pe de o parte, situaţia anterioară, cînd la noi nu exista ,,acest vestitor de obşte, de atîţia ani cunoscut, de neapărată trebuinţă în luminata Europă”, iar, pe de altă parte, sublinia, într-un stil patetic, binefacerile pe care le poate aduce presa în limba naţională: ,,Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate casele bătrîni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi, şi mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu Gazeta în mînă, şi înmulţindu-şi ideile, avînd cunoştinţă şi ţiind un şîr de întîmplările lumii. Va putea cineva vedea încă şi pruncii cei mici lăsîndu-şi jocurile lor cele nevinovate şi adunîndu-se împrejurul mumelor şi taţilor lor ca să citească ei singuri sau să asculte Gazeta”.

Asachi atrăgea atenţia, mai clar chiar decît Heliade, că publicarea gazetelor satisfăcea o veche dorinţă a românilor, dorinţa era a lui Molnar, Iorgovici, Micu, Şincai, Maior, a lui T. Racoce şi Alexe Lazaru, a lui Dinicu Golescu şi I. M. C. Rosetti, a tuturor acelora care trebuiau să se informeze din gazetele străine, cu umilinţă în suflet, asupra unor fapte care se petreceau pe pămîntul ţării lor, sau de care era legată propria lor patrie. Obiectivele pe care şi le propun cele două gazete marchează o evidentă unitate de opinii şi de preocupări.

În coloanele Albinei, cît şi în cele ale Curierului, s-a desfăşurat şi o activitate de îndrumare şi de informare literară. Această activitate era susţinută în Albina cam de acelaşi nume: Asachi, cu intervenţiile lui periodice la început şi la sfîrşit de an, sau cu alte prilejuri festive, în tablouri sinoptice ale peisajului literar al epocii, Kogălniceanu şi Negruzzi. Acestora li se adaugă Alecu Russo, atras de pasiunea polemică din paginile Albinei.

Pe tot parcursul apariţiei lor, atît Albina, cît şi Curierul au acordat un spaţiu larg dezbaterilor filologice, care se regăseau în centrul preocupărilor majorităţii intelectualilor români, interesaţi de originea limbii şi a poporului român, unitatea limbii literare, mijloacele ei de îmbogăţire. Celor mai mulţi dintre ei, indiferent că se declarau partizanii unui sistem sau altuia, conservatori sau reformatori, problema originii şi cultivării limbii române, ,,fiica Laţiului”, reprezenta drept un principal instrument de emancipare naţională. În cele mai multe dintre intervenţii, marcate, deseori, de un entuziasm general, se vorbea de datoria de ,,a păstra limba ca semnul naţionalităţii”, de ,,drepturile sfinte a naţionalităţei şi a limbei noastre române”, de ,,semnele caracteristice a naţionalităţii sale de veacuri moştenită”. În orice caz, redactorul Curierului nu şi-a înscris în program, asemenea lui Asachi, evitarea polemicii, asumîndu-şi, în consecinţă, şi riscurile suspendărilor repetate ale gazetei. De altfel, Heliade nu va întîrzia să se plîngă împotriva cenzurii. Critica satirică, foiletonistă, eseistică va fi, din această cauză, mai bine reprezentată în gazeta de la Bucureşti. Menţionăm, în această ordine de idei, seria satirică Sarsailă autor, iniţiată de I. H. Rădulescu. Demn de subliniat este şi amănuntul că textul pamfletului Domnul Sarsailă, tipărit în Curierul de ambe sexe (periodul al II-lea), este ilustrat de Heliade cu 12 caricaturi, printre primele apărute în presa românească (cu indicaţia cronologică 1839-1840)106. Dintre cele 12 desene, patru reproduceau viniete de Daumier107, gravate în lemn, publicate între 16 noiembrie 1838 şi 6 mai 1839, în

105 Eugen Lovinescu, Gh. Asachi. Viaţa şi opera sa, Editura ,,Casei Şcoalelor”, 1927, p. 159.106 Vezi Lavinia Popica, Dicţionar istoric. Treptele caricaturii, în Magazin istoric, 2004, 38, nr. 1, p. 27-32.107 Honoré Daumier (1808-1879), litograf, gravor, pictor şi sculptor francez, care a făcut o adevărată carieră la ziarul umoristic Le Charivari (1832-1893), unde lucrau, printre alţii, Amédée de Noé (1818-

40

ziarele umoristice Le Charivari şi La Mode. Se poate presupune că şi celelalte provin din aceeaşi sursă, aparţinînd însă şi altor caricaturişti. Pamfletele deosebit de acide ale lui Heliade, care, după cum observa George Călinescu, avea o adevărată ,,vocaţie a caricaturii”, anticipă apariţia presei umoristice, care se va concretiza prin tipărirea primului ziar umoristic românesc108, Ţînţarul (28 februarie-15 august 1859), apărut sub direcţia lui C. A. Rosetti, în colaborare cu N. T. Orăşanu. Mai tîrziu, caricatura politică pătrunde şi în paginile celorlalte ziare.

Printre deschizătorii de drum în spaţiul românesc se numără cîţiva caricaturişti de origine străină, precum: H. Trenk (1818-1892), pictor şi grafician elveţian, stabilit, în 1851, la Bucureşti, realizatorul unei întregi serii de caricaturi îndreptate împotriva boierimii, găzduite mai ales de paginile revistei Nichipercea, H. Dembitchi (1830-1906), care şi-a publicat desenele în Asmodeu, Daracul sau Ghimpele (1866-1879).

