1926 pr-iosif-trifa - adanciri-in-evanghelia-mantuitorului - sibiu - 2010

Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 1

Preot Iosif TRIFA

Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

2 Preot Iosif TRIFA

Coperta I: Reproducere după o litografie aparţinândPărintelui Iosif Trifa

© Copyright 2010Toate drepturile sunt rezervate

Editurii «Oastea Domnului» – Sibiustr. Ch. Darwin, nr. 11

tel. 0269 216677; fax 0269 216914

ISBN 978-973-710-167-9


Preot Iosif TRIFA

Adânciri în

Evanghelia Mântuitorului

Ediţia a III-a

Apare cu binecuvântareaIPS Sale Dr. Laurenţiu Streza,

Mitropolitul Ardealului

Editura «Oastea Domnului»Sibiu, 2010

4 Preot Iosif TRIFA


Cuvânt înainte

Noi, românii, trăim o viaţă neadâncită destul înEvanghelia Mântuitorului. Trăim un creştinism de su-prafaţă, căci viaţa noastră încă nu s-a pogorât înadâncimea Evangheliei, de unde iese puterea unei vieţiadevărat creştineşti. Trăim un creştinism ce a rămasnumai cu litera legii, nu însă şi cu duhul Evangheliei,care îl face pe om viu şi îi dă putere să iasă din păcate.Din creştinismul nostru lipseşte parcă miezul şi răsunănumai găocile goale. Aici e pricina atâtor rele şi scă-deri care bântuie viaţa noastră.

Mântuitorul predica o înnoire lăuntrică a omului,mustrând pe cei ce spală blidele numai pe dinafară(Matei 23, 25). Aşa trebuie să fie şi predica. În spiri-tul Vechiului Testament e acea predică ce întruna totspune să nu faci ceea şi ceea şi să faci ceea şi ceea.Este aceasta o predică fără putere, pentru că aproapetoţi oamenii cunosc binele şi răul, dar n-au putere săfacă binele, ci fac răul. Păcătoşii trebuie aduşi laMântuitorul, trebuie apropiaţi de Mântuitorul, trebuieajutaţi să-L afle pe Mântuitorul, căci, atunci cândL-au aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Luicea sfântă, deodată capătă dar şi putere de sus ca săiasă din răutăţi.

6 Preot Iosif TRIFA

Taina unei plugării luminate este arătura adâncă.Numai când plugul pătrunde la o adâncime de anumiţicentimetri se spune că dă de aşa-numitul „pământ viu”şi răscolirea acestui pământ aduce roadă bogată. „Săarăm mai adânc”, aceasta e parola, deviza, lozincaplugăriei şi tot aceasta e şi parola îndreptării vieţiiomului. Pentru ca să putem trăi o viaţă după Evanghe-lie, pentru ca viaţa noastră să poată rodi roade defapte bune, trebuie să arăm cu plugul Evangheliei maiadânc în pământul inimii noastre şi al altora. Pentruaducerea sufletelor la Mântuitorul, noi, preoţii, trebuiesă arăm mai adânc. În acest înţeles a ieşit cartea defaţă, ca o încercare de arătură mai adâncă în pământulinimii oamenilor şi în ogorul păstoririi sufleteşti.

Sibiu, la 30 ianuarie 1926

Preot Iosif Trifa


„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi...

căci fără Mine nu puteţi face

nimic”

Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lu-crătorul.

Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, Elo taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o cură-ţeşte, ca mai multă roadă să aducă.

Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vil-am spus.

Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nupoate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în vi-ţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.

Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâneîn Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fărăMine nu puteţi face nimic.

Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afarăca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şiard (In 15, 1-6).

De când eram preot tânăr la sate, mi-aduc amintecă în toată duminica predicam oamenilor zicându-le:„Faceţi, oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi

8 Preot Iosif TRIFA

ceea”... Însă în scurtă vreme am băgat de seamă că oastfel de predică era fără putere. Era o predică fărăHristos, pentru că nu puteam aduce cu ea sufletele laMântuitorul şi nu vedeam răsărind pe urmele ei roadede fapte bune. Oamenii ascultau cu plăcere sfaturile,dar făceau tot aceleaşi urâciuni. Atunci am început săcercetez Scripturile şi, adâncindu-mă în Noul Testa-ment, am aflat că pentru aducerea sufletelor la Mântui-torul trebuie săpat mai adânc.

Oamenii – îmi ziceam eu – destul de bine cunosc şiei ce-i bine să faci şi ce nu-i bine să faci, însă răul stă înaceea că omul n-are putere să facă binele, şi face răul.Predica şi Evanghelia trebuie să pătrundă mai adânc.Puterea Evangheliei trebuie să pătrundă mai adânc.Puterea Evangheliei trebuie să pătrundă până la izvorulde unde pleacă binele şi răul, faptele cele bune şi celerele. Predica şi Evanghelia trebuie să sape în suflet cuputere şi cu dar de sus...

După această adâncire în mine însumi şi în Evan-ghelie, am stat în faţa poporului cu o predică nouă. În-tr-o duminică le-am citit evanghelia de mai sus şi lasfârşit le-am zis cam aşa: Fraţilor! Eu tot mereu v-amsfătuit să faceţi fapte bune şi să vă feriţi de cele rele.Acum însă văd că predica şi sfaturile mele au fost înzadar şi în zadar aş mai predica mereu să faceţi faptebune, căci voi n-aveţi putere să faceţi fapte bune. Auzi-răţi cum zise Iisus în evanghelie: „Eu sunt viţa, voimlădiţele (ramurile); cel ce rămâne în Mine şi Eu în el,acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi facenimic”. Voi nu puteţi face roade de fapte bune pentru căn-aveţi legătură cu Mântuitorul. Ramurile vieţii noastreau ieşit din butucul vieţii care este Iisus Hristos şi deaceea n-aveţi putere să vă schimbaţi viaţa şi purtările.


„Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară camlădiţa şi se usucă”, zice Mântuitorul. Aşa şi orice om:îndată ce-şi pierde legătura cea vie cu Iisus Mântuito-

10 Preot Iosif TRIFA

rul, îşi pierde şi puterea sufletească şi se ofileşte, seusucă în păcate. Satul nostru şi viaţa noastră sunt plinede uscăturile faptelor rele tocmai din pricină că noi ampierdut legătura cea vie cu Iisus Mântuitorul, suntemnişte odrasle rupte din butucul vieţii. Fiecare dintre noisă se întrebe ce fel de legătură are cu Iisus Mântuitorul,cu butucul vieţii. Ce fel de legătură ai tu cu Mântuito-rul? Eşti tu o ramură altoită şi odrăslită în butucul Lui?Aici este izvorul şi taina puterii de viaţă creştină. De lacine n-are această legătură, în zadar am aştepta să facăfapte bune. Până nu vă faceţi această legătură, zadarni-că este predica şi sfatul meu să faceţi asta şi asta şi sănu faceţi ceea şi ceea. Ar însemna că predic la niştemeri pădureţi să facă mere bune. Faceţi-vă legătură cubutucul vieţii: cu Iisus Mântuitorul şi atunci viaţa voastrăva înflori şi va rodi neîncetat roade de fapte bune...

Astfel mă înţelegeam în predică cu păstoriţii mei şiaceastă frântură de predică am pus-o şi aici, ca toţicreştinii să înţeleagă că izvorul îndreptării omului tre-buie căutat în legătura ce şi-o face omul cu Iisus Mân-tuitorul. Tăria şi puterea unui creştin adevărat al luiHristos este legătura ce şi-a făcut-o şi pe care o are şi oţine cu Iisus Mântuitorul. Fără această legătură, hotărâreanoastră contra păcatelor n-ajunge nimic. Hotărârea noas-tră de a sluji lui Hristos trebuie altoită în butucul vieţii,care este Iisus Hristos, căci altcum n-are nici o putere.

Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria mai anultrecut: „Am cercat, părinte, să mă las de beţie, dar n-amputut; m-am hotărât că nu mai beau, dar n-am putut ţinehotărârea”. I-am scris înapoi: „Fă-ţi, dragă suflete, maiîntâi o legătură vie cu Mântuitorul... Altoieşte-ţi ramuravieţii în butucul Lui... Predă-te Lui şi începe o viaţă no-uă cu El şi prin El. Fără să-ţi faci mai întâi această le-


gătură, te poţi hotărî în toată ziua contra păcatelor, poţipune şi jurământ contra lor, că tot la nimica ajungi”...

Lumea de azi e plină de uscăturile şi poamele săl-batice ale fărădelegilor tocmai din pricină că oameniiau pierdut legătura cea de putere şi de viaţă dătătoare cuIisus Mântuitorul. Trăiesc creştinii de azi un creştinismde spoială, fără rădăcină şi fără altoire în butucul vieţii,care este Iisus Hristos.

O, cum se scurg în deşertăciune anii celui ce trăieşteo astfel de viaţă! Când trăieşti o viaţă fără Hristos, eşti „oramură uscată pe care o aşteaptă focul pieirii sufleteşti”.

