PREZENTARE ŞTIINŢIFICĂ

PREZENTARE ARTISTICĂ

CONCLUZII

CREAŢII POPULARE SPECIFICE

OBICEIULUI

TERMINOLOGIA SPECIFICĂ

SĂRBĂTORILOR DE PRIMĂVARĂ

IMAGINI REPREZENTATIVE

Bibliografie Autori

Moment de sărbătoare, de bucurie şi festin familial, dar şi al comunităţii, ziua Lăsatului

de sec pentru Postul Paştelui continuă să reprezinte şi astăzi in viaţa spirituală a

sătenilor, dar şi a multor orăşeni, un important prag simbolic ce se impune a fi trecut într-

un context ceremonial, structurat in conformitate cu normele impuse de autoritatea

tradiţiei.

Duminica Lăsatului de Sec este precedată de una dintre cele mai mari sărbători

dedicate morţilor, moşilor şi strămoşilor, numită Moşii de Iarnă sau, după alimentul

nelipsit care se împarte în această zi, piftia din carne de porc, Moşii de Piftii.

După părerea lui Simeon Florea Marian, această pomenire şi jertfă “constă mai cu

seamă întru trimiterea de bucate şi băuturi pe la neamuri şi mai ales copiilor sărmani de

sufletul morţilor”.

Moşii de Iarnă se numesc şi Moşii de cârnelegi şi in această zi se sacrifică moşilor,

adică se dă de pomană morţilor: răcituri sau “frupt alb”(S.Fl. Marian)- brânză, lapte dulce

cu togmagi, plăcintă cu brânză-cotoroage, carne de porc.

Toate bucatele se trimit în străchini sau talgere şi în ulcele care rămân asemenea

de sufletul morţilor celor ce s-au dus bucatele- în Vâlcea se fac parastase, pomeniri si

pomelnice; se pomenesc rudele prin căsătorie, naşii, moşii, fraţii de cruce, fraţii de lapte;

se dau si colaci şi lumânare-.

În această săptămână se consumă mai ales alimente

„albe”(ouă, lapte, brânză) împreună cu mâncarea specială

preparată din grâu fiert- coliva. Tradiţia creştină- conform căreia

coliva a fost pentru prima oară făcută de Sfântul Toader- este

infirmată de documentele antichităţii care conţin cuvântul cu

sensul de azi, datând din civilizaţia cretană. Cultul creştin-

ortodox a preluat acest fel de mâncare din ritualurile pre-

creştine şi l-a asociat în primul rând cu tributul adus morţilor.

Coliva- amestecul de grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu

miere sau zahăr şi nuci- era probabil forma arhaică de sacrificiu

a unei zeităţi agrare.

Obiceiurile legate de primăvară marcau diferitele etape in

desfăşurarea vieţii săteşti, legate de sărbătorile mai importanete

ale ciclului calendaristic de primăvară. Sfârşitul câşlegilor-

Lăsata Secului- era sărbătorită cu mai multe manifestări care

marchează pe de-o parte încheierea perioadei căsătoriilor, iar

pe de altă parte sosirea primăverii, începutul muncilor de

primăvară şi, o dată cu creştinismul, începutul lungii perioade

de privaţiuni de asceză, a postului cel mare. Începutul acestei

perioade era marcat prin petrecerile de Lăsatul Secului,

petreceri cu mâncare şi băutură, cântec şi joc. Poporul le

numeşte “Refenele” sau, în unele locuri, “Vergel”.

Momentul de vârf al acestei perioade este Ajunul Lăsatului Secului. Tot ceea ce se face

în timpul acestei nopţi este din belşug: oamenii dansează mult pentru a face “coşul” să

crească, pentru a creşte cânepa, mănâncă şi beau din abundenţă pentru a compensa

zilele ascetice ale postului. Familia se reuneşte pentru aceste petreceri: tinerii li se

alătură celor in vârstă, copiii părinţilor, nepoţiilor bunicilor. Toţi sărbătoresc în armonie şi

îi iartă pe cei cu care s-au certat.

Prin termenul”Lăsatul Secului” se înţelege în genere “ziua cea de pe urmă de frupt

sau de dulce al Câşlegilor: când se dă intr-un post”- afirmă S.Fl. Marian- “ziua cea de pe

urmă a Cârnilegilor sau a Câşlegilor de iarnă, adică ziua nemijlocit înainte de începerea

Păresimilor sau a Postului mare, epilogul datinilor şi a credinţelor, dar mai ales a

petrecerilor si a veseliei din Câşlegile de iarnă”.

