SCOALA POSTLICEALA SANITARA„SF.VASILE CEL MARE”

PLOIESTI

LUCRARE DE DIPLOMA

COORDONATOR

FARM. DUMITRESCU ALEXANDRU

ABSOLVENT PARASCHIV IONELA STELUTA

-2002-

CUPRINS

1. Generalităţi2. Anatomia şi histologia căilor biliare3. Medicaţia aparatului biliar- Baze fiziopatologice- Baze farmacodinamice3.1. COLERETICELE- Baze farmacodinamice- Farmacoterapia- Farmacoepidemiologie3.1.1. SARURI BILIARE3.1.2. ACID DEHIDROCOLIC( FIOBILIN)3.1.3. ACID CHENODESOXICOLIC ( CHENAR)3.1.4. ACID URSODEOXICOLIC ( URSOFALK )3.1.5. COLERETICE VEGETALE- CYNARA SCOLIMUS ( ANGHINARE )- CHLIDONIUL MAJUS ( ROSTOPASCA )- BERBERIS VULGARIS ( LEMN GALBEN )3.1.6. TERPENE- ULEIUL DE MENTA- CINEOLUL- BILICHOL- FAREBIL- ROWACHOL3.1.7. COLERETICE ORGANICE DE SINTEZA- PROPILENBENZEN3.2. COLECITOCHINETICE- Baze farmacodinamice- Farmacoterapie- Farmacoepidemiologie3.2.1. OLEUM HELIANTHI ( ULEI DE FLOAREA SOARELUI)3.2.2. OLEUM RICINII ( ULEI DE RICIN )3.2.3. PAPAVERINI HYDROCLORIDUM ( Papaverina clorhidrica )3.2.4. LIZADON3.2.5. MAGNEZI SULFAS ( SULFATUL DE MAGNEZIU )4. CONCLUZII

Bibliografii selective

DUMITRU, DOBRESCU – Farmacoterapie practică

GALEA GH. SI BUCUR GH. – Cum tratăm bolile veziculei biliareAGENDA MEDICALA 1998

MOTTO: „ Cu cât ne întoarcem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei.”

Platon

GENERALITATI

ANATOMIA SI HISTOLOGIA CAILOR BILIARE

TEMA LUCRARII:

MEDICATIA APARATULUI BILIAR

Terapeutica ( terapia) studiază modele şi mijloace capabile să prevină, să amelioreze sau să vindece boli ( farmacoterapie= tratamentul prin medicamente ).

Medicamentul este definit, în documentele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ca „orice substanţă sau produs utilizat sau destinat a fi utilizat în vederea modificării sau studierii unui sistem fiziologic sau unei stări patologice, în interesul căruia îi este administrat”; în alt sens medicamentele sunt substanţe şi preparate farmaceutice destinate a vindeca, ameliora, preveni şi diagnostica suferinţele organismului. Medicamentele nu creează funcţii noi în organism ci acţionează asupra funcţiilor existente, modificându-le pozitiv sau negativ.

Extinderea deosebită pe care a luat-o folosirea medicamentelor a dus la apariţia unor exagerări privind atât aspectele pozitive cât şi cele negative.

La una din extreme se găseşte absolutizarea puterii medicamentelor, încrederea în eficacitatea lor nelimitată şi recurgerea la cele mai mici şi neânsemnate suferinţe, uneori chiar înainte de a apărea vreo tulburare, o adevărată farmacomanie şi farmacofagie. Pentru toţi cei care folosesc medicamentele ( dar mai ales pentru cei care tind să atribuie medicamentelor calităţi mult mai mari decât există în realitate ), trebuie subliniat că nici un medicament nu creează funcţii noi în organism ci numai accentuează sau diminuează procesele şi fenomenele fiziologice sau patologice. Acţionând asupra unui sistem sau organ, medicamentele nu schimbă caracterul funcţiilor acestora ci numai le amplifică sau le deprimă.

Ameliorarea sau vindecarea unui proces patologic este consecinţa refacerii parţiale sau totale prin forţe proprii ale organismului. Uneori se manifestă o atitudine opusă, teama exagerată de efectele nefavorabile ale medicamentelor care poate merge până la refuzul acestora, chiar şi în situaţii când administrarea lor ar fi în mod cert utilă.

Şi aceasta, farmacofobia este dăunătoare întrucât prin cunoaşterea efectelor nefavorabile şi a circumstanţelor favorizante, se poate adopta o atitudine ştiinţifică prin care riscurile sunt reduse la minimum.

Se întâlnesc frecvent medici şi bolnavi care sunt convinşi că un anumit medicament este de neânlocuit. Adesea această părere este eronată.

Farmacologia modernă cunoaşte circa 100 de tipuri de acţiune şi pentru fiecare din acestea un număr variabil de substanţe medicamentoase, de la câteva la mai multe sute de mii. În toate cazurile, substanţele cu acelaşi tip de acţiune farmacodinamică prezintă deosebiri puţin importante din trei puncte de vedere principale: farmacocinetic, farmacodinamic, farmatoxicologic. Rezultă că pentru a se asigura o terapie raţională, este util a avea la dispoziţie medicamente corespunzătoare tuturor tipurilor de acţiuni farmacodinamice.

Ţinând seama de necesitatea individualizării tratamentului, a evitării cazurilor de efecte adverse, se înţelege că este necesar ca fiecare tip de acţiune să fie respectat prin 2-4-6 substanţe, rareori mai mult, număr diferit, în funcţie de ponderea acţiunii respective pentru terapie. Aceste considerente duc la concluzia că un număr de câteva sute de medicamente pot asigura o farmacoterapie raţională.

PLANUL TERAPEUTIC

Pentru fiecare bolnav este necesar a se întocmi un plan terapeutic individualizat. Se va urmări a se obţine rezultate cât mai bune cu mijloace cât mai simple şi riscuri minime. Se va face un bilanţ beneficii terapeutice- riscuri, luând în considerare, în măsura în care este posibil, riscul presupus, datorat medicamentelor şi riscul real, consecinţa suferinţelor existente şi a evoluţiei previzibile. Trebuie gândit mereu că în terapeutică există un risc prin acţiune şi un risc prin omisiune. De asemenea există un risc inevitabil ( imprevizibil ), unul

acceptat şi unul calculat. Acestea două din urmă, îndeosebi, trebuie puse în balanţă cu abstinenţă terapeutică.

Este obligatoriu a se face planul pe criterii ştiinţifice, nu pentru „acoperirea” responsabilităţii, sau pentru a satisface „moda” terapeutică.

În toate cazurile, când este posibil, se va recomanda o terapie complexă.

Terapeutul trebuie să aibă în vedere că, în orice suferinţă, organismul reacţionează prin mecanisme de reglare foarte complexe de care dispune, tinzând să înlăture tulburările funcţionale sau organice, să readucă la parametrii normali funcţiile tulburate. Medicamentele administrate trebuie, pe cât posibil, să favorizeze capacitatea fiziologică de apărare şi de refacere a organismului. Dacă nu se pot realiza aceste deziderate, trebuie urmărit ca medicamentele recomandate să altereze cât mai puţin capacitatea menţionată.

SCOPUL CURATIV SI ATITUDINEA PROFILACTICA

În principiu, după scopul urmărit, farmacoterapia poate fi utilizată curativ profilactic ( individual sau în masă ) şi pentru diagnostic. Separat de aceste direcţii în cazul tratamentului curativ, prin medicamentele aplicate să se urmărească şi prevenirea apariţiei complicaţiilor, atât celor datorate bolii, cât şi cele produse de medicamentele administrate. În acest sens trebuie bine cunoscut nu numai efectele adverse produse de medicamentele recomandate, dar şi contraindicaţiile acestora, precauţiile care se impun şi metodele de tratament a eventualelor efecte adverse. La apariţia efectelor adverse se vor lua atitudinile cele mai indicate pentru fiecare caz în parte ( continuarea tratamentului cu aceleaşi doze, diminuarea dozelor, - pentru

cât timp mărirea intervalului dintre prize, oprirea administrării – temporar sau definitiv ).