Dar, o, ce frumoasă şi plină de putere şi de bucuriesufletească este viaţa celui ce trăieşte o legătură vie şi ne-încetată cu Dumnezeu prin Iisus Hristos! Când viaţa ta e o

ramură din butuculviţei lui Iisus Hristos,atunci faptele cele bu-ne vin de la sine. A-tunci pomul, via vieţiitale înfloreşte şi ro-deşte neîncetat. Cândai această legătură, a-tunci Domnul curăţămereu via vieţii tale şiîi dă putere ca tot maimultă roadă să aducă.Atunci când ai a-ceastă legătură, şi ho-tărârea ta contra pă-catelor are putere şi îţi

dă putere să birui patimile şi ispitele acestei lumi şi să-iatragi şi pe alţii în calea mântuirii sufleteşti.


La picioarele Crucii se poate

afla taina mântuirii sufleteşti

Din toate părţile primesc întrebări despre tainelemântuirii sufleteşti. Taina cea mare a mântuirii sufle-teşti se poate afla numai la picioarele Crucii. Înţelesul şitaina mântuirii sufleteşti nu stă în aceea că îţi pui îngând să ieşi mai întâi din răutăţi ca să te faci un creştinbun, ci taina cea mare a mântuirii sufleteşti stă tocmaiîn aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioa-rele Crucii... Să cazi la picioarele Crucii doborât degreutatea păcatelor... Să cazi plângând la picioareleCrucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii talesufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că teînăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare, când simţi o pieireşi cauţi o mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi ca-uţi o ieşire, când te simţi în întuneric şi doreşti o lumi-nă, când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi umbla pepicioarele tale şi strigi cu lacrimi din adâncul sufletului:„Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduieş-te!” Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci laDomnul ar însemna să înjugi boii înapoia carului.

Începutul mântuirii tale se face atunci când păca-tele tale te pleacă şi te apleacă la picioarele Crucii. Dum-


nezeu Însuşi te atrage în diferite chipuri la picioareleCrucii. „Şi pe toţi vă voi trage la Mine”, zicea Mântui-torul către apostoli (In 12, 32). Când în tine se trezeşteo dorinţă de a ieşi din ticăloşie, când în tine se trezeşteun suspin sufletesc, când din ochii tăi iese pe furiş câte


o lacrimă de durere pentru ticăloşia ta, când atare necazsoseşte şi poposeşte la tine, atunci să ştii, dragă citito-rule, că Duhul lui Dumnezeu lucrează în tine şi vrea săte aducă la picioarele Crucii. Însă când Duhul lui Dum-nezeu începe a lucra în om, atunci începe şi satana a lu-cra cu toate meşteşugurile lui, pentru că se vede în pri-mejdia de a-şi pierde un credincios. Vocea diavolului eaceea care şopteşte unora: „Eşti prea păcătos, omule, casă ai iertare... că doară n-ai omorât pe nimeni să te faci«pocăit»”...

N-asculta, dragă cititorule, n-asculta de şoaptele şiamăgirile diavolului, ci lasă-L pe Duhul lui Dumnezeusă te atragă tot mai mult la picioarele Crucii. Lasă-te,dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii,căci numai acolo ţi se arată taina cea mare a vieţii şi amântuirii sufleteşti. Minunea cea mare a schimbăriiunei vieţii păcătoase, minunea cea mare a învierii pă-cătoşilor la o viaţă nouă, se petrece şi se poate petrecenumai la picioarele Crucii. Căzut la picioarele Crucii, ţise deschid ochii ca să vezi lumea şi să te vezi pe tineînsuţi în lumina Evangheliei. La picioarele Crucii te aflipe tine însuţi şi rosturile vieţii tale. La picioarele Cruciiafli cât de grozav a fost păcatul tău, că a trebuit ca În-suşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru tine şiiertarea ta. La picioarele Crucii afli cu ce fel de dra-goste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul SăuL-a jertfit pentru tine. La picioarele Crucii afli că Iisuseste un Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pen-tru păcatele tale, pentru iubirea ta şi pentru scăparea ta.La picioarele Crucii ţi se deschide mintea şi gura ca săstrigi îngrozit: „O, nebunul de mine, cu câtă dragostem-a iubit Tatăl şi cu câtă ură l-am urât eu pe de-aproa-


pele; cât a suferit Mântuitorul pentru mine şi eu am să-rit în capul vecinului pentru toate nimicurile; cu ce darm-a îmbiat Crucea şi eu l-am respins!”... La picioareleCrucii afli că tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui IisusHristos, Care te-a răscumpărat cu un preţ mare; eştiaverea Celui răstignit (I Cor 6, 19-20).


Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochiiînţelegerii, ci capeţi de sus şi un dar, o putere, un ajutorsă-ţi schimbi viaţa. Stând la picioarele Crucii, o putere desus îţi schimbă inima, îţi schimbă ochii, îţi schimbă ure-chile, mâinile, vorbele şi purtările. Când ai aflat cu ade-vărat Crucea Mântuitorului, nimeni nu te mai poate ridi-ca de la picioarele ei. O viaţă întreagă o petreci lângăCrucea Mântuitorului şi sub darurile ce se revarsă din ea.

Dragă cititorule! Hotărârea ta împotriva păcatelorn-ajunge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea mai întâila picioarele Crucii; dacă nu stai mereu cu ea sub daru-rile ce izvorăsc din Jertfa cea sfântă a Crucii. Diavolulîncă nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor, căciştie el că de la hotărâre până la faptă este mult; diavolulnu se sperie nici chiar când pui jurământ să ieşi din rele(şi pe urmă mai afund te bagi în ele), dar se îngrozeştesatana şi tremură când te ridici ca fiul cel pierdut, dinevanghelie, şi, plângând cu amar ca şi în faţa CruciiMântuitorului, cazi în braţele Tatălui Ceresc şi începi oviaţă nouă ca unul ce mort ai fost şi ai înviat, pierdut aifost şi te-ai aflat.

În imaginea de la pagina 15 se vede calea ceastrâmtă a vieţii. Această cale are la intrare numai o uşăîngustă. Toţi cei ce vor să apuce pe calea vieţii trebuiesă intre prin această uşă îngustă, iar această uşă esteCrucea şi Jertfa lui Iisus.

„Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine se vamântui” (In 10, 9), a zis Iisus. Această uşă e Crucea şiJertfa Lui cea sfântă. Numai cine intră prin această uşăcapătă dar şi putere de sus să înainteze tot mai sus, maisus, spre culmile Ierusalimului sufletesc, spre culmilevieţii şi fericirii veşnice.


Cele patru stări ale mântuirii

sufleteşti

Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule,am adus la Tine pe fiul meu care are duh mut.

Şi oriunde l-apucă, îl aruncă la pământ şi facespume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şiam zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.

Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredinci-os, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pevoi? Aduceţi-l la Mine.

Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul în-dată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvâr-colea spumegând.

Şi l-a întrebat pe Tatăl lui: Câtă vreme este decând i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie.

Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-lpiardă. Dar, de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.

Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu pu-tinţă celui ce crede.

Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi:Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.

Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certatduhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţiporuncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!


Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ie-şit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau căa murit.

Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat şi el s-asculat în picioare.

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au între-bat deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?


El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nupoate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.

Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar Elnu voia să ştie cineva (Mc 9, 17-30).

Un bolnav s-a apropiat de mine astă vară întru-unsat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopa şi nici un altfelde beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul luio boală grea: beţia. „Am cercat să mă las de beţie,domnule părinte, şi nu pot, mi se plângea omul. Am is-călit hotărârea din «Lumina Satelor», am ţinut-o până laun loc, dar după o vreme şi mai cumplit m-am îmbătat.Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?...”

Ca răspuns, eu am deschis Testamentul Nou şi amcitit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, pe care odăm aici. I-am arătat că patru lucruri ne spune aceastăevanghelie.

Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut” ca-re îl chinuia şi îl „arunca în foc şi în apă”. A doua oară,că părinţii lui l-au adus la Iisus. A treia oară, că i-a fostmai rău când s-a apropiat Iisus de el şi a patra oară, căs-a tămăduit deplin.

„Vezi, omule, i-am zis bolnavului, şi tu trebuie sătreci prin aceste patru stări ca să te poţi mântui. Întâiadată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut” din evan-ghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul că-rora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce leprimeşte. Şi tu eşti stăpânit de puterea «duhului mut»care, atunci când te cuprinde, te aruncă în focul beţiilorşi în noroiul... păcatelor”.


„De la început diavolul păcătuieşte” (I In 3, 8) şi,de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia,sudalma, mânia, desfrânarea etc.), diavolul prindeputere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şidin această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm;şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nos-tru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea di-avolului (I In 3, 8). Ca şi copilul din evanghelie, aşatrebuie să ne apropiem şi noi, cu bolile sufleteşti, deIisus Mântuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre su-fleteşti şi trupeşti.