În linii mari, caricatura românească a fost vizibil influenţată, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de cea franceză. De altfel, modelul presei franceze a fost urmat îndeaproape de cei mai mulţi dintre redactorii din cele două principate, amănunt ce poate fi sesizat cu uşurinţă chiar şi din titlurile cîtorva dintre jurnalele româneşti din secolul al XIX-lea: Constituţionalul (1848) faţă de Le Constitutionnel (1815-1817), Naţionalul (1848) faţă de Le National (cotidian fondat, în 1830, de Adolphe Thiers, Armand Carrel, François Auguste Mignet), Amicul poporului (1848) faţă de L’ami du peuple (ziar editat de Jean Marat, 1789-1793, unul dintre liderii iacobinilor) etc. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în principate circulau, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un număr apreciabil de periodice în limba franceză. După o statistică a cercetătorului german Fritz Valjavec109, numai în Moldova existau, în jurul anului 1854, 15 publicaţii în franceză. Nu în ultimul rînd, Legea presei, care a intrat în vigoare în anul 1862, a fost inspirată după legislaţia franceză110. Într-o vreme cînd scriitorii se considerau ,,nişte salahori”, afirmîndu-se deschis, cum face Russo, că ,,arhitecţi vor veni mai tîrziu”, critica învăluia într-o aripă ocrotitoare, pînă în vremea lui Maiorescu, creaţia literară naţională pe care acesta avea s-o supună unui examen critic foarte sever, introducînd o optică nouă, orientată de principii estetice riguroase asupra literaturii. Profesori de vocaţie şi militanţi politici, autori de scrieri originale şi atenţi traducători, organizatori şi îndrumători ai mişcării teatrale în limba română, ctitori de publicaţii, promotori ai învăţămîntului românesc, lingvişti şi teoreticieni ai literaturii, Heliade, Asachi şi Bariţiu se situează, prin întreaga lor activitate, în centrul procesului de regenerare spirituală, contribuind, prin exemplul lor, la integrarea creaţiei artistice în acţiunea multilaterală de civilizare, de emancipare socială şi politică.

Evaluarea cunoştinţelor:

1879), cunoscutul desenator şi caricaturist Jean Ignace Isidore Gérard (1803 – 1879), ilustrator şi caricaturist, care şi-a început cariera ca desenator de costume pentru opera comică, devenind celebru în 1839 prin caricaturile sale de oameni cu cap de animale, dar şi prin ilustraţiile realizate cu un an înainte la romanul lui Jonathan Swift, Gulliver. 108 Vezi Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 425.109 Fritz Valjavec, Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu Südoesteuropa, München, 1958, p. 142.110 Gabriela Florea, Reglementări privind presa: cenzura şi libertatea presei pînă la 1866, în ,,Analele Universităţii «Spiru Haret», Seria Jurnalism, III, nr. 3, 2002, p. 139-149.

41

1. Menţionaţi în ce a constat importanţa celor două periodice, Albina românească şi Curierul românesc, pentru cultura şi literatura românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

2. Subliniaţi contribuţia celor doi ,,izvoditori” ai presei româneşti, Gh. Asachi şi I. H. Rădulescu, în celelate domenii ale culturii (teatru, învăţămînt etc.).

Test de autoevaluare

1. Novitale de la armie a fost:

a .o publicaţie culturală;

b. o foaie volantă;

c. o ,,gazetă politico-literară”.

2. Redactorii Albinei româneşti au fost: a. Gh. Săulescu, Th. Codrescu şi V. Fabian-Pop;b. Th. Codrescu, A. Popovici, I. Brezoianu;

c. Th. Codrescu, I. Brezoianu şi I. D. Negulici.

3. Curierul românesc avea înscris pe frontispiciu sintagma:

a. revistă socială şi literară;

b. gazetă politică, administrativă şi culturală;

c. gazetă politico-literară.

4. Care dintre publicaţiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea intenţiona să publice, pentru partea literară, ,,însemnări pentru creşterea şi sporirea literaturii româneşti”:

a. Muzeul naţional;

b. Adaos literar;

c. Foaie oficială;

d. Curierul românesc.

5. ,,Prima revistă literară din Ţara Românească” este considerată:

a. Curierul de ambe sexe;

42

b. Curierului românesc;

c. Gazeta Teatrului Naţional.

6. Icoana lumei (1840) a fost o revistă:

a. de literatură;

b. umoristică;

c. de grafică şi caricatură;

d. de popularizare ştiinţifică.

7. Cuvîntul prenumerant avea, în secolul al XIX-lea, înţelesul de:

a. colaborator al unei reviste;

b. abonat al unei publicaţii;

c. distribuitor de presă.

8. Citatul următor: ,,Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgîndu-i lacrămi de bucurie, văzînd în toate casele bătrîni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi, şi mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu Gazeta în mînă, şi înmulţindu-şi ideile, avînd cunoştinţă şi ţiind un şîr de întîmplările lumii…”, are în vedere apariţia cărei publicaţii:

a. Alăuta românească;

b. Dacia literară;

c. Curierul românesc.

9. Din iniţiativa lui Asachi au fost tipărite:a. Alăuta românească şi Icoana lumei; b. Adaos literar şi Muzeul naţional;c. Spicuitorul moldo-român şi Gazeta Teatrului Naţional.

