Publicație săptămânală creștin-ortodoxă a Parohiei Lazaret pentru zidire sufletească, editată cu binecuvântarea PS. Ioachim Băcăuanul, Episcop Vicar al Arhiep. Romanului și Bacăului.

Nr. 73 / 14-20 decembrie 2014

- 14 decembrie - PILDA CELOR POFTIŢI LA CINĂ

Z is-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați:

Veniți, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele ce-tății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea. (Lc 14, 16-24)

CHEMAREA LA OSPĂŢUL CERESC

E vanghelia de astăzi se adresează noua, credincioșilor de astăzi, pentru că ni-

ciodată Hristos n-a înțeles să facă istorie în Evangheliile Sale. Biblia nu este un manual de

Istorie, ci un „Manual al vieții” - al vieții acesteia și al vieții celeilalte, veșnice. Suntem chemați toți la viața în Hristos, la „Cina de taină” pregătită de Dumnezeu.

Numai că, adeseori, și noi, ca și cei din pericopa aceasta, invocăm diferite pretexte. Unul, zice, și-a luat țarină, altul și-a luat cinci perechi de boi, iar cel de-al treilea și-a luat femeie. Toate, pretexte pentru a nu „cina” împreună cu Dumnezeu.

Ce înseamnă țarină? Înseamnă țărână [pământul]! Materialitatea, adică! Unii din-tre noi ne atașăm prea mult de materie! Ne legăm prea mult de bunurile materiale: de case, de mașini, de bani, chiar și de oamenii din jurul nostru, și de toate celelalte ce nu ne mai lasă timp pentru a ne ocupa și de suflet, încât nu mai găsim timp de a participa

CUPRINS 1. Chemarea la ospățul ceresc. 3. Sărbătorirea după rețetă obligatorie? 4. Răbdarea și smerenia - hrana sufle-tului. 5. Cuvânt de învățătură pentru Preas-fintele Taine. 6. Îmbunătățirea relației părinți-copii. 7. Ușa inimii. 8. Mersul cu ajunul

„Nimic nu e mai sfânt decât gura ce în necazuri ridică mulțumire lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

2

duminica și în sărbători la cina lui Dumnezeu, la Cina de taină care este întâlnirea cu El, mai cu seamă în Sfânta Împărtășanie, care se mai numește și Cina Domnului. Ajun-gem să fim atât de obsedați de lucrurile materiale încât și până în timpul rugăciunii, ori când vrem să uităm cu totul de cele pieritoare, până și atunci ne trezim că ne gân-dim tot la ele, lăsând tot mai puțin loc lui Dumnezeu în sufletul nostru.

Cinci perechi de boi spune alt invitat că și-a luat. De ce cinci? Pentru că cinci sunt simțurile noastre cele trupești, cărora le slujim atât de mult, și prea puțin ne folosim simțirea spirituală, care ar trebui să stăpânească peste toate celelalte. Ce simbolizează boii? „Animalitatea”! Iraționalitatea specifică animalelor! Purtarea noastră, de multe ori, asemenea lor. Acesta este pretextul celui de-al doilea chemat la nuntă.

Al treilea a invocat patimile și plăcerile cele trupești. Așa se tâlcuiește „femeia”. Patimile, care nu ne lasă să ne ridicăm cu mintea, cu simțirea și cu ființa noastră în-treagă la Dumnezeu, țintuindu-ne și îngreuindu-ne „spre râvna celor de jos”.

Iată, dragii mei, trei pretexte cât se poate de „firești”, pretexte și, de fapt, motive care ne țin și pe noi, de multe ori, departe de comuniunea cu Dumnezeu:

- Materialitatea gândirii, simțirii și trăirii, care abia daca ne mai permite sa-L înțe-legem pe Dumnezeu Cel Spiritual, darămite să-L slujim cu devotament și jertfă;

- Iraționalitatea, însemnând mândria, mânia, lăcomia, ura, răzbunarea și toate cele-lalte slăbiciuni care ne fac să ne comportăm de mul-te ori nu ca oameni raționali, ci asemenea viețuitoa-relor necuvântătoare;

- Împătimirea, ca o mare slăbiciune care ne paș-te pe toți; poftele cele trupești și patimile care ne trag în jos, împiedicându-ne de a ne înalta spiritual.