Doctorul şi Izvorul tămăduirii bolilor noastre su-fleteşti este Iisus Mântuitorul. Fără de El noi nu putemface nimic. Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşacum trebuie de acest Izvor şi de aceea îi auzi plângân-du-se: „Am cercat, dar nu pot”... „Mi-am pus în gând sămă las de ceea şi ceea, dar n-am putut”... N-au pututpentru că au încercat să facă acest lucru prin puterilelor, iar Domnul Iisus a spus răspicat că fără de El nuputem face nimic (In 15, 5). Cei ce spun că „nu pot” auluat o hotărâre fără Hristos, iar o astfel de hotărâre n-are putere.

Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseam-nă mai întâi să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul şi săalergi în braţele Lui mântuitoare. Să scapi de patimi şide năravuri urâte înseamnă să te hotărăşti la o viaţă no-uă şi să primeşti un Stăpân nou: pe Mântuitorul IisusHristos; şi să începi o viaţă nouă cu El. Peste aceastăhotărâre se coboară apoi de sus darul, harul şi putereaDuhului Sfânt, care face din tine o „făptură nouă”, un„om nou”, un „om duhovnicesc” care biruie firea ceapăcătoasă şi patimile rele.


Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat deMântuitorul şi mântuirea ta sufletească trebuie să fiestarea a treia prin care a trecut copilul din evanghelie,adică aceea când i s-a făcut mult mai rău, când l-a scu-turat pe el diavolul, după ce s-a apropiat de Iisus. Cândte apropii şi tu cu adevărat de Mântuitorul, ţi se face şiţie „mai rău”, adică diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios şi de aceea umblă cu toate meş-teşugurile să nu te scape din prinsoarea lui.

Până când petreci în fărădelegi, diavolul şade li-niştit şi mulţumit de felul traiului tău, dar îndată cevrei să o rupi cu păcatul şi să te apropii cu adevărat deIisus, ţi se face şi ţie „mai rău”, adică diavolul începeşi el a lucra.

Unul dintre cei ce s-au hotărât împotriva păcatelorşi a intrat în Oastea Domnului îmi scrie: „Am ţinut ho-tărârea până la un loc, dar de la o vreme şi mai tare s-aaprins pofta băuturii în mine şi m-am îmbătat şi mairău”. Altul, de altă parte, mi se plânge: „De când m-amhotărât, nu mai am pace cu oamenii ăştia, că tot strigădupă mine că-s pocăit, pentru că după biserică nu măbag cu ei la crâşmă să beau”. Iată, aceasta e starea atreia: când omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apro-pie de Dumnezeu, diavolul, pe de altă parte, pune focmai mult în patimile omului şi scoate în calea lui fel defel de batjocuri şi de „prieteni” care îl trag de mânecăsă se dea iarăşi la roată cu lumea, adică să se întoarcăiarăşi în mocirla din care a ieşit.

Dragă cititorule! Când satana te chinuie după cete-ai hotărât împotriva păcatelor şi te-ai apropiat deMântuitorul şi de mântuirea ta cea sufletească, să nu tesperii: este cea din urmă zvârcolire a lui. Tu nu te teme,


stai drept, ca un bun ostaş al lui Hristos, în faţa meşte-şugirilor lui, mai înaintează câţiva paşi în credinţă, înîncredere, în alipire faţă de El şi ai câştigat lupta, tre-când în starea a patra a fiului din evanghelie: tămădui-rea şi mântuirea ta cea sufletească.

Acestea sunt cele patru stări şi trepte ale mântuiriinoastre sufleteşti şi toţi care vor să intre cu adevărat înOastea Domnului vor trece prin ele.

Rugăciune

Iisuse Mântuitorule, iată, ies şi eu în calea Ta cafiul din evanghelie. Diavolul mă chinuie şi pe mine şimă aruncă în focul şi în apele ispitelor şi patimilor.Fie-Ţi milă de mine, Doamne, căci rănile din suflet mădor. Din pustiurile păcatelor vin acum la Tine şi ca uncopil scăpat de moarte vreau să mă ţin de Tine şi sătrăiesc cu Tine. Ţie Îţi dau aceste mâini şi picioare pecare le-ai dezlegat din lanţurile satanei. Ţie Îţi dauochii, urechile, gura, gândurile, vorbele mele. Toatăaverea mea trupească şi sufletească o pun de acum înslujba Ta, Doamne, şi în ascultare de Tine, Doamne...


„Veniţi la Mine toţi cei oste-

niţi... şi Eu vă voi odihni pe voi”

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Euvă voi odihni pe voi.

Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de laMine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odih-nă sufletelor voastre.

Că jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Mt11, 28-30).

Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că pu-tere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi (Lc 6, 19).

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzitu, cititorule, această chemare? Te cheamă Iisus la El, techeamă Mântuitorul lângă El. Pe vremea Mântuitorului,gloatele se atingeau de Dânsul pentru că „putere ieşeade El”. Această „putere” iese şi azi de la El şi intră înviaţa ta, în sufletul tău, în casa ta dacă te apropii şi tu deEl şi trăieşti o viaţă cu El. Eu socot că greşeala cea maimare a creştinilor de azi e tocmai aceea că nu cunoscdulceaţa, şi odihna, şi pacea pe care le dă Mântuitorul.

Celor mai mulţi oameni li se pare un jug greu viaţadupă Evanghelie. De când eram preot la ţară mi-aduc a-


minte de un tânăr care, la stăruinţele mele să înceapă oviaţă nouă, după Evanghelie, mi-a răspuns aşa: „Suntprea tânăr, părinte, să mă bag de acum în jug”. Viaţadupă Evanghelie li se pare oamenilor un jug greu carete scoate din lume, din plăceri, din baluri, din crâşmă,din fel de fel de înşelăciuni şi minciuni mai mari şi maimărunte etc., etc. Oamenii nu cunosc latura cealaltă avieţii, aceea de creştin adevărat: odihna, liniştea, pacea,bucuria, dulceaţa ce le dă Mântuitorul; şi o viaţă trăităcu El. E o mare greşeală în vorba ce se spune că lumeaasta-i o vale a plângerii, o lume de chin şi de întristare.Cine a spus aceste vorbe n-a cunoscut pe Mântuitorul.Din Vechiul Testament au trecut aceste vorbe, din vre-mea când oamenii încă nu-L cunoşteau pe Mântuitorul.Iisus Mântuitorul a făcut şi viaţa din această lume o vi-aţă plină de pace, de odihnă şi de bucurie pentru cine otrăieşte cu El şi s-a apropiat de El. Lumea de azi e plinăde frământări, de oameni nervoşi, nemulţumiţi, zavistu-itori, îndărătnici, tocmai din pricină că n-au aflat peMântuitorul şi liniştea, pacea şi odihna ce le dă El.Când te-ai apropiat de Mântuitorul şi „te-ai atins” deEl, atunci capeţi o linişte, o pace şi o bucurie sufleteas-că pe care nimeni şi nimica n-o poate lua de la tine: nicisărăcia, nici boala, nici întristarea, nici suferinţa, niciasuprirea, precum zicea Apostolul Pavel: Cine ne vadespărţi de iubirea lui Hristos? Suferinţa, sau strâmtora-rea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau spa-da?... (Rom 8, 35). „Dacă El dă linişte, cine o poate tul-bura?” (Iov 34, 29). Un creştin adevărat are linişte şibucurie şi în necazuri, cum zice Apostolul Pavel: „Măbucur în necazuri” (II Cor 12, 10).

Cei mai mulţi creştini n-au pacea şi bucuria evan-ghelică pentru că n-au gustat din izvorul ei, Care este


Iisus Hristos. „Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lu-mea”, zicea Mântuitorul (In 14, 27). Toate bogăţiile şitoate plăcerile din această lume nu pot să dea pacea şibucuria pe care le dă Mântuitorul. „Eu sunt pâinea vie-ţii, cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede înMine nu va înseta niciodată” (In 6, 35). Mântuitorul dăşi ceea ce trebuie sufletului, de aceea El este pacea şifericirea deplină. Această pace şi această odihnă evan-ghelică se pot câştiga printr-o credinţă vie şi tare într-unMântuitor bun Care a luat asupra Sa toate sarcinilenoastre şi mai ales sarcina şi greutatea păcatelor noas-tre. O încredere nemărginită în acest Mântuitor ne dă o


nespus de dulce pace şi uşurare sufletească. Din toatăinima încrede-te, dragă cititorule, în acest Mântuitor.Predă-i Lui grijile tale, inima ta, sănătatea ta, banii tăi,şi toate afacerile şi frământările tale. Ca un copil mic teîncrede în El şi te alipeşte de El. De ai un necaz, spu-ne-I Lui şi te alipeşte mai tare de El; de te batjocoreştecineva sau îţi face o supărare, tu taci, fii liniştit, încre-de-te în El şi te odihneşte în El. Învaţă-te să nu te odih-neşti decât în El.