DIAGNOSTICUL

Orice recomandare farmacoterapeutică trebuie să se bazeze pe o cunoaştere amănunţită a bolnavului şi pe un diagnostic cât mai complex. În acest sens trebuie precizate toate suferinţele bolnavului, acute sau cronice, localizarea sau intensitatea fiecărei suferinţe, istoricul şi baza evolutivă, forma clinică, tendinţa evolutivă şi prognosticul imediat şi îndepărtat.

Trebuie înţelese mecanismele fiziopatologice. Nu trebuie omisă precizia calităţii materialului biologic al organismului tratat şi reactivitatea lui, atât din punct de vedere fiziologic cât şi psihologic (vârstă, sex, tip de metabolism şi tip de sistem nervos, stare fiziologică, stări patologice ).

În acest scop se folosesc anamneza, examenul clinic şi examenul de laborator: biologice ( biochimice, probe funcţionale, radiologice ); examene de specialitate ( endoscopie, biopsie, cateterism, etc. ).

În cazul bolilor produse de agenţi biologici, patogeni, se va urmări precizarea acestora şi a sensibilităţilor lor la chimioterapice şi antibiotice.

Se va acorda atenţie şi datelor anamnestice care dovedesc existenţa unei stări de sensibilizare sau predispoziţie la reacţii adverse ale bolnavului tratat.

HOTARAREA PRIVIND NECESITATEA ADMINISTRARII DE MEDICAMENTE

Se ia pe baza precizării a trei aspecte: dacă medicamentele sunt cu adevărat necesare pentru cazul tratat sau dacă există alte mijloace terapeutice mai indicate; care ar fi evoluţia suferinţei fără medicamente; în ce ar consta medicamentul recomandat.

STABILIREA TIPULUI DE FARMACOTERAPIE SI CONCOMITENT SCOPUL URMARIT

Ori de câte ori este posibil ( cunoaşterea cauzelor, existenţa de medicamente active ), se va administra o terapie etiotropă, vizând înlăturarea cauzelor bolii. În numeroase cazuri schema farmacoterapeutică trebuie să cuprindă medicaţie patogenică simptomatică, care urmăreşte înlăturarea sau diminuarea unor simptome, redresarea unor funcţii fiziologice perturbate. În mod logic, în astfel de situaţii, ne gândim dacă efectele sunt pasagere sau de durată ( şi cât timp anume ).

Se va ţine seama de gravitatea fiecărei suferinţe, de consecinţele ei imediate şi îndepărtate şi se vor preciza grupele farmacodinamice la care se va apela ( antibiotice, chimioterapice, saluretice etc. ).

Alegerea medicamentelor se va face pe baza cunoaşterii exacte a datelor de farmacocinetică, farmacodinamie,farmacotoxicologice. Se va recurge la cât mai puţine medicamente, cele strict legate de rezolvarea ştiinţifică a cazului tratat. Polipragmazia este consecinţa lipsei unei concepţii ştiinţifice în fundamentarea diagnosticului şi tratamentului:”Multitudo remediorum est filia ignorantiae”( Bacon ).

Dintre multele medicamente existente, se va alege cel mai activ. Dacă sunt mai multe substanţe cu aceeaşi eficacitate se va alege cel mai ieftin. În cazul în care nu se adoptă o astfel de atitudine, hotărârea luată trebuie să fie bine formulată şi fundamentată.

Se va interoga bolnavul, cu atenţie, asupra eventualelor medicamente pe care le foloseşte pentru tratamente cronice ( cardiaci, diabetici, hipertensivi etc.).

O atenţie deosebită se va acorda farmacoepidemiologiei. Se vor trece în revistă efectele adverse cunoscute ale

medicamentelor alese, frecvenţa lor, intensitatea, posibilităţile de prevenire şi de tratare, atitudinea în cazul apariţiei ( diminuarea dozelor, distanţarea prizelor, oprirea tratamentului ).

FORMELE FARMACEUTICE, CALEA SI MODUL DE ADMINISTRARE, INTERVALUL DINTRE PRIZE, MOMENTELE DIN NICTEMER CAND SE FACE ADMINISTRAREA

Se subliniază că nu se poate stabili o corespondenţă general valabilă între dozele administrate pe diferite căi. Ca valori de reper se poate considera în general pentru o doză egală cu unu, echivalentele:

Rectal = 1, 25 ( fără a se depăşi dozele maxime ) Subcutanat = 1/ 2 Intramuscular = 1 / 3 Intravenos = 1 / 4

Aproximarea duratei tratamentului se va face pentru fiecare medicament recomandat. Se vor fixa criterii pe baza cărora se va hotărî oprirea tratamentului medicamentos.

Adaptarea medicaţiei în funcţie de evoluţia nu numai a suferinţelor iniţiale şi a ameliorărilor, dar şi a agravărilor, complicaţiilor, infecţiilor supraadăugate, dezechilibrelor hidroelectrolitice, acidobazice şi nutritive, efectelor adverse ale medicamentelor, instalării rezistenţei agenţilor patogeni etc. Se vor modifica dozele şi ritmul administrării medicamentelor deja recomandate, asocierea de noi medicamente.

Încetarea tratamentului medicamentos este condiţionată de obţinerea rezultatelor scontate ( vindecarea, ameliorarea maximă posibilă ) sau de apariţia efectelor adverse importante.

Din punct de vedere al urmărilor opririi bruşte a administrării, se pot distinge trei grupe de medicamente:

a) medicamentele care nu trebuie întrerupte niciodată brusc. Bolnavii vor fi avertizaţi în acest sens.

Barbiturice, Antiepileptice, Benzodiazepine ( folosite ca anticonvulsivante ), Morfinomimetice, Betaadrenolitice la coronarieni, Antihipertensive, Antiparkinsoniene.

b) medicamentele care produc ocazional tulburări, la oprirea bruscă.Neuroleptice,Meprobamat, Glutetimida, Clorat hidrat, Bromuri, Metaqualona, Benzodiazepine, Diuretice.

c) medicamente presupuse a produce tulburări la oprirea bruscă.Amfetamina, Anorexigene, Cimedina, Anticoagulante orale.

ANATOMIA SI HISTOLOGIA CAILOR BILIARE

Căile biliare constituie un sistem organo funcţional complex, care vehiculează bila de la ficat la duoden şi joacă în procesul digestiei un rol deosebit.

Arborele biliar cuprinde: calea biliară principală formată din canalul hepatic şi coledoc şi calea biliară accesorie formată din vezicula biliară şi canalul cistic.

O parte a căii biliare principale are un traiect interhepatic format din două canale interhepatice, drept şi stâng, care culeg la rândul lor produsul biliar venit pe canale din ce în ce mai mici, ce se pierd în parenchimul hepatic. O altă parte este formată din canalul hepatic comun şi canalul coledoc, având un traiect extrahepatic.

Canalul hepatic are o lungime de 3-4 cm. şi un diametru de aproximativ 0,5 cm. La 2 cm. înainte de confluenţa cu cisticul şi coledocul, hepaticul prezintă un sfincter funcţional descris de Mirizzi.

Coledocul are o lungime variabilă, în medie de 6 cm. şi un calibru mediu de 0,7 cm. El se termină în porţiunea a 2-a a duodenului, prin ampula Vater.

La acest nivel se află sfincterul Oddi, cu rol deosebit în fiziologia biliară. Histologic, coledocul continuă structura canalului hepatic.