10. Albina românească a avut o apariţie:a. săptămânală;b. bisăptămânală;c. bilunară.

43

X. România - primul cotidian românesc

După numai câţiva ani de la apariţia primelor gazete româneşti, Curierul

românesc anunţa apariţia primului cotidian românesc, într-o înştiinţare, tipărită la 20

decembrie 1837, în care se spunea: „După înaintarea ce a făcut duhul românesc şi după

lăţirea gustului citirii în patria noastră, gazeta a ajuns a fi o trebuinţă ... Numai o gazetă

cuotidiană, care să iese în toate zilele, poate să mulţumească curiozitatea şi nerăbdarea tuturor

acelora care doresc a cunoaşte în grabă şi neprecurmat cursul lumii, duhul vremii şi

întâmplările de la care atârnă fericirea şi nefericirea omenirii. România este o întreprindere

colosală aici în patria noastră; izbutirea ei se razimă în bună primire a publicului şi în ajutorul

tuturor care pot contribui la folosul ce făgăduieşte. Ea roagă pe oricare român literat, cu râvnă,

ca prin articole potrivite cu planul său să binevoiască a lua parte la uşurarea ostenelilor sale: ...

Numele său este dovadă de duhul ce o însufleţeşte şi nădejdea care o pironeşte în protecţia

inimilor celor bune este o chezăşie sigură pentru dânsa că va ajunge cu norocire la scopul ce

şi-1 propune. Redactorii României, F. Aaron, G. Hill”111. Odată cu această „înştiinţare” a

apărut un număr de probă. Cotidianul anunţat începe să se tipărească regulat de la 1

ianuarie 1838, dată care marchează începutul presei noastre cotidiene.

România îşi propunea să difuzeze în Ţara Românească ideile care, în raport cu

mentalitatea retrogradă a boierimii, reprezentau un progres indiscutabil. Bogăţia de informaţii

din toate domeniile, traduse şi prelucrate pe măsura înţelegerii cititorilor, este o dovadă că

eforturile redactorilor ei tindeau către o lucrare bine intenţionată, către o tribună a instruirii, a

îmbogăţirii cunoştinţelor, a dezvoltării limbii noastre literare. Paginile acestui cotidian sunt

pline de informaţii de natură politică, economică, socială, culturală culese din toată lumea,

redactate clar, la tot pasul termenul nou îmbinându-se cu lexicul vechi într-o asociere de

multe ori pitorească. România a realizat la un nivel superior programul pe care şi-1 propusese

încă Albina lui Asachi.

Titlul semnificativ al acestui prim cotidian românesc nu a rămas o simplă etichetă;

România se interesa de faptele şi aspiraţiile românilor din cele trei ţări, atunci separate. Ea a 111 Gheorghe Bulgăr, O contribuţie la dezvoltarea stilului

publicistic: ,,România”, primul nostru cotidian (1 ian. – 31

dec. 1838), în LL, VI, 1960, IV, p. 27-38.

44

apreciat periodicele ardeleneşti: Foaia Duminecii şi Foaia literară, care apăreau la Braşov. De

asemenea, oferea ştiri cititorilor săi despre înfiinţarea unei tipografii, „avuţită cu toate cele

trebuincioase”, la Craiova, unde începe să apară un nou periodic Mozaicul, tot în 1838.

Informarea la zi despre întâmplările din toata lumea, despre realizările civilizaţiei

moderne cerea un stil adecvat, nou, sub multe aspecte. În primul rând pătrunde în limbă un

număr considerabil de termeni noi şi construcţii ale frazelor, după modelul limbii din care se

traducea. Nicolae Iorga observase în Istoria presei româneşti (1922) că România era

redactată „într-o limbă de o absolută puritate, arătând un foarte mare progres faţă de ceea ce se

scria numai cu câţiva ani în urmă” (p. 56). Gazeta făcea eforturi vizibile către claritate şi

exactitate, dar „puritatea” ei era o calitate relativă. Acest ziar s-a ridicat, prin calitatea limbii

şi prin bogăţia stilului, la nivelul celor mai bune periodice de atunci, la nivelul Gazetei

Teatrului Naţional şi al Curierului de ambe sexe, redactate de Heliade. Iar pentru că

România era un cotidian, care nu se adresa unui cerc restrâns, ca revistele amintite mai

înainte, ci unor mase mai largi, influenţa lui asupra limbii române a fost deosebită. Ziarul a

jucat un rol important în popularizarea termenilor noi de care lexicul românesc avea atunci

nevoie.

Termenii noi care înviorau expresia şi îmbogăţeau lexicul au apărut şi în periodicele

dinainte de 1838; ziarul România nu era ziarul unui scriitor şi de aceea nivelul limbii sale

interesează în cel mai înalt grad. Limba acestui ziar oglindeşte procesul înnoitor, trebuinţele

obşteşti, putinţa de asimilare a elementelor recent pătrunse în limbă. Primul cotidian

românesc reflecta posibilităţile şi aspiraţiile unei colectivităţi mai largi, în sânul căreia

pătrunseseră ideile regenerării culturii noastre în contact cu periodicele, cu cărţile scrise în

limba franceză, de mare circulaţie, atunci în Europa. Redactorii nu s-au ferit deci de

neologismele provenite din această limbă. Cea mai mare parte a cititorilor săi cunoştea una

din limbile moderne, în special cea franceză. În România întâlnim termeni proveniţi din

franceză, termeni ce nu produceau dificultăţi cititorilor instruiţi.