În Oltenia petrecerea nocturnă are loc duminica seara, petrcerea fiind familială: cei

mici veneau la cei mari, finii la naşi. La masă este obiceiu ca toţi să mănânce un ou fiert,

pentru a se spune: “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”, dar şi

pentru ca postul să pară mai scurt.

Între obiceiurile cele mai vechi, răspândite la români, complexe şi îndeplinind un rol

important în viaţa colectivităţii tradiţionale, „Strigarea peste sat” ocupă un loc însemnat.

Dimitrie Ţichindeal vorbeşte despre aprinderea unor hodăiţe la Lăsatul Secului,

arătând că românii „ au luat acest obicei tocmai de la romanii cei de demul, care în

februarie în 22 aveau sărbătoarea dumnezeiţii Fornacalia sau Fornicas, adecă cuptoriul

zis, care în alte jertve aprindeau grâu cu paie neîmblătite în cinstea dumnezeitii- au luat

şi până astăzi îl ţiu, obiceiul că la lăsatul de carne făceau feciorii foc seara şi aprindeau

hodăiţe făcute de paie...”.

Acesta- urmat de Elena Niculiţă Voronca- se referă şi la o altă sărbătoare romană,

„Fornacalia”, de la 22 februarie, închinată zeiţei Fornax. Urme ale cultului zeiţei se pot

găsi în practica aprinderii de paie- fie a celor cu care se învelesc “roţile de foc”, fie a unor

snopi de paie- precum şi îmbrăcarea cu paie a unor păpuşi închipuind o pereche de

îndrăgostiţi. Geneza practicii s-ar putea explica prin asocierea, în cadrul acestui antic

obicei agrar, a riturilor ce ţinteau spre determinarea fertilităţii ogoarelor cu acelea privind

fecunditatea femeilor în cazul sărbătoririi ”Lupercalia”, unde practicile rituale “aveau ca

scop de a obţine fertilitatea pământului şi fecunditatea turmelor şi a femeilor”.

Strigatul peste sat, ceremonial nocturn al cetei de feciori în jurul marilor sărbători de

înnoire a timpului anual sau sezonal, de judecare publică a celor ce s-au abătut de la

normele obştei în anul care se încheie, era o formă a demascării colective, foarte veche

în cadrul vieţii tradiţionale săteşti. Ea avea menirea să scape colectivitatea de urmările

nefaste pe care le pot avea abaterile de la rânduiala tradiţională. În ordinea social-

juridica a satului patriarhal, practicarea ei era un drept al cetei de feciori, dreptul de a

aduce judecăţi asupra comportării colective şi de a sancţiona abaterile.

Obiceiul se practică în Oltenia la Lăsatul Secului în Transilvania la Anul Nou şi la Paşte

(Joimari sau Sâmbăta Paştelui). Nu există deosebiri de esenţă, scopul fiind acelaşi:

comunicarea faptelor rele petrecute de-a lungul anului, într-un cadru nocturn şi la o dată

calendaristică precizată de tradiţie, pentru ca cei vizaţi să intre în noul an purificaţi şi cu

şanse egale de împliniri ca şi ceilalţi membri ai obştei. Formula cu care se încheie

strigatul peste sat este valabilă pentru multe zone unde a fost atestat obiceiul: „Cele

bune să se-adune, cele rele să se spele”.

Se poate vorbi despre existenţa a trei tipuri de “Strigare peste sat”:

Strigarea prin care se realizează supravegherea normelor tradiţionale privitoare la

căsătorie- se ţine la Lăsatul Secului.

Strigarea care urmăreşte demascarea „strigoaielor” care fură laptele ori mana laptelui de

la vite, spre împiedicarea acţiunii ori eficienţei acţiunii acestora- are loc la Sfântul

Gheorghe.

Strigarea care are drept obiect menţinerea unei vieţi sănătoase în sat- privită în general-,

conformă normelor etice însuşite de colectivitate- se ţine miercurea sau joia Paştilor.

Caracteristic este faptul că obiectul strigării nu este urmărit direct, ci se uzează

de arma satirei pentru atingerea obiectului strigării, mergându-se pe calea ocolită a

aluzilor.

Tinerii, învăluiţi în întuneric, cocoţaţi pe diferite

înălţimi(dealuri şi movile înalte, copaci, acoperişuri

de case),poartă un dialog, de cele mai multe ori

versificat şi împestriţat cu indecenţe şi cuvinte

usturătoare la adresa fetelor „bătrâne” sau

„stătute”, a feciorilor “tomnatici” care nu au reuşit

să se căsătorească, a babelor care se ţin numai

de farmece, descântece şi peţitorii, a bătrânilor

libidinoşi, a bărbaţilor care îşi lăsau nevestele, a

fetelor şi a femeilor leneşe, a beţivilor, a

oficialităţilor locale(popa, primarul, jandarmul) care

se abăteau de la normele morale, a hoţilor.