Vezicula biliară este un rezervor biliar, piriform aşezat în foseta cistică pe faţa interioară a ficatului. I se descrie o regiune a fundului vezicular, corpul vezicular, infundibulul şi colul vezicular. Poate să se prezinte sub diferite forme anatomice sau anomalii de dezvoltare: vezicula dublă biloculată, în boneta, frigiana etc.

Corpul veziculei este fixat în partea inferioară a ficatului, pe când fundul nu este aderent la ficat, rămânând liber.

Colul vezicular poate prezenta cuduri şi strâmtori, care influenţează funcţia veziculară şi eliminarea bilei. Dispoziţia anatomică a colului favorizează uneori torsiunea veziculei sau obstacole la nivelul ei. Partea interioară a peretelui colului prezintă trei valvule, a treia marcând începutul cisticului. La acest nivel, Luthens a descris un sfincter funcţional.

Vezicula are o lungime de 8-10 cm. şi o capacitate de 40-50 cmc.

Peritonul acoperă vezicula cu regiunea fundului, pe partea inferioară şi laterală.

La nivelul suprafeţei interne a vezicului mucoasa formează pliuri, între care se delimitează lojete. Epiteliul se decuamează uşor, secretă mucina, mai ales în afecţiunile inflamatorii.

Canalul cistic face legătura între vezicula biliară şi hepatocoledoc. Are o lungime foarte variabilă, de 2-10 cm. şi un diametru mediu de 0,2-0,3 cm. Prima porţiune a cisticului are forma unei spirale şi prezintă un număr de valvule care delimitează sinusurile descrise de Rohitanschi.

VASELE SI INERVATIA CAILOR BILIARE

Sângele arterial vine de la veziculă prin artera cistică, ramură a arterei hepatice. Venele superficiale care duc sângele

din jumătatea inferioară se varsă în ramura dreaptă a venei porte, iar venele profunde, care pleacă din partea superioară a colecistului pătrund în parenchimul hepatic, unde se anastomezează cu capilarele acestuia.

Fibrele nervoase pleacă din plexul hepatic, pătrund în peretele veziculei, de-a lungul vaselor sanguine.

Microganglionii din peretele vezicular ţin de parasimpatic.

Fibrele nervoase şi macroganglionii există şi în peretele coledocului şi gâtul vezicular, cu preponderenţă în regiunea coledocului terminal.

Fibrele senzitive care pleacă de la căile biliare merg pe calea simpaticului până la ganglionii D5-D9 de partea dreaptă şi D5-D10 de partea stângă. Deci, inervaţia senzitivă este bilaterală, predominant drept.

Inervaţia motorie a sfincterului Oddi este dată de nervul vag, cel puţin în partea superioară a sfincterului.

Simpaticul asigură controlul vasomotricităţii căilor biliare.

FIZIOLOGIA CAILOR BILIARE

Bila ( compoziţie, funcţii )Bila este secretată continuu din ficat. Este un lichid cu un

conţinut complex. Cantitatea de bilă secretată în 24 h este de 800-1000 ml. Deşi secreţia sa este continuă, ea este variabilă în timp, fiind mai scăzută în timpul nopţii şi mai crescută în timpul zilei. Aspectul bilei şi, într-o oarecare măsură, şi conţinutul său variază după cum este vorba de bila hepatică sau bila veziculară. Bila hepatică este mai clară, galben aurie, cu D 0,54. Bila veziculară este mai tulbure, filantă şi de culoare verde-brună. Bila hepatică are un PH de 8-8,6. Bila veziculară la om are o reacţie neutră sau slab alcalină. Greutatea specifică a bilei este de 1010- 1040. Bila veziculară este mai concentrată decât bila hepatică. Concentraţia are loc la nivelul veziculei,

prin resorbţia apei. În felul acesta şi diferiţi constituenţi ai bilei apar în bila veziculară de câteva ori mai concentraţi faţă de cei din bila hepatică.

Principalii constituenţi ai bilei sunt: sărurile, pigmenţii biliari, colesterolul, lecitina, acizii graşi.

Sărurile biliare sunt săruri ale acizilor biliari conjugaţi cu glicocolul sau taurina. După unii autori, în bila umană ar predomina acidul glicocolic. După structură acidul colic se înrudeşte cu colesterolul, care îi este precursor. Deşi nu se cunoaşte exact locul de formare a acizilor colici, se pare că formarea lor are loc în ficat deoarece conjugarea taurinei şi glicocolului cu acidul colic are loc în celula hepatică sărurile biliare intră în ciclu enterohepatic şi sunt readuse în ficat, de unde sunt excretate din nou în bilă.

Pigmenţii biliari sunt: biliverdina, care se formează în sistemul reticulo-endotelial din dezintegrarea hemoglobinei. Şi pigmenţii biliari intră în ciclul enterohepatic, deşi nu se cunoaşte rolul lor în digestie.

Deşi în bilă se mai găsesc lecitine, acizi graşi, săpunuri, datorită acţiunii de solubilizare a acestor compuşi de către sărurile biliare, colesterolul se găseşte în bilă liber sau sub formă de esteri. Sărurile biliare menţin colesterolul în soluţie.

MEDICATIA APARATULUI BILIARBAZE FIZIOPATOLOGICE

Bila aproximativ izotonă cu plasma, conţine 97% apă, 1% săruri biliare, 0,5% pigmenţi biliari, colesterol ( 5-15 mg/ml ), acizi graşi ( 25 mg/ml ), lecitine ( 15-50 mg/ml ). Bila este formată în ficat, în continuu, din care 90% reintră în circuitul internohepatic. În timpul mesei secreţia bilei creşte până la valori de 3 ori mai mari decât pe nemâncate. În perioadele interdigestive ea ajunge în duoden periodic, în cantităţi mici. Sfincterul Oddi este închis, muşchii veziculari sunt relaxaţi, bila trece în vezicula biliară ( capacitatea circa 60

ml, unde are loc resorbţia apei în proporţii mari, realizându-se concentrarea ei de 4-6 ori şi adăugându-i-se o secreţie de mucopolizaharide. În perioadele digestive, sub influenţa unor reflexe condiţionate şi necondiţionate, se produce relaxarea sfincterului Oddi şi contracţia muşchilor veziculei biliare, cu eliminarea a 60-70% şi chiar 100% din conţinutul acesteia. Acizii şi sărurile biliare sunt substanţe amfifile, cu proprietăţi tensioactive datorate grupului acid hidrofil, în lanţul lateral şi nucleul sterolic lipofil. Ei contribuie la menţinerea în soluţie a colesterolului din bilă.

În mod normal există o unitate funcţională hepatobiliară şi corelaţii între aparatul biliar şi celelalte segmente ale tubului digestiv, întregul ansamblu funcţionând sub influenţa şi coordonarea S.N. Cauzele multiple şi variate pot produce dereglări de diferite tipuri ale aparatului biliar, care pot fi grupate în următoarele categorii:

a) Dischinezii biliare, tulburări ale funcţiei motorii a aparatului biliar ( veziculă, căi biliare ).

b) Sunt expresia unei dereglări în controlul nervos al aparatului biliar sau manifestări secundare ale unor afecţiuni viscerale, de obicei abdominale.

Se traduc prin tulburări de evacuare a bilei, constând în creşterea sau scăderea tonusului sau mobilităţii veziculei şi ( sau ) a căilor biliare, în hiper- sau hipotonia unuia dintre sfincterele aparatului biliar.

c) Inflamaţiile, localizate la nivelul veziculei biliare ( colecistita ) sau a căilor biliare intra- şi extrahepatice ( angiocolite, colangita ) sau a ambelor ( angiocolecistita ).

d) Litiaza biliară.e) Neoplasmul.

BAZE FARMACODINAMICE

Medicamentele care influenţează aparatul biliar pot fi grupate în două categorii, ţinând seama de efectul predominant asupra secreţiei sau motilităţii.

