1930 pr iosif trifa - fiul cel pierdut - sibiu 2006

Fiul cel pierdut 1

Preot IOSIF TRIFA

��

2 Preot IOSIF TRIFA

© Toate drepturile rezervateEditurii «Oastea Domnului» – Sibiu

str. Ch. Darwin, nr. 11tel. 0269 216677; fax 0269 216914

ISBN 13 937-710-068-9ISBN 978-973-710-068-9

Fiul cel pierdut 3

Preot Iosif TRIFA

��

Ediţia a V-a

Apare cu binecuvântarea

IPS Sale Dr. Laurenţiu Streza,

Mitropolitul Ardealului

Editura «Oastea Domnului»Sibiu, 2006

4 Preot IOSIF TRIFA

Fiul cel pierdut 5

Cuvânt înainte– la ediţia a II-a –

În vestirea Evangheliei, Iisus Mântuitoruln-a predicat oamenilor în glas de filozofiegrea şi neînţeleasă. Iisus Mântuitorul a fost şiaici un învăţător neîntrecut. El a folosit pildeşi asemănări luate din viaţa şi pricepereaoamenilor. El a folosit învăţături atât de sim-ple, încât şi pruncii le pot pricepe – şi totuşiatât de adânci, încât în ele încape tot adânculînţelepciunii.

Minunate sunt, în special, pildele Mân-tuitorului. Pentru trezirea păcătoşilor şi în-toarcerea lor la Dumnezeu, nimic nu lucreazăcu atâta putere ca pildele Mântuitorului.

Minunată şi neîntrecută este îndeosebipilda cu fiul cel pierdut. Preoţi din toate tim-purile au predicat această pildă; poeţii aucântat-o, pictorii au zugrăvit-o... Ea va rămâ-ne până la sfârşitul veacurilor una dintre celemai mişcătoare chemări ale Dumnezeirii, varămâne ca un cântec dulce al iubirii cereşti,ca o chemare dulce a Tatălui ceresc.

Milioane şi milioane de suflete a scos a-

6 Preot IOSIF TRIFA

ceastă pildă din căile pierzării. Milioane şimilioane de suflete au plâns cu fiul cel pier-dut, s-au întors cu el „acasă” şi au căzut cuel în braţele Tatălui ceresc...

Cu ajutor de la Domnul de sus, în carteade faţă am tâlcuit pe larg această pildă şi oslobozim în lume – tipărită a doua oară – cape un strigăt de întoarcere la Dumnezeu.

Domnul să binecuvânteze cu folos demântuire sufletească pe cei ce o vor citi şirăspândi.

Sibiu, 15 martie 1937

Preot Iosif Trifa,redactorul foii «Isus Biruitorul»

Fiul cel pierdut 7

Pilda Evanghelieicu fiul cel pierdut

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi fe-

ciori.

Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată,

dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit

lor avuţia.

Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel

mai tânăr s-a dus într-o ţară departe, şi acolo a risipit

toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări.

Şi, cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare în-

tr-acea ţară şi el a început a se lipsi.

Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării

aceleia şi l-a trimis pe el la ţarinile sale să pască porcii.

Şi dorea să-şi sature pântecele său din roşcovele

ce mâncau porcii; şi nimeni nu-i da lui.

Iar venindu-şi întru sine, a zis: «Câţi argaţi ai ta-

tălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame!

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zi-

ce lui: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta.

Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău: fă-mă

ca pe unul din argaţii tăi».

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar el, încă de-

parte fiind, l-a văzut pe dânsul tatăl lui şi i s-a făcut milă

şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat pe el.

8 Preot IOSIF TRIFA

Şi a zis lui feciorul: «Tată, greşit-am la cer şi îna-

intea ta şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău».

Şi a zis tatăl către slugile sale: «Aduceţi haina cea

dintâi şi-l îmbrăcaţi pe el; şi daţi inelul în mâna lui şi în-

călţăminte în picioarele lui.

Şi aducând viţelul cel hrănit, îl înjunghiaţi; şi

mâncând, să ne veselim.

Căci fiul meu acesta mort era şi a înviat; şi

pierdut era şi s-a aflat». Şi au început a se veseli.

Iar feciorul lui cel mai mare era la ţarină; şi, dacă

a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Şi chemând pe una dintre slugi, a întrebat-o: «Ce

sunt acestea?»

Iar el a zis: «Fratele tău a venit; şi a junghiat tatăl

tău viţelul cel hrănit, pentru că sănătos pe el l-a primit».

Şi s-a mâniat şi nu vroia să intre; iar tatăl lui, ie-

şind, îl ruga pe el.

Iar el, răspunzând, a zis tatălui său: «Iată, de a-

tâţia ani slujesc ţie şi niciodată porunca ta n-am căl-

cat: şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca

să mă veselesc cu prietenii mei.

Iar când veni fiul tău acesta, care a mâncat avuţia

ta cu desfrânatele, junghiaşi lui viţelul cel hrănit».

Iar el a zis lui: «Fiule, tu în toată vremea eşti cu

mine şi toate ale mele – ale tale sunt.

Ci se cădea a ne veseli şi a ne bucura; căci fratele

tău acesta mort era şi a înviat; şi pierdut era şi s-a

aflat»”.

(Evanghelia de la Luca 15, 11-32)

Fiul cel pierdut 9

Fiul pleacă de acasăşi rupe legătura cu tatăl său

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl Ceresc

Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fi-ul cel pierdut.

Evanghelia începe prin a ne spune că:„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tâ-

năr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea cemi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor ave-rea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, fe-ciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.

Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să fa-că acest lucru? De bună seamă, ceva îndem-nuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul... Apucasecu prieteni răi... Apucase cu petreceri şichefuri de noapte. Tatăl poate că începusesă-l cam mustre. El voia acum să scape decontrolul tatălui său... Voia să fie liber... Voiasă facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi în-chipuia el cât de frumoasă trebuie să fie oastfel de viaţă.

Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o ru-pe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său

10 Preot IOSIF TRIFA

şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă esteaceastă despărţire. Tatăl se uită cu jale du-pă fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare,suspinând: «Oare se va mai întoarce scum-pul meu copil?» Chipul de mai jos aratăplecarea fiului pierdut, arată ruperea legă-turii dintre un tată şi un fiu. Grozavă esteaceastă rupere!

Fiul cel pierdut 11

O astfel de grozavă rupere se petrece şiîn viaţa noastră cea sufletească, pentru căpilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în ca-re, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi via-ţa noastră cea sufletească. Tatăl din pildaEvangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ce-resc, iar fiul suntem noi, cei care – prin pă-catele noastre – rupem legătura dintre noi şiEl. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatălceresc.

Ah, ce grozavă este această rupere! Suntmulte nenorociri în lumea asta. Eu însă ziccă nu este decât o singură nenorocire adevă-rată: ruperea legăturii cu Tatăl Ceresc!

Peste mine au dat multe nenorociri: ampierdut pe mama, am pierdut soţia, trei copii;dar eu nu mă tem decât de o singură nenoro-cire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, sănu-mi rupă păcatul legătura cu El.

Omul e făcut să trăiască în legătură ne-curmată de ascultare şi iubire cu Dumnezeu,Făcătorul său. De la începutul până la găta-tul Scripturilor răsună neîncetat chemarea şistrigarea Dumnezeirii să nu rupă omul a-ceastă legătură. De la început până la gătatse vede şi aplecarea omului de a rupe aceastălegătură şi se vede şi silinţa satanei de a stri-ca această legătură.


Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturiidintre om şi Dumnezeu! Ah, ce lucru grozaveste un om ce trăieşte fără Dumnezeu în lu-me! Şi, vai, este lumea plină de astfel de oa-meni!

În trei clase s-ar putea împărţi oamenii,în ceea ce priveşte legătura lor cu Dumnezeu:

1. În clasa întâi stă mulţimea necredincio-şilor, mulţimea celor mulţi, mulţi, care n-aunici o legătură cu Dumnezeu. Singura lor în-tâlnire cu Dumnezeu a fost Taina SfântuluiBotez; singura mărturie despre legătura lorcu Dumnezeu este matricola botezaţilor (darla ce poate folosi această mărturie?). Aceştiatrăiesc în „slobozenia” diavolului. Sărmanii!Aceştia nu cunosc „casa părintească” a Ta-tălui ceresc, pentru că n-au gustat niciodatădin ea. Ei râd când le spui despre dulceaţaunei vieţi trăite cu Domnul.

2. În clasa a doua este mulţimea celorce-şi închipuie că legătura cu Tatăl ceresc sepoate ţine cu fel de fel de minciuni şi formegoale. Sunt atâţia şi atâţia oameni care seroagă – aşa, în graba mare – seara şi dimi-neaţa, lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiescfără Dumnezeu. Eu mă gândesc cu câtă uşu-rinţă rostesc oamenii rugăciunea „Tatăl nos-tru”. Îl numesc pe Dumnezeu Tată, dar n-as-

Fiul cel pierdut 13

cultă de El. Îl agrăiesc Tată, dar nu sunt„acasă” la El şi nici nu umblă să se întoarcă,stăruind în păcate. Toată ziua fac unii oa-meni voia diavolului, iar seara rostesc în ga-lopul gurii „Tatăl nostru”. Aici încap asprelecuvinte ale Mântuitorului: „Ce-Mi ziceţi Mie:«Doamne, Doamne» şi nu faceţi voia Mea?”(Lc 6, 46).

Am amintit aceste lucruri să nu creadăcineva că fiii pierduţi sunt numai cei ce-şi to-pesc averea sufletească şi trupească în che-furi, beţii, desfrânări şi alte păcate răsună-toare. O, nu! Fiu pierdut este tot omul cel ca-re nu are o legătură vie şi lucrătoare cu Tatălceresc.

A avea o legătură adevărată cu Dumne-zeu, a fi un adevărat copil al lui Dumnezeuînseamnă să trăieşti o viaţă legată clipă declipă cu El, cu cerul, cu veşnicia... Înseamnăsă trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeurăscumpărat prin Jertfa cea scumpă a FiuluiSău. O, ce viaţă dulce şi scumpă este aceas-ta! Câţi însă o trăiesc?

Fiul cel pierdut a rupt legătura cu tatălsău pentru că îi trebuia „libertate”... Voia săfie liber... Voia să trăiască de capul său. Tatălsău putea să-l ţină cu puterea acasă, putea sănu-i dea nici partea de avere, căci, după legea


lui Moise, feciorul avea drept la partea sa deavere numai în cazul când se căsătorea. Dar –în iubirea lui de tată – i-a dat şi libertate şi i-adat şi partea sa de avere. Nu voia să-l ţină cuputerea acasă, ca într-un arest.

Tatăl ceresc ne-ar putea ţine şi pe noi cuputerea în „casa” Lui; în ascultare de El. Ne-arputea opri de la păcat. Dar, în acest caz, amavea o mântuire silită; o mântuire fără niciun preţ. Ni s-ar lua şi libertatea voinţei.Dumnezeu nu se atinge de libertatea voinţei.Numai cât această libertate trebuie folosităbine. „Toate îmi sunt slobode – zice ApostolulPavel – dar nu toate de folos” (I Cor 10, 23).

Un dar mare şi scump este libertatea, darşi foarte gingaş. Chiar şi libertatea cea lu-mească este un dar foarte gingaş. Vorbeştedespre libertate unor oameni mai neprice-puţi, şi ei se vor duce să jefuiască, să fure, sătaie pădurile. Pentru ei libertatea este un felde „sloboadă”, un fel de slobozire a apelor. Olibertate e bună numai în cadrele legilor şiordinii publice. Aşa e şi cu libertatea cea su-fletească. Ea este bună numai în cadrele le-gilor cereşti; e bună numai până când rămâ-ne sub controlul şi ascultarea Tatăl ceresc.

Fiul cel pierdut dorea o libertate afară decasa tatălui său, afară de ochii lui şi contro-

Fiul cel pierdut 15

lul lui. O aşa „libertate” sufletească le place şioamenilor de azi. Le trebuie „libertate” să seîmbete, să înjure şi să facă toate păcatele.

Un pictor l-a desenat pe fiul cel pierdutpărăsind casa tatălui său călare pe un calzburdalnic. Potrivită icoană, căci aşa este şi„libertatea” păcătoşilor: un „cal fără frâu” (Iac3, 3). Cei păcătoşi aleargă în galop pe căilepierzării „ca şi calul şi catârul la care nu estepricepere” (Ps 31, 10).

Ce lucru gingaş este libertatea cea sufle-tească!

Un mare învăţat creştin zice: „La dreptvorbind, omul nici n-are slobozenie, cum îşiînchipuie el. Dacă nu-l cârmuieşte Dumne-zeu, fără doar şi poate, îl cârmuieşte satana.Omul e cârmuit ori de Domnul, ori de diavo-lul, aşa după cum face voia unuia sau a ce-luilalt…”

Învăţatul se pare că are toată dreptatea.Eu citesc mult în Scriptură şi am observat unlucru. De câte ori omul s-a ridicat şi şi-abătut pieptul, strigând: „Eu sunt liber, fac cevreau...”, de atâtea ori, îndată l-a înhăţatsatana în cursa păcatului. N-a păţit oare şiAdam aşa? Voia să fie complet „liber” şi a că-zut în cea mai ruşinoasă robie a lui satana.


Lauda omului: „fac ce vreau...”, tradusă înromâneşte, înseamnă că face diavolul ce vrea el.

Libertate adevărată este numai în casaTatălui ceresc: în ascultare de El şi de porun-cile Lui. Libertatea, aşa cum o înţelege lumeade azi, este o ruşinoasă robie la diavolul.