Judecata şi statistica neîmplinirilor dintr-un an de

zile aveau un evident caracter educativ.

Când întunericul începe a ascunde contururile peisajului, feciorii şi copiii urcă pe dealuri

cu făclii aprinse pentru a face Focurile şi a aprinde roţile de car, învelite cu paie. În jurul

focului se adună fete si neveste, bărbaţi şi bătrâni curioşi să afle”ce se mai strigă peste

sat”. Nenumărate sunt batjocurile care se rostesc acum in faţa întregii comunităţi, ca într-

un adevărat „tribunal sătesc”. Fetele şi nevestele care se fac vinovate de lene sau

„fudulie”sunt nominalizate, explicându-se cu lux de amănunte în ce le constă „năravul

sau neghiobia”.

După opinia specialiştilor, la originea obiceiului s-au aflat trei categorii de factori.

Este vorba, mai întâi, de conservarea unei arhaice credinţe de sorginte magică şi,

conform acesteia, apropierea primăverii trebuia marcată prin ritualuri simbolice de

alungare a frigului şi a spiritelor rele(Focurile).

O altă motivaţie a obiceiului se justifică din perspectiva perceptelor religiei creştine

care impune pe tot timpul postului Paştelui interdicţii foarte severe, de ordin alimentar şi

moral.

Derivată din celelalte două motivaţii, cea de a treia îşi are originea în concentrarea

activităţilor lucrative, tocmai în răstimpul celor şase săptămâni ale postului. Această

perioadă coincide cu declanşarea muncilor de primăvară pe câmp, iar în gospodării

femeile încep să ţeasă pânza, covoarele, să brodeze iile şi cămăşile cu care trebuiau sa

se innoiască la Paşte.

Mutându-şi data an de an in zona calendaristică a sezonului agrar, Lăsatul Secului a asimilat

numeroase practici specifice renovării sau schimbării timpului, reuşind să alcătuiască un ciclu

de sărbători format din două săptămâni. Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui

Sântoader. La mijlocul ciclului se situează noaptea Lăsatului de Sec celebrată ca un adevărat

revelion.

Ritualul de înnoire a timpului cuprinde, asemănător ciclul sărbătorilor de iarnă, o perioadă

de îmbătrânire şi degradare a timpului, evidenţiată prin practici în care apar mascaţi cu

elemente orgiastice(Săptămâna Nebunilor) şi o perioadă cu practici de purificare a spaţiului,

de recâştigare a armoniei şi echilibrului(Săptămâna Caii lui Sântoader).

Lăsatul Secului este o ocazie de sărbătoare a victoriei luminii asupra întunericului.

Explozia de bucurie este exprimată prin luminaţii şi aprinderea focurilor mari. În anumite

regiuni oamenii fac păpuşi din paie care se ard pe câmp-acest obicei fiind străvechi şi

amintind de „reînnoirea timpului”, îndeplinită cu sacrificii umane(incinerare).

Asemănător nopţii de Anul Nou, la Priveghiul Lăsatului de Sec se efectuau diferite vrăji şi

farmece, mai ales pentru aflarea ursitei şi grăbirea căsătoriei.

În seara duminicii Lăsatului de Sec, în multe localităţi se desfăşoară o datină arhaică ce

poartă nume diferit de la o zonă etnografică la alta: „Alimări”, „Priveghi”, „Aure maore” sau

„Strigarea peste sat”- în Oltenia şi Transilvania „Aolică”-în Pietrari (Vâlcea), „D-aolica mare”-în

Buneşti şi în Ocnele Mari(Vâlcea), „Bârdăuşul”(Vâlcea, în Costeşti-Horezu), „Oteteleş”,

„Oşteteleu”, „Oteteliş”-în Călimăneşti, în Căzăneşti(Vâlcea), „Alimări”-în Vaideeni(Vâlcea),

„Opaiţ” sau „Hopaize”-în Banat, „Urlalie”, „Uralie”, „Olelie”-în Muntenia.

Pentru a purifica oamenii, vitele şi spaţiul înconjurător pentru a alunga duhurile şi spiritele rele

cuibărite de-a lungul anului, obiceiul este însoţit de focuri,iluminaţii[de exemplu Hodăiţe,

Alimori( „Alimari”)], fumegaţii şi zgomote. Obiceiul se desfăşoară o singură dată pe an, dar de

la zonă la zonă, la diferite date calendaristice: Anul Nou,→ Lăsatul Secului de Paşte,→

Blagoveştenie,→ Joimari,→ Sâmbăta Paştelui,→ Sângiorz,→