1. Coleretice, care stimulează secreţia biliară de către celula hepatică.

2. Colecistokinetice sau colagene, care stimulează contracţia veziculei biliare şi eliminarea veziculei biliare în intestin. Cele două tipuri de acţiuni pot fi exercitate concomitent de unele substanţe. Efectele lor contribuie la combaterea stazei, drenarea căilor biliare şi veziculei hipo- sau atono, asigurarea unui aport biliar suficient pentru emulsionarea grăsimilor din intestin.

COLERETICEBAZE FARMACODINAMICE

Funcţie de efect se disting coleretice adevărate sau propriu-zise şi hidrocoleretice. Primele substanţe cresc volumul bilei secretate, fără a-i modifica compoziţia, bila având concentraţie normală sau fiind mai concentrată.

Hidrocolereticele au ca efect mărirea volumului bilei secretate şi diluarea ei. Mecanismele acţiunii colereticelor sunt asemănătoare cu cele care determină secreţia biliară fiziologică. Intervine fie secreţia activă crescută a sărurilor biliare endogene în calculi biliari, fie secreţia biliară a altor medicamente.

Aceste substanţe dezvoltă o forţă osmotică ce antrenează apa în canalicule.

Substanţele utilizate în terapeutică pentru acţiunea coleretică sunt:

a) de origine animală ( săruri biliare )b) de origine vegetală ( Cynara scolymus, Chelidonium,

Berberis, terpene ).

c) Substanţe anorganice ( sulfat de sodiu, fosfat de sodiu, bicarbonat de sodiu, sulfat de magneziu ).

d) Substanţe organice de sinteză ( salicilaţi de sodiu, propilen benzen etc. ).

FARMACOTERAPIE

Colereticele sunt indicate în afecţiuni hepatice sau ale căilor biliare.

În patologia hepatică indicaţiile sunt limitate la ictere colestatice, hepatite forme prelungite, insuficienţa secreţiei biliare. În patologia biliară colereticele sunt utilizate în litiaza biliară ( forme nedureroase sau după trecerea manifestărilor dureroase ), colecistite cronice nelitiazice, distonii şi dischinezii biliare, infecţii biliare. Colereticele pot fi utilizate şi în tratamentul tulburărilor dispepetice, - grupate în noţiunea de „mica insuficienţă hepatică”, cu manifestări variate (ameţeli, inapetenţă, greţuri, intoleranţe alimentare, eczeme, urticarie) şi din obezitate, constipaţie prin hipocolie, hipercolesterolemie, migrene de origine digestivă.

FARMACOEPIDEMIOLOGIE

Colereticele sunt contraindicate în hepatite acute şi hepatite cronice evolutive, ictere prin obstrucţie, ciroze decompensate, litiază biliară în faza dureroasă, colecistite acute, apendicită.

SARURI MINERALEBAZE FIZICO-CHIMICE

Acizii biliari, acidul colic (trihidroxicolanic) şi acidul chenodesoxicolic sunt formaţi în ficat prin oxidarea colesterolului.

Acizii biliari secundari, acidul dezoxicolic şi respectiv acidul litocolic sunt formaţi în intestin, din cei primari, sub acţiunea unei enzime bacteriene.

Conjugarea acizilor biliari cu glicocolul sau cu taurina determină formarea anionilor sărurilor biliare (acidul glicocolic, acidul taurocolic, acidul glicochenodesoxicholic etc.). Acizii şi conjugaţii se găsesc sub formă de săruri de sodiu. Conjugaţii sunt numiţi în mod curent săruri biliare, termen care include şi sărurile de sodiu ale acizilor biliari neconjugaţi. În terapeutică se folosesc acizi biliari neconjugaţi, ca atare şi săruri biliare, sub formă de bila bovina uscate sau extracte ale acesteia. De asemenea, se foloseşte un produs de semisinteză-acidul dehidrocolic.

BAZE FARMACOCINETICE

După administrarea orală sărurile biliare se absorb la nivelul intestinului, trec în ficat şi sunt eliminate în intestin. Realizează un circuit entero-hepatic.

BAZE FARMACODINAMICE

Sărurile biliare scad tensiunea superficială, având efecte multiple:

Emulsionează şi soluţionează acizii graşi Favorizează absorbţia grăsimilor, a colesterolului şi

a vitaminelor liposolubile Activează lipsa pancreatică

Contribuie la menţinerea unui tranzit intestinal normal

Sunt activi în constipaţia datorată lipsei bilei Au efect hidrocoleretic, colecistokinetic şi slab

diureticSărurile biliare nu cresc excreţia bilirubinei dar o scad

pe aceea a bromsulfontaleinei.

BAZE FARMACOTOXICE

Sărurile biliare au toxicitate redusă după administrarea orală. Uneori pot produce colici intestinali sau scaune diareice. Administrate mult timp diminuează acţiunea protectoare fiziologică a mucusului gastric şi determină iritaţii gastrice.

După injectare intravenoasă produc hipotensiune arterială, bradicardie, stimularea motilităţii tubului digestiv, efecte inhibitoare asupra S.N.C.

FARMACOGRAFIE

Produsul farmaceutic industrial:COLEBIL – flacoane cu 20 drajeuri conţinând:- bila bovina 0,10 g.- salicit de sodiu 0,09 g.- metenemina 0,15 g.Acţiune terapeutică – Coleretic, substituent al

sărurilor biliare; laxativ, slab antiseptic.Indicaţii – Tratament simptomatic în tulburările

dispepetice: balonări epigastrice, eructaţii, flatulenţă, constipaţie (ca medicaţie adjuvantă).

Mod de administrare – Câte 1-3 drajeuri pe zi.Reacţii adverse – Rareori greaţă, gust amar, diaree.

Contraindicaţii – Obstrucţie biliară, boala ulceroasă, esofagita de reflux, insuficienţa hepatică gravă, alergie la una din componente.

ACID DEHIDROCOLIC

Sinonime. Acidum dehigrocholicum (D.C.I.), acid tricetocolanic, FIOBILIN, BILITON, DECHOLIN, SUPRACHOL, NEOHOLAN.

Proprietăţi fizico-chimiceRezultă din oxidarea acidului colic.Proprietăţi farmacodinamiceCreşte volumul bilei dar nu al conţinutului total în

săruri şi pigmenţi biliari. Latenţa acţiunii 610 ore. In vitro inhibă agregarea hematiilor. Slab antiasmatic.

Proprietăţi farmacotoxiceRareori greaţă, vomă, gust amar, diaree, colici

abdominali.FarmacoterapieCa drenor biliar, indicaţiile de elecţie după operaţiile

pe aparatul biliar pentru spălarea căilor biliare şi drenului şi pentru favorizarea opacifierii şi apoi golirii substanţei de contrast în cursul examenelor radiologice; tulburări dispepetice diverse – flatulenţă, eructaţii, greţuri, digestie dificilă, litiază biliară recurentă, angiocolită recurentă, dischinezie biliară, obstrucţie parţială cronică a coledocului.

FarmacoepidemiologieContraindicat în obstrucţie biliară, hepatită severă,

sarcină şi în perioada alăptării (trece în lapte).Efectele adverse sunt mai frecvente la vârstnici. Este

recomandabil să nu fie folosit mai mult de o săptămână. Mai este contraindicat în afecţiuni hepato-biliare acute, insuficienţă hepatică gravă, ciroză avansată, icter mecanic, boala ulceroasă, esofagita de reflux, diaree, alergie specifică.

Farmacografie

Produsul farmaceutic industrial Fiolulil sub formă de comprimate de 0,25 g. Acid dehidrocolic în flacoane cu 50 comprimate.

Mod de administrare- posologia. Oral, preferabil seara, cu o gustare. Rareori imediat după masă, în serii de 12-15 zile. Adulţii 1-3 comprimate într-o singură priză, seara sau de 2-3 ori pe zi. Copiii peste 7 ani cu prudenţă ½-1 comprimat de 1-2 ori pe zi. În colecistografie 2-3 tablete la 4 ore, timp de 12 zile înainte şi după examinare.