Fiul cel pierdut 17

Libertatea cea adevărată este aceea pecare ne-a câştigat-o scumpul nostru Mân-tuitor cu Jertfa Lui cea Sfântă. Iisus ne-aeliberat din jugul cel ruşinos al robiei luisatana. „Hristos ne-a izbăvit, ca să fim slo-bozi… Să rămânem dar tari în această li-bertate; să nu ne plecăm iarăşi sub jugulrobiei” (Gal 5, 1).

Însă, vai, cei mai mulţi creştini „au căzutdin această libertate” (II Ptr 2, 20), rupând le-gătura cu Tatăl ceresc.

Ce lucru grozav este ruperea legăturii cuTatăl ceresc! Această rupere este începutulpierzării sufleteşti. Dar să luăm aminte că totaici este şi începutul mântuirii sufleteşti.

Primul pas al mântuirii sufleteşti tocmaiacesta este: să-ţi dai seama ce fel de legăturăai tu cu Dumnezeu, cu Tatăl ceresc. Să teretragi în cămara sufletului tău şi să te în-trebi: „Oare cum stau eu faţă de Dumnezeu?Oare mă pot înfăţişa înaintea Lui ca un copilascultător al Lui?”...

Începutul mântuirii nu stă în ocoşeli deacestea: „Fac ce pot şi pentru suflet, mă si-lesc să-mi fac şi datoria de creştin...”, ci stăîn întrebarea categorică, precisă: Eşti tuîntr-o legătură vie şi necurmată cu Tatăl ce-resc, ori eşti într-o legătură stricată? Eşti


tu „acasă”, ori eşti dus de „acasă”?... Tră-ieşti în ascultare de Tatăl ceresc, ca un co-pil ascultător al Lui, ori ai ieşit din aceastăascultare?

Fratele meu! Eu pun în faţa ta întreba-rea: Eşti tu „acasă” ori eşti dus de „acasă”?Fă-ţi tu singur socoata!

Fiul cel pierdut 19

„Şi şi-a risipit toată averea saîn dezmierdări...”

Despre risipa şi risipirea averiicelei sufleteşti

Pilda Evangheliei ne spune că fiul a ce-rut, iar tatăl său i-a dat „partea lui de avere”.Dar răul şi pierzarea fiului încă nu stăteauaici. El putea să apuce pe un drum bun, du-pă ce şi-a luat partea sa de avere. Putea să-şiîntocmească o gospodărie, să-şi facă o căsni-cie şi să trăiască fericit. Dar el n-a făcut aşa.El a ales calea cea rea.

„Şi s-a dus feciorul cel tânăr într-o ţară de-parte şi acolo a risipit toată averea sa, vieţuindîntru dezmierdări (destrăbălări).”

O, ce înţeles adânc este şi pentru noi înaceastă istorie! Fiul din pilda Evangheliei aplecat în lume cu „partea lui de avere”. În-tocmai aşa suntem şi noi. Tatăl ceresc ne-atrimis în lume, dându-ne „partea noastră deavere”, dându-ne o zestre sufletească cu caresă putem trăi în această „ţară străină”, pânăne vom întoarce iarăşi la El. Ştii tu, dragă ci-


titorule, care este „partea noastră de avere”pe care o avem de la Tatăl ceresc? Este ave-rea noastră cea trupească şi sufletească: estemintea, priceperea, cunoştinţa, sănătatea şialte multe daruri, – aici pomenind şi darurilemântuirii sufleteşti.

Ah, ce „avere” scumpă avem noi de la Ta-tăl ceresc! Pentru „averea” aceasta noi ar tre-bui să stăm neîncetat în genunchi cu rugă-ciuni de mulţumire lui Dumnezeu. Dar, vai,noi nu ştim preţui această avere! Suntem, şicu lucrul acesta, în chipul fiului celui pierdut.Ca şi el, risipim şi noi şi prădăm „partea deavere” ce ni s-a dat de la Tatăl ceresc. O prăpă-

Fiul cel pierdut 21

dim în fel de fel de păcate şi lucruri slabe. Eplină lumea de cei ce-şi risipesc averea ce oau de la Tatăl ceresc.

În multe chipuri şi feluri îşi risipesc oa-menii averea ce o au de la Tatăl ceresc.

Iată-l pe beţiv cum îşi pradă averea tru-pească şi sufletească. Iată-l pe învăţatul ne-credincios. Are o avere întreagă de minte şiînţelepciune. Ce lucruri frumoase ar puteaface cu această avere! Cum i-ar putea deşteptape oameni... cum le-ar putea citi din Biblie...cum i-ar putea învăţa şi lumina… Dar, vai,el foloseşte „averea” ce o are pentru a-i înşelape cei nepricepuţi. Ba unii folosesc mintea şiînvăţătura chiar pentru a tăgădui pe bunulDumnezeu, Care le-a dat aceste daruri.

Iată-l pe înşelător, pe zavistuitor şi pe toţiceilalţi păcătoşi care îşi pradă averea tru-pească şi sufletească. O, cum îşi pradă oa-menii „averea” ce o au de la Tatăl ceresc! Cedar mare sunt mâinile, dar păcătosul le folo-seşte să fure, să bată, ba chiar şi să omoare.Ce dar mare sunt picioarele, dar păcătosulaleargă cu ele la birt şi în căile pierzării. Cedar mare sunt gura şi graiul, dar omul le fo-loseşte să mintă, să blesteme, să batjoco-rească, ba chiar şi să înjure pe Făcătorulsău, pe Cel ce i-a dat aceste daruri.


La Taina Sfântului Botez, când primimlegătura cu Dumnezeu, ni se pecetluiesc cuDarul Sfântului Duh ochii, mâinile, picioare-le, fruntea, pieptul, capul, în semn că elesunt o avere a Tatălui ceresc şi trebuie să lepunem în slujba Lui. Ni se dă şi haină nouăşi curată, în semn că avem o zestre sufleteas-că deplină. Taina Sfântului Botez ne dă par-tea noastră de avere; ne dă o zestre cereascăşi sufletească completă. Dar cei mai mulţioameni parcă nimic nu fac altceva decât rup,murdăresc şi zdrenţuiesc haina botezului; ri-sipesc „zestrea” ce li s-a dat. La cei mai mulţioameni ce a mai rămas din această zestre?(Matricola botezaţilor!)

Ah, ce risipă grozavă de avere trupeascăşi sufletească este azi în lume! Ori încotro teuiţi, vezi această pradă. E plină lumea deoameni care şi-au pierdut cea mai scumpăavere.

În multe chipuri şi feluri îşi poate prădaomul „partea de avere” ce o are de la Tatăl ce-resc. Pilda Evangheliei ni-l arată pe fiul celpierdut prădându-şi averea în chefuri şi des-fătări. Prin aceasta, Evanghelia pune în faţanoastră beţiile, chefurile, desfătările şi des-trăbălările ca pe cea mai grăitoare pildă des-pre prădarea averii trupeşti şi sufleteşti. Nici-

Fiul cel pierdut 23

un alt păcat nu arată aşa de bine prădareaacestei averi ca beţiile, chefurile şi desfătările.

La alte păcate (zgârcenia, trufia, înşelă-ciunea etc.), omul îşi cruţă măcar averea ceatrupească, sănătatea, dar la beţie şi destră-bălare, omul îşi pradă, văzând cu ochii, atâtaverea cea trupească, cât şi pe cea sufleteas-că. Alte păcate sunt singure şi rămân singu-re, dar beţiile şi desfătările atrag după ele unşirag întreg de alte păcate (desfrânări, bătăi,certuri, înjurături, omoruri etc.).

Fiul cel pierdut şi-a mâncat averea cuprietenii şi prietenele. Ajutători la pradă aaflat destui. Aşa e şi azi: oriunde se pradăaveri lumeşti şi sufleteşti, mâncători se aflădestui. Păcatele şi oamenii cei răi se strângacolo ca şi corbii şi câinii la mortăciune.

Cele mai multe averi trupeşti şi sufleteştise pradă şi azi prin beţii, chefuri şi destră-bălări. Ăsta-i parcă păcatul vremilor noastre.Diavolul a slobozit în lume parola: „Mâncaţi,beţi şi chefuiţi!... Trăiţi-vă viaţa!...”

Beţia şi desfătările sunt o sfidare, o bat-jocorire a Darurilor ce le are omul de laDumnezeu. În urletele de pe la birturi, beţi-vul parcă astfel grăieşte: „Uită-Te, Doamne,din cer şi vezi cum îmi bat eu joc de avereatrupească şi sufletească ce mi-ai dat-o... Ui-


tă-Te, Doamne, şi vezi cum batjocoresc eudragostea Ta şi bunătatea Ta... Uită-Te cumcalc în picioare şi în noroi darurile ce mi le-aidat: mintea, sănătatea, curăţia sufletească şicelelalte...”

Fratele meu! Tatăl ceresc ne-a trimis înlume dându-ne „partea noastră de avere” su-fletească şi trupească. Tot ce avem noi esteaverea Tatălui ceresc. Noi suntem răspunză-tori pentru păstrarea şi buna chivernisire aacestei averi. În Ziua cea mare a Judecăţii vatrebui să dăm seama de ea până la „cel dinurmă ban”.

Fiul cel pierdut a început cu risipa şiprada averii după ce a rupt legătura cu tatălsău. Să ştii, fratele meu, că aşa se întâmplăşi cu noi. Risipa şi prada averii noastre su-fleteşti şi trupeşti începe îndată ce rupem le-gătura cu Tatăl ceresc şi apucăm cu păcateleşi desfătările.

Fratele meu! Eu te întreb: cum stai tu cu„partea de avere” ce o ai de la Tatăl ceresc?Nu cumva eşti şi tu alături de fiul cel pier-dut? Nu cumva prădezi şi risipeşti şi tuaceastă „avere”?

Fiul cel pierdut 25

„Şi cheltuind el toate, a începuta se lipsi”

De la desfătare, a ajuns la întristare –o întristare fără Dumnezeu

Până au ţinut averea şi banii fiului, lu-crurile au mers bine. Petrecerile şi desfătărilese ţineau lanţ. „Asta-i o dată viaţă!” – îşi va fizis fiul cel pierdut.

Însă averea se topea zi de zi. Când s-a to-pit de tot, petrecerile şi desfătările deodată auîncetat, prietenii s-au depărtat şi fiul a rămassingur.

„Şi cheltuind el toate, s-a făcut foametemare într-acea ţară şi el a început a se lipsi” (şis-a băgat slugă la porci).

Lipsa şi răul l-au pus la gânduri. Iată-lcum stă necăjit şi gânditor la masa chefu-rilor unde şi-a prădat averea. De la dezmier-dare, a ajuns la întristare; de la îmbuibare,la lipsă. De la masa de chefuri, a ajuns slu-gă la porci.

Aşa păţesc şi azi toţi cei apucaţi în căilepierzării. Desfătările ţin numai până ce ţine


prada şi risipa averii sufleteşti, trupeşti şibăneşti a omului. Când se gată această ave-re, cel desfătat deodată rămâne singur îndrum, lipsit şi părăsit de toţi şi de toate.

Un Ion oarecare, apucat la chef, striga şiporuncea: „Cârciumare! Mai adă o litră!... Şiîncă una... Şi încă două... Patru... Şase...”

Cârciumarul, gândindu-se la câştig, îlservea alergând şi răspunzând: „Aduc, dom-nule Ion, aduc!...”

Însă, mai târziu, înţelegând că „domnulIon” n-are nici un ban, deschise larg uşa bir-

Fiul cel pierdut 27

tului şi îl azvârli afară, strigându-i: „Afară,porcule!”

Aşa a păţit şi fiul cel pierdut din Evan-ghelie după ce i s-au gătat banii. Din „dom-nule fiu”, a ajuns „marş, slugă, la porci!”

Aşa îi cumpăneşte şi-i răsplăteşte diavo-lul pe toţi cei ce apucă în căile pierzării.

Calea ce duce la pierzare are în faţă opoartă mândră, strălucitoare, de marmură.Cel amăgit de diavolul pe poarta aceasta, laintrare, îşi zice: „Aicea-i de trăit!...”, „Asta-i odată viaţă...”; dar, vai, în dosul acestei intrărieste o portiţă mică, iar această poartă îlscoate mai târziu – pe cel intrat – în livada cuporci.

Toţi cei intraţi pe poarta de marmoră adesfătărilor şi dezmierdărilor ajung pe urmăsă pască porcii, ajung slugi la porcii diavo-lului.

Aşa a păţit şi fiul cel pierdut. A fost scosafară pe poarta cea din dosul intrării şi deo-dată s-a trezit singur, lipsit şi părăsit. Şiacum să vedem, mai departe, ce a făcut fiulcel pierdut.

Iată-l ajuns la o răspântie. Lipsa, necazull-au oprit în loc din căile pierzării. El se întrea-bă acum ce este de făcut? Lucrul cel mai cu-minte ar fi fost să se întoarcă îndată acasă, la


tatăl său. El putea face acest lucru, dar nu l-afăcut. El a mers mai departe în calea cea rea.

„Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitoriiţării aceleia şi l-a trimis pe el la ţarinile sale săpască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele deroşcovele ce mâncau porcii.”

În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, sebagă slugă la porci, se face porcar. Întristareafiului era o întristare ce nu-i aducea încăaminte de tatăl său. Era un necaz ce nu-lpleca înapoi spre casă.