O, ce linişte şi pace şi bucurie dă încrederea desă-vârşită în Mântuitorul! Dar cei mai mulţi nu se ştiu în-crede, de aceea trăiesc o viaţă plină de păcate şi de fră-mântări. Cei păcătoşi n-au pace (Isaia 48, 22). Când te-ai apropiat de Mântuitorul şi trăieşti o viaţă cu El, nu-mai atunci înţelegi că şi necazurile şi greutăţile acesteilumi sunt un mare ajutor sufletesc care te ţine mereulângă Mântuitorul şi te învaţă să te alipeşti şi mai multde El. Englezii au o minunată poezie religioasă intitu-lată: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El” şi ziceaşa: Mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Cu toate căe greu necazul meu, cântarea mea va fi: mai lângăDomnul meu, mai lângă El. Orice întristare e o înşti-inţare ca noi să ne apropiem de Dumnezeu. Necazurilespun: mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Sus inima,voi, toţi cei întristaţi: căci Domnul este plin de îndura-re. Cântaţi cu noi şi voi: mai lângă Dumnezeu, mailângă El...

Apropie-te, dragă cititorule, apropie-te de Domnul.Din ce te vei apropia mai mult de El şi te vei alipi maitare de El, viaţa ta se va face mai uşoară, mai liniştită,mai plină de pacea şi de bucuria cea adevărată.

Încearcă şi vezi!


Văzând cetatea Ierusalimului,

Iisus a plâns pentru ea

Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea (Ierusali-mul), a plâns pentru ea, zicând:

Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele cesunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.

Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vorsăpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura, şi te vorstrâmtora din toate părţile.

Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi caresunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pen-tru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale... (Lc 19,41-44)

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şicu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voitsă adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săisub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasăpustie. (Mt 23, 37-38)

De două ori ne spun evangheliile că a plâns Mân-tuitorul. O dată când a mers să învie pe Lazăr cel mortşi când a văzut pe Maria plângând şi pe iudeii care ve-


niseră cu ea, încât S-a tulburat întru Sine „şi a lăcrimat”(In 11, 35).

Altădată a plâns asupra Ierusalimului, precumspune evanghelia de mai sus. De ce a plâns Iisus ce-tatea Ierusalimului? Pentru că aceasta n-a voit să pri-mească învăţăturile Lui, n-a voit să primească lumina,pacea, viaţa şi mântuirea pe care le adusese Mântuito-rul în lume. Eu spre aceasta am venit în lume, zicea


Mântuitorul, „ca să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, săpropovăduiesc robilor dezrobirea, şi celor orbilor ve-derea; să slobozesc pe cei apăsaţi” (Lc 4, 18), ca sădau „poporului cunoştinţa mântuirii” şi să luminez „pecei care şed în întuneric şi în umbra morţii” (Lc 1, 77şi 79). Dar Ierusalimul n-a vrut să primească acestelucruri ca să aibă „pace” şi mântuire. Mântuitorul astăruit neîncetat să aducă la mântuire poporul evreudin Ierusalim, dar el n-a vrut să primească mântuirea,iar Dumnezeu nu pune şi nu impune mântuire cu pute-rea. De aceea zicea Iisus: „Ierusalime, Ierusalime, decâte ori am vrut să vă aduc la mântuire, dar voi n-aţivrut”. Dumnezeu pune înaintea omului mântuirea şi îlîmbie cu ea; mai mult nu poate face, căci atunci mân-tuirea ar fi un lucru impus, pentru care omul n-ar aveanici merit, nici răspundere.

Mântuitorul Şi-a făcut toată datoria faţă de Ierusa-lim şi faţă de mântuirea poporului din cetate. Atunci dece plânge Mântuitorul? Plânge pentru că mare şi ne-mărginită este durerea Lui pentru sufletele pierdute.Mântuitorul n-a plâns pentru dărâmarea zidurilor de pi-atră ale Ierusalimului, ci a plâns pentru dărâmarea şipieirea sufletelor din cetate. O, câtă dragoste şi câtă du-rere este în lacrimile ce le-a vărsat Mântuitorul pentrucetatea Ierusalimului! Dar nu numai dragoste şi durere,ci şi învăţătură este în aceste lacrimi.

Să luăm aminte că şi noi avem o cetate sufletească.Şi noi avem un Ierusalim sufletesc căruia Mântuitorul îitot predică şi pe care îl tot cheamă la mântuire. Dar, decele mai multe ori, cetatea sufletului nostru nu-L as-cultă pe Mântuitorul şi nu primeşte predica Lui. Ca şioarecând Ierusalimul, cetatea sufletului tău, iubite citi-


torule, nu-L ascultă pe Domnul şi nu primeşte mântui-rea. Cetatea sufletului tău nu L-a primit pe Domnul şide aceea n-are pace. Cetatea sufletului tău merge spredărâmare. Vrăjmaşul diavol a împresurat-o, a făcut şanţîmprejurul ei, a dat atac cu ispitele şi a străbătut înăun-tru. N-ai primit pe Mântuitorul şi de aceea pietrele cre-dinţii se huluie, cetatea trosneşte din temelie şi Mântu-itorul plânge.

Da, da, iubite frate, Mântuitorul plânge, pentru cămare şi nemărginită este dragostea Lui faţă de noi.Mântuitorul plânge pentru sufletul tău şi al meu, pentrupieirea ta şi a mea, pentru nepăsarea mea şi a ta. O, celucru măreţ şi înfiorător este acesta: Mântuitorul IisusHristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge pentru tine şi pentrumine, pentru sufletul meu şi al tău. Mântuitorul n-aplâns în vremea înfricoşatelor patimi, n-a plâns când L-au pălmuit şi L-au batjocorit, n-a plâns când L-au bătut,n-a plâns când cuiele au pătruns sfintele Sale mâini şipicioare, n-a plâns când sângele curgea şiroaie din ră-nile Sale şi sudori de sânge picurau de pe fruntea Lui,dar, iată, a plâns pentru pieirea sufletească a Ierusali-mului şi plânge azi pentru sufletele pierdute. O, ce lu-cru scump şi nepreţuit poate fi un suflet şi mântuirea luicând Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumne-zeu, plânge pentru pierderea lui! Auzi tu, dragă citito-rule? Mântuitorul plânge pentru un suflet pierdut, şi tucu atâta uşurinţă îţi prăpădeşti sufletul. Mântuitorulplânge pentru pieirea sufletului tău, şi tu stai liniştit înpăcate? Şi tu îţi omori sufletul cu toată liniştea?

Fie ca măcar lacrimile Domnului să te înfioreze şisă te înveţe ce lucru scump este sufletul tău şi mântui-rea lui.


Stã în voia ta...

Grecii cei vechi aveau un fel de vrăjitor cu numeleApolon, care stătea la Delfis, într-o ascunzătoare, deunde răspundea la diferite întrebări. Odată a mers laacest Apolon un om oarecare, viclean şi amăgitor. Înmâinile lui avea o pasăre pe care o acoperise cu hainalui şi, ajungând în faţa locului de unde grăia Apolon, l-aîntrebat pe acesta să-i răspundă de este pasărea aceeavie sau moartă. Omul acesta era viclean şi avea gând,de-i va răspunde că este moartă, să o arate aşa cum era:vie; iar de-i va răspunde că este vie, să o sugrume şi săo arate moartă şi într-acest chip să-l amăgească peApolon. Dar Apolon, cunoscând vicleşugul lui, i-a răs-puns aşa: „Stă în voia ta, omule, să arăţi pasărea cumvei vrea: sau moartă, sau vie”.

O pasăruică purtăm şi noi, iubite cititorule, ascunsăsub hainele şi lutul nostru. E sufletul, şi stă în voia ta şia mea să avem această pasăruică cerească vie saumoartă, să avem un suflet viu sau unul mort. Dumnezeune-a dat ajutor şi dar să putem ţine vie această păsărui-că, dar, pe de altă parte, omul are voie slobodă să o şiomoare. Însă cel ce şi-a omorât sufletul cu patimi şi fă-rădelegi, acela va trebui să dea seamă despre el în Ziuacea mare şi înfricoşată a Judecăţii.


Fericiţi veţi fi când...

Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte şi, aşe-zându-Se, ucenicii Lui au venit la El.

Şi, deschizându-Şi gura, îi învăţa, zicând:Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia

cerurilor.Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate,

că aceia se vor sătura.Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe

Dumnezeu.Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumne-

zeu se vor chema.Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este

împărăţia cerurilor.Feriţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni

şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţinddin pricina Mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multăeste în ceruri... (Mt 5, 1-12).