Stilul publicistic dispunea de o modernă terminologie critică şi tehnică, de

neologisme şi de tipare frazeologice surprinzător de noi, adecvate nevoilor comunicării.

Consideraţiile teoretice se împletesc cu datele concrete, dinamismul reportajului se îmbină cu

reflexia morală, cu entuziasmul pentru formele mereu mai evoluate ale progresului.

Comunicarea este cursivă, ici-colo punctată de particularităţi lexicale sau gramaticale,

specifice epocii respective. Problema principală a stilului, adică organizarea mijloacelor de

45

care dispune limba pentru a obţine o comunicare cât mai clară, mai precisă şi de nuanţă, este

rezolvată în general cu succes. Redactorii cotidianului au avut mereu în vedere această

problemă şi învăţând de la scriitorii noştri de autoritate, de la modelele prozei clasice şi

inspirându-se şi din realităţile culturii europene, cu spirit critic, selectiv, de atâtea ori inovator,

sub raport stilistic, au reuşit să dea expresiei o forţă nouă, sugestivă, îmbogăţită din tezaurul

limbii vorbite şi din valorile consacrate ale publicisticii europene.

Cu toate calităţile ei incontestabile şi cu tot entuziasmul care a precedat iniţiativa

publicării primului cotidian românesc, România nu a apărut decât un singur an. Despre

cauzele dispariţiei ei se pot spune multe lucruri; în primul rând că acea parte a societăţii care

deţinea puterea economică şi era capabilă să sprijine apariţia unui ziar, nu a făcut-o. Nicolae

Iorga a exprimat aceste motive: „Boierimea incultă nu citea ziarul românesc. Acei dintre

boieri care erau cărturari, aveau deprinderea şi putinţa de a-şi căuta ştirile de-a dreptul în foile

europene pe care le abonau, sau le găseau la club ... Câţiva neguţători nu ajungeau a ţine atâtea

întreprinderi”112.

XI. Alte periodice românești care au contribuit la dezvoltarea stilului publicistic din prima jumătate a secolului al XIX-lea

În prima jumătate a secolului al XIX-lea au apărut, pe lângă Albina şi Curierul, o serie de publicaţii periodice oficiale, semioficiale şi neoficiale, cu un caracter variat, administrativ, politic, comercial şi literar.

În afara Buletinului, gazetă administrativă Bucureşti, 1832, în Ţara Românească s-au tipărit publicaţiile lui Heliade: Gazeta Teatrului Naţional (1835-1836), Muzeul naţional, gazetă literară şi industrială (1836 - 1838), Curier de ambe sexe, jurnal literar (1836 - 1847), Curiosul, gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi (1836 - 1837), redactor Cezar Bolliac, Vestitorul românesc (1843 - 1857), redactor Zaharia Carcalechi. Gazetele anului 1848 au fost: Pruncul român, Poporul suveran, Constituţionalul. Printre animatorii gazetelor muntene, din preajma Revoluţiei de la 1848, trebuie amintiţi: Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, Al. Zane, Gr. Alexandrescu, C. Viişoreanu, G. A. Baronzi etc.

În Moldova, pe lângă Buletin, foaie oficială (1833 - 1859), apar, în aceeaşi perioadă, o serie de publicaţii, dintre care cele mai importante sunt editate de cercul lui Asachi şi a lui Kogălniceanu: Alăuta românească (1837), suplimentul literar al Albinei, Icoana lumii (1840), Dacia literară (1840), Spicuitorul moldo-român (1841), Propăşirea (1844). În Moldova, spre deosebire de Muntenia, preocupările literare şi pentru popularizarea ştiinţei şi culturii sunt mai susţinute în paginile acestor periodice.

112 Nicolae Iorga, Istoria literaturii române din secolul al XIX-lea, I, p. 272.

46

Deşi încercările de a pune bazele unor periodice româneşti sunt mai vechi peste munţi decât în Principate, aici se înregistrează rezultate mai însemnate în această privinţă, abia către sfârşitul deceniului al patrulea. În 1837, apare la Braşov Foaia Duminicei spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe. Cea mai importantă publicaţie care se tipăreşte în Transilvania, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost Gazeta de Transilvania, tipărită de G. Bariţ, începând din anul 1838, un periodic cu preocupări variate, ştiinţifice şi literare, Foaie pentru minte, inimă şi literatură (1838 - 1865), care apare în locul revistei Foaie literară (1838).

Nu pot fi rupte din această etapă a evoluţiei stilului publicistic periodicele care apar între anii 1850-1860; diferenţierea stilului publicistic, în cadrul general al limbii literare române, se adânceşte după 1840 şi este terminată, în liniile ei mari, în 1860. Publicaţii periodice ca: România viitoare, scoasă de Bălcescu la Paris (1850), Gazeta de Moldova (1850), continuatoarea Albinei lui Asachi, Zimbrul (1850), cu titlul modificat, în 1858, Zimbrul şi Vulturul, ziar unionist, Steaua Dunării (1855), una din publicaţiile importante ale lui Kogălniceanu, Românul lui C. A. Rosetti (1857), Telegraful român (1853), scos de Florian Aaron la Sibiu, aduc o contribuţie importantă în procesul de modernizare a ziaristicii românești.