Fiul cel pierdut 29

Cât a stat fiul în lipsa şi în necazulacesta, cât a stat slugă la porci, anume nuse ştie. Evanghelia nu ne spune acest lu-cru. Probabil jumătate din întristarea lui afost o întristare fără Dumnezeu, fără aduce-re-aminte de tatăl său. Va fi suduit pe ne-cazuri, va fi plănuit cum să scape de ele, vafi şi plâns de necaz, dar la întoarcere încănu se gândea. Întristarea lui era o întristarefără Dumnezeu.

O, ce învăţătură minunată este aceasta şipentru noi şi vremile noastre! Întocmai aşa seîntâmplă şi cu noi. Când apucăm a ne prădaaverea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne du-cem ca pe gheaţă. Alergăm în galop pe caleapierzării. Uităm de bunul Dumnezeu. Şiatunci iese şi în calea noastră atare beteşug,atare pagubă, atare încercare. Întristările şiîncercările vin din depărtarea lui Dumne-zeu... Vin să ne oprească din calea pierzării...Vin ca o chemare a Tatălui ceresc, să ne în-toarcem „acasă” la El.

Aceasta este şcoala cea mare a suferin-ţelor şi încercărilor. O carte întreagă aş puteascrie despre şcoala aceasta minunată, princare Domnul m-a trecut şi pe mine. Însă, vai,oamenii nu înţeleg această şcoală. Plină esteşi lumea de azi de necazuri şi întristări, dar


întristarea oamenilor este o întristare fărăDumnezeu, o întristare ce nu caută pe Dum-nezeu şi întoarcerea la El.

Ajuns-am şi noi ca fiul cel pierdut. E plinălumea de întristări şi necazuri. Însă, vai, oa-menii aleargă înainte în căile pierzării şi slujescla porcii diavolului, la patimile cele rele.

Mie îmi vine să plâng când mă uit în lumeşi văd atâtea şi atâtea necazuri, atâţia şi atâţiaoameni necăjiţi. Dar nu de necazul lor îmi vinesă plâng, ci de nepriceperea lor că nu văd mâ-na ce-i loveşte şi n-ascultă chemarea ei.

O, cum nu se uită oamenii în sus, să va-dă şi să înţeleagă că toate necazurile şi încer-cările sunt legate cu o aţă lungă, lungă, alcărei capăt este în mâna lui Dumnezeu. Cuaceastă aţă Domnul vrea să-l atragă pe om laEl, dar omul sare să rupă această aţă.

Necazurile, greutăţile şi lipsurile vremilornoastre sunt strigarea şi chemarea Tatăluiceresc să ne oprim din calea răutăţilor şi săne întoarcem „acasă” la El. Însă lumea şioamenii de azi aleargă înainte în căile pierză-rii. Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcitce a ajuns să mănânce „roşcovele”; să îndurecumplite lipsuri şi necazuri, dar nu vrea săse întoarcă „acasă”... Chefuieşte, rabdă şi stăslugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se

Fiul cel pierdut 31

întoarcă „acasă”. Lumea de azi e plină de fiirătăciţi şi nepăsători, de aceea nu mai sosescbinele şi uşurarea.

Zilele trecute am auzit în târg un om cesuduia necazurile şi greutăţile. Înjura scum-petea şi lipsurile. Vai, ce nebunie!

Văzut-aţi ce face câinele cel furios când îlloveşti cu băţul sau arunci după el cu pietre?


În furia şi mânia sa, el sare să muştebăţul sau piatra. El se războieşte mai mult cubăţul şi pietrele, decât cu omul care-l loveşte.El umblă să scape mai mult de băţ, decât deom... Vede mai mult băţul şi piatra, decât pecel ce dă cu ele.

Aşa e şi omul. Necazurile, întristările,încercările sunt băţul, sunt nuiaua cu careDomnul îi loveşte pe fiii săi, pentru a-i opridin calea pierzării şi a-i întoarce „acasă” laEl. Însă omul vede numai nuiaua, dar nu-Lvede – nu vrea să-L vadă – pe Domnul Careţine nuiaua. Vede necazul, dar nu-L vede peDomnul îndărătul necazului. Ca şi câinele,sare şi omul să muşte „băţul” – suduie ne-cazurile – dar n-ascultă chemarea Celui ce-lloveşte. Suduie oamenii necazurile, dar derăutăţi nu se lasă.

Medicii, când operează pe cineva, îladoarme cu cloroform (cu un fel de materietare, adormitoare). Omul cloroformizat nusimte cuţitul doctorului, nu simte sângelece-l pierde. Numai pe urmă, când se trezeşte,simte durerile.

Diavolul a aflat şi el un fel de „cloroform”cu care îi adoarme pe cei păcătoşi: alcoolul şipatimile cele lumeşti. Când Domnul – Docto-

Fiul cel pierdut 33

rul Cel sufletesc – s-apucă şi taie cu cuţitulsuferinţelor în viaţa omului, ca să cureţe ră-ul, diavolul sare cu „cloroformul” lui şi-l ame-ţeşte pe cel păcătos, să nu simtă cuţitul mân-tuitor. Ameţit de patimile cele rele, păcătosulîşi vede înainte de patimi şi fărădelegi. Nusimte cuţitul încercărilor. Abia pe urmă – pepatul morţii – se trezeşte în dureri grozave,dar atunci e prea târziu, e prea târziu...

Cuţitul Domnului taie în toate părţile cusuferinţe şi necazuri ce n-au fost de la înce-putul lumii (Mc 13, 19). Însă oamenii îşi vădînainte de păcate şi fărădelegi, pentru că i-aamorţit diavolul cu „cloroformul”, cu duhulacestei lumi. Sângele curge şiroaie din rănilenecazurilor, dar oamenii nu simt cuţitul Dom-nului, pentru că i-a amorţit înşelătorul celmare cu „cloroformul” lui.

Fratele meu! Să ştii că orice necaz şi oriceîncercare îţi vin din depărtarea bunătăţii luiDumnezeu, îţi vin ca un leac amar pentru în-dreptarea ta şi mântuirea ta, îţi vin ca ochemare să te întorci „acasă”.

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eueram între cei care adormisem, amorţit de


patimi şi fărădelegi. Îţi mulţumesc, preabu-nule Doamne, că nu m-ai lăsat să mă sting înacest somn de pieire sufletească. Sărut nu-iaua cu care m-ai lovit; sărut cuţitul suferin-ţelor cu care m-ai trezit.

Ajută-mă, Doamne, să pot rămâne înaceastă trezire şi să-i pot trezi şi eu pe alţii!

Fiul cel pierdut 35

„Scula-mă-voi şi mă voi ducela Tatăl meu”

Vai, ce alunecoasă a fost calea fiuluipierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său!A mers din rău în mai rău, până ce a ajunsslugă la porci.

Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legăturacu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe caleapierzării. Când apuci pe calea cea rea a pă-catelor, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina cu-răţeniei sufleteşti ţi se rupe zi de zi, până ce,pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit şizdrenţăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului,la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.

Pe această cale mersese şi fiul pierdut.Ajunsese la ultima treaptă a căderii… Ajun-sese la marginea prăpăstiei. Un pas numai îimai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facăşi acest pas. Putea să suduie până la capătnecazurile… Putea să moară în ticăloşie… Pu-tea, eventual, să-şi pună capăt zilelor.

Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas almorţii. În cele din urmă, suferinţa l-a trezit şil-a oprit în loc.

„Şi şi-a venit fiul întru sine” (în fire) – ne


spune Evanghelia – şi a zis: «Câţi argaţi ai ta-tălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pierde foame!»”

Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Setrezeşte ca dintr-un somn lung şi greu. Setrezeşte ca dintr-o beţie.

L-aţi văzut pe omul cel beat? Numai dupăce se trezeşte din somnul beţiei îşi dă seamadespre ce a făcut. Ba se şi miră de ce a fost înstare să facă. Se miră cum a putut ajunge înşanţ şi în noroi. Aşa e şi cu fiul cel pierdut.Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groa-

Fiul cel pierdut 37

ză în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcăşi se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt oarefiul cel drag al tatălui meu?… Am ajuns euîntr-un hal ca acesta?… Aşa de tare m-amputut eu ticăloşi?…”

Mântuirea lui se începe cu această trezi-re. Multă vreme l-au scuturat suferinţa şi lip-sa, până s-a trezit din somnul pierzării. Sufe-rinţa i-a fost spre mântuire. I-a deschis ochii,să afle starea grozavă în care ajunsese.

Aşa se întâmplă şi cu noi. Suferinţele şiîncercările ne vin din îndepărtarea lui Dum-nezeu, ca un strigăt de trezire, de deşteptaresufletească. Ele ne strigă pe noi aşa cum l-aistriga pe un om ce doarme dus, în vreme cecasa lui a luat foc. Mulţi se trezesc prin stri-gătul încercărilor. Ca şi fiul cel pierdut, setrezesc şi se îngrozesc de starea grozavă şinenorocită în care se află.Ferice de ei, căci începutul mântuirii su-

fleteşti este tocmai acesta: cunoaşterea stăriitale păcătoase, cunoaşterea deplină a stăriigrozave în care te-a adus păcatul. Dar, vai,sunt atât de puţini acei care se trezesc lastrigătul suferinţelor.

Pe cei greu bolnavi medicul îi împunge cuun ac. Dacă simte bolnavul acul, mai e nă-dejde de viaţă. Dar, de nu-l simte, toată nă-


dejdea e pierdută. Cei mai mulţi păcătoşi(bolnavi) nu simt acul suferinţelor. Aceştiasunt pierduţi.Pe fiul cel pierdut suferinţa l-a trezit din

somnul pierzării. Dar această trezire încă nuînsemna mântuirea lui. El se putea prăpăditot aşa de bine şi cu această trezire, ca şi fărăea. Se putea prăpădi la fel plângându-şi ti-căloşia ori suduind necazurile. El n-a rămasnumai la trezirea şi tresărirea din somnulpierzării, ci a purces mai departe pe caleamântuirii. După trezire, a luat o hotărâre. Aluat hotărârea de a se întoarce înapoi la casatatălui său.

„Şi a zis: «Scula-mă-voi şi mă voi duce latatăl meu şi-i voi zice: Tată, greşit-am la cer şiînaintea ta. Şi nu sunt vrednic a mă chema fiultău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi»...”Ce rugăciune dulce şi scumpă este a-

ceasta!... Cu ea învie un mort şi se pune unhotar. Ea răsună – şi va răsuna neîncetat –ca un cântec minunat şi neîntrecut... Estedoar cel mai minunat cântec pământesc dincele ce-I plac Tatălui ceresc. Cu câte lacrimifierbinţi va fi stropit fiul cel pierdut aceastăhotărâre!

Fiul cel pierdut 39

Aceasta este taina cea minunată a căin-ţei: recunoaşterea păcatului, mărturisirea luişi stropirea lui cu lacrimile cele fierbinţi decăinţă. Căinţa fiului pierdut este chipul că-inţei adevărate. El nu pune vina pe nimeni, cinumai pe sineşi. El nu se gândeşte şi nu plă-nuieşte cum să-şi scuze rătăcirea când vaajunge în faţa tatălui, ci îşi depune toată gre-


şeala lui şi toate lacrimile lui în rugăciunea:„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta”.De când eram duhovnic la ţară, îmi aduc

şi acum aminte, cu groază, de cei care ve-neau la spovedanie făcând pe avocaţii (sau,mai bine-zis, diavolul făcea pe avocatul lor).Îşi apărau păcatele cu fel de fel de ocoşeli, înloc să le stropească cu lacrimi de căinţă.Mărturisirea sinceră a păcatelor şi stropirealor cu lacrimi fierbinţi, aceasta este căinţacea adevărată.Fiul cel pierdut ne arată calea mântuirii.

După trezirea noastră din păcate, trebuie săurmeze şi întoarcerea noastră la Dumnezeu.Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic.Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit în

loc când ajunsese la marginea prăpăstiei. Iaseama, poate şi tu eşti în calea lui! Poate şitu eşti undeva, departe, departe în calea pier-zării. Ai ajuns şi tu slugă la „porcii” diavolu-lui, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.Domnul strigă după tine, încercările strigădupă tine, cerul strigă după tine... Trezeş-te-te, fratele meu, trezeşte-te, până nu-i preatârziu!Fiul cel pierdut, când a ajuns la marginea

prăpăstiei, şi-a aplecat ochii în palme şi ziceaplângând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns

Fiul cel pierdut 41

eu, fiul cel drag al tatălui... Ah, în ce casăcaldă şi bogată am crescut eu, şi acum măchinuiesc aici!... Nu mai pot de rău... Suntflămând... Sunt gol... Sunt bolnav!... Scu-la-mă-voi din ticăloşia asta şi mă voi duce latatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu îl voiînmuia cu lacrimile mele şi cu suferinţelemele...”

Fă şi tu aşa, fratele meu! Plânge-ţi şi tupăcatele cu lacrimi de foc, zicând: „Vai, în cestare grozavă am ajuns eu, fiul Tatălui ce-resc!... Vai, cum mi-am prădat darurile su-fleteşti ce le-am avut de la EI!... Vai, în ce ti-căloşie trupească şi sufletească am ajuns!...Nu pot să mai stau în starea asta grozavă!...Sunt gol, sunt flămând, sunt bolnav. Scula-mă-voi din ticăloşie şi mă voi întoarce la Ta-tăl ceresc. Poate că mă va respinge, dar euvoi stărui cu lacrimile mele şi suferinţelemele...”Nu te teme, scumpul meu frate, nu te te-

me!... Tatăl ceresc te aşteaptă cu braţele des-chise. Te aşteaptă cu haină nouă şi inel nou.Pleacă îndată „acasă” la El! Pleacă chiar azi!Pleacă „acasă” îndată... pleacă!