Evanghelia aceasta e cunoscută în Biblia NouluiTestament sub denumirea „Predica de pe Munte”, pentru


că Mântuitorul a rostit-o stând sus pe o colină. Dinaceastă predică sunt luate Fericirile care se cântă înstrană în fiecare duminică şi sărbătoare. Minunată esteaceastă evanghelie şi minunate sunt învăţăturile dincele nouă fericiri. Un mare învăţat spune că nu s-a rostitşi nu se va rosti niciodată în această lume o altă predicăce ar putea să o întreacă în adâncime pe aceasta. Ce nespune Mântuitorul în predica celor nouă fericiri? Ni-iînşiră pe cei ce vor fi cu adevărat fericiţi în lumea


aceasta şi în cealaltă. Dar ce băgăm de seamă? Nici unadin cele nouă fericiri nu vorbeşte de bogăţie lumească,nici de mărire omenească, nici despre bani, averi şi plă-ceri. Fericirea pe care a făgăduit-o Mântuitorul esteînlăuntrul omului şi pleacă dinlăuntru în afară. Mântu-itorul face fericiţi pe cei blânzi, pe cei milostivi, pe ceicuraţi la inimă, dar toate acestea pleacă din lăuntrulomului; acolo e mila, pacea, dreptatea şi acolo e şi ini-ma curată. Spre deosebire de această fericire adevărată,noi căutăm o fericire ce pleacă din afară înlăuntru. Noiaşteptăm şi ne trudim să ne facem mai întâi bogaţi, săne umplem mai întâi de bani, de plăceri şi de mărireomenească, pentru ca apoi să fim fericiţi.

Însă fericire adevărată, lumea aceasta nu poate damăcar de l-ar încărca pe om cu toate bogăţiile şi plăce-rile şi măririle ei. Asta e un lucru dovedit. Oare sunt fe-riciţi toţi bogaţii, toţi milionarii şi toţi cei ce şed în pa-late? Nici vorbă. Dimpotrivă, se constată că traiurilecele mai nefericite sunt tocmai în palatele celor bogaţi.Este pus un mare adevăr în istorioara cu împăratul cecăuta cămaşa fericitului (să se lecuiască de boală cu ea),dar pe urmă s-a aflat că fericitul nici cămaşă pe el n-avea (era un cioban de la oi). Fericirea cea adevăratăşade şi azi mai mult în coliba săracului credincios decâtîn palatul necredincioşilor. O statistică din Americaarată că 60% din cei ce îşi fac moartea sunt milionari şioameni bogaţi. Oare de ce nu poate da lumea, cu bogă-ţiile şi cu plăcerile ei, fericirea adevărată? Pentru căeste cineva şi ceva ce tulbură fericirea cea lumească. Egraiul sufletului, e mustrarea şi întrebarea sufletului, pecare a prins-o aşa de frumos psalmistul David în cu-vintele: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru


ce mă tulburi?” (Ps 42, 6). În zadar zici sufletului cabogatul din evanghelie: „Suflete, ai de toate, mănâncă,bea şi te veseleşte”... căci sufletul cere altceva: sufletulse doreşte spre Domnul şi însetoşează după Domnul şi,dacă nu-i dai această întâlnire cu Domnul, el este mâh-nit, el este tulburat şi tulbură şi fericirea omului. Ferici-rea cea adevărată este un lucru după care trebuie să ca-uţi mai adânc, tot mai adânc în inima ta, înlăuntrul tău;să cauţi până dai peste un Doctor pentru suspinele su-fletului tău, să cauţi până dai de Mântuitorul şi până L-ai aflat pe Mântuitorul. Când L-ai aflat cu adevărat peMântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă, atunci El dintr-odată îţi ia sarcina păcatului de pe sufletul tău, dintr-odată sufletul tău şi inima ta scapă de mâhnire şi te simţinespus de uşurat şi fericit. „Fericiţi cărora s-au iertat fă-rădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Ps 31, 1).„Fericit este bărbatul a cărui nădejde este numele Dom-nului” (Ps 39, 5), şi care se bucură sub acoperământularipilor Lui şi sufletul său se lipeşte de El (Ps 62, 8).

Când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi tră-ieşti o viaţă nouă cu El, atunci ai o fericire pe care nu ţi-o poate lua, nici tulbura suferinţa, sărăcia, prigoana,boala etc. Mântuitorul dă omului o fericire care nu slă-beşte, ci, dimpotrivă, se întăreşte în suferinţe, în la-crimi, în prigoane. Lumea şi creştinii de azi nu înţelegînsă acest fel de fericiri (unii chiar şi râd de ele). Nu neînţeleg pentru că n-au gustat şi nu cunosc bucuria şi fe-ricirea cea adevărată ce o dă Mântuitorul şi o viaţă tră-ită cu El. Oamenii caută fericirea în afară de inima lorşi în afară de Mântuitorul şi de aceea fericirile ce secântă în strană nu le vedem şi în lume şi în viaţa oame-nilor. Nu-i vedem pe făcătorii de pace, pe cei blânzi, pe


cei milostivi; dimpotrivă, vedem ura, nedreptatea, pri-goana etc. Cercetaţi cu luare-aminte cele nouă fericiri şiveţi afla că fiecare din ele e legată cu cerul de sus, fie-care pleacă de la inima omului şi se gată cu cerul desus, fiecare leagă cerul cu pământul şi pe om cu Dum-nezeu. Când fiecare om ar căuta şi ar umbla după o ast-fel de fericire ce-l leagă cu cerul şi cu Dumnezeu,atunci ar avea omul şi omenirea fericire adevărată.Atunci s-ar împlini şi psalmul ce zice: „Mila şi adevăruls-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, adevă-rul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit, căDomnul va da bunătate şi pământul îşi va da rodul său”(Ps 84, 11-13).

Însetezi tu, cititorule, după o astfel de fericire?


Pilda cu aluatul

Şi iarăşi a zis (Iisus): Cu ce voi asemăna împărăţialui Dumnezeu?

Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeial-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospittotul (Lc 13, 20-21).

O femeie pune de seara aluat în trei măsuri de făi-nă. Dimineaţa când se scoală, o minune... Află dospitătoată plămădeala şi pe urmă se dospeşte toată făina. Cemare putere are aluatul! Un astfel de aluat dospitor delucruri minunate este şi în lumea cea sufletească. Acestaluat este credinţa cea vie în Dumnezeu şi în Iisus, Fiullui Dumnezeu. Este acesta un aluat plămădit cu sângeleDomnului care „ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (I In1, 7). O, ce lucruri minunate face şi dospeşte acest aluatîn lumea cea sufletească! Precum aluatul dospeşte toatăfăina în care e pus, aşa şi acest aluat dospeşte toată fiin-ţa omului când omul îl pune în făina vieţii sale. Când înfăina vieţii tale ai pus aluatul Evangheliei, aluatul cre-dinţei în Dumnezeu şi în Jertfa Mântuitorului, atunciacest aluat deodată, ca prin minune, începe să-ţi dos-pească toată fiinţa ta, toate simţirile tale, toate gândiriletale, toată judecata, toată vederea, toate umblările, toate


lucrările tale. Când a apucat acest aluat în făina vieţiitale, atunci începi altcum să simţi, altcum să vezi, alt-cum să vorbeşti şi altcum să trăieşti. Când a apucatacest aluat în făina vieţii tale, atunci el lucrează cu pu-tere şi îţi dă şi ţie putere ca să fii şi să te faci „frământă-tura nouă” (I Cor 5, 7) „făptură nouă” (II Cor 5, 17).Fără acest aluat şi fără această dospire nu este şi nupoate fi mântuire sufletească. Taina mântuirii sufleteştiîncepe din clipa când în făina vieţii tale, în plămădealavieţii tale, ai pus aluatul Evangheliei, ai pus un aluatnou care să dospească o viaţă nouă cu Domnul. Oricehotărâre contra păcatelor, fără acest aluat şi fără aceastădospire, n-ajunge nimic. Sunt destui care predică foartefrumos despre Hristos, dar nu trăiesc o viaţă cu Hristos,pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul Evangheliei.


Ştiu bine că şi în Oastea Domnului este destul aluatnedospit.

Toţi cei care dezertează dintre noi şi se întorc iarăşiîn mocirla păcatelor din care au ieşit sunt un astfel dealuat nedospit. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi suntun aluat nedospit pentru Evanghelie, de aceea suntatâtea răutăţi în lume. Taina mântuirii nu stă în aceea sănu faci ceea şi ceea şi să faci ceea şi ceea, ci stă înîntrebarea: ai pus tu aluat nou în făina vieţii tale? Eşti tuun creştin dospit de Evanghelia Mântuitorului?

Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că demulte lucruri s-a lăsat, însă de unele năravuri rele nici-cum nu se poate dezbăra. Eu i-am zis: dragă ostaşule!Bagă de seamă că n-ai pus aluat nou în toată făina vieţiitale. O parte din făină ai mai lăsat-o şi pentru aluatulrăutăţilor şi plăcerilor lumeşti... Îl ghicisem, căci, peurmă ostaşul mi-a mărturisit că satana îi şoptise să-şimai ţină câteva răutăţi şi patimi.

Despre femeia din evanghelie, Mântuitorul a zis căavea trei măsuri de făină şi în toate trei a pus aluat bun.Însă creştinii de azi se pare că au împărţit această făinăaşa: într-o măsură bagă aluat bun, iar în celelalte douăbagă aluat rău. Numai aşa se poate explica viaţa celorcare cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.Din gura lor iese şi rugăciune, şi blestem. Duminicamerg şi la biserică, dar şi la joc, la crâşmă şi beţie.