INTERACTIUNI – cu antidepresive şi diuretice se produce hipopotasemie marcată. Laxativele interferă cu absorbţia acidului dehidrocolic.

ACID CHENODEOXYCHOLIC

Sinonime – Acidum Chenodesoxicolic (D.C.I.), acidum chenic, Chenoacid, Chenar, Chenodex, Chenofalc, Chenossil, Fluibil, Ulmienid.

Este o componentă fiziologică a bilei. Diminuă raportul colesterol (sărurile biliare şi fosfolipide din bilă, favorizând desaturarea colesterolului din bilă şi dizolvarea calculilor colesterolici radiotransparenţi. Este activ numai pe o veziculă biliară funcţională (opacifiabilă cu substanţe de contrast orale). Se recomandă la bolnavii litiazici care nu pot face intervenţie chirurgicală, dacă au simptome minore şi calculi mici.

Doza: 10-15 mg/kg şi pe zi (1 g zi în medie la adult), într-o priză seara sau în 2-3 doze, timp de 3-24 luni. Cu tratament de 6 luni se pot dizolva 45-80% din calculi. Calculi cu diametrul sub 5 mm pot fi dizolvaţi 50% peste 6 luni majoritatea în 12 luni. Calculi peste 10 mm se pot dizolva în 2 ani sau deloc. La obezi efectele sunt reduse. Tratamentul continuă încă 3 luni după dizolvarea calculilor. Efecte adverse:

diaree (la 50%), necroza hepatică, ciroza, leziuni hepatice la hepatus.

Contraindicat în sarcină, vezicula biliară nefuncţională, hepatita cronică, enterocolita, ulcer gastroduodenal. Nu se asociază cu clofirat, estroprogestative, fenobarbital. După întreruperea administrării se pot reface la 25% din bolnavi în decurs de un an. Eficacitatea unui tratament de întreţinere cu doze reduse sau discontinuu nu a fost încă precizată. Ca produs farmaceutic: Chenofalk.

Prezentare farmaceutică – capsule conţinând 250 mg. Acid chenodeoxycholic (cutie a 100 buc.).

Acţiune terapeuticăAcidul biliar cu rol în prevenirea şi litoliza calculilor

biliari. După administrarea orală chenodiolul ( acidul chenodeoxycholic) induce dizolvarea calculilor colesterolici. Efectul se datorează reducerii secreţiei de colesterol prin inhibarea enzimei microzomale responsabile de sinteza acestuia şi reducerea consecutivă a concentraţiei de colesterol în bilă. În acest fel se favorizează mobilizarea colesterolului din calculi şi deci dezagregarea acestuia.

Indicaţii – calculu colesterolici.Mod de administrare – În general per os 15 mg

kilocorp/zi. Doza variază între 3 capsule pe zi (o capsulă dimineaţa şi două capsule seara) şi 6 capsule.

Contraindicaţii – Calculii radioopaa, afectarea funcţiilor hepatice şi hepatita cronică, ciroza, afecţiuni acute hepato-biliare (hepatita, angiocolita), obstrucţia colecolului.

Sinonime – Chenodol, Duanoz, Henohol, Kebilis.

ACID URSODEOXICOLIC

Sinonime – Acidum rusodeoxycholicum (D.C.I.), Destolit, Deursil, Ursochol, Ursofalh. Epimer al acidului chenodesoxicolic, Ursilon, Ursofalic, Ursogal.

Absorbţie digestivă şi circuit enterohepatic. Folosit pentru dizolvarea calculilor biliari colesterolici. Doze de 8-12 mg/kg pe zi, ca doză unică, la culcare sau în două prize după mese pentru 12-24 luni.

La obezi până la 15 mg/kg/zi.Efectele adverse gastrointestinale mai reduse decât acidul

chenodezoxicolic.Ca produs farmaceutic – URSILONPrezentarea farmaceutică – capsule a 125 mg sau 250 mg.

Acid ursodeoxycholic (cutii cu 20 bucăţi).Acţiune terapeutică – Principiul activ, acidul

ursodeoxycholic este un acid biliar descoperit în cantitate mare pentru prima dată în bila ursului polar (de unde îi vine şi numele), apoi ca urmare în bila umană, ulterior fiind preparat prin sinteză. Studii recente au demonstrat că acidul ursodeoxycholic poate fi recomandat ca terapie în cazul calculozei biliare colesterolice. Absenţa unei creşteri a transaminazelor hepatice şi a altor efecte nedorite sugerează că acidul ursodeoxycholic poate fi mai bine tolerat faţă de terapiile litolitice precedente.

Indicaţii – Alterări calitative şi cantitative ale funcţiilor biliare cuprinzând toate formele cu bila saturată de colesterol, când se opune la formarea calculilor de colesterol sau pentru realizarea unor condiţii de dizolvare a calculilor radiotransparenţi deja prezenţi; în particular, calculii colecistici cu colecistul funcţional şi calculii din coledocul rezidual rămaşi după intervenţiile pe căile biliare. Dispepsie biliară.

Mod de administrare – În tratamentul îndelungat, pentru proprietăţi litogene, doza medie este de 5-10 mg/kilocorp; în majoritatea cazurilor, doza zilnică este cuprinsă între 300-600 mg/zi (după mese sau în timpul meselor şi seara). Pentru menţinerea condiţiilor dizolvării calculilor prezenţi, durata tratamentului trebuie să fie de 4-6 luni până la 12 luni neântrerupt şi trebuie urmat încă 3-4 luni după dispariţia

radiologică sau ecografică a calculilor. Tratamentul nu trebuie să depăşească 2 ani.

În sindroamele dispeptice şi în terapia de menţinere sunt suficiente doze de 300 mg/zi divizate în 2-3 administrări. Dozele pot fi modificate după sfatul medicului. La pacienţii aflaţi sub tratament pentru dizolvarea calculilor biliari se verifică eficacitatea tratamentului prin examene colecistografice sau ecografia la fiecare 6 luni. Nu este prevăzută pentru uz pediatric.

Reacţii adverse – Tolerabilitatea substanţei în dozele prescrise este bună. Numai ocazional au fost constatate dereglări de tranzit care dispar de obicei în timpul tratamentului.

Precauţii: necesitatea începerii unui tratament cu acid ursiodeoxycholic este reprezentată de natura colesterolică a calculilor; un indice în acest sens este transparenţa lor. Calculii biliari care prezintă o probabilitate mare de dizolvare sunt calculii de dimensiuni mici din colecistul funcţional. Realizarea unui studiu de desaturaţie a bilei de colesterol reprezintă un indiciu al eficacităţii tratamentului dar nu este determinant pentru că dizolvarea poate să intervină chiar şi printr-un proces de formare de cristale lichide independente de stadiul de saturaţie.

Pentru verificarea eficienţei tratamentului se repetă examenele colesistografice sau ecografice la 6 luni.

Se evită asocierea cu substanţe care inhibă absorbţia intestinală a acizilor biliari cum ar fi colecistiramina sau cu medicamente care măresc eliminarea biliară a colesterolului (estrogeni, contraceptive hormonale şi alţi hipolipemianţi). A se evita asocierea cu medicamente potenţial hepatotoxice. Medicamentul este contraindicat în sarcină. În cazul tratamentului femeilor în perioada fecundă se ţine cont de necesitatea întreruperii în cazul apariţiei sarcinii. Nu există date care să confirme ca acidul ursodeoxycholic să fie eliminat prin laptele matern, dar se administrează cu prudenţă în

perioada de alăptare. Se evită tratamentul în cazul pacienţilor cu colici biliare frecvente, cu infecţii biliare, cu afecţiuni care pot altera circulaţia entrohepatică a acizilor biliari.