Fiul se întoarce acasă

Întoarcerea noastră la Dumnezeu

După trezirea din pierzare, fiul cel pierduta luat hotărârea de a se întoarce acasă. Puteaînsă foarte bine să moară în ticăloşie şi cuaceastă hotărâre. El n-a rămas însă numaicu hotărârea, ci a şi ţinut hotărârea: s-a scu-lat şi a plecat spre casă.Căinţa şi hotărârea noastră contra pă-

catelor trebuie să fie însoţite şi de întoarce-rea la Dumnezeu; altcum mântuirea sufle-tului nu câştigă nimic. Atâţia şi atâţia oa-meni îşi plâng păcatele, dar nu se lasă deele. Atâţia şi atâţia oameni „îşi pun în gând”să se lase de răutăţi, dar nu se lasă. Atâţiaşi atâţia cititori ai cărţilor noastre îşi vor fipus în gând să intre în Oastea Domnului,numai cât nu intră.Mântuirea sufletului este asemenea unei

case cu mai multe încăperi. Când apuci adeschide prima uşă, căinţa, apoi celelalte sedeschid – şi trebuie să se deschidă – una dinalta. Intri printr-o uşă într-alta, dintr-o casă

Fiul cel pierdut 43

într-alta, până când ajungi, pe urmă, în faţaTatălui ceresc.Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre ca-

să. A lăsat porcii şi se întoarce acasă. Elmerge apăsat şi îngândurat. Îl apasă nu nu-mai foamea şi suferinţa, ci şi gândul şi între-barea: Oare îl va ierta tatăl său, ori nu? Elmerge tânguindu-se şi întrebându-se: „Vai,cum mi-am prăpădit averea! Mă va ierta tatălmeu?...


Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ceva zice tata, când mă va vedea?.... Oare măva ierta, ori mă va alunga, fiindu-i scârbă şiruşine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mi-ne?... Oare ce va fi cu mine?...”Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tatăl

suspină mereu după tine, tatăl întreabă în fi-ecare zi după tine. Tatăl te aşteaptă cu bra-ţele deschise...Întoarcerea fiului pierdut este pusă în

faţa noastră ca un strigăt al Domnului, să neîntoarcem şi noi din căile pierzării. Întoarce-rea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem laDumnezeu. Toate Scripturile ne strigă să neîntoarcem la Dumnezeu, căci El stă gata săne ierte şi să ne primească.„Nu voiesc moartea păcătosului, zice

Domnul, ci să se întoarcă şi să fie viu... şi celfărădelege, de se va întoarce de la fărădelegilesale, va trăi şi nu va muri” (Iezec 18, 23).„Întoarceţi-vă către Mine şi Eu mă voi întoar-ce către voi, zice Domnul Atotţiitorul” (Mal 3,7). „Aşa zice Domnul: «Întoarceţi-vă la Minedin toată inima voastră, cu post, cu plângereşi cu tânguire. Rupeţi-vă inimile voastre, şinu hainele voastre; şi vă întoarceţi la DomnulDumnezeul vostru, că îndurat este, îndelungrăbdător şi mult-milostiv»” (Ioil 2, 12-13).

Fiul cel pierdut 45

Trebuie să ştim însă cum să facem o ade-vărată întoarcere la Dumnezeu. Întoarcereala Dumnezeu îşi are şi ea regulile ei şi rân-duielile ei. Ni le arată şi pe acestea fiul celpierdut.

1. Întâi, îl vedem pe fiul cel pierdut că aplecat spre casă aşa cum era: zdrenţăros,flămând, prăpădit. N-a aşteptat până să-şifacă ceva haine şi până se mai îngraşă la fa-ţă. În acest caz, desigur, ar fi pierit. El a ple-cat aşa cum era: n-a luat cu el decât lacri-mile şi rugăciunea pe care plănuise să ospună în faţa tatălui său.Fă şi tu aşa, fratele meu! Pleacă din căile

pierzării aşa cum eşti! Întoarce-te „acasă” aşacum eşti. Întoarce-te la Dumnezeu aşa cumeşti. Dacă vei aştepta să te faci mai întâi bunşi apoi să te întorci la Dumnezeu, înseamnă aînjuga boii înapoia carului. Cu o astfel de în-cercare şi aşteptare, carul mântuirii stă peloc. Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noin-avem ce lua cu noi decât lacrimile noastre,înfrângerea şi căinţa noastră.Despre un pictor vestit se spune că, voind

să zugrăvească o icoană cu fiul cel pierdut, acăutat, spre acest scop, un tip de om prăpă-dit, decăzut, zdrenţăros. L-a căutat mult printemniţe, cârciumi, spitale – prin locurile pe


unde sunt oamenii cei căzuţi şi decăzuţi. Însfârşit, a aflat pe stradă un vagabond ce i sepărea lui mai potrivit spre acest scop.– Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în

strada cutare şi cutare; vreau să-ţi fac chipulşi vei primi de la mine un dar.În cealaltă zi, pictorul se pomeneşte cu

un om bine îmbrăcat.– Cine eşti dumneata şi ce doreşti?– Eu sunt cerşetorul pe care l-ai chemat

ieri să vină aici. M-am pus şi eu puţin la rândşi de aceea nu mă mai cunoşti.– O, dragul meu, i-a răspuns pictorul, da-

că e aşa, nu mai am nevoie de dumneata. Eute aşteptam să vii aşa cum erai; numai aşaîmi puteai fi de folos.Aşa e şi cu tine, dragă suflet căzut şi ră-

tăcit în păcate. Tatăl te aşteaptă aşa cumeşti. Întoarce-te acasă aşa cum eşti!

2. A doua oară, vedem că fiul cel pierdut,pe drumul întoarcerii, n-a luat cu el năravu-rile lui cele rele. N-a luat nici cărţile de joc,nici sticlele de băutură, nici femeile cele stri-cate cu care îşi prădase averea. El a făcut unstânga-împrejur. Le-a părăsit pe toate şi aplecat acasă fără ele. Ar fi avut oare îndrăz-neală să se întoarcă acasă cu cărţile de joc înbuzunar şi cu femeile pe după cap? Fireşte că

Fiul cel pierdut 47

nu! Căci, desigur, şi tatăl ar fi luat bâta la el,văzându-l în starea aceasta.Aşa e şi cu întoarcerea noastră. Să ne

întoarcem la Dumnezeu aşa cum suntem;dar asta nu înseamnă că ne putem întoarcecu sticla de băutură în buzunar, cu ţigara îngură, cu patimile şi năravurile cele rele ce leavem. Mulţi s-ar întoarce la Dumnezeu, cucondiţia să-şi păstreze unele năravuri urâte.În „Oastea Domnului” ar intra atâţia şi atâţiaoameni dacă unora le-am lăsa băuturile, al-tora femeile; unora înşelăciunile, altora za-vistiile etc. O întoarcere adevărată la Dumne-zeu se face cu o „stânga-mprejur”: cu rupereade lume şi de patimile cele rele.

3. A treia oară, fiul cel pierdut s-a întorsacasă fără prea multă zăbovire. Era încă tâ-năr, dar n-a aşteptat să îmbătrânească. Încazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloşie.Aşa trebuie să facem şi noi.– Cât timp îmi trebuie să mă întorc la

Dumnezeu, l-a întrebat odată un om pe unvestitor al Evangheliei?– Ţi-i destul o singură zi pentru acest lu-

cru, răspunse vestitorul.– Şi care-i ziua aceea?– Ziua cea dinaintea morţii tale.– Ei bine, cu asta tot nu ştiu nimic, pen-

tru că nu ştiu când va fi ziua aceea.


– Tocmai pentru asta, răspunse vestito-rul, întoarce-te la Dumnezeu azi, căci camâine poţi fi în mormânt.Întoarce-te acasă, suflet pierdut! Întoar-

ce-te îndată, fără zăbavă, întoarce-te azi, căcimâine poate fi prea târziu. Oricât ai fi de bă-trân – azi încă nu e prea târziu. Oricât ai fi depăcătos – azi încă nu e prea târziu.Însemnaţi-vă bine un lucru: diavolul vrea

să-i piardă pe fiii cei rătăciţi cu două vorbe deînşelăciune: cu „mâine” şi cu „prea”. „Întoar-ce-te mâine!” – şopteşte ispititorul. Iar mâineîţi zice: „Eşti prea păcătos, omule, pentru a fiiertat!”Înşelăciunea lui „mâine” o putem birui cu

„azi”, iar înşelăciunea cu „prea”, o biruie dra-gostea şi bunătatea Tatălui ceresc.Sunt apoi alţii, pe care diavolul îi sperie

că ar fi prea păcătoşi pentru a se întoarce laDumnezeu. De când eram preot la ţară, îmiaduc aminte de o femeie pe care nicicum n-oputeam scoate din gândul că ea-i prea păcă-toasă pentru a fi iertată. Odată veni iar lamine, plângând şi tânguindu-se:– Sunt pierdută, sunt pierdută…– Şi ce va fi cu tine, o întrebai eu?– În iad o să intru, părinte, în fundul ia-

dului…

Fiul cel pierdut 49

– Ei bine, acum stai să-ţi spun şi eu una!De vei merge la iad plângând şi tânguindu-te,apoi să ştii că toţi diavolii vor fugi de acolo,pentru că unde s-a mai pomenit să meargăcineva la iad plângând şi tânguindu-se pen-tru păcate?Femeia se lumină ca de o lumină căzută

pe neaşteptate asupra ei şi, din clipa aceea,n-am mai auzit-o tânguindu-se că n-areiertare.Sunt apoi alţii, în care diavolul trezeşte

un fel de ruşine pentru întoarcerea la Dum-nezeu. Tot de pe când eram preot la ţară îmiaduc aminte că am tot stăruit de un pătimaşbeţiv să se lase de cârciumi şi să vie la biseri-că, să asculte predica. „Viu, părinte, viu” –îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmăînsă mi-a spus-o lămurit: „Aş veni, dar mi-iruşine de oameni...”Ah, ce mişel mare-i diavolul! El trezeşte în

cel păcătos ruşine pentru întoarcerea laDumnezeu, iar nesocotitul de om primeşteaceastă ispită. Îi e ruşine omului să se în-toarcă la Dumnezeu, îi e ruşine să se roage,să citească în Biblie, să cerceteze biserica,dar nu îi e ruşine să se îmbete, să suduie şisă scoată câte spurcăciuni toate din gura lui.Ah, cât de mult a săpat diavolul şi aici!


Când un om îşi pune în gând să se în-toarcă la Dumnezeu, diavolul sare cu toatearmele lui să-l oprească. Când stăpânul fiu-lui pierdut va fi aflat de hotărârea fiului de ase întoarce acasă, acela îi va fi zis:– Ce, eşti nebun? Rămâi aici! Cine o

să-mi mai pască porcii?– Stăpâne, eu plec. Mă duc la tata!– Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vre-

murile sunt grele. Dar o să vină şi vremuribune. Fii pe pace!– Stăpâne, nu mai stau! Plec!Fiul pierdut n-a ţinut seamă de nimic.

Când şi-a văzut starea ticăloasă, a plecat.

Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiulcel pierdut! Opreşte-te din căile pierzării şi teîntoarce la Dumnezeu! Lasă răutăţile şi teîntoarce la Dumnezeu! Diavolul şi lumea vorfi contra ta, dar ţie de nimic să nu-ţi pese.Sufletul tău e mai scump decât toată lumea.Pentru mântuirea lui, lasă căile pierzării şi teîntoarce la Dumnezeu!Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoar-

ce-te chiar azi!…

Fiul cel pierdut 51

În braţele tatălui...

„Se bucură şi îngerii din cer pentru unpăcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10)

Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiulsău era prin lume, evanghelia nu ne spunenimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avutzile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâteaori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiulîn lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fiprădat averea, dar era fiul lui. De se va reîn-toarce cândva, îl va reprimi, căci e fiul lui, esânge din sângele lui.Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia

ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi seuită lung în zare, nu cumva îl vede întorcân-du-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşteneîncetat şi îl aşteaptă.O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de

noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricâtde departe am fi în căile pierzării, Tatăl ce-resc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne ur-măreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cudurerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ce-


resc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că,oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte

cu dragostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta.„Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nustă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ciîn aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (IIn 4, 10)

„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, aalergat în calea lui.”

Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzutşi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte dea-l vedea pe el fiul.

Fiul cel pierdut 53

De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi în-toarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iertăriilui Dumnezeu văd mai departe decât ochiicăinţei.O, scumpul meu frate, să ştii că, îndată

ce apuci pe calea întoarcerii din răutăţi, Tatălceresc aleargă în calea ta. Tatăl ceresc alear-gă să-ţi scurteze calea. Să ştii, fratele meu,că, din calea întoarcerii tale, Tatăl ceresc facemai mult decât tine.Căinţa ta merge cu paşi domoli, dragostea

Tatălui ceresc aleargă. Tu faci un metru, Ta-tăl ceresc, un kilometru. Drumul ce-l faci tuîntr-un an, Tatăl îl face într-un ceas. Tumergi încet, Tatăl aleargă. Fratele meu, dinzările cerului de sus, Tatăl te vede, Tatăl aş-teaptă plecarea ta, aşteaptă întoarcerea ta, casă alerge în calea ta. Şi tu nu vrei să pleci?Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de

casa părintească. Iată valea pe unde se jucaîn copilărie, iată livada, pomii, iată măslinulde lângă casă. Ah, ce bucurie!... Dar în a-ceastă bucurie cade ca oţetul în apă trecutullui şi starea lui cea grozavă. Ce va zice oaretatăl său?...Iată, cineva s-a ivit în poarta casei. E ta-

ta! Inima îi bate cu putere. Luându-şi îmbăr-bătare, păşeşte înainte. Fiul se apropie, tatăl


se apropie. Urmează clipa cea mare şi mă-reaţă: întâlnirea.