O, ce minunată viaţă trăieşte un creştin dospit dealuatul Evangheliei Mântuitorului! Un astfel de creştinpoartă în el Împărăţia lui Dumnezeu, căci aşa a zisodată Iisus: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăun-trul vostru” (Lc 17, 21), dar această Împărăţie o poate


avea în el numai cel ce are viaţa lui şi toată inima luidospită de aluatul Evangheliei. Un astfel de creştin seface apoi el însuşi un aluat bun, care-i dospeşte pe alţiipentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un astfel de suflet ecopleşit şi biruit de Evanghelie şi oriunde ajunge începesă-i dospească şi pe alţii. Eu îl cunosc de pe vorbă pecel dospit. Vorbeşte cu căldură şi dragoste, pentru căgura lui grăieşte „din prisosul inimii” (Mt 12, 34).

Dar să luăm aminte. Mai este încă un fel de aluat.„Feriţi-vă de aluatul fariseilor”, zicea Mântuitorul cătreapostoli (Lc 12, 1). Este în această lume şi destul aluatde răutate, de vicleşug etc. (I Cor 5, 8). Să ferim făinavieţii noastre de acest aluat care dospeşte pieire sufle-tească (şi, o, ce bine şi ce repede dospeşte acest aluat!).Sunt destui oameni dospiţi de acest aluat rău şi aceştioameni caută neîncetat să-i dospească şi pe alţii curăutăţile lor. Adică, vedeţi, aluatul vieţii e de două fe-luri: unul e cel bun, al Domnului, şi cei dospiţi de ellucrează pentru Domnul; celălalt e cel rău, al diavo-lului, şi cei dospiţi de el lucrează cu el pentru diavolul.

Tu, cititorule, pe care aluat îl ai în făina vieţii tale?Fiecare dintre voi, iubiţilor cititori, să fie un aluat

dospit, ca să putem împiedica cumplita stricăciune dinaceastă lume şi să-i dospim şi pe alţii pentru Împărăţialui Dumnezeu.


Care este porunca cea mai mare?

Şi, auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L peIisus, L-a întrebat:

Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău

cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.Aceasta este marea şi întâia poruncă.Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproa-

pele tău ca pe tine însuţi.În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi

prorocii (Mt 22, 34-40).

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni ziceaIisus că „se cuprind toată legea şi prorocii”. În aceastăporuncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evan-ghelia nu este altceva decât dragostea lui DumnezeuTatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca săpoţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare,trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostealui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şiputerea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, pre-cum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în


cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi amiubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi atrimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatelenoastre... Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noidatori suntem să ne iubim unul pe altul” (I In 4, 10-11).„Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentrucă Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Această învăţăturăa dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântu-itorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfân-tă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul aposto-lilor săi cuvintele: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţiunul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi. Întruaceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacăveţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 34-35). DarMântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi,ci a predicat o iubire largă a „de-aproapelui”, oricine arfi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între grani-ţele „fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi –şi trebuia chiar – urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.

Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubiriide-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri.Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fie-care om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostruîn Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la luminavieţii. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oamenişi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură maiminunată decât aceasta.

Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostoliitoată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhulvieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâicreştini. Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spuncă erau în legătură frăţească, întru frângerea pâinii şi


întru rugăciuni. Şi era una sufletul şi inima celor ce s-aubotezat (cf. Fapte 2, 42; 4, 32). Însă durere: din ce atrecut vremea şi veacurile, dragostea creştină s-a tot ră-cit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totuldragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiiiaceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă.S-a împlinit parcă profeţia Scripturilor: „Tatăl va fi îm-potriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotrivafiicei şi fiica împotriva mamei” (Lc 12, 53). De ce s-astins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni?Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice:„Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru căDumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Creştinii de azi nu-Lcunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuito-rul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor.Dumnezeu este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Săueste izvorul iubirii şi, când ai aflat cu adevărat acest iz-vor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. Ci-ne zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratelesău, mincinos este (I In 4, 20). Cei mai mulţi dintrecreştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim uncreştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adân-cimi în Evanghelia lui Hristos şi de aceea lipseşte dra-gostea din mijlocul nostru. O iubire creştină adevărată,vie şi lucrătoare o poţi avea numai atunci când ţi-aipus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar aceastălumină o poţi avea numai la picioarele Crucii Mântu-itorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioareleCrucii poţi câştiga acea dragoste sfântă „care toate lesufere”, precum şi Iisus le-a suferit, toate le rabdă,precum şi El le-a răbdat. Aici poţi câştiga dragosteacea adevărată care „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se


trufeşte, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nugândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucurăde adevăr” (I Cor 13).


Dragă cititorule! Pe vreme de iarnă, frigul te apro-pie de foc. Bagă de seamă că lemnele ce ard în foc suntşi ele o predică minunată despre dragostea creştină. Dece ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat călemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldu-ra ce au sorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nueste aşadar altceva decât o căldură a soarelui pe carelemnele au sorbit-o şi, când le aprindem, ne-o dă nouă.În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubi-rea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre esteDumnezeu şi Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Iubirea ce oprimim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şinoi mai departe aşa cum lemnele dau căldura mai de-parte. O, ce lucru fioros se vede în lumea de azi! Lem-nele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura primită de lasoare, însă noi nu dăm nimic. Toată firea cea necuvân-tătoare ne dă nouă darurile primite de sus. Pământul nedă ploaia în formă de izvoare şi fântâni, ogoarele nedau pâinea cea coaptă din darul cerului de sus, pomii nedau poamele, numai omul, cel ce e făcut „după chipul şiasemănarea lui Dumnezeu”, numai omul, cel ce soarbeneîncetat iertare, milă şi iubire cerească, dă numai ură,zavistie, otravă şi venin sufletesc. Ne mustră şi firea ceaneînsufleţită!

Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vor cunoaştetoţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste uniifaţă de alţii” (In 13, 35). Însă acest semn de cunoaşterea creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul în zilelenoastre. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai evan-ghelia iubirii de oameni. Evanghelia iubirii creştine în-că nu s-a sălăşluit pe pământul acesta udat de sângele şi


ura atâtor războaie şi răzbunări. Evanghelia iubirii şiîmpărăţia lui Dumnezeu va veni în viitor.

Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământnumai în măsura în care dragostea creştină va cuprindeinimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi câtaş vrea să fie acum aprins”, zicea Iisus (Lc 12, 49).Acest foc este focul dragostei creştine, pe care trebuiesă-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să aprin-dem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimicnu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dra-gostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curândpentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decâtcu dragostea evanghelică. Despre David proorocul spu-ne Biblia că liniştea cu cântecele alăutei sale furia luiSaul. Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşteşi azi – mai mult ca orice – sufletele tulburate de valu-rile urii. Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lumetot mai răspicat acest cântec dulce. Ostaşi din OasteaDomnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragosteicreştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubi-rii evanghelice!


Maria la picioarele Domnului

Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cuel. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă.

Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflândcă şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastrucu mir.

Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând,a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părulcapului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le un-gea cu mir.

Şi, văzând fariseul care-L chemase, a zis în sine:Acesta, de ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeiacare se atinge de El, că este păcătoasă.

Şi, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, amsă-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el.

Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cucinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.

Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat peamândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?

Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruiai-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.

Şi, întorcându-se către femeie, a zis lui Simon:Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pepicioare nu mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat pi-cioarele şi le-a şters cu părul ei.


Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intratn-a încetat să-Mi sărute picioarele.

Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cumir Mi-a uns picioarele.

De aceea îţi zic: iertate sunt păcatele ei cele multe,căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin iubeşte puţin.

Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele!Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să

zică în sine: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele?Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit;

mergi în pace (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este aceastăevanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţă-tură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce aadus-o pe această femeie desfrânată la picioarele luiIisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate;ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva înoraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria nicio-dată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şipetrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o laIisus o greutate pe ca

re o simţea în suflet, o greutate sufletească pe carelumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şidesfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeiedesfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spu-ne o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli(Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese peMaria la picioarele Domnului. Această greutate a scoslacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa


când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a că-zut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţitrecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luămaminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Ceadintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufleteas-că în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel carenu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avuseseşapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite


cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seamacă de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri relecare sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, des-frânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avutodihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mân-tuitorul şi n-a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcateşi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatulpentru cine-l simte! De ai avea şi ai da cuiva tot aurul şitoate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ianimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi greutateapăcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor.Este însă cineva care îţi ia din spate greutatea păcatelor,fără nici o plată şi pentru totdeauna. Acela este Mântu-itorul. Un singur lucru se cere de la tine: să te apropiide acest Mântuitor şi să te atingi de El cu toată credinţasufletului tău, cu toată încrederea că El a murit pentrutine şi pentru păcatele tale. Apropie-te, dragă suflete,apropie-te de Domnul în orice stare, cât de ticăloasă arfi. Îngenunchează plângând la picioarele Lui şi, stro-pindu-ţi ticăloşia cu lacrimile tale şi cu sângele Lui, iatămăduire şi mântuire.