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzătoare asupra dinamicii presei româneşti, vom prezenta titlurile, fondatorii şi colaboratorii publicaţiilor apărute în această primă etapă de afirmare şi de consolidare a stilului publicistic (1829–1860). Punctul de plecare al acestei încercări de sinteză asupra evoluţiei presei autohtone, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, l-au constituit cele două dicţionare, elaborate de Ion Hangiu (Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996) şi de Georgeta Răduică şi de Nicolin Răduică (Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995), iar criteriul avut în vedere a fost cel cronologic.

Adaos literar la Curierul românesc („care pe toată luna va ieşi o dată”). Apare la Bucureşti în 1830, ca supliment la Curierul românesc, sub redacţia lui I. Heliade Rădulescu. În această publicaţie au văzut lumina tiparului Meditaţiile lui Lamartine (traduse de I. Heliade Rădulescu), Nopţile lui Young (în traducerea lui Simion Marcovici), precum şi prelucrări după povestirile lui Marmontel.Gazeta teatrului naţional este prima revistă de teatru din Ţara Românească, supliment al Curierului românesc. Apare la Bucureşti, în 1835, sub redacţia lui I. Heliade Rădulescu. Gazeta teatrului naţional publică lista bucăţilor dramatice. Majoritatea titlurilor menţionate în listă sunt traduceri din scriitorii clasici francezi (Voltaire, Molière, Corneille, Racine), germani şi englezi (Schiller, Byron) sau italieni (Goldoni) şi doar o singură piesă originală, Matilda, de Cezar Bolliac. Muzeul naţional. Gazetă literară şi industrială. Apare la Bucureşti, în 1836, ca supliment al Curierului românesc, sub redacţia lui I. Heliade Rădulescu şi Aron Florian. Muzeul naţional publică articole şi note, conţinând sfaturi practice din cele mai diverse domenii: agricultură, medicină, igienă, învăţământ, educaţie.

Foaia duminecii (Foaea duminecii). (Spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe). Este prima publicaţie periodică din Transilvania. Apare la Braşov, în 1837, cu „slobozenia celor mari şi cu cheltuiala lui Rudolf Orghidan şi Dimitrie Marin”. Redactorul acestei publicaţii a fost Ion Barac.

Foaie literară. Această publicaţie apare la Braşov, în 1838, şi are ca redactor pe George Bariţ. Este supliment al Gazetei de Transilvania. Referindu-se la menirea traducerilor în dezvoltarea limbii G. Bariţ spunea: „Meritul traducătorilor buni este mare, îmbogăţirea limbii prin traduceri de treabă şi descoperirea vistieriilor din literatura altor popoare, acestea sunt

47

meriturile lor”. El îndeamnă „a se culege odată cântecele asienilor şi a barzilor româneşti”. Se publică unele fragmente din schimbul de scrisori, în problema limbii literare, dintre I. Heliade Rădulescu şi C. Negruzzi, din revista Muzeul naţional.

Gazeta de Transilvania. Apare, în 1838, la Braşov şi are ca redactori: Gh. Bariţiu, Iacob Mureşianu, Aureliu Mureşianu, Gregoriu Maior, Traian H. Pop, Victor Branişte. Este primul ziar politic şi cultural al românilor din Transilvania. De la 3 ianuarie 1849, apare cu titlul Gazeta transilvană, iar de la 1 decembrie 1849, Gazeta Transilvaniei. În articolul-program, G. Bariţiu subliniază importanţa ziarelor în viaţa socială şi culturală a poporului: „Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăşirea ideilor la toate clasele de oameni, atragă astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţelepte şi părinteşti; mijloacele la acestea sunt cărţile, literatura, scrierile periodice lăţite şi propovăduite la toţi”. O foaie politică în limba naţională a românilor, spune Bariţiu, aduce mari foloase, căci „renaşterea unei naţii pe o cale mai uşoară şi mai scurtă nu este astfel cu putinţă decât prin însuşi lucrarea şi îmbogăţirea literaturii sale”. Două erau mijloacele pentru cultivarea limbii şi dezvoltarea creaţiei literare: traducerile din alte literaturi şi culegerea folclorului. Principalii colaboratori au fost: Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu, Ion Maiorescu, Damaschin Bojincă, August Treboniu Laurian, I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, I. Slavici.

Pământeanul este o publicaţie politică şi literară. Apare la Bucureşti, în 1839. Este scrisă cu caractere semichirilice. Critică (nr. 2) părerile despre limbă ale lui I. H. Rădulescu, care, exagerând influenţa limbii italiene asupra limbii române, înclină să considere limba noastră un dialect al limbii italiene.

Arhiva românească. Foaie retrospectivă şi trimestrială. Prima colecţie de documente istorice şi literare tipărite. Apare la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui M. Kogălniceanu. Acesta atrăgea atenţia asupra necesităţii cunoaşterii limbii şi a istoriei poporului: „Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre… Întrebaţi dar istoria, şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem”. M. Kogălniceanu publică fragmente din cronicile lui Gh. Şincai, traduce documente referitoare la istoria Moldovei.

Icoana lumii. Această publicaţie apare la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui Gh. Asachi. Scopul ei era luminarea naţională a compatrioţilor. Publică articole cu conţinut moral, istoric, geografic, arheologic, cosmografic, precum şi informaţii privind economia, industria, agricultura, comerţul. Alături de ziarul România (1838) este printre primele publicaţii care foloseşte ilustraţii.