„Şi văzându-l pe el tatăl, i s-a făcut milă deel şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-asărutat”.După atâţia şi atâţia ani, tatăl îşi vede iar

fiul pierdut. Îl vede într-o stare grozavă şi fio-roasă. În inima lui suspină: „Vai, copilul meucel drag, în ce stare grozavă ai ajuns!” O dra-goste şi milă neţărmurite clocoteau în sufle-tul tatălui. Îşi îmbrăţişează copilul, îl sărutăcu foc, îl acopere cu dragoste şi iertare.Fiul se pregătise să-şi spună rugăciunea

de căinţă, dar tatăl a luat-o înainte; l-a aco-perit cu dragoste şi iertare înainte de a-şi spu-ne rugăciunea. Nici tatăl, nici fiul n-aveaucuvinte. Li se oprise graiul. Vorbeau lacrimi-le. Dragostea şi iertarea tatălui grăiau şi serevărsau prin sărut.Aşa e şi clipa cea sfântă în care omul se

întoarce din căile pierzării şi se întâlneşte cuTatăl ceresc. Tatăl o ia şi aici înainte. Îl aco-peră pe cel întors cu dragostea şi iertarea Luicea sfântă.O, ce dulce şi sfântă este întâlnirea cu

Tatăl ceresc!Când am fost în călătorie la Ierusalim, am

luat cu mine şi toate păcatele mele. Le du-

Fiul cel pierdut 55

ceam să le depun cu lacrimi de căinţă lângăMormântul Mântuitorului. Făcusem, în gân-dul meu, şi o rugăciune frumoasă pe care săo rostesc. Dar când am ajuns acolo n-amputut grăi. Clipe întregi n-am putut vorbi de-cât prin lacrimile mele. Am simţit însă braţeleTatălui ceresc, am simţit îmbrăţişarea şi ier-tarea Lui cea dulce şi sfântă. Ce dulce-i îm-brăţişarea Tatălui ceresc! Ai gustat tu, fratelemeu, din ea?

„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta...”Drept răspuns, tatăl îl sărută din nou cu

foc şi iubire. Sărutul era semnul iertării.„Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul

tău...”Drept răspuns, tatăl îi strigă pe servitori:

„Aduceţi haina cea dintâi şi-l îmbrăcaţi pe el,şi daţi-i inel în mâna lui şi încălţăminte în pi-cioarele lui. Şi junghiaţi viţelul cel mai gras şi,mâncând, să ne veselim; căci fiul meu acestamort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.Haina, inelul şi încălţămintea erau sem-

nul că fiul este nu numai iertat, ci şi aşezatiarăşi în starea în care fusese înainte de apleca în calea cea rea.Vedeţi cu câtă putere se revarsă dragos-

tea şi iertarea tatălui? De la sărut, la haină…De la haină, la încălţăminte... De la încălţă-


minte, la inel... De la inel, la viţel şi la ospăţde bucurie. Tatăl putea să o lase mai cu do-molul. Putea să zică: „Aduceţi azi haina, mâi-ne inelul, poimâine încălţămintea... Cât des-pre ospăţ, să vedem mai întâi cum se vapurta cel întors...”Dar tatăl n-a făcut aşa, ci el şi-a revărsat

dintr-o dată toată dragostea sa şi toată bu-nătatea sa asupra celui întors.Aşa face şi Tatăl ceresc. Când ne întoar-

cem din căile pierzării, El ne acopere îndatăcu bunătatea Lui, cu dragostea Lui şi cu ier-tarea Lui cea dulce şi sfântă. Iertarea Tatăluiceresc merge mai repede decât căinţa omului.O, ce îndurat şi iertător este Tatăl ceresc!

O, cum îşi revarsă valurile bunătăţii şi iertăriiLui peste cei ce se întorc cu lacrimi de căinţăla El! Uitaţi-vă la fiul pierdut din evanghelie.Tatăl a pus în mişcare toată casa şi toatăcurtea pentru el. Unul aduce haina, altul ine-lul, altul încălţămintea; unii taie viţelul, alţiipregătesc focul, alţii pleacă după muzicanţi,alţii cheamă vecinii.Toată casa, toată curtea şi toată vecină-

tatea e în mişcare şi pregătire de ospăţ. Pen-tru cine? Pentru un fiu ce şi-a prădat toatăaverea; pentru un risipitor ce s-a întors aca-să. Unii dintre oameni, poate, vor fi şoptit

Fiul cel pierdut 57

acest lucru, dar tatăl nu vrea să ştie nimic.El strigă mereu: „Alergaţi şi pregătiţi degrabăospăţul şi să ne bucurăm, căci fiul meu a-cesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-aaflat…”Aşa lucrează şi Tatăl ceresc când ne în-

toarcem la El cu credinţă şi căinţă. Toate da-rurile şi binecuvântările Sale se revarsă asu-pra noastră.Într-o carte am citit despre cum se pregă-

tesc diamantele cele scumpe. Diamantul, du-pă ce e scos din adâncul pământului, încă nue gata. E numai o bucată de cărbune negru.El trebuie tăiat şi şlefuit, altcum n-are valoa-re. O mulţime de oameni lucrează pe el. Unii îltaie, alţii îl şlefuiesc, alţii pregătesc materia încare să-l cureţe, alţii cuptorul în care să-l ar-dă. O fabrică întreagă cu toate maşinăriile eilucrează la un cărbune negru, iar din acestcărbune iese pe urmă diamantul cel străluci-tor care împodobeşte coroanele regilor.Aşa-i şi cu un suflet pierdut care se în-

toarce la Tatăl ceresc. Dumnezeirea lucreazăcu toate darurile ei la curăţirea lui. Îndura-rea lui Dumnezeu aleargă în calea lui, ierta-rea îl îmbrăţişează, iubirea îl sărută, mila îlîmbracă, bunătatea îi dă inelul, „Mielul” îiface ospăţ.


Ah, ce lucru mare şi măreţ este un păcă-tos care se întoarce la Dumnezeu! Dintr-un„cărbune”, el devine un diamant ce străluceîn coroana Mirelui (Apocalipsa).Ah, ce lucru măreţ este un păcătos care se

întoarce la Dumnezeu! Cerul şi pământul sebucură când un păcătos se întoarce la Dum-nezeu. „Se bucură şi îngerii din cer pentru unpăcătos care se pocăieşte” (Lc 15, 10).Cerule şi pământule, priviţi şi vă minu-

naţi: un păcătos se întoarce din calea răută-ţilor şi, iată, Tatăl ceresc – Făcătorul şi Stă-pânul tuturor lumilor văzute şi nevăzute – Seridică de pe Tronul său; Se apleacă spre el, îlîmbrăţişează şi îl sărută. Domnul cerului şial pământului Se apleacă să îmbrăţişeze… pecine? Pe un păcătos, pe un ticălos care-şiplânge păcatele.Ah, ce lucru mare este acesta! Nu pentru

păcate vor fi judecaţi oamenii, ci pentru căTatăl i-a aşteptat cu braţele deschise, i-a aş-teptat cu sărutul iertării, cu haină nouă şiinel nou, dar ei n-au primit acest dar.

Fiul cel pierdut 59

Tatăl te iartă!…

Vino acasă, suflet pierdut!…

Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dra-gostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdutnu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoar-cerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragosteaşi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şinici un drept să mai fie primit acasă... Eln-avea nici măcar dreptul de slugă... El pier-duse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat sta-rea ce o avusese mai înainte.O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce

această pildă! Tatăl ceresc stă gata să neierte şi pe noi şi să ne primească, oricât depăcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragăcititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de ti-ne, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele des-chise.Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa

noastră dragostea de tată, ca să vedem prinea dragostea Tatălui ceresc. Dragostea pă-rintească este icoana dragostei Tatălui ce-


resc. Cât de mare este dragostea de părinte!Ce nu face dragostea de părinte!...Voi spune aici două pilde care ajută şi ele

pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cle-

veland a publicat un anunţ interesant. Untată de prin părţile Banatului îşi chema fiulsă se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiulapucase în căile cele rele şi părăsise casa pă-rintească, peste voia tatălui său. Plecase înlume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl ră-mâne tot tată. Iubirea de tată este mai maredecât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprinsdupă fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducăiarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă.Atunci s-a gândit să publice un anunţ, în-tr-un ziar românesc din America.În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel:

„Fiul meu va fi în cutare oraş din America.Prin gazeta românească îi trimit o înştiinţa-re că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie fru-mos şi duios, ca să-i mişc inima. Şi să maifac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, aşacum sunt, amărât şi îngândurat; să publicegazeta şi chipul meu lângă scrisoare. Prinasta cred că se va mişca şi mai mult inimapruncului meu”.

Fiul cel pierdut 61

Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face untată pentru copilul său!Ziarul din America a publicat fotografia,

însoţită de următoarea scrisoare:Ioniţă dragă! Sunt

doi ani de când te-aidus. Ştii bine cum te-ai dus şi de ce te-aidus. Dar tata a uitattotul. Tata a tras dun-gă peste toate. Ioniţădragă! Tata te iartă,vino acasă!

Ioniţă dragă, vinoacasă, că nu mai pu-tem de dorul tău! Decând te-ai dus tu, gân-deşti că a murit cinevaîn casă la noi.

N-am mai avut nici o zi bună. Mamă-taplânge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, netopim de dorul tău şi tu poate te topeşti de răuprin cele ţări străine. Ioniţă dragă, vino acasă!

Al tău tată îndurerat

Despre ce s-a ales din această publicaţie,n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimiteşi bani de vapor. De bună seamă însă,această chemare – mişcătoare până la lacrimi

Ioniţă dragă!Tata te iartă, vino acasă!


– n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiulcel pierdut, desigur, l-a adus acasă.

O altă pildă:Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă

ce-şi căuta fiica apucată în căile dezmierdări-lor. Din vina ei şi cu voia ei plecase în lume şiîn căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inimaei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să ocaute în toate părţile, dar fără rezultat. Unpoliţist îi spuse că a văzut-o odată într-un lo-cal de pierzare (unde femeile se vând pentrubani). O caută şi pe acolo, dar n-o află.

Atunci mama, îniubirea şi durereaei, făcu un plannou. Făcu o mulţi-me de fotografii cuchipul ei îndureratşi scrise pe ele, de-desubt: Aniţă dragă!Mama te iartă, vinoacasă!Trimise apoi a-

ceste fotografii pe latoate localurile depierzare şi pe tot lo-cul pe unde se pierd

sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin

Aniţă dragă!Mama te iartă, vino acasă!

Fiul cel pierdut 63

acele localuri. „Fiica mea – îşi va fi zis mama– de bună seamă a căzut într-o astfel de pier-zare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipulmeu îndurerat şi se va întoarce acasă...”

Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local depierzare se topea o tânără femeie. Venise caun trandafir frumos, şi acum era o floare ofi-lită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei seputea citi durerea şi suferinţa. Plângea în fie-care zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese!Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese înmarginea prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut.Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie

pe poarta localului. Se apropie, o vede şi în-dată izbucneşte într-un strigăt de plângere şibucurie: „E mama!... Mamă dragă!... Ah,scumpa mea mamă!... Mama mă iartă!... Ma-mă dragă!”Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în

toate părţile: „Mama mă iartă... Mă duc aca-să... Mama mă iartă!...”

Iată două pilde mişcătoare despre dra-gostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele nearată cât de mare şi cât de tare este dragos-tea de părinte.Dragostea părintească este icoana dra-


gostei Tatălui ceresc. Este însă numai oicoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne iu-beşte cu o dragoste nemărginită, ce întrecetoată dragostea omului. De s-ar putea strân-ge la un loc dragostea tuturor părinţilor dinlume, dragostea lor e încă numai un picur,faţă de oceanul cel nemărginit al dragosteilui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (IIn 4, 8).Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste ne-

mărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui neurmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă.

Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileştişi te prăpădeşti prin „străinătatea” cea nea-gră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă aiajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scum-pă: Tatăl te iartă!Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din

pildele de mai sus, copiii acasă – vestindu-ică-i iartă – aşa te cheamă şi pe tine Tatăl ce-resc, vestind că te iartă.Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scum-

pă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi,eu îţi spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu techem: Vino acasă!Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Ta-

Fiul cel pierdut 65

tăl te iartă. Eu nu-ţi spun din carte acestecuvinte. Eu ţi le spun din viaţa mea, din su-fletul meu. Eu am trecut prin pilda fiuluipierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunse-sem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar m-amîntors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.


Tatăl „m-a îmbrăţişat” şi „m-a sărutat”cu iertarea, când eu eram mai prăpădit şi ti-călos.Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos

ai fi, oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află căTatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamăacasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şipământul se înfioară şi suspină pentru sta-rea ta. Plânge cerul şi pământul, văzându-temergând înainte pe calea pierzării. Opreş-te-te, frate dragă, opreşte-te îndată din caleamorţii şi te întoarce „acasă”!Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din

grozava pieire în care rătăceşti! Vino „acasă”,căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai pe-trecut împreună cu porcii lui, adică cu dobi-toceştile patimi şi plăceri păcătoase.Vino, dragă suflet rătăcit, şi, căzând îna-

intea Tatălui ceresc, zi şi tu această

Rugăciune

Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înainteaTa. Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eusunt fiul cel nesocotit care am ieşit din asculta-rea Ta şi am umblat în căile pierzării. Mulţi anisunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit demult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am

Fiul cel pierdut 67

cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi. Am mersdin rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.

Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreştidin calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat.Am alergat înainte pe calea pierzării. Abiaacum vin la Tine, preabunule Doamne şi Tatăceresc. Ah, în ce stare nenorocită mă aflu! Suntbolnav şi n-are cine mă vindeca... Sunt flă-mând şi n-are cine mă sătura... Sunt gol, şin-are cine mă îmbrăca... Sunt istovit şi chinuitşi nimeni nu mă primeşte. Chipul cel frumos,ce-l aveam când trăiam în casa Ta mi s-a schi-monosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urmeadânci în faţa mea şi în sufletul meu. Din hai-na cea strălucitoare a Botezului, n-a mai rămasnimic. Totul am zdrenţuit... totul am risipit...totul am prădat.


Preabunule Părinte şi Tată ceresc, gre-şit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai suntvrednic să mă numesc fiul Tău... N-am nici undrept să port acest nume... Sunt vrednic dealungare. Te rog însă, Preabunule Tată ceresc,iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut dinevanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi de stareagrozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşiîn dragostea şi odihna Ta. Îmbracă sufletulmeu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tinecu inel nou, să pot începe o viaţă nouă, ca unulce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şim-am aflat.

Fiul cel pierdut 69

Tatăl te aşteaptă...

Vino acasă, suflet pierdut!...

De câte ori va fi suspinat tatăl din pildaevangheliei, gândindu-se la fiul său şi în-trebându-se: „Oare se va mai întoarce scum-pul meu copil acasă?… Oare îl voi mai vedeavreodată?” Fără voia lui plecase fiul în lume,dar cel plecat era copilul lui, era sânge dinsângele lui.Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia

ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi seuită lung în zare, nu cumva îl vede întor-cându-se? Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptăneîncetat.Aşa e şi Tatăl ceresc faţă de noi. Oricât de

păcătoşi am fi, Tatăl ceresc ne urmăreşte cudragostea Lui şi cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îldoare pe Tatăl ceresc, dar El nu Se leapădă detine, pentru că, ori cum ai fi, eşti fiul Lui, eştifăptura Lui. Oricât de păcătos ai fi, Tatăl teaşteaptă, Tatăl ceresc aşteaptă întoarcerea ta.Undeva am citit duioasa istorie a unui fiu

care a părăsit pe tatăl său şi casa părinteas-


că. După 20 de ani şi după ce şi-a risipit ave-rea trupească şi sufletească, s-a întors acasăbolnav şi prăpădit.A ajuns noaptea târziu. „Poarta va fi în-

cuiată” – şi-a zis fiul, apropiindu-se; şi a în-cercat să deschidă. Dar, o minune, poarta eradescuiată.A intrat şi s-a apropiat cu sfială de uşa

casei. „Uşa, desigur, va fi încuiată” – şi-a zisîn sine fiul; şi a dat să deschidă. Dar, o mi-nune, şi uşa era descuiată. Şi-a luat îndrăz-neala şi a intrat.– Cine-i? întrebă un glas stins şi abătut.– Eu sunt, tată dragă, copilul tău cel

rău şi blestemat! Am intrat, căci am aflattoate uşile descuiate... Altcum n-aş fi cute-zat să intru. Desigur, aţi uitat în noapteaasta uşile descuiate. Tată dragă, te rog,iartă-mă, tată dragă, sunt flămând şi bol-nav; te rog... iartă-mă...– Ah, scumpul meu copil! Vino în braţele

mele... Tata te iartă!… Tata te-a aşteptat me-reu... Tata se topeşte de dorul tău... Noi n-amuitat uşile descuiate, scumpul nostru. Dinziua în care ai plecat, uşile le-am ţinut mereudescuiate, ca să te poţi întoarce oricând...Uşile au fost descuiate pentru tine, scumpulmeu copil.

Fiul cel pierdut 71

Fratele meu! Poate şi tu eşti undeva, de-parte, în calea pierzării. Află, dragul meu, căTatăl te aşteaptă... Află că Tatăl te iubeşte şiaşteaptă întoarcerea ta.


Află, fratele meu, că Tatăl ceresc n-a în-cuiat uşa în urma ta. De când ai plecat încalea pierzării, să ştii, fratele meu, că uşaiertării stă mereu descuiată. Tatăl te aşteaptăcu toate uşile descuiate.Istoria păstrează numele unui tată îndu-

rerat din Franţa, care, timp de 10 ani şi-aaşteptat fiul plecat în lume, ieşind în fiecarezi de trei ori la gară, în nădejdea că îl va ve-dea reîntorcându-se. Dacă dragostea unuitată pământesc a făcut acest lucru – cât demare trebuie să fie dragostea Tatălui ceresc!De când ai plecat în căile pierzării, să ştii,

fratele meu, că Tatăl ceresc se uită în fiecarezi să te vadă întorcându-te, te aşteaptă în fie-care zi, în fiecare clipă...O, nu mai zăbovi, fratele meu! Destul ai

stat slugă la diavolul şi porcii lui; la diavoleş-tile patimi şi păcate. Întoarce-te îndată acasă.Întoarce-te, până uşile sunt deschise, pentrucă pe urmă (la moarte) uşile se vor închide şiatunci va fi prea târziu, prea târziu...O, nu mai zăbovi, fratele meu! Tatăl te

aşteaptă. Dragostea Lui te aşteaptă, iertareaLui te aşteaptă. Vino acasă, suflet pierdut!Tatăl te aşteaptă. Vino acasă! Vino!

Fiul cel pierdut 73

Tatăl te cheamă...

Vino acasă, suflet pierdut!...

Tatăl ceresc ne cheamă neîncetat să neîntoarcem „acasă”. Şi în câte chipuri şi felurine cheamă!În ziare am citit o ştire despre cum s-a

prăpădit, la Bucureşti, un tânăr apucat cupatima beţiei. A fost aflat dimineaţa mort înfaţa unei cârciumi. Percheziţia poliţiei a aflatla el cincizeci de scrisori pe care i le scria ta-tăl lui de la ţară. Tatăl înţelesese despre că-derea lui şi îl ruga să se întoarcă acasă. Dartânărul n-a ascultat chemarea. S-a prăpădit,purtând scrisorile în buzunar.În chipul acesta sunt toţi cei care trăiesc

şi mor în păcate şi în nepăsare de cele sufle-teşti. Ei trăiesc şi mor, purtând sute de„scrisori” de la Tatăl ceresc. Ei mor, purtândcu ei scrisorile cele dulci prin care Tatăl ce-resc îi cheamă acasă. Vai, ce lucru grozaveste acesta! În ziua Judecăţii, tocmai acestescrisori vor mărturisi contra lor. „Scrisorile”se vor deschide atunci şi vor începe a grăi.


Una va zice: „Adu-ţi aminte, omule, de neca-zul cela şi cela, de boala ceea şi ceea; ele erauchemările Tatălui ceresc, dar nu le-ai ascul-tat... Predica ce te-a fulgerat la inimă atuncişi atunci era chemarea Tatălui ceresc, dar tun-ai ascultat-o... Biblia ce ţi-a îmbiat-o unostaş al Domnului atunci şi atunci era scri-soarea Tatălui ceresc, dar tu ai aruncat-o înfoc şi ai batjocorit pe cel ce ţi-a adus-o... Deatâtea şi atâtea ori te-am chemat acasă, dartu n-ai ascultat chemările Tatălui ceresc...”Răspuns nu vei avea în faţa Judecăţii.

Oricât de căzut şi de decăzut ai fi tu, dra-gă suflete, află că Tatăl ceresc te iubeşte, teiartă şi te aşteaptă cu braţele deschise.Copilul unui tată căzuse într-o fântână.

Tatăl alerga să-l scape, strigând disperat:

Fiul cel pierdut 75

– Oh, dragul meu copil, oare mai trăieşti tu?– Tată, eu am murit, răspunse copilul din

fântână.Oare îl durea pe tatăl acest răspuns? Nu,

ci, dimpotrivă, îl bucura. Tocmai aceste vor-be, „eu sunt mort”, îi dădea tatălui nădejdeacă fiul său trăieşte.Aşa e şi cu cel păcătos. Tocmai strigătul

păcătosului: „Eu sunt pierdut... Vai mie, pă-cătosului, căci sunt pierdut...”, este un semnde viaţă sufletească. Tocmai strigătul acestaîi place mai mult şi-i face mai multă bucurieTatălui ceresc.Luaţi aminte şi grijiţi: încercările ce ni le

trimite Tatăl ceresc, prin care ne cheamă săne întoarcem acasă, diavolul umblă să leatragă în apele lui, în apele deznădejdii.O legendă spune: Cică odată diavolul şi-a

scos la vânzare lucrurile sale. A ţinut cu elelicitaţie. Între obiectele scoase la vânzareerau: ura, minciuna, pizma, înşelătoria şi alterăutăţi. La fiecare, diavolul îi pusese un preţ.Preţul cel mai mare îl avea deznădejdea.– Cum se poate, diavole, întrebau cumpă-

rătorii, de ai pus deznădejdii preţul cel maimare?

– Pentru că ea îmi aduce cele mai multesuflete în iad, răspunse diavolul râzând.


O legendă cu mult adevăr în ea.Gazetele sunt pline de ştiri despre cei ce

se sinucid din disperare. Cei mai mulţi pă-cătoşi mor în braţele deznădejdii, în braţelediavolului.Dragă cititorule! Încercările şi necazurile

nu vin asupra ta ca să te arunce în braţeledeznădejdii, ci vin din depărtarea şi din dra-gostea Tatălui ceresc... Ele vin să te atragă înbraţele Sale.

Fratele meu! Tatăl te cheamă „acasă”.Oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află că Ta-tăl te iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta.O, nu mai zăbovi, fratele meu. Tatăl te

cheamă, dragostea Lui te cheamă, iertareaLui te cheamă, ospăţul Lui te cheamă. Vinoacasă, suflet pierdut, vino acasă... Vino!

Şi rugăciunile noastreajută întoarcerea fiilor pierduţi

Aici vom spune că şi rugăciunile noastreajută întoarcerea păcătoşilor.O minunată pildă în privinţa asta aflăm

în viaţa Fericitului Augustin.În tinereţile sale, Fericitul Augustin era

Fiul cel pierdut 77

un tânăr copleşit de duhul cel rău al lumii.Era şi el un fiu pierdut.Mama lui, Monica, o femeie credincioa-

să, se ruga neîncetat, cu lacrimi fierbinţi,pentru îndreptarea lui. Dar anii treceau şirugăciunile ei păreau zadarnice. Monicaşi-a vărsat necazul în faţa episcopului Am-brosie din Milano.„Femeie, nu te teme, i-a răspuns episco-

pul, copilul atâtor lacrimi şi rugăciuni nu sepoate pierde... Un copil pentru care s-au fă-cut atâtea rugăciuni şi s-au vărsat atâtea la-crimi nu se poate pierde...”Şi aşa a şi fost. Din tânărul cel stricat şi

pierdut s-a ales un om mare, un sfânt. Din-tr-un vas necurat, Domnul a făcut un vasales, un sfânt.Toţi cei întorşi la Domnul să ne rugăm

pentru întoarcerea celor pierduţi!


Siguranţa iertăriişi statornicia întoarcerii

Fiul cel întors a fost primit cu toată dra-gostea şi iertarea tatălui său. A fost primit cuzgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, dupăaceastă primire zgomotoasă, fiul putea cu totdreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nucumva această bucurie este numai un foctrecător?... Oare ce va zice tata după ce i seva potoli bucuria?... Poate mă va mustra...Ba, poate mă va şi pedepsi...”– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mi-

ne?... Ce va fi cu trecutul meu?... Ce va fi cuviitorul meu?...– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl,

ce a fost cu tine, tata a uitat... Tata a trasdungă peste toate... Tu eşti iarăşi copilul meucel scump, tu ai dragostea şi iertarea meastatornică... Tata te-a îmbrăcat cu haina ui-tării trecutului tău, ţi-a dat în picioare în-călţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ceîntăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă

deplină despre iertarea şi înfierea sa.

Fiul cel pierdut 79

În Orient, slugile nu purtau nici încăl-ţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpâniişi fiii lor. Inelul şi încălţămintea erau o măr-turie despre iertarea şi înfierea celui întors.Din partea tatălui, fiul primise tot ce puteaprimi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbră-ţişare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul faţăde dragostea şi iertarea tatălui său.Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat

mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în


braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă isto-risirea în sunetele ospăţului de bucurie pen-tru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şis-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gatăevanghelia se poate vedea că fiul cel întors arămas până la sfârşitul vieţii sale în braţeletatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dra-

gostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai de-parte cu adevărat ca unul ce mort fusese şi aînviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalni-cul şi uşuraticul care plecase în lume. El aînceput o viaţă nouă... N-avea altă bucuriedecât să petreacă în dragostea tatălui său şiîn ascultare de el.Vecinii vor fi şoptit (mai bine-zis, batjoco-

rit): „Auzit-aţi măi, pruncul vecinului nostrus-a întors acasă «pocăit»; nu mai bea, nu maifumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jo-curi... Săracul, rău s-a mai scrântit de cap peacolo pe unde va fi umblat!...”Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri.