O, ce mare schimbare s-a făcut în viaţa Mariei du-pă ce s-a ridicat iertată şi mântuită de la picioareleDomnului! Vecinii ei se vor fi întrebat miraţi: „Da’ ce-icu păcătoasa asta de femeie, că nu mai umblă nopţile,nu mai merge pe la jocuri, nu mai petrece cu bărbaţii?...Trebuie că a păţit ceva nenorocita”... Lumea se va fimirat de schimbarea Mariei (aşa cum se miră şi azicând începi să trăieşti o viaţă cu Domnul). Lumea nuînţelegea că în viaţa Mariei s-a petrecut o mare schim-bare. Maria cea veche a murit şi în locu-i trăia alta,adusă la viaţă prin Iisus Mântuitorul. Aceasta e şi azi


dovada cea mai bună că cineva s-a apropiat cu adevăratde Mântuitorul şi „s-a atins” de El. Să-ţi schimbi purtă-rile şi să începi o viaţă nouă cu El. O credinţă ce nu-ţischimbă viaţa cea păcătoasă n-ajunge nimic, căci şidracii cred în Dumnezeu şi se cutremură, dar nu-şischimbă purtările.

Despre Maria Magdalena, evanghelia ne spune că,după iertarea şi tămăduirea ei, s-a ţinut mereu de Mân-tuitorul. L-a însoţit pe drumul Golgotei, L-a plâns cândmurea pe cruce, a plâns când a aflat mormântul gol.Maria se simţea legată de acest Mântuitor al ei; îşi dă-dea seamă clipă de clipă ce mare binefacere i-a făcut ei;din ce necaz a scos-o; cât i-a iertat; şi, din ce îşi dădeaseama mai mult despre acestea, se alipea mai tare de El.

Aşa şi noi, clipă de clipă trebuie să ne dăm seamace a făcut Mântuitorul pentru noi. Când ai ajuns să aflice a făcut Mântuitorul pentru tine, când ai ajuns să cu-noşti cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui, şi iubireaLui, atunci te faci un „nebun pentru Hristos” (I Cor 4,10), atunci nu vrei să mai auzi de nimeni, decât de El,atunci nu vrei să mai vorbeşti de nimeni, decât de El şide binecuvântarea Lui; atunci, ca şi Maria, dintr-un vaslepădat te faci un vas ales, dintr-un ticălos şi păcătos tefaci un vestitor al Domnului şi către toată lumea spuidespre „toate câte ţi-a făcut ţie Domnul”.

Îl cunoşti tu, cititorule, în acest chip pe Domnul şiMântuitorul nostru Iisus Hristos?


„Asemenea este împărăţia

lui Dumnezeu cu o comoară

ascunsă...”

Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoarăascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-oşi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpărăţarina aceea.

Iarăşi, este asemenea împărăţia cerurilor cu unneguţător care caută mărgăritare bune.

Şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, avândut toate câte avea şi l-a cumpărat” (Mt 13, 44-46).

Plină de un adânc înţeles este această asemănare,pe care a spus-o Iisus Mântuitorul. În ea se află taina şiînţelesul unei vieţi de creştin adevărat. Căci a fi uncreştin adevărat şi a trăi o viaţă de putere creştineascănu înseamnă atât a nu face ceea şi ceea de frica foculuidin iad sau a face ceea şi ceea pentru că aşa porunceşteDumnezeu, ci înseamnă mai ales a afla comoara cea as-cunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ştii tu ce înseamnă săafli această comoară? Înseamnă să afli dragostea cu ca-re te-a iubit şi te iubeşte Dumnezeu, că pe Însuşi FiulSău L-a dat Jertfă pentru tine, pentru iubirea ta şi pentru


iertare ta. Să afli comoara cea ascunsă înseamnă săafli cât de mult te-a iubit Iisus Mântuitorul, că a mu-rit pentru tine, pentru păcatele tale şi pentru mântui-rea ta, să afli cât de mult te iubeşte Mântuitorul şicum face totul să te atragă la El. Să afli comoara ceaascunsă înseamnă să afli puterea, să afli bucuria, săafli mângâierea, să afli lumina şi viaţa ce le capeţicând L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa


Lui cea Sfântă şi când trăieşti o viaţă cu El. Numaicând ai aflat această comoară, faci totul să o poţi do-bândi şi să poţi dobândi şi viaţa cea de veci. O astfelde comoară aflase Apostolul Pavel când scria filipe-nilor: „Pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă deînălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu,pe Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gu-noaie, ca pe Hristos să dobândesc... Ca să-L cunoscpe El şi puterea învierii Lui... Ca, doar, să pot ajungela învierea din morţi” (Flp 3, 8-11). Apostol Pavel Îlaflase pe Mântuitorul – Comoara cea mai scumpă pecare o poate afla un om aici pe pământ – şi prin do-bândirea acestei comori nădăjduia să dobândească şiînvierea din morţi şi viaţa veşnică. „Cel ce Mă află,zice Domnul, a aflat viaţa” (Pilde 8, 35).

Puţini sunt însă azi cei ce află această comoară.Împărăţia lui Dumnezeu este şi azi o comoară ascunsăpentru cei mai mulţi creştini. Lumea şi viaţa oamenilorde azi e plină de fărădelegi, de idoli şi de păcate tocmaipentru că oamenii n-au aflat comoara, arând în ţarinalor. O, ce înţeles adânc a pus Mântuitorul în acest lu-cru! Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu:arând în ogorul cel sufletesc, arând şi lucrând în ţarinainimii tale, în ţarina învăţăturilor mântuirii sufleteşti.Cum vrei să afli comoara Împărăţiei lui Dumnezeu, da-că tu nu sapi după ea, dacă tu veşnic nu lucrezi în ogo-rul cel sufletesc? Taina plugăriei este să ari mai adânc.O comoară – de roadă bogată – află plugarul când arăadânc. Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu:arând mai adânc, lucrând şi pătrunzând mai adânc întaina învăţăturilor sufleteşti. Noi arăm la suprafaţă şi deaceea nu aflăm comoara „ascunsă”.


Şi apoi ce ne spune mai departe asemănarea Mân-tuitorului? O mare schimbare s-a făcut în viaţa omuluicare aflase comoara cea ascunsă. Toată viaţa lui era cu-prinsă şi pătrunsă acum de un singur gând şi o singurăgrijă: să-şi poată cumpăra ţarina cea cu comoara.Întorcându-se acasă, a început repede a vinde ce avea,să-şi facă bani de cumpărare. Cei de acasă şi vecinii luise vor fi mirat de schimbarea omului (aşa cum se mirăşi azi de schimbarea omului care a aflat comoara mân-tuirii sufleteşti). În întreg satul va fi umblat vorba:„Auzit-aţi, măi, ce a păţit omul cela şi cela? Cică vreasă-şi vândă tot ce are şi să-şi cumpere un dărab de locslab şi nelucrat... Vai de el, săracul... poate a slăbit deminte”... Însă cel ce aflase comoara n-avea grijă deşoaptele oamenilor, căci ştia el că ţarina lui cea nouă emai scumpă decât toate averile oamenilor.

Aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră când amaflat cu adevărat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu.Dar să nu creadă cineva că această schimbare ar sta înaceea că omul trebuie să-şi vândă averea şi tot ce are, săpoată dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Această schim-bare trebuie înţeleasă aşa, că dintr-o dată ţi se deschidochii şi mintea să afli şi să înţelegi că nimic din aceastălume n-are preţ faţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi do-bândirea ei. Când afli această comoară, de dragul ei îţivinzi nu averea, ci patimile, plăcerile, poftele şi năravu-rile cele rele. În faţa acestei comori, afli că n-are nici unpreţ ceea ce ţi se părea mai dulce... ba afli că e maiamar. Când ai aflat această comoară atunci îţi pui înslujba Domnului toate puterile, toată averea ta sufle-tească şi lumească, să o poţi cumpăra. Ca lui Zacheu ţise deschide atunci şi punga pentru lucrul Domnului,


pentru ajutorarea săracilor şi pentru lipsurile sufletuluitău. Când ai aflat această comoară, atunci nu mai eşti tusluga şi robul banilor şi al averilor tale, ci ele sunt slu-gile tale şi fac ce porunceşti tu.

Oamenii de azi ţin la plăceri, la înşelăciuni, la ne-dreptăţi, la strângeri de bani şi averi (zgârcenia) tocmaifiindcă n-au aflat comoara cea ascunsă.

Iisus a zis odată că „Unde este comoara voastră,acolo va fi şi inima voastră” (Lc 12, 34). Comoara oa-menilor de azi sunt plăcerile şi bunurile cele lumeşti şide aceea şi inima lor este acolo.

Eu te întreb, iubite cititorule, ai aflat tu comoaracea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ai aflat tu cecomoară este o viaţă trăită cu Domnul, L-ai aflat tu cuadevărat pe Mântuitorul şi, prin El, viaţa cea de veci?Dacă n-ai aflat-o, eu te întreb: ce faci tu ca să o poţi aflaşi cumpăra?