Spicuitorul moldo-român. Apare la Iaşi, în 1841. Jurnal ştiinţific-literar şi industrial (Le glaneur moldo-valaque. Journal scientifique, litteraire et industriel). Publicaţia urmărea „propăşirea cea sporitoare a luminilor în ţările moldo-române”, prin „întrunite productele cele mai însemnătoare a literaturilor străine şi a literaturii naţionale, descoperirile ştiinţelor, a frumoaselor arte şi a industriei”. Conţine articole de istorie, geografie, arheologie, versuri şi proză în limba franceză şi limba română (texte pe două coloane).

Magazin istoric pentru Dacia. Este prima revistă din Ţara Românească, destinată publicării documentelor referitoare la istoria poporului român, după modelul Arhivei româneşti. Apare la Bucureşti, în 1845, apoi la Viena sub redacţia lui August Treboniu Laurian şi N. Bălcescu. Redactorii îşi propuneau să publice cronici ce tratează istoria, în manuscrise originale „necunoscute până acum publicului” şi alte documente istorice clasificate astfel: 1. Cronicul românesc, cuprinzând cronici şi anale; 2. Diplomaticul românesc – acte oficiale autentice, hrisoave; 3. Memoratorul dacian – documente istorice despre Dacia; 4. Inscriptoriul dacian –

48

material epigrafic; 5. Disertatoriul istoric – studii istorice, şi 6. Buletinul bibliografic – lista scrierilor naţionale sau străine, care ating Dacia şi istoria ei.

Organul luminării. Gazetă bisericească, politică şi literară. Apare la Blaj, în 1847. De la 12 mai, la 29 septembrie 1848 apare cu titlul Organul naţional. Are ca redactori pe Timotei Cipariu, Aron Pumnul. Această publicaţie avea ca scop răspândirea de cunoştinţe care să meargă la „mintea şi inima poporului”, dezvoltarea învăţământului, propagarea ideii de egalitate între toate naţionalităţile.

Poporul suveran. Gazetă politică şi literară. Apare la Bucureşti, în 1848, şi are ca redactor pe Dimitrie Bolintineanu, iar ca fondatori: T. Piscupescu, Ştefan şi Al. Bolintineanu, C. Mărciulescu. De la nr. 15 apare cu titlul Poporul suveran. Publicaţia îşi propune să sprijine „drepturile poporului român”, să-şi ridice glasul cu energie „în contra tiraniei” şi a amestecului puterilor străine în afacerile interne ale ţării. Redactorii N. Bălcescu, Cezar Bolliac, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu şi Al. Zanne, sunt şi colaboratorii ziarului. Ziarul a susţinut împroprietărirea ţăranilor, desfiinţarea monopolului tipografic, libertatea presei, unirea ţărilor române.

Pruncul român. Apare la Bucureşti, în 1848, fiind un ziar politic şi literar din timpul revoluţiei de la 1848. Are ca redactori: C. A. Rosetti, E. Winterhalder. Militează pentru apărarea independenţei naţionale.

Bucovina. Gazetă românească pentru politică, religie şi literatură. Apare în anul 1848, la Cernăuţi, cu text bilingv (român şi german). Redactori sunt Gheorghe şi Alecu Hurmuzaki. Printre colaboratori se numără Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Cârlova şi Gh. Sion.

Gazeta Transilvaniei apare la 1 decembrie 1849. De la 3 ianuarie 1849 până la această dată apăruse cu titlul Gazeta transilvană. Este redactată la Braşov numindu-se din 1838, care este anul naşterii sale, Gazeta de Transilvania. Are o apariţie îndelungată – peste o sută de ani – şi se situează pe poziţii democratice şi luministe de apărare a intereselor naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania.

Gazeta de Moldavia. Apare la Iaşi, în 1850, în continuarea Albinei româneşti. Redactor este Gh. Asachi. Predomină anunţurile oficiale ale guvernului, articole politice, ştiri, note biografice, informaţii comerciale.

Zimbrul este primul ziar politic cu foileton literar. Apare la Iaşi, în 1850. Ziar de orientare unionistă cu preocupări literare, introduce în publicistica românească foiletonul. Colaborează cu versuri G. Sion, T. Codrescu, D. Dăscălescu. Foiletonul cuprinde traduceri din Molière.

România viitoare apare la Paris, în 1850, şi este o revistă de propagandă, editată de un grup de revoluţionari români aflaţi în străinătate. Comitetul de redacţie era compus din: C. Bălcescu, D. Drătianu, C. G. Florescu, Şt. Golescu, N. Golescu, G. Magheru, N. Bălcescu, C. A. Rosetti şi I. Voiculescu. În această publicaţie apare poemul Cântarea României (fără semnătură), ulterior atribuit lui Alecu Russo, cu o precuvântare de N. Bălcescu.

Junimea română apare la Paris, în 1851 (2 numere). Este o revistă democratică, pentru apărarea principiilor revoluţiei de la 1848. Este redactată de studenţii munteni şi moldoveni aflaţi la Paris. Obiectivele publicaţiei sunt: „unitate naţională, suveranitate naţională, egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor”.

Telegraful român apare la Sibiu, în 1853. Este un ziar de informaţii politice, sociale şi culturale. Până în 1860, este tipărit cu alfabet chirilic. Iniţiatorul acestei publicaţii este

49

mitropolitul Andrei Şaguna. Colaborează V. Alecsandri, C. Bolliac, D. Bolintineanu, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, C. Negruzzi, I. Creangă, I. Slavici.