El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce atatălui său.Înainte de plecare în calea pierzării, fiul

îşi avea prietenii lui de chefuri şi petreceri.De bună seamă, nu va fi trecut mult şi foştiilui prieteni de pahar se vor fi apropiat de el

Fiul cel pierdut 81

cu şoapta şi ispita: „Bine c-ai scăpat... Vinocu noi să ne mai petrecem... Adu-ţi aminte cebine ne mai petreceam noi înainte de a te du-ce în lume... Ţi-ai făcut canonul, hai să maiuităm de necazuri...”.Dar fiul va fi răspuns aşa: „O, dragii mei

prieteni, eu nu mai sunt cel ce petreceam cuvoi nopţile. Acela care chefuia şi petrecea cuvoi nu mai trăieşte... A murit prin cele ţăristrăine... Eu sunt un altul... N-aţi auzit că şitata a zis despre mine că mort am fost şi amînviat?... Eu nu vă mai pot asculta, dragiimei, eu văd acum lumea şi viaţa într-o lumi-nă nouă. Chefurile şi petrecerile sunt acumpentru mine o scârbă şi o nebunie...„Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, îşi vor

fi zis prietenii; „rău s-a zăpăcit, săracul, peacolo pe unde a umblat.”Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs veci-

nii; vor fi râs oamenii, dar lui nu-i păsa derâsul lor. El sorbea dragostea şi iertarea ceadulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plă-cere şi nici o hulă nu-l mai puteau scoateafară din casa tatălui său, din dragostea luişi iertarea lui.

Aşa trebuie să fie şi căinţa şi întoarce-rea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierduteste pus în faţa noastră ca o pildă despre


adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căinţaşi întoarcerea noastră din calea răutăţilorprimeşte iertarea şi dragostea Tatălui ce-resc. Primeşte sărutul şi îmbrăţişarea Ta-tălui ceresc, dar la această revărsare dedragoste şi bunătate noi trebuie să răspun-dem cu o întoarcere statornică, cu o schim-bare din temelie a vieţii noastre. După pri-mirea cerescului sărut, trebuie să începemo viaţă nouă.Aceasta este taina cea mare a naşterii din

nou (In cap. 3). Prin această taină a trecut fi-ul cel pierdut şi trebuie să treacă toţi cei carese întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcerela Dumnezeu fără această renaştere sufle-tească n-are nici o putere. „Mulţi se întorc,dar nu la Cel Preaînalt” (Osea 7,16). O astfelde întoarcere n-are nici o putere.

Într-un sat s-a întâmplat că un ostaş dinOastea Domnului a dezertat de sub steagulMântuitorului şi, bag-seamă, de bucurie că a„scăpat” de această „cătănie”, s-a îmbătattun. Oamenii râdeau de el şi de ceilalţi ostaşidin comună, zicând: „Iată, şi ăsta-i de-alvostru... Şi ăsta-i dintre cei de-ai lui Trifa dinSibiu...”

Fiul cel pierdut 83

La asta, un ostaş mai bătrân a răspuns,foarte cuminte, aşa: „Dreptate aveţi, dragiimei, că acesta-i de-al nostru, căci, dacă ar fifost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... Aveţidreptate că-i de-al lui Trifa, căci, dacă ar fifost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... El s-aîntors numai către Sibiu, dar nu către Dom-nul... Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Dom-nul, el n-ar fi căzut”.Cuminte şi bun răspuns! Numai o întoar-

cere adevărată la Domnul ne dă putere şi bi-ruinţă contra păcatelor.Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl

ţinea în casă şi aducerea-aminte de trecutullui şi de suferinţele lui. De câte ori prietenii şiispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fiadus aminte de porci şi de roşcove. Aşa şinoi, de câte ori ne cheamă în lume ispitele, săne aducem aminte că, vai, amare mai sunturmările!Eu, de câte ori simt şoapta ispitelor, mă

gândesc la cuţitul doctorului şi la anii pecare i-am petrecut în boli şi suferinţe. Laşoapta ispititorului, eu îi răspund: „Ce-i dia-vole, atâta de prost şi de dobitoc mă crezitu pe mine, să mă las din nou târât ca slu-gă la porcii tăi?... Să m-apuc din nou deroşcove?...”


De regulă, toţi cei întorşi la Domnul amgustat din „roşcove”. De câte ori simţimşoapta ispitelor, să ne gândim la ele.Vom spune deci că întoarcerea noastră la

Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuiesă ne treacă prin taina cea mare a naşteriidin nou.

Fiul cel pierdut 85

Fratele „s-a mâniat şi nu voiasă intre”

Oriunde se face o întoarcere la Dum-nezeu, acolo se supără cineva

Pilda cu fiul cel pierdut spune că feciorulcel mai mare era la câmp când a sosit acasăfratele său.

„Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, aauzit cântece şi jocuri”; şi înţelegând despre ceeste vorba, „s-a mâniat şi nu voia să intre, iarTatăl lui, ieşind, îl ruga pe el...”Plină de un adânc înţeles este şi partea

aceasta din pildă. Întâi să luăm ospăţul ce sefăcuse:„Iar feciorul cel mai mare, când s-a a-

propiat de casă, a auzit cântece şi jocuri”.Foarte bine – va zice la asta atare necredin-cios – iată, evanghelia însăşi spune că s-afăcut o petrecere mare, cu cântece şi jo-curi... Evanghelia nu poate fi, aşadar, con-tra petrecerilor… Evanghelia ne lasă să ju-căm şi să ne petrecem.Ce judecată greşită! Ce judecată de om


lumesc! Trebuie să ştim că evanghelia negrăieşte nouă oamenilor în pilde şi asemănăriomeneşti, pentru ca să înţelegem mai binelucrurile cele duhovniceşti. Ospăţul din pildacu fiul cel pierdut închipuie dragostea şi bu-curia cea duhovnicească pentru cel întors laDumnezeu. Cerul şi pământul cântă şi sebucură când un păcătos se întoarce la Dum-nezeu. Despre o astfel de bucurie şi „petre-cere” duhovnicească este vorba în pilda evan-gheliei.Nişte ostaşi din Oastea Domnului, dintr-o

comună din judeţul Bihor, ne scriu că onoapte întreagă au petrecut în cântări şi ru-găciuni de bucuria unui frate nou care a in-trat în rândurile lor. Iată, şi acesta era un felde „ospăţ” ca şi cel din pilda evangheliei.Este o mare deosebire, este o prăpastie

întreagă între petrecerile cele lumeşti şi celeduhovniceşti. Şi aleşii Domnului au jucat,dar jocurile lor erau duhovniceşti. DespreMaria, proorociţa, ne spune Biblia că a luatîn mână un timpan şi toate femeile au venitdupă ea cu timpane, cântând şi jucând:„Cântaţi Domnului…” (Iş 15, 20-21). Era şiaici un joc, dar jocul acesta era aprins de fo-cul Duhului Sfânt. Şi David prorocul a jucat„în faţa Domnului”, în faţa chivotului sfânt,

Fiul cel pierdut 87

dar era şi jocul acesta o aprindere sufleteascăpentru slava lui Dumnezeu (II Sam 6, 14).Jocurile acestea erau o beţie sfântă, aprinsăde focul Duhului Sfânt.La astfel de „jocuri” şi petreceri, desigur

că m-aş duce bucuros şi eu; ne-am duce totalergând şi noi, ostaşii Domnului. Un astfelde „ospăţ” a fost şi cel din pilda evangheliei.Oh, cât de mult a lucrat şi aici diavolul,

mişelul! Petrecerea cea sufletească a atras-odiavolul cu totul în partea lui. Orice bucuriedintre creştinii de azi, dracul o duce la câr-ciumă, o duce la alcool, la petrecere cu chefşi lăutari.Şi acum să vedem supărarea feciorului

celui mai mare. Îşi are locul ei şi tâlcul eiaceastă supărare. Tâlcuitorii Scripturilorspun că acest fiu a închipuit poporul evreucare era în „casa Tatălui”, dar îi lipsea teme-lia mântuirii: dragostea şi iertarea. Închipuiaacest fiu, în special, pe fariseii care Îl mus-trau pe Iisus că stă de vorbă cu vameşii şipăcătoşii. Ei se ţineau aleşii Domnului şi semâniau pentru păcătoşii şi pierduţii pe careIisus îi aducea în braţele Tatălui ceresc.Fratele cel mai mare era şi chipul legii din

Vechiul Testament. Pilda cu fiul cel pierdutera şi un hotar de întâlnire şi de despărţire


între Vechiul şi Noul Testament, între lege şihar, între fiul care trebuia omorât pentru gre-şeli (Deut 21, 18-23), şi cel primit cu ospăţ debucurie.

Fiul cel pierdut 89

Dar feciorul cel mai mare, ce s-a supăratde întoarcerea fratelui său, mai închipuie pecineva. Îi închipuie pe cei pe care şi azi îi su-pără întoarcerea păcătoşilor. Alături de unsuflet care se întoarce la Dumnezeu, pilda apus pe unul care se supără pentru aceastăîntoarcere.O, binecuvântată Evanghelie a lui Hris-

tos! Cum se împlinesc toate cuvintele tale! Pecel care se supără îl avem şi azi. Ori unde seîntorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se facecu adevărat o întoarcere la Dumnezeu, acolose supără cineva.Şi anume cine?Întâi şi întâi se supără diavolul. Se supără

şi plânge că i s-a furat un credincios. În al do-ilea rând se supără toţi cei care-l ascultă pediavolul şi fac voile lui. Necredincioşii nu potsuferi pe cei care se întorc la Dumnezeu... Îiurăsc şi-i batjocoresc pe cei întorşi la Domnul.Când un pătimaş intră în Oastea Dom-

nului şi se retrage din lume şi răutăţi, oarenu strigă tot satul după el că „s-a pocăit” şi îlbatjocoreşte?„Da’ ce-o mai fi şi aia Oastea Domnului?”,

întreba odată un necredincios, „că îi strângepe toţi prăpădiţii şi stricaţii... Şi ăştia s-apu-că să cânte şi să-i înveţe şi pe alţii!”


Oare astfel de glasuri nu sunt şi ele alefeciorului mai mare din evanghelie? Sunt şiazi oameni cari nu cunosc dragostea şi bucu-ria pentru cei întorşi la Dumnezeu.Când un păcătos se îmbracă în haină no-

uă şi Tatăl ceresc pune în degetul lui inelnou, ca să înceapă o viaţă nouă, îndată seaude şi azi glasul fratelui celui supărat. Ori-unde se face „veselie mare” pentru întoarce-rea unui suflet pierdut, acolo se aude îndatăşi mustrarea.O, binecuvântată Evanghelie a lui Hris-

tos, cum ne arăţi tu tot anume ce trebuie săni se întâmple şi ce trebuie să suferim, ca sădobândim mântuirea!Dar fiul cel întristat îi închipuie nu numai

pe cei necredincioşi, ci îi închipuie şi pe alţii.În felul său, feciorul cel mai mare era un omfoarte de treabă. Era un om foarte harnic şicruţător. Îi lipsea însă ceva; îi lipsea parteacea bună, îi lipsea dragostea şi iubirea defrate. Îi lipsea înţelegerea pentru cele sufle-teşti. La el numărau numai averile şi vitele.Pentru el era mai de preţ viţelul care se tăiasedecât întoarcerea fratelui său.Sunt şi azi atâţia şi atâţia oameni harnici

şi buni gospodari. Le lipseşte însă înţelegereapentru cele sufleteşti. Ei văd toate cele numai

Fiul cel pierdut 91

prin ochelarii pământului. Ei se mişcă îndatăcând e vorba să se atingă ceva de averea lorşi de interesele lor materiale, dar pentru ave-rea cea sufletească şi lucrurile cele sufleteştin-au nici un interes şi nu le dau nici un preţ.Când e vorba de un car de gunoi, pentru ei eceva mai de interes şi mai de preţ decât trezi-rea unui păcătos. Nici aceştia n-au înţelegerepentru întoarcerea păcătoşilor.Nici aceştia nu vor să intre la „ospăţ”, ci

stau afară supăraţi şi critică.Iubiţii mei fraţi ostaşi din Oastea Dom-

nului! Să luăm aminte că feciorul cel supăratdin pilda cu fiul cel pierdut este pus specialpentru învăţătura noastră. Şi noi eram niştepierduţi care ne-am întors acasă.Tatăl ceresc ne-a iertat; ne-a îmbrăcat cu

haină nouă şi ne-a ajutat să începem o viaţănouă. Ce bucurie pe noi, ce dar, ce binecu-vântare! Dar lumea nu înţelege bucurianoastră. „Fraţii” noştri din lume, în loc să sebucure de întoarcerea noastră, se supără şine batjocoresc. Ei nu înţeleg bucuria noastră;ei nu vor să intre la „ospăţul” nostru.O, nu vă descurajaţi pentru acest lucru,

scumpii mei fraţi ostaşi. Pilda trebuie să seîmplinească şi azi deplin. Oriunde se întoarcecu adevărat un păcătos la Dumnezeu, trebuie


să se ivească neapărat şi fratele cel supărat.Asta-i o regulă atât de adevărată, încât sepoate pune şi întors: oriunde nu se supărănimeni pentru întoarcerea unui păcătos, aco-lo nu s-a făcut o întoarcere adevărată. Supă-rările, hulele, batjocorile şi prigoanele ce leîntâmpinăm sunt dovada cea mai bună căne-am întors din căile pierzării.