Iată ce ne învață evanghelia de astăzi pe noi, cei care, de multe ori, sub un pretext sau altul, nu ne facem timp destul pentru Dumnezeu! Duminica și în sărbători în general, invocăm fel de fel de pretexte, plecând de la bunurile cele materiale, de care nu ne mai putem dez-lipi, și de la puțina noastră înțelegere [iraționalitatea] că Dumnezeu este Stăpânul lu-mii și că până la urmă tot „la mâna Lui” suntem. Oricâte bunuri ne-am strădui să tot adunăm și să ne punem deoparte, care mai de care mai „veșnice”, tot El va rămâne în veac! Evanghelia de astăzi ne arată, așadar, că nimic nu trebuie să prețuim și să iubim mai mult decât pe Dumnezeu: nici bunurile cele materiale, nici poftele noastre de ori-ce fel ar fi, nici simțurilor noastre să nu ne lăsăm pradă, ci să ne deprindem mai mult a simți cu sufletul din noi - organul simțirii lui Dumnezeu - căci acesta este veșnic!

Dragii mei, viața aceasta se consumă și se stinge, oricâte bunuri, averi, bucurii ori plăceri ne-am agonisi, căci vine o vreme când toate acestea se arată a fi deșarte. Pentru aceasta, Dumnezeu ne cheamă la comuniune sfântă pe toți, indiferent de neam, rasă, poziție socială ori pregătire intelectuală. Chemarea evangheliei de astăzi este, prin ur-mare, să venim la Cina lui Dumnezeu. Să lăsăm scuzele care ne fac să tot amânăm pocăința, întâlnirea cu El, Spovedania, Împărtășania mai cu seamă - care este Cina Domnului - și toate celelalte fapte bune care ne fac vrednici să îmbrăcăm vesmânt ales ca să fim primiți și rânduiți în împărăția Lui la loc de cinste, Amin.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanaților, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

3

SĂRBĂTORIREA DUPĂ REŢETĂ OBLIGATORIE?

Î n zilele premergătoare unei mari sărbători, ești bombardat de modele în care (crezi că) trebuie să intri. La televizor reclamele abundă de oameni fericiți, care

se distrează în grup. Orice altă variantă este exclusă. Şi dacă iei de bun modelul, atunci ți-ai ridicat singur închisoarea, făcută după planurile altora. În zilele noastre, când in-formația circulă extrem de ușor și Crăciunul a devenit și el parte din industria mondi-ală de vânzări de produse, presiunea pusă asupra ta poate fi mai mare decât odinioară, când oamenii trăiau în comunități mici. De peste tot se aruncă cu poleială peste aceste zile de sfârșit de an, creându-se modele de sărbătorire, așteptări, obligații, tipare de gândire și implicit deziluzii, căderi, inerente stării de comparație cu ceilalți, de fapt cu o imagine a celorlalți. Chiar poți crede că pretutindeni oamenii petrec înconjurați de rude iubitoare și prieteni adevărați și numai tu ești singur.

Poți cădea în plasa de a crede că sărbătoarea Crăciunului sau orice altă sărbătoare națională sau planetară se petrece numai într-un singur fel „corect”, cu rețetă clară, cu anumite ingrediente. Crăciunul, spre exemplu, se face cu sarmale, cozonac, porc, brad, în familie, iar dacă ești singur... nu e bine. Odată asimilate aceste rețete, luate de bune, calea spre nefericire este deschisă. Urmează cumpărarea ingredientelor și așa intri în avalanșa cheltuielilor de sărbători. Shoppingul, cumpărăturile făcute automat, fără o deplină conștientizare, poate juca și rolul de mascare a unei nefericiri care există ori-cum, ceva mai adânc și abia așteaptă să scoată capul. Dar cumperi, cumperi, cumperi de toate, stai la cozi, faci calcule, te enervezi și nu mai știi cu adevărat ce se întâmplă cu tine, în tine. Mașinăria de marketing ne urlă agresiv sau ne șoptește seductiv tot felul de chestii, nu vrea cu nici un chip să fii sin-gur. Nu vrea să te mulțumești cu ce poți deocam-dată avea și a fi, ci vrea să intri în rețetă, să cum-peri cât mai mult, să faci cât mai multe.