Steaua Dunării. Jurnal politic, literar şi comercial. Apare la Iaşi, în 1855. Ziarul urmăreşte, după cum afirmă Kogălniceanu, să ţină publicul român „într-o cunoştinţă lămurită” despre „politica naţională”. Colaborează cu versuri V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu.

România literară apare la Iaşi, în 1855, deşi proiectul pentru apariţia acestei publicaţii este din 1851. Continuă programul Daciei literare şi al Propăşirii. Colaborează scriitori moldoveni şi munteni: N. Bălcescu, C. Negruzzi, A. I. Odobescu, A. Russo, Gr. Alexandrescu. Această publicaţie militează pentru originalitate, spirit critic şi progres.

Muzeul naţional. Apare la Bucureşti, în 1857. Este tipărit cu caractere semichirilice, titlul cu latine. Publică în special articole de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice, vocabular de termeni ştiinţifici întrebuinţaţi în agricultură, învăţământ, educaţie şi instrucţie.

Românul. Ziar politic, comercial, literar. Apare la Bucureşti, în 1857. Redactor este Eugeniu Carada. Director: C. A. Rosetti. Publică articole politice, istorice şi literare. Colaborează cu versuri: Gr. Alexandrescu, G. Sion, C. A. Rosetti; cu articole: D. Bolintineanu, A. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. Ghica.

Opiniunea. Organul românilor din străinătate. Apare la Paris, în 1857, în total opt numere, sub conducerea unui comitet. Studenţii români aflaţi la Paris înfiinţează ziarul cu scopul ca „unirea lor” să stea de exemplu fraţilor din ţară. Colaborează: Al. Donici, D. Rallet, D. Brătianu.

Patria. Foaie politică şi literară. Apare la Iaşi, în 1858, iar redactor este C. Gane. Este o publicaţie bilingvă (română, franceză) şi conţine ştiri diverse în cadrul unor rubrici ca: Revista politică, Noutăţi, Anunţuri, precum şi o rubrică literară, numită Foiletonul Albinei româneşti, la care colaborează cu versuri şi proză, originale sau traduceri, Gh. Asachi, Zaharia Boiu.

Nichipercea. Apare la Bucureşti, în 1859, şi este o publicaţie satirică. Redactor: I. M. Toporanu.

Ţânţarul. Apare la Bucureşti, în 1859, şi este o publicaţie satirică. Redactori: C. A. Rosetti, N. T. Orăşanu. Rubricile se intitulează: Perdele de fier, Depeşe telefonice, Glume, Sfaturi casnice, Ţânţărimuri sau Mofturi. Sunt criticate moravuri ale epocii: necinstea, nedreptatea, comportamente ale boierilor. Colaboratori: C. Trandafirescu şi N. T. Cetăţenescu.

Steaua Dunării. Zimbrul şi Vulturul. Apare în 1859, ca urmare a fuzionării a două publicaţii: Steaua Dunării şi Zimbrul şi Vulturul, sub redacţia lui Kogălniceanu.

Cele peste 75 de publicaţii (cu un profil divers), înregistrate de noi, reflectă preocupările intelectualilor din cele trei provincii româneşti, care aveau în atenţie nu doar politica, ci şi literatura (Curierul de ambe sexe, Alăuta românească, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară), teatrul (Gazeta teatrului naţional), ştiinţa (Propăşirea), istoria (Arhiva românească, Magazin istoric pentru Dacia) învăţământul (Organul luminării) etc. Este adevărat că unele dintre aceste ziare au jucat un rol important în mediatizarea marilor evenimente politice, cum ar fi revoluţiile de la 1848 şi unirea celor două principate: Poporul suveran, Pruncul român, Concordia sau Reforma; apărarea principiilor revoluţie de la 1848 şi ideea unirii au fost promovate, de asemenea, şi prin intermediul ziarelor apărute în străinătate,

50

mai ales cele tipărite la Paris: Buciumul, România viitoare, Junimea română, Republica română şi Opiniunea.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jurnalistica, după un moment de stagnare, ca urmare a îngrădirii presei după înăbuşirea revoluţiei de la 1848, cunoaşte un nou avânt în preajma anului 1859; după realizarea Unirii Principatelor, odată cu procesul tot mai accentuat de transformare a societăţii româneşti, apar numeroase publicaţii care reprezentau interesele unui număr tot mai mare de cititori. Către sfârşitul secolului, în ultimele trei decenii, un moment foarte important în istoria publicisticii româneşti este marcat de apariţia unor reviste şi ziare legate de mişcarea muncitorească.

Cele mai importante publicaţii în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea au avut o importanţă deosebită în îmbogăţirea stilului publicistic cu elemente lingvistice noi. Dintre ziarele care aveau să cunoască o mare celebritate este Timpul. A devenit cunoscut datorită contribuţiei lui Eminescu, din 1877 până în 1883. Colaborarea lui I. L. Caragiale şi a lui Slavici contribuie ca ziarul să fie scris într-o limbă îngrijită, care a putut influenţa, într-o măsură destul de mare, dezvoltarea stilului publicistic.