Începând tratamentul de dizolvare a calculilor pe termen îndelungat este necesară efectuarea unui control preliminar al transaminazelor şi fosfatazei alcaline.

Contraindicaţii – ictere obstructive, hepatite grave, hipersensibilitate individuală faţă de substanţa activă. Sarcină, ulcer gastric şi duodenal în faza activă.

Sinonime-Ursofalh. Acidum Chenodeoxycholicul + Ursodeoxycholicum,

Lithofalh, comprimate filmate.

COLERETICE VEGETALEBAZE FARMACOGNOSTICE

Un mare număr de plante conţin principii active care le conferă acţiuni coleretice, adesea şi colecistohinetice. Majoritatea sunt folosite în medicina populară pe baza observaţiilor empirice. Mai puţine au fost studiate experimental, evidenţiindu-se în mod obiectiv acţiunea lor.

Dintre acestea din urmă menţionăm:ChelidoniumCynaraBerberisDin prima categorie cităm:- frunze de mentă (Mentha piperita)- frunze de păpădie (Taraxacicum officinale)- frunze de salvie (Salvia officinalis)- planta întreagă de sunătoare (Hypericum perforatum)- unguraş (Marrubium vulgare)- volbura (Convulvus arvenis)- turiţa mare (Agrimonia eupatoria)- cicoare (Chicorium intybus)- flori de coada şoricelului (Achillea millefolium)

gălbenele (Lavandula angustifolia) etc.Se folosesc şi unele uleiuri eterice, obţinute din plante.Anghinarea – Cynarea scolymus (Fam. Compositae)Proprietăţi farmacognosticeOriginară din sudul Spaniei, anghinarea a fost introdusă

în terapeutică încă din secolul al XVI- lea, însă abia în 1931 s-a stabilit acţiunea coleretică a acestei plante, iar mai târziu, studiile făcute au confirmat că aceste proprietăţi se datoresc cinarinei şi polifenolilor. De la această plantă se folosesc frunzele – Folium Cynarae – care conţine cinarina, polifenoli, flavone, un principiu amar, inulina, săruri de potasiu, magneziu etc.

Proprietăţi farmacodinamicePlanta şi extractul obţinut din ea au acţiune coleretică,

crescând şi fluidificând secreţia biliară şi acţiune diuretică, mărind eliminarea apei şi ureei, ceea ce are uneori efect de scădere a azotemiei.

Frunzele de anghinare se caracterizează prin efecte sigure asupra bolilor de ficat, (stimulând funcţia antitoxică a ficatului şi rinichiului; cresc eliminarea biliară a colesterolului, favorizând metabolizarea glucozei şi colesterolului, acţionând deci hipocolesteroleminant. Extractul apos din frunze (mai puţin cel din rădăcini) favorizează regenerarea ficatului la şobolani hepactomizaţi (Maros şi colab.,1968).

Ca diuretic ceaiul din această plantă se recomandă în nefritele acute şi cronice, deoarece măreşte volumul de urină şi favorizează în acelaşi timp eliminarea substanţelor toxice ce se formează la nivelul ficatului şi rinichilor. Datorită eliminării de toxine, se observă efecte favorabile în tratamentul urticariilor şi al diferitelor forme de prurit (mâncărime).

Bune rezultate dă ceaiul de anghinare şi în bolile tubilui digestiv manifestate prin constipaţie, vărsături, enterite, fermentaţii intestinale, colite, hemoroizi şi lipsa poftei de mâncare.

Ceaiul de anghinare mai este un bun adjuvant în unele afecţiuni ale inimii, care se manifestă prin hipertensiune, ateroscleroză şi angină pectorală. Cercetările mai noi atribuie anghinarei proprietăţi antimicrobiene.

Proprietăţi farmacotoxice. Rareori şi la doze mari-greţuri şi ameţeli.

Farmacografie – Produsul farmaceutic industrial Anghirol- flacon cu 50 ml soluţie pentru uz intern, a unui extract apos deproteinizat din frunze de Cynara scolimus; flacon cu 40 drajeuri de 0,25 g extract uscat de Cynara scolimus (sinonim Chophytol).

Mod de administrare-posologieE bine ca tratamentul de anghinare să se facă progresiv,

începând cu doze mici, în primele zile, care apoi să crească treptat. Tratamentul va dura 20-30 zile, urmat de o lună pauză, după care se va relua.

Soluţie:- 10 picături de 3 ori pe zi – 7 zile- 20 picături de 3 ori pe zi următoarele 7 zile- 30 picături de 3 ori pe zi – alte 7 zile (eventual)Copii:- 3-7 ani, 3 picături de 2 ori pe zi;- 7-10 ani, 3 picături de 3 ori pe zi;- 10-15 ani, jumătate din doza adulţilor.Drajeuri; Adulţi, 2 drajeuri de 3 ori pe zi Copii: 3-7 ani, ½ drajeu de 3 ori pe zi; peste 7 ani, 1 drajeu de 3 ori pe zi.Deci o serie de tratament durează 2-3 săptămâni.Se poate repeta după o lună.Chelidonium Majus (Fam. Papaveraceae)Se întrebuinţează planta întreagă – Herba Chelidonii,

Rostopasca, numită şi calce-mare, crucea voinicului, iarba de negi, negelariţa, pleoscăniţa, iarba rândunelii, cresc pretutindeni în ţara noastră.

Proprietăţi farmacognosticeSe folosesc frunzele de pe ramurile şi tulpinile tinere,

recoltate în timpul înfloririi- care conţin o serie de alcaloizi naftofenantridinici (chelidonina, hemochelidonina, cheliritrina, sanguinarina, protopina), protoberberinici (captizina, berberina).

Proprietăţi farmacodinamice. Are acţiuni multiple: sedativă, antiseptică, asemănătoare papaverinei, stimulatoare a respiraţiei, hipotensivă, ocitocică. Se foloseşte pentru liniştirea durerilor de ficat şi creşterea secreţiei biliare (are acţiune coleretică şi colecistohinetică).

Extern, planta se foloseşte pentru cicatrizarea unor boli de piele şi mai ales în tuberculoza pielii.

Cercetările mai noi atribuie extractului de rostopască o acţiune antimitotică (opreşte dezvoltarea tumorilor). Rostopasca intră în compoziţia ceaiului hepatic.

FarmacografieProdusul farmaceutic industrial Instamixt, flacon cu 35 g

granule conţinând extract Cynarae folium (anghinare); Taraxaci herbera (păpădie), Chelidonii herba, Hypericii herba (sunătoare).

Ceai hepatic, cutie cu 80 g amestec de Chelidonii herba, Agrinomiae herba (turiţa mare), Convolvuli herba (volbura, rochiţa rândunicii), Cynosbati fructus (măceş), Frangulae cortex (cruşin), Hyperici herba (sunătoare), Maydis stygmata (mătase de porumb), Menthae folium (menta, izma brună), Milefolii flos (coada şoricelului), Taraxaci radix (păpădia).

Mod de administrare.Posologie. Se foloseşte pulbere de rostopască, planta întreagă, câte 0,25 g de3-4 ori pe zi, după mese sau infuzie 0,5-1%, câte 15 ml de 3-4 ori pe zi.

Instamix. Adulţi – soluţie preparată din o linguriţă menzura la 100 g apă. De 3 ori pe zi, după mese, timp de 3 săptămâni. Doza se creşte până la 3 linguriţe de 3 ori pe zi.

Copii peste 10 ani, jumătate din doza adultului.

Ceai hepatic- decoct 2%, câte100-200 g de 2-3 ori pe zi, după mese.

Berberis VulgarisDracila. Lemn galben.Se foloseşte scoarţa de rădăcină sau tulpina.Conţine 2-3 % alcaloizi, printre care berberina,

oxiacantina.Ca acţiune – stimulează muşchii netezi abdominali,

uterului, bronhiei. Vasodilatator şi hipotensiv. Coleretic. Se prepară tinctură sau extract.