De aceea veselia devine în reclame normă, obligație, iar singurătatea, boală, stigmat, bau-bau. Tristețea (care nu este totuna cu depresia) este considerată sperietoare, iar râsul obligatoriu. Feri-cirea este băgată pe gât în formă standardizată, și orice tristețe introspectivă, orice lacrimă eliberatoare sunt arătate cu degetul, căci nu aduc mulți bani în casa de mar-cat. Dacă tristețea este parte firească a oricărui drum spiritual, al travaliului dezvoltării personale, vindecării emoționale și purificării, deschizând o ușă prin care poți vedea diverse lucruri importante pentru tine, atunci depresia lasă totul vraiște. Depresia cro-nică se tratează, tristețea se folosește pentru vindecare.

Din toate acestea vedem că nu există rețete universal valabile. Iar fericirea ca nor-mă, ca model cu standarde clare, nu e decât poarta către nefericire. Spațiul singurătă-ții, fie că este singurătate... de unul singur, în urma divorțului sau decesului parteneru-lui, fie că este singurătate în cuplu, poate căpăta și valențe vindecătoare. Singurătatea nu este decât un spațiu în care te dilați și vezi mai bine ce nevoi ai, de ce îți este frică, ce îți dorești, de ce îți dorești ce-ți dorești, de ce fugi. Dacă nu poți singur, această ve-dere se reușește în cadrul relației cu duhovnicul. Însă mesajul general este: asumă, nu fugi, cunoaște, recunoaște, lasă și tristețea să vorbească pe limba ei, vezi în ce tipare permiți să fii băgat și cu ce costuri interioare și nu numai.

4

RĂBDAREA ŞI SMERENIA - HRANA SUFLETULUI

O condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea. Aceas-ta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe locuri din

Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi care „întru cel viclean zace” (I Ioan 5, 19). „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” (Luca 21, 19), ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol Pavel ne învață: „Cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră” (Evrei 12, 1) pe calea către veșnicie.

Adeseori se aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Şi-a ieșit din răbdări”. Ce înseam-nă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a rânduit să locuiască. Odată ce a ieșit din adăpostul sufle-tului său, adică din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și așe-zarea sa tăcută cea plină de har. Dintr-odată, s-a trezit în mijlocul vânturilor vijelioase ale ispitelor și s-a văzut înaintea prăpastiei, către care l-a purtat izbucnirea și nerăbdarea sa. Ce se cade să facă acest om? Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune.

Dacă ne punem întrebarea când își iese, de obicei, omul din răbdări, când pără-sește casa sufletului său, vom răspunde: atunci când nu mai poate să stea înlăuntru. Fiecare locuință este plăcută atunci când este primenită, aerisită și când într-însa se găsește ceva cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se îm-plinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută să iasă afară.

Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare dacă Îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomeneș-te pe Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci săvârșește neîntrerupt fapte rele – un astfel de om, la orice prilej neplăcut și la orice ispită de din afară își va ieși din răbdări, adică va izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu.

Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina, Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana îi este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care viețuiește acolo iese afară – adică dacă omul nu are sme-renie, el își iese din răbdări”.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 29-30)

5

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU PREASFINTELE TAINE

I ată, acum, cei ce voiți a vă apropia de Sfintele Taine cele înfricoșătoare, să cu-noașteți fraților cu toată priceperea, cât de mare este sfințenia Tainelor cu