În pilda de mai sus, Iisus Mântuitorul a asemănatÎmpărăţia lui Dumnezeu şi cu un neguţător care umblăşi îşi bagă banii şi averea în cumpărarea unui mărgăritarde preţ mult. În legătură cu aceasta, îmi aduc aminte deo mult grăitoare întâmplare. În anul 1918, când se te-meau oamenii că rămân banii pe nimica, un mare bo-gătan şi-a băgat toţi banii într-o piatră scumpă. Însă peurmă, la un an, s-a adeverit că piatra era mincinoasă(falsă) şi astfel bogătanul şi-a pierdut toţi banii. Aşapăţesc toţi acei mulţi, mulţi creştini, care îşi cumpără înaceastă viaţă comori care, pe urmă, când moare omul,se adeveresc că-s mincinoase şi n-au nici un preţ.

Astfel de comori stângi şi tu, iubite cititorule?


Pomul vieţii noastre

În lunea din Săptămâna Paştilor, ne spun evanghe-liile că, fiind cu apostolii în drum de la Ierusalim spreBetania, lui Iisus „I s-a făcut foame” şi, văzând unsmochin lângă drum, S-a apropiat de el, doară va găsiceva roadă în el; dar n-a găsit decât frunze şi i-a zis:„De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac!”(cf. Mt 21, 18-19; Mc 11, 12-14). Şi pe dată smochinuls-a uscat.

O, ce adânc înţeles este în evanghelia cu smochinulcel blestemat! Şi viaţa omului se aseamănă cu un pomcare trebuie să facă roade de fapte bune. „După roadelelor îi veţi cunoaşte, zice evanghelia. Au doară culegoamenii struguri din spini?” (Mt 7, 16). Şi tu, cititorule,eşti un smochin, eşti un pom pe care Dumnezeu l-a să-dit în grădina acestei lumi pentru ca roade de fapte bunesă faci. Însă, vai, de cele mai multe ori pomul vieţiinoastre arată numai frunze goale, n-are roade. De de-parte, din depărtare, se văd în viaţa noastră frunze dedatini creştineşti, de praznice, de posturi, de vorbe mari,dar, când cauţi mai de-aproape şi dai deoparte acestefrunze, nu se vede nici un rod.


De când eram preot la ţară, mi-aduc aminte de uniipoporeni că erau foarte evlavioşi şi bisericoşi, dar, vai,când m-am uitat în traiul lor de acasă, am aflat că eraufoarte îndărătnici, zgârciţi, sfădicioşi... adică dincolo defrunze nu era rod. Ceea ce se cheamă azi creştinismeste mai mult un frunziş verde şi frumos la înfăţişare,însă când te apropii de el vezi că nu are roadă.

De ce nu face roadă pomul vieţii noastre? Pentru cărădăcinile lui nu sunt adâncite în pământul cel cu suc de


viaţă şi de putere creştinească dătător. Trăim o viaţă desuprafaţă, o viaţă neadâncită în Evanghelia Mântuito-rului şi în Jertfa Lui cea Sfântă, de aceea pomul vieţiinoastre n-are putere de rodire. Pomul vieţii noastre nueste altoit în Iisus Mântuitorul, în viaţa cea nouă, în„naşterea cea din nou”, de care spunea El (In 3, 3-7), iarfără această altoire, fără această renaştere, pomul vieţiinoastre nu poate rodi.

O altă evanghelie (Lc 13, 6-9) spune despre un altsmochin, pe care stăpânul grădinii umbla să-l taie, căcide trei ani de zile aştepta în zadar să rodească. Pentruacest smochin s-a interpus grădinarul, zicând: „Doam-ne, lasă-l pe el şi într-acest an, până îl voi săpa împrejurşi îi voi pune gunoi”... Şi viaţa noastră este un astfel desmochin neroditor pe care Dumnezeu îl ameninţă cutăiere. Avem însă şi noi un Grădinar milostiv, Caremijloceşte pentru pomul vieţii noastre să nu fie tăiat,până va mai încerca El să-i dea putere de rodire. AcestGrădinar milostiv este Mântuitorul vieţii noastre. Îi emilă de noi... Opreşte securea morţii şi se roagă pentrunoi Tatălui Ceresc, zicând: „Tată şi Doamne, mai îngă-duie pomul acestui om... Mai lasă să-l ud cu sângeleMeu... mai lasă să-l ud cu dragostea Mea... mai lasă săsap şanţ mai adânc în jurul lui, în care să se strângă maimultă credinţă”.

Fără ajutorul acestui Grădinar bun şi milostiv, po-mul vieţii noaste nu poate rodi. Pe El să-L chemăm, zi-când: Vino, bunule Doamne, căci pomul vieţii noastrese usucă, omizile îl rod şi vânturile îl răstoarnă. Când Îlchemăm cu adevărat, El vine, El altoieşte, El taie, re-tează, îngrădeşte, El sapă, El leagă şi udă. O, cum seschimbă pomul vieţii noastre şi cum se umple de roade


când Îl chemăm şi Îl pri-mim cu adevărat pe Mân-tuitorul! Roadă numai cudarul şi ajutorul lui Dum-nezeu putem face. Pânăla sfârşitul vieţii noastre,El să fie Stăpânul şi În-grijitorul pomului vieţiinoastre.

De când eram copilmi-aduc aminte de un al-toi care se prinsese, darpe dedesubt au dat iarvlăstarele cele vechi şi,nemaiumblând nimeni săle cureţe, altoiul s-a în-tors iar, cu totul, la fireacea sălbatică şi a crescutun pom sălbatic. Aşa e şiviaţa celor mai mulţi creş-tini: e altoită în Domnulcu botezul ce li s-a dat decopii, dar pe dedesubt aucrescut iar vlăstarele firiicelei vechi şi au înăbuşit

pe omul cel născut din nou. Asta vine de acolo că omulnu se apropie, nu primeşte şi nu rămâne mai departelângă marele Grădinar, Care e singurul ce ne poate dadar şi putere să ne păstrăm şi să ne apărăm altoirea ceaduhovnicească.

O, preabunul meu Mântuitor! Mulţumescu-Ţi că pemine, un pădureţ sălbatic, m-ai scos din pădurea pieirii


sufleteşti şi m-ai altoit în grădina vieţii. Dar Te rog, bu-nule Doamne, rămâi lângă mine şi grijeşte de pomulvieţii mele până la sfârşit, că din tulpina cea sălbatică –din firea cea veche – răsar mereu vlăstare; vânturile is-pitelor sunt grele şi omizile patimilor sunt multe. Apă-ră-mă cu darul Tău, leagă-mă şi mă întăreşte cu Cruceaşi Jertfa Ta; taie şi curăţă cu cuţitul suferinţelor undevei afla de bine, ca tot mai multă roadă să pot aduce.

Smochinul din evanghelie a închipuit o viaţă pier-dută în zadar, a închipuit sfârşitul omului care a trăit fă-ră Dumnezeu şi a murit fără roade de fapte bune.

Eu te întreb, iubite cititorule, în ce stare se aflăpomul vieţii tale? E gata pomul vieţii tale pentru ziuaroadelor, pentru ziua când Domnul va trimite slugileSale să culeagă rodul din pomul vieţii tale? (Mt 21, 34).Ca mâine Domnul va veni „să adune roadele” (Isaia 27,13). Oare va afla roade în pomul vieţii tale, ori numaifrunze goale?

„Orice pom care nu face roadă bună se taie şi searuncă în foc”, zice evanghelia (Mt 7, 19). Ce ştii?Poate că securea morţii stă gata să taie pomul vieţii tale.„Iată, securea stă la rădăcina pomilor” (Mt 3, 10).„Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă” (Mt 3, 8).


CUPRINS

Cuvânt înainte ......................................................... 5Rămâneţi în Mine şi Eu în voi...

căci fără Mine nu puteţi face nimic ... 7La picioarele Crucii se poate afla

taina mântuirii sufleteşti .... 12Cele patru stări ale mântuirii sufleteşti ................. 17Veniţi la Mine toţi cei osteniţi

şi Eu vă voi odihni pe voi ..... 23Văzând cetatea Ierusalimului,

Iisus a plâns pentru ea .... 27Stă în voia ta... ...................................................... 30Fericiţi veţi fi când... ............................................. 32Pilda cu aluatul ..................................................... 37Care este porunca cea mai mare? ......................... 41Maria la picioarele Domnului ............................... 47Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu

cu o comoară ascunsă .... 52Pomul vieţii noastre .............................................. 57


Tehnoredactare computerizată şi tipar:Editura şi Tipografia «Oastea Domnului» – Sibiu

Date post:	10-Jul-2015
Category:	Spiritual
Upload:	paul-guralivu
View:	109 times
Download:	20 times

1926 pr-iosif-trifa - adanciri-in-evanghelia-mantuitorului - sibiu - 2010

Spiritual