Fiul cel pierdut 93

„Nimeni nu poate veni la Tatălfără numai prin Mine” (In 14, 6)

„Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, în numelelui Iisus Hristos” (II Cor 5, 20)

În tâlcuirile noastre de mai înainte, amarătat că Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţeledeschise... El ne iubeşte cu o dragoste ne-mărginită. Vom spune însă acum că Tatăl ce-resc ne iubeşte şi ne iartă numai prin Jertfacea mare a Fiului Său.Istoria mântuirii neamului omenesc ne

arată foarte lămurit acest lucru. Înainte devenirea Mântuitorului, omenirea era unmare fiu rătăcit. Chiar şi poporul cel alesera un mare fiu rătăcit ce orbecăia în căilepierzării.În Vechiul Testament vedem vrăjmăşia

dintre Dumnezeu şi om, vedem pedeapsapentru păcat, pentru că nu venise încă Mijlo-citorul şi Împăciuitorul cel mare dintre om şiDumnezeu.Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un

împăciuitor între Dumnezeu şi om. Tatăl ce-


resc nu era numai dragoste, ci El era şidreptate, iar dreptatea Lui cerea pedeapsapăcatelor. Iisus Hristos a luat asupra Luiaceastă pedeapsă şi, prin Jertfa Crucii Sale,„ne-a împăcat cu Tatăl ceresc” (Rom 5, 11).„Dumnezeu a voit să împace totul cu Sineprin El (Iisus), atât ce este în cer, cât şi ceeste pe pământ, făcând pace prin sângeleCrucii Lui” (Col l, 20).Omenirea s-a împăcat cu Tatăl ceresc

prin mijlocirea şi prin Jertfa cea mare a Fiu-lui Său.Iisus Mântuitorul a făcut „ospăţul cel ma-

re”. El S-a junghiat pe Sineşi şi S-a făcut„ospăţ” de împăcare cerească şi de bucuriesufletească pentru cei mântuiţi. Iisus Mân-tuitorul este şi azi – şi va fi până la sfârşitulveacurilor – marele mijlocitor dintre noi şiDumnezeu. „Iar de va fi păcătuit cineva, a-vem un Mijlocitor la Tatăl, pe Iisus Hristos,Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre”(I In 2, 1). El sângerează şi azi şi va sângerapână la sfârşitul veacurilor pentru păcatelenoastre. El a venit în lume anume să ne îm-pace cu Tatăl ceresc.Numai prin El ne putem întoarce „acasă”

la Tatăl ceresc... Numai prin El ne putem îm-păca cu Tatăl ceresc, prin Iisus Hristos, prin

Fiul cel pierdut 95

Jertfa cea scumpă a scump Fiului Său. Dincăile pierzării şi ale păcatelor, noi ne putemîntoarce „acasă” la Tatăl ceresc numai cuajutorul Mântuitorului.În acest înţeles zicea Mântuitorul: „Ni-

meni nu poate veni la Tatăl fără numai prinMine” (In 14, 6).Vechiul Testament trimitea oamenilor în-

ştiinţări şi chemări să se întoarcă la Dumne-zeu. Dar aceste chemări se gătau cu bleste-mul legii, pentru că nu era cine să ajute în-toarcerea şi să mijlocească iertarea. Legea luiMoise îl ducea pe cel greşit numai până lauşă şi apoi îl lăsa în faţa judecătorului, careîi măsura pedeapsa.Este şi în Vechiul Testament o pildă cu

un fiu rătăcit. Dar, vai, ce groaznică este a-ceastă pildă! Citiţi-o în cartea a V-a a luiMoise: „Dacă un om – spunea legea lui Moise– are un fiu neascultător şi îndărătnic, caren-ascultă nici de glasul tatălui său, nici deglasul mamei sale, tatăl şi mama să-l ducă labătrânii cetăţii şi toţi oamenii din cetate să-lucidă cu pietre şi să moară” (Deut 21, 18-21).Iisus Mântuitorul a venit să ne scape din

această grozavă osândă a legii (în care ad-ventiştii îşi bagă capul din nou). Legea luiMoise îl ducea pe fiul cel rătăcit în faţa mor-


ţii, în faţa pedepsei pentru păcat. Iisus Mân-tuitorul ne duce pe noi, cei sărmani şi rătă-ciţi, în faţa iertării... Nu ne duce în faţa Ju-decătorului, ci ne duce în faţa Tatălui ceresccu Care ne-a împăcat prin Jertfa Sa ceascumpă.O, ce Mijlocitor bun şi scump avem noi în

Iisus Hristos! El nu ne arată numai calea în-toarcerii... El nu strigă numai: „Întoarceţi-văla Tatăl ceresc!”, ci El vine la noi şi ne ia demână, ne ajută să ne întoarcem acasă... Seînfăţişează cu noi şi pentru noi în faţa Tatăluiceresc şi ne mijloceşte iertarea.Iisus Mântuitorul ne aduce vestea cea

scumpă şi dulce că Tatăl ceresc ne iubeşte,ne iartă şi ne aşteaptă cu braţele deschise.Iisus Mântuitorul ne aduce şi „haine” şi tot cene trebuie să ne putem întoarce acasă.O, preascumpul nostru Mântuitor! Cât de

dulce este vestea Ta şi cât de scump esteajutorul Tău! Vino, preadulcele nostru Mân-tuitor, şi ne ajută să ne întoarcem „acasă”!Ce Mijlocitor bun şi scump ne este nouă

Iisus Mântuitorul! El mijloceşte pentru noi întoată clipa. „Dumnezeu a voit – şi voieşte – săîmpace totul cu Sine, prin Iisus Hristos, fă-când pace cu noi prin sângele Crucii Sale”(Col l, 20).

Fiul cel pierdut 97

Fă şi tu, dragă cititorule, această împă-care, de cumva n-ai făcut-o încă! Fă-o în-dată, căci nu ştii ziua şi ceasul când moar-tea te va chema în faţa Dreptului Judecă-tor. „Dumnezeu ne-a împăcat cu El prinIisus Hristos şi ne-a încredinţat şi nouă –zice Apostolul Pavel – propovăduirea acesteiîmpăcări. Vă rugăm fierbinte – ca şi cândDumnezeu v-ar îndemna prin noi – în nu-mele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cuDumnezeu!” (II Cor 5, 18-20).Această împăcare o propovăduim şi noi.

În numele Iui Iisus Hristos, vă rugăm, împă-caţi-vă cu Dumnezeu!De când eram preot la ţară, îmi aduc

aminte de o întâmplare ce a rămas adânc să-pată în sufletul meu. Între un tată şi fiul săuse iscase o mare vrăjmăşie. Dar pe mamă odurea această vrăjmăşie. Multe încercări depace a făcut mama, dar toate erau zadarnice.M-a chemat şi pe mine să-i împac, dar nicieu n-am putut.S-a întâmplat însă că mama s-a îmbolnă-

vit greu. De pe patul morţii, a cerut – cu ul-tima dorinţă – să-şi vadă fiul. Eram şi euacolo; o împărtăşisem. Când fiul a intrat încasă, tatăl stătea lângă patul bolnavei cu ca-pul aplecat. Din sufletul său nu se topise în-


că supărarea. Mama şi-a sărutat fiul cu foc şiapoi i-a zis:– Fiule dragă, acum vorbeşte cu tatăl tău!– Aş vorbi, mamă dragă, dar tatăl e su-

părat.Atunci mama – parcă o văd – făcu o ulti-

mă sforţare, se ridică puţin şi, luând cu omână mâna fiului, iar cu cealaltă mâna ta-tălui, le împreună laolaltă, zicând cu glasstins, de parcă venea dintr-un adânc de mor-mânt:– Dragul meu soţ şi scumpul meu copil,

cu limbă de moarte vă rog: împăcaţi-vă!...Inimile celor doi învrăjbiţi căzură rănite;

tatăl îşi îmbrăţişă fiul, dându-i sărutul ier-tării.În aceste clipe, mama adormi în Domnul.

Tatăl şi fiul se împăcaseră peste moartea ei şiprin moartea ei.Un adânc înţeles văd eu azi în această

mişcătoare întâmplare. Aşa se face şi împă-carea noastră cu Tatăl ceresc. Păcatul facevrăjmăşie între noi şi Tatăl cel ceresc, iar îm-păcarea o poate face numai Iisus Hristos şisângele Crucii Sale (Col l, 20).Ai păcătuit, dragă suflete?... Eşti în vrăj-

măşie cu Tatăl ceresc?... Eşti un fiu pierdut,apucat în căile pierzării?... Lasă-L şi roagă-L

Fiul cel pierdut 99

pe scumpul nostru Mântuitor să te împacecu Tatăl ceresc.Dorinţa Celui Răstignit pe Cruce este să

te împace cu Tatăl ceresc. El moare pentruTine şi împăcarea ta cu Tatăl ceresc. El îţi ce-re mâna ca să te împace – prin moartea Lui –cu Tatăl de Sus.Suflet pierdut! Eu te rog fierbinte – ca şi

când Dumnezeu te-ar îndemna prin mine –împacă-te cu Dumnezeu, în numele lui IisusHristos şi al sângelui Crucii Sale (II Cor 5, l8).

Rugăciune

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Tu sin-gur ştii că şi eu am fost un fiu pierdut. Tu sin-gur ştii câţi ani de zile am trăit în starea aceas-ta grozavă... Tu singur ştii câţi ani am trăit curoşcovele... Tu singur ştii câte am suferit şi câteam pătimit în ţara cea străină a păcatului... Tusingur ştii câte lacrimi am vărsat şi cât m-amzbătut să scap din această pierzare... Tu sin-gur ştii că toate sforţările mele au fost zadarni-ce, până ce nu Te-am aflat pe Tine...

Binecuvântată să fie clipa în care Te-amaflat pe Tine, preadulcele meu Mântuitor. Cândtotul mi se părea pierdut, Tu ai sosit să mă


scapi. Când orice nădejde de pace şi împăcaresufletească mi se părea pierdută, o mână plinăde sânge a luat mâna mea şi a pus-o în mânaTatălui ceresc. Era mâna Ta şi mijlocirea Ta,preadulcele meu Mântuitor. În clipa când aistrigat de pe Crucea Golgotei: „Săvârşitu-s-a!”– eu am căzut în braţele Tatălui ceresc şi amprimit sărutul iertării.

Slăvit să fii, Doamne, amin şi de-a pururisă fi slăvit pentru această pace şi împăcaredulce şi sfântă pe care mi-ai câştigat-o cu sân-gele Crucii Tale! Eu voi sta şi rămâne de-a pu-ruri îngenuncheat la picioarele Crucii Tale, casă gust din această pace dulce şi să n-o maipierd niciodată. Slăvit să fii, Doamne, amin şide-a pururi să fii slăvit!

Fiul cel pierdut 101

Ţi-a plăcut cartea aceasta?

Întoarce-te la Dumnezeu!Altcum nici un folos n-ai din

această plăcere

Dragă cititorule! Poate ţi-a plăcut aceastăcarte. Poate că pe alocuri ai şi lăcrimat ci-tind-o. Eu însă mă grăbesc a-ţi spune că niciun folos n-ai din această plăcere, câtă vremealergi înainte pe calea cea largă a pierzării. Câ-tă vreme citeşti această carte stând liniştit lân-gă porcii diavolului – lângă diavoleştile patimi –ce folos de mântuire sufletească ai putea avea?Vrei să ai un folos sufletesc din citirea a-

cestei cărţi? Întoarce-te la Dumnezeu! Plân-ge-ţi şi tu păcatele ca fiul cel pierdut şi te în-toarce „acasă” cu el.Intră în Oastea Domnului, unde vei afla

mii de suflete care s-au întors acasă din căilepierzării. Intră în Oastea Domnului, rugân-du-L să te împace El cu Tatăl ceresc şi să-ţiajute să te poţi face şi tu, dintr-un pierdut,un aflat şi, dintr-un mort, un înviat la o viaţănouă.


ÎNTOARCE-TE, FIU RĂTĂCIT

Întoarce-te, fiu rătăcit,te-aşteaptă Tatăl Sfânt,căci nicăieri nu-i de găsitodihnă pe pământ!

O, vin' acum, o, vin' acum,nu-i vremea să-ntârzii,să nu rămâi străin pe drum,pierdut pe veşnicii!

O, vin-aşa cum te găseşti,lipsit şi zdrenţăros,veşmântul cel mai bun primeştidin mâna lui Hristos!

Întoarce, fiule pierdut,nu mai umbla stingher!Cânta-vor Domnului, plăcut,toţi îngerii din cer!

Întoarce-acum la casa ta,ascultă blândul glas,căci Tatăl tău va junghiaviţelul cel mai gras!

Fiul cel pierdut 103

Cuprins

Cuvânt înainte ................................................... 5Pilda Evangheliei cu fiul cel pierdut ................... 7Fiul pleacă de acasă… ....................................... 9„Şi şi-a risipit toată averea sa…” ...................... 19„Şi cheltuind el toate…” ................................... 25„Scula-mă voi şi mă voi duce la Tatăl meu” ...... 35Fiul se întoarce acasă ...................................... 42În braţele tatălui .............................................. 51Tatăl te iartă!… ................................................ 59Tatăl te aşteaptă… ........................................... 69Tatăl te cheamă… ............................................ 73Siguranţa iertării şi statornicia întoarcerii ........ 78Fratele „s-a mâniat…” ...................................... 85„Nimeni nu poate veni la Tatăl fără numai prin Mine” ........... 93Ţi-a plăcut această carte? .............................. 101Întoarce-te, fiu rătăcit .................................... 102Cuprins ......................................................... 103


Tehnoredactare computerizată,machetare, aranjament grafic şi tipar:

Editura şi Tipografia «Oastea Domnului», Sibiu

Broşat la POLSIB S.A., Sibiu

Date post:	21-Jun-2015
Category:	Spiritual
Upload:	paul-guralivu
View:	78 times
Download:	11 times

1930 pr iosif trifa - fiul cel pierdut - sibiu 2006

Spiritual