care voiți să vă împărtășiți. Că iată, cu frică se cutremură puterile îngerești, heruvi-mii și serafimii și toate cetele, cu teamă se înspăimântă, înălțând duhovniceasca noastră jertfă de pe pământ, sus la ceruri. Iată pe preoți, purtând chipul îngerilor, stând înaintea Mesei acesteia înfricoșătoare, pe care se află, pe Sfântul Prestol, Tru-pul și Sângele Fiului lui Dumnezeu. Că El de bună voie luând trupul și sângele nos-tru, când S-a făcut om pe pământ, tot de bună voie a poruncit El să ne și împărtășim cu Tru-pul și Sângele Lui. Însă, pentru că El știe nepu-tința neamului nostru, că nu poate, adică, ni-meni să mănânce carne sângerată, nici să bea sânge, pentru aceasta a rânduit ca sfântul Lui Trup și scumpul Lui Sânge să fie sub chipul prescurii și al vinului, peste care Sfânta Taină a prefacerii darurilor se săvârșește, așa cum la nunta din Cana Galileii, tot El a prefăcut apa în vin. Deci, să nu îndrăznim, fraților, când unul pe altul ne defăimăm, să ne apropiem de Sfintele Taine ca de lucru obiș-nuit, necurățindu-ne de păcatele cele din știință, ci să ne apropiem luminându-ne cu curăția și împodobindu-ne cu trezvia, întrecându-ne în dragoste unul pe altul. Pentru că nu om este Acela Care face acestea, ci Dumnezeu cu mâna Sa cea nevă-zută și cu înfricoșătoarea Sa Taină și, împăcându-Se cu noi, părtași ne face vieții Lui dumnezeiești și Împărăției Sale. Că cei ce cu nebăgare de seamă, adică, necurățindu-se, la Sfânta Spovedanie și defăimându-se unul pe altul, se apropie să primească Trupul Domnului, nefiind vrednici nici să-L vadă măcar, aceia se fac, precum s-a făcut și Iuda mai înainte, apoi cad în cumplite boli și vrednici de chinuri se fac. Drept aceea, rogu-vă și vă îndemn pe voi, fraților, să nu ne facem prin nebăgare de seamă și prin nesocotință, potrivnici lui Dumnezeu. Ci ziua și noaptea să învățăm a ne curăți, ca și aici, în viața aceasta, bine să petrecem, iar la Înfricoșătoarea Judecată, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu să ne arătăm. Întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

(Fragment extras din Proloagele, vol. I, Ed. Buna-Vestire, Bacãu, 1995, p. 361)

O dată un pastor protestant s-a întâlnit cu un preot rus, evlavios și i-a zis: - Noi facem fapte filantropice, aziluri, cămine, săli, spitale, organizăm spec-

tacole cu muzică pop și rock și stadioanele sunt pline de tineri. Facem drumeții, alpinism, turism, ne implicăm chiar în viața politică a locului și a națiunilor noastre, suntem plini de viață și activitate! Voi ce faceți?

Preotul rus ar fi putut să-i răspundă că și Biserica are activități filantropice și sociale, începând cu Vasiliada până la înfăptuirile fiecărei mitropolii în parte, dar n-a făcut-o ci i-a răspuns așa:

- Ce facem noi? Noi săvârșim Sfânta Liturghie cu Sfânta Jertfă care umple Raiul și golește iadul.

(Fragment din Explicarea Dumnezeiestii Liturghii - Stefanos Anagnostopoulos)

6

ÎMBUNĂTĂŢIREA RELAŢIEI DINTRE PĂRINŢI ŞI COPII

N ici o experiență trecută sau viitoare nu se compară cu aceea de a te implica în creșterea și dezvoltarea copilului. Nu există „rețeta perfectă”, pentru că ce

funcționează la o familie, poate să nu dea roade în alta, însă sunt oricând binevenite idei care să aducă un plus. Iată 8 lucruri esențiale pentru a fi un părinte bun:

Dragoste și afecțiune - Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Indiferent de câte trăsnăi sau lucruri catalogate drept „rele” fac copiii, ei nu trebuie să uite niciodată că sunt iubiți de către părinți. Un „Te iubesc” și o îmbrățișare caldă fac mai mult decât o sută de predici.

Înțelegere - Să-ți asculți și să-ți înțelegi copiii este un alt element-cheie în relația dintre părinți și copii. Ori de câte ori au ceva de spus, fii acolo pentru ei. Încurajează-i să-ți vorbească despre orice, să-și expri-me dorințele, frustrările, durerile, înțelege-le și învață-i cum să le gestioneze, cum să le rezolve.

Reguli clare - Copiii au nevoie și de reguli pe care trebuie să le respecte: reguli de igienă, de comportament, de bune maniere, reguli pentru siguranță și integrita-tea personală, reguli în ceea ce privește urmăritul programelor TV sau accesul la calculator, reguli privind curățenia în casă etc. Toate acestea sunt lucruri de care va depinde viața lor, ca adulți.