TERPENEUleiuri volatile puţin solubile în apă, solubile în alcool şi

uleiuri grase. Se folosesc de obicei amestecuri de mentol, mentonă, pinen, borneol, camfel, cineol în uleiuri de măsline sau de floarea soarelui. Au acţiune coleretică şi antiseptică. Pentru acţiunea coleretică câte 3-5 picături de 3-5 ori pe zi, pe câte o bucată de zahăr sau o linguriţă de zahăr tos, cu 15-20 minute înainte de masă.

În colici biliare 20-30 picături odată. Doza se poate repeta după 20-30 minute.

Mentholum (mentolul) prevăzut de F.R.X.Stare naturală – se găseşte în natură şi se obţine în uleiul

volatil de izmă brună.Descriere – se prezintă sub forma unor cristale aciculare

incolore, casante sau pulbere cristalină albă cu miros puternic de izmă, cu gust arzător mai întâi, apoi răcoritor.

Indicaţii – este stomahic, antiseptic, anestezic local, decongestionant, aromatizant, carminativ, dezodorizant. Este indicat pentru combaterea vărsăturilor incoercibile ale gravidelor şi contra răului de mare; în afecţiuni ale aparatului respirator (afecţiuni cronice rinofaringiene, laringotraheobronşite acute sau cronice); în prurit; intră în componenţa apelor de dinţi.

Contraindicaţii – la copii mici.

Mod de administrare – extern – sub formă de spirt mentolat 1g %, pulberi, unguente 1 %, apă de gură, gargarisme, inhalaţii în stomatologie (soluţia Bonain); intern – sub formă de emulsii 3 g %.

Conservare – la loc răcoros.EUCALYPTOLUM(eucaliptol, cineol)Produs obţinut din uleiuri volatile ale unor plante din

genul Eucalyptus şi Melaleuca.Acţiune terapeutică – antiseptic pulmonar, bronşic,

urinar, dentar, nasofaringian, inhalator al secreţiei bronşice; antiseptic; sedativ central.

Indicaţii – bronşite acute şi cronice, rinofaringice, afecţiuni micotice ale mucoasei bucale, faringiene, bronşice, abces, cangrenă pulmonară (pentru acţiune dezodorizantă); în stomatologie; ca dezinfectant al canalelor dentare.

Mod de administrare – extern picături pentru nas 1% în uleiuri de floarea soarelui, unguente 1%, inhalaţii; intern 0,2-1,0 g zahăr sau capsule gelatinoase.

Conservare – în locuri răcoroase.BILICHOL, capsule gelatinoase.Compoziţie: Fiecare capsulă conţine:- mentol 32 mg- mentonă 6 mg- pinen (A+B) 17mg- berneol 5 mg- cineol 2 mg- camfen 5 mgProprietăţi: Bilichol este un amestec de ingrediente active

naturale, înaltă purificare, care restabilesc o balanţă sănătoasă a sistemului biliar; Bilichol creşte secreţia şi debitul biliar, având în plus o acţiune antiseptică care reduce forţa şi frecvenţa spasmului ductelor biliare. Cu aceste proprietăţi staza biliară este prevenită, iar tendinţa la litiază este inhibată. De asemenea, Bilichol-ul intră 3-Hydroxy-3-Mentyl Glutaryl

co-Azeductaza, determinând scăderea producerii endogene de colesterol, cu consecinţa desaturării bilei de colesterol. Acest efect ajută la dizolvarea calculilor biliari şi previne formarea altor calculi. Aceste proprietăţi fac ca terapia cu capsule Bilichol să ofere prompt o ameliorare simţitoare în multe suferinţe hepatobiliare.

Indicaţii – Pentru tratamentul tulburărilor hepatobiliare incluzând: dischinezia de duct biliar, staza biliară; inflamaţii biliare, colecistite; colelitiaze.

Precauţii – Trebuie avută grijă în dozarea medicamentului la pacienţii ce primesc anticoagulante orale. Este recomandabilă o reducere în conţinutul de grăsimi al dietei. De asemenea, este recomandabil ca medicamentul să nu fie administrat femeilor gravide în cursul primului trimestru de sarcină.

Efecte adverse. Nu au fost semnalate până acum.Interacţiuni medicamentoase. Metabolizate în ficat pot

prezenta uneori o creştere a metabolizării acestora dacăsunt administrate simultan cu Bilichol.

Dozaj: 1-2 capsule de3 ori pe zi înainte de masă ori în funcţie de prescripţia medicală: o doză de 1 capsulă de 3 ori pe zi este recomandată pentru câteva zile la începutul tratamentului.

Forma de prezentare: Cutia conţinând 24 capsule gelatinoase enterosolubile.

Condiţii de păstrare. A se păstra la locurile reci şi uscate. A se păstra în locuri ferite de copii.

CHOLEOLSoluţie internă cu uleiuri volatile de mentă 60%, ienupăr

10% şi eucalipt 3%.Coleretic, colagog.FAREBILSoluţie internă cu mentol, Mentonă, alfa şi beta, Pinen,

Borneol, Camfen, 1,8-Cineol, în uleiuri de floarea soarelui.Flacon X 10 ml sau 20 ml.

ROWACHOLCapsule 30Soluţie internă 10 ml.

COLERETICE ORGANE DE SINTEZA

Literatura farmacologică cunoaşte multe zeci de substanţe în această grupă. Majoritatea nu au o eficacitate terapeutică suficient demonstrată.

PROPILENBENZENSinonime: Propylbenzenum, Carbicol, Felicur,

Phenycholon, Ejibil, Feniletilcarhinol, Phenylpropanol.Proprietăţi fizico-chimice – lichid uleios, gust iritant.Proprietăţi farmacodinamice – administrat experimental

în doze de 100 mg/kg creşterea fluxului biliar de aproximativ 4 ori în decurs de 4 ore. Efectele sunt mai slabe la bolnavii cu leziuni ale celulelor hepatice.

Are efect mai ales coleretic dar şi colecistochinetic. FarmacografieProdusul farmaceutic industrial CARBICOL, cutie cu 20

capsule de 0,10 g feniletilcarbinol.Mod de administrare posologie – oral în timpul meselor.

Adulţi, câte o capsulă de 1-3 ori pe zi. Contraindicaţii – obstrucţie biliară, insuficienţă

hepatocelulară gravă.

COLECISTOCHINETICE

1.1. Baze farmacodinamice

Produc creşterea excreţiei bilei veziculare, stimulând contracţia veziculei biliare şi relaxând sfincterul Oddi. Acţionează prin mecanism complex: direct asupra muşchilor netezi veziculari, prin intermediul sistemului vegetativ şi sistemului nervos central; prin stimularea secreţiei

colecistochininei în duoden, aceasta stimulând contracţia muşchiului neted vezicular şi relaxând sfincterul Oddi.

Pentru acţiunea colecistochinetică se folosesc:a) coleretice care au efect asupra motilităţii veziculei

biliare [Papaverina fiole+tb(100 mg)), Lizadon cu supozitoare+tb şi reţete magistrale cu papaverină şi lizadon.]

b) Papaverini Hydrocloridum.PapaverinaPrezentare farmaceutică – comprimate conţinând

papaverină hidrocloridică 100 mg (flacoane cu 30 bucăţi); fiole a 1 ml şi 2 ml soluţie apoasă conţinând papaverină hcl. 40 mg, respectiv 200 mg (cutie cu 10 şi 100 buc.)

Acţiune terapeutică – Vasodilatator şi antispastic prin acţiune directă asupra musculaturii netede; efectul se menţine circa 2 ore după administrare orală şi 40, respectiv 20 de minute, după injectarea intramusculară sau perfuzia intravenoasă.