În jurul anului 1884 apar o serie de ziare care reuşesc să învioreze dezvoltarea stilului publicistic; dintre acestea, reţine atenţia Voinţa naţională, în coloanele căreia Caragiale publică foiletoane teatrale, şi Epoca, în care îl întâlnim în 1885, ca prim redactor, pe Delavrancea, colaborator şi la Voinţa naţională. În paginile ziarului Epoca (1885), colaborează cu foiletoane literare, Al. Vlahuţă şi, de asemenea, Caragiale. Colaborarea scriitorilor menţionaţi a fost benefică pentru dezvoltarea stilului publicistic, receptiv la influenţele stilului beletristic într-un grad destul de ridicat. În 1884, apare şi Lupta lui G. Panu, la Iaşi, de unde trece, după trei ani, 1886, la Bucureşti. Lupta se remarcă, de la început, ca un ziar de ascuţită polemică, care a influenţat dezvoltarea stilului publicistic în această direcţie.

Un loc aparte în dezvoltarea publicisticii româneşti, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, îl ocupă Universul, fondat, în 1884, de Luigi Cazzavillan. Adresându-se, cu informaţiile cele mai diverse, unui public foarte larg, ferindu-se de căutări lingvistice până la monotonie, acest ziar a putut contribui la popularizarea unor termeni în cercurile cele mai largi de cititori şi la obişnuirea acestora cu o frazeologie gazetărească foarte simplă. O astfel de tendinţă nu putea fi dăunătoare dezvoltării stilului publicistic. La trei ani de la apariţie, în primul număr din 1887, redacţia ţine să precizeze din nou grija pe care o depune ca ziarul să fie scris încât să fie solicitat de un număr cât mai mare de cititori: „N-am neglijat nimic ca să putem rămâne un ziar popular şi scris aşa ca să fie înţeles de toată lumea care citeşte” (nr. 1, p. 1). Spre sfârşitul secolului, ziarul beneficiază de colaborarea lui Caragiale, scriitor ajuns la celebritate. Expunând râsului public unele tendinţe care viciau limba gazetelor noastre în acest timp, Caragiale aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea stilului publicistic în Momentele pe care le publică în Moftul român şi în coloanele Universului.

Un rol aparte la dezvoltarea stilului publicistic, în această perioadă, îi revine şi ziarului Adevărul, fondat, în 1888, de Alexandru V. Beldiman, care se face repede cunoscut prin violentele sale campanii antidinastice. Din 1898, la conducerea ziarului vine, în calitate de director, C. Mille, cunoscut prin activitatea sa scriitoricească şi publicistică din paginile Contemporanului, Daciei literare şi de la gazetele Munca şi Lumea nouă. Experienţa adusă de C. Mille de la publicaţiile socialiste în paginile Adevărului va fi fructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărei direcţii o preluase.

51

Nu poate fi neglijată, în dezvoltarea stilului publicistic din această perioadă, activitatea unor publicaţii umoristice şi satirice. Articolele polemice şi pamfletele îşi găsesc un loc tot mai larg în publicaţiile vremii. Printre primii pamfletari ai vremii trebuie amintit N. T. Orăşanu care, în afara activităţii ziaristice propriu-zise, reuşeşte să se facă repede cunoscut, printr-o serie de broşuri umoristice în versuri, foarte răspândite în capitala ţării, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Ţânţarul (1859) lui N. T. Orăşanu şi C. A. Rosetti, Nichipercea (1859), printre redactorii căruia îi întâlnim din nou pe Orăşanu, Aghiuţă (1863 - 1864) şi Satirul (1866), Ghimpele (1866 - 1879), în paginile căruia Caragiale publică, între 1874 - 1876, cronicile literare, fanteziste şi sentimentale, iar mai târziu publicaţiile umoristice ale lui Caragiale, Claponul (1877) şi mai ales Moftul român (1893), lasă urme adânci în dezvoltarea stilului publicistic pe care îl îmbogăţesc cu elemente noi, fructificate până astăzi în articole polemice.

Dintre gazetele apărute la Iaşi, între 1860-1900, un material interesant pentru cercetarea evoluţiei stilului publicistic ne oferă Curierul de Iaşi (1868), care a beneficiat de avantajul unic de a-1 avea redactor, între 1876-1877, pe Eminescu. Într-o gazetă puţin cunoscută şi răspândită, poetul, cu seriozitatea şi capacitatea sa de muncă, reuşeşte să dea un prestigiu deosebit unei specii publicistice cum este cronica teatrală. În general însă, până la apariţia revistei Contemporanul, la Iaşi s-a desfăşurat o activitate publicistică cu caracter politic mai puţin intensă. Contemporanul va exercita o influenţă covârşitoare asupra întregii prese muncitoreşti şi progresiste, indiferent dacă publicaţiile respective apăreau la Bucureşti sau în altă parte.

În Transilvania, alături de Gazeta Transilvaniei, vechiul şi popularul ziar întemeiat de G. Bariţ, apare, din 1853, la Sibiu, Telegraful român, sub redacţia lui Florian Aaron. Noul ziar nu poate concura popularitatea foii lui Bariţ. În schimb, Tribuna, care apare tot la Sibiu, în 1884, sub direcţia lui Ioan Slavici, câştigă repede o popularitate care începe să umbrească Gazeta Transilvaniei.

Comparativ cu prima perioadă, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1860 –1900), numărul publicaţiilor, editate în ţară şi în străinătate, este cu mult mai mare, unele având în paralel rubricile în limba română şi limba străină.

52