Lauda - Părinții buni nu critică, părinții buni laudă. Sărbătorește fiecare mic „triumf” al copiilor tăi. E de-ajuns să spui „Bravo!” sau „Ai făcut o treabă bună!”. Dacă-i cerți de fiecare dată când fac ceva greșit și nu-i lauzi niciodată pentru o faptă bună, în mintea lor se va crea un complex de inferioritate bazat pe ideea că nu fac niciodată nimic bun, că tot timpul greșesc, că nu sunt buni de nimic.

Consecvența - Odată ce ai setat o regulă, trebuie să o aplici de fiecare dată. Alt-fel vei deruta copiii și nu vor mai ști când și ce să facă. Copiii, mai ales când sunt mici, au nevoie de siguranță, de o oarecare rutină. Iar dacă schimbi de fiecare dată regulile, în primul rând nu vei mai avea tu, ca părinte, credibilitate.

Implicare - Implică-te în viața copilului tău, fii informat cu privire la activitățile de la școală/grădiniță. Mergeți împreună la activități sau practicați acasă diverse jocuri, împărțiți curățenia casei pe echipe. O vizită la muzeu, o seară la teatru sunt tot atâtea idei de a petrece mai mult timp cu copiii tăi, de a vorbi, de a crea legături puternice între voi, de a consolida relația părinți-copii.

Acțiune și reacțiune - Îi explici că după faptă și răsplată. Îi transmiți un avertis-ment și un sfat: Dacă faci A(fapta rea) urmează B(consecința), dacă faci C(fapta bună) primești D(recompensa). Sunt și situații când este bine să-ți lași copiii să su-porte consecințele faptelor sale. De exemplu, dacă au obiceiul să invite la joacă prie-teni pe care apoi nu-i bagă în seamă sau, mai rău, îi lovește, își va da seama singur că data viitoare respectivii copii nu vor mai vrea să vină. Şi atunci, cei mici vor în-văța „pe propria piele” că nu au avut un comportament corespunzător.

Modelul - Copiii au nevoia de a admira pe cineva, de a-și stabili niște modele pe care să le copieze, de a avea un statut la care să viseze să ajungă. Fii tu acel exemplu pentru copiii tăi. Urmează un stil de viață sănătos, fă alegeri eficiente, respectă chiar tu regulile pe care le vrei respectate de către copiii tăi, fii o influență pozitivă.

7

UŞA INIMII

Î ntr-o zi, la o expoziție de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: "Iisus Hristos bătând la ușă". Toți cei de față îl felicitară pe pictor apreciindu-i,

pe lângă arta cu care era făcut tabloul, și mireasma de credință ce se desprindea din el. Însă unul dintre privitori zise: - Maestre, mi se pare că lipsește ceva ușii. Ea n-are clanță! Pictorul a răspuns: - Ușa, la care bate Iisus, se deschide numai pe dinăuntru. Intenționat n-am vrut să-i pun mâner pe dinafară. Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la ușa inimii noastre, El nu deschi-de, nu forțează. Așa că nu e nevoie de mâner decât pe dinăun-tru. Fiecare este liber a deschide sau nu ușa, când Îl aude pe Hristos bătând... Mântuitorul așteaptă să intre pe ușa inimii noastre închisă de păcat. De aceea noi trebuie să-I deschidem

ușa inimii prin împărtășire, să intre să cineze cu noi. Trupul și Sângele lui Hristos sunt cel mai prețios dar al Lui pentru noi. Sfânta Împărtășanie se mai numește și Euharistie, adică mulțumire, sau recunostință, pentru că ni se dăruiește din iubire ca un dar de mulțumire și de recunoștință față de Domnul nostru Iisus Hristos. Sfânta Împărtășanie este viața noastră, nădejdea mântuirii nostre, cea mai înal-tă formă de unire cu Hristos și de mulțumire.