Indicaţii – tulburări circulatorii ale musculaturii netede digestive şi biliare; spasm piloric, constipaţie spastică, colici intestinali, dischinezie biliară, hipertona, colici biliare; dismenoree; tulburări circulatorii cerebrale de natură spastică sau aterosclerotică, retinopatii; migrenă, sindrom Meniere; sindrom anginos, stare postinfarct.

Mod de administrare – oral, 1 comprimat (100mg), la nevoie 3-5 comprimate/zi; injecţie intramusculară sau injecţie intravenoasă (diluat şi lent, în 2-3 minute), 40-120 mg, repetat eventual la intervale de 3 ore; în perfuzie intravenoasă (diluat în soluţie clorurată sau glucozată izotonă, la un pH de cel mult 6), 40-200 mg o dată.

Reacţii adverse – Introducerea intravenoasă poate provoca aritmii, bloc atrio-ventricular, colaps, deprimare respiratorie (este necesară prudenţa, se va evita injectarea directă, nediluată); dozele mari pot fi cauză de somnolenţă, constipaţie, neplăcere epigastrică, ameţeli, cefalee, sudoraţie.

Contraindicaţii – forma injectabilă este contraindicată în caz de hipertensiune intracraniană şi bloc atrio-ventricular, prudenţă în glaucom şi la bolnavii cu hipertrofie de prostată. Nu se asociază cu medicamente stimulante beta-adrenergice- risc crescut de aritmii; papaverina poate creşte efectul hipotensiv al medicamentelor antihipertensive; alcaloidul precipită din soluţie când pH-ul este mai mare de 6.

LIZADONPrezentare farmaceutică – comprimate conţinând

papaverină fcl 40 g, atropină sulfurică 0,4 mg, fenobarbital 30g şi aminofenazonă 150 mg (flacon cu 20 buc.); supozitoare conţinând paperina hcl 30 mg, atropină sulfurică 0,3 mg şi fenobarbital 20 mg (cutie cu 3 buc.).

Acţiune terapeutică – Antispastic musculotrop prin papaverină, antispastic şi antisecretor parasimpatolitic, prin atropină, sedativ şi slab antispastic prin aminofenazonă.

Indicaţii – spasme biliare, dureri ulceroase, colită spastică, colici intestinale, spasme uretrale, dismenoree.

Mod de administrareAdulţi: 1 comprimat sau 1 supozitor de 2-4 ori/zi.Copii (peste 7 ani); ½ comprimat sau ½ supozitor o dată.Reacţii adverse – uneori uscăciunea gurii, tahicardie,

palpitaţii, tulburări de vedere, constipaţie, dificultate în micţiune (prin atropină), sedare şi somnolenţă (prin fenobarbital); rareori erupţii cutanate, edem angioneurotic (prin fenobarbital sau aminofenazonă); excepţional leucopenie sau agranulocitoză (prin aminofenazonă).

Contraindicaţii – glaucom, ileus paralitic, stenoză pilorică organică, hernie hiatală cu reflux esofagian, megacolon toxic, adenom de prostată, tahiaritmii supraventriculare, aderenţe organizate între iris şi cristalin; alergie sau intoleranţă la barbiturice, aminofenazonă şi compuşi înrudiţi, porfirie, agranulocitoza în antecedente, leucopenie, anemie severă, insuficienţă hepatică şi renală gravă; prudenţă în cardiopatia ischemică gravă, insuficienţa cardiacă, bolile pulmonare

cronice, colita ulceroasă, hipertiroidism, la bătrâni şi la copii sub 2 ani.

Prudenţă când se asociază cu chinidina, antidepresive triciclice şi amantadina (cresc efectul atropinei).

b) produse naturale (gălbenuşul de ou – în proba Boyden, uleiul de măsline, uleiul de floarea soarelui).

OLEUM HELIANTHI(uleiul de floarea soarelui)Ulei gras obţinut prin presare la rece a seminţelor plantei

Helianthus annus – şi purificat.Acţiune terapeutică-colagogIndicaţii-vehicul pentru medicamentele injectabile (se

întrebuinţează Oleum helianthi neutralisatum sterilizat), vehicul pentru medicamentele liposolubile de uz intern.

Conservare-în flacoane de capacitate mică, pline, bine închise, ferite de lumină, la loc răcoros.

c) ULEI DE MASLINEConţine acid oleic, care are acţiune colecistochinetică.

Doza de 0,5 g poate produce evacuarea completă a veziculei biliare.

Pentru uleiuri, administrarea dimineaţa pe nemâncate, 1-2 linguriţe o dată, timp de mai multe săptămâni. Se pot face mai multe serii pe an, separate prin perioade de pauză.

d) Săruri minerale (sulfat de magneziu)MAGNESII SULFASSulfat de magneziuPrezentare farmaceutică – fiole de 10 ml soluţie apoasă şi

injectabilă conţinând sulfat de magneziu 2 g (cutie cu 10 sau 100 buc.).

Acţiune terapeutică – deprimant central şi anticonvulsivant- efectul anticonvulsivant începe imediat şi durează 30 minute pentru injecţia intravenoasă, începe după 1 oră şi durează 3-4 ore pentru injecţia intramusculară; tocolitic; deshidratant (intravenos).

Mod de administrareLa adulţi: intramuscular ½-1 fiolă, se poate repeta la

nevoie; în injecţii intravenoase, lent (1,2 ml/min), cu prudenţă, ½-2 fiole; în perfuzie intravenoasă 2 fiole în 250 ml soluţie de glucoză izotonă(cel mult 3 ml/min).

La copii: intramuscular, 20-40 mg/kilocorp, se poate repeta la nevoie. Administrarea se face sub supraveghere medicală, cu controlul refluxului rotulian înainte de fiecare doză (lipsa refluxului contraindicată), eventual dozând magneziemia.

Administrat oral sau intravenos prin sondă, în soluţie 30%, produce relansarea sfincterului Oddi şi favorizează trecerea bilei veziculare în duoden. Dacă se administrează sulfat de magneziu în doză mică intravenos, are acţiune anticolerică, inhibând acţiunea sărurilor biliare.

Se prescrie şi magistral:Rp. Sulfat de magneziu 5g. Pentru un pachet, asemenea

No xx. D.S.Intern câte un pachet, dizolvat în 100 g apă, dimineaţa, cu 30 de minute înainte de masă.

Reacţii adverse – injectarea intravenoasă rapidă poate provoca congestia feţei, hipotensiune, chiar colaps, deprimare respiratorie, paralizie musculară (se injectează imediat clorura de calciu intravenos).

Contraindicaţii – deprimare respiratorie, bloc atrio-ventricular, leziuni miocardice, hipotensiune arterială, insuficienţă renală severă, miastenie gravă; prudenţă şi doze mici în insuficienţa renală; folosirea în timpul sarcinii numai cu indicaţie medicală strictă, nu se injectează imediat înaintea mesei / 2 ore). Sulfatul de magneziu potenţează efectul curarizantelor; prudenţă când se asociază cu barbiturice şi alte hipnotice sau cu anestezice generale (risc crescut de deprimare centrală).

1.2. Baze farmacoterapice Colecistochineticele sunt indicate în hipotonie,

hipokinezie şi atonie a veziculei biliare, colecistite cronice,

litiaza veziculară în afara perioadelor de colici, constipaţie prin hipocolie, alergii favorizate de insuficienţa hepatică.

1.3. Baze farmacoepidemiologice Colecistokineticele sunt contraindicate în colici biliare,

infecţii acute ale căilor biliare (angiocolite, colecistite), gastroenterocolita acută.

CONCLUZII

Important în afecţiunile biliare este regimul igienic de viaţă şi mai ales regimul alimentar.

Tratamentul cu produse vegetale în faza incipientă este cel care dă rezultate foarte bune fiind corelat cu asistenţa medicală corespunzătoare.