Să ne curățim sufletele prin spovedanie cu lacrimi și căință, să le spălăm cu post și rugăciune, să le îm-brăcăm în haine țesute din dragoste și neprihănire, împodobite cu toată fapta cea bună și, mai ales, cu iertare și milă, și numai astfel să ne apropiem de Trupul și Sângele lui Hristos cu credință, cu smerenie și cu inimă curată, pentru ca să ne învrednicească și pe noi Domnul să luăm parte la CINA pregătită nouă cu DRAGOSTE spre mântuirea noastră a tuturor.

COPIII SPUN LUCRURI... FRUMOASE: „Călugării și-au făcut meserie din rugat pentru că ei au văzut că nu poate să

existe meserie mai frumoasă decât să vorbești tot timpul cu Dumnezeu.” (Maria Tănăsuică, 9 ani) „Creștinii ortodocși îi pictează pe sfinți în biserică foarte alungiți că așa sunt ei în realitate când ajung să fie aspirați spre cer.” (Andrei Lotreanu, 14 ani) „Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, că cei mici au un suflet încăpător. La oamenii mari e o înghesu-ială de rele că nici n-ai unde să stai.” (Pavel Matin, 10 ani)

„Preoții vin în casele oamenilor înainte de Crăciun ca să sfințească toate came-rele, că le curăță cu aghiazmă, care e un foarte bun detergent împotriva demonilor”. (Sorin Ştefan Trandafirescu, 11 ani)

MERSUL CU AJUNUL

U nul dintre cele mai vechi obiceiuri creștine legate de sărbătoarea Nașterii Domnului este „mersul cu Ajunul“ sau „mersul cu icoana“. În acest caz, pre-

otul din fiecare parohie merge la credincioșii pe care îi are în grijă. Pentru această ocazie specială, preotul este îmbrăcat cu epitrahilul și merge pe la fiecare gospodă-rie cu icoana Nașterii Domnului în mână, pentru a le aduce vestea minunată a nașterii lui Iisus. Preotul este însoțit de cântăreț, iar când intră în casă, se cântă tro-parul Nașterii, apoi icoana se dă spre sărutare tuturor credincioșilor.

„Mersul cu icoana“ este așteptat cu nerăbdare de cei mai mulți, căci ea vestește apropierea săr-bătorii Nașterii Domnului. Cu această ocazie, casa este binecuvântată atât prin prezența fizică a pre-otului, cât și prin prezența simbolică a lui Hristos în icoană.

Obiceiul de a „merge cu icoana“ este atestat începând cu sfârșitul secolului al IV-lea, când s-a stabilit data de 25 decembrie ca dată de prăznuire a Nașterii Domnului. Preotul mergea pe la casele creștinilor în Ajun, atunci când se ținea post. Acest obicei s-a extins de la Ajun la o perioadă de câteva zile, astfel încât toți credincioșii să afle vestea cea minunată.

În comunitatea rurală tradițională, după momentul cântării troparului Nașterii, preotul binecuvânta alimentele pregătite cu grijă (colăcei, bob fiert, grâu fiert, pru-ne uscate, sărmăluțe de post, fructe), și așezate pe masă lângă icoane. După ce ali-mentele au fost binecuvântate pot fi oferite de pomană pentru sufletele celor ador-miți, astfel încât și aceștia să se bucure de vestea cea minunată.

Bucuria sărbătorii Nașterii Domnului este completă prin participarea la Sfânta Liturghie din ziua acestui „praznic luminos“. Sărbătoarea începe în biserică chiar de dimineață, prin slujba Utreniei care este deosebită de cea săvârșită în celelalte zile. Toate cântările vorbesc despre Nașterea Domnului și bucuria adusă lumii.

..: Săptămâna 15 - 21 decembrie 2014 :..

Luni, Marți, Joi 07:30 - Sfânta Liturghie (09:00 - Parastas)

Miercuri 07:30 18:00

- Sfânta Liturghie (09:00 - Parastas) - Sfântul Maslu

Vineri 07:30 18:30

- Sfânta Liturghie (09:00 - Parastas) - Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

Sâmbătă 07:30 17:00 18:00

- Sfânta Liturghie (09:00 - Parastas) - Vecernia - Acatistul Sfântului Ierarh Luca, al Crimeii

Duminică 07:15 - Utrenia și Sfânta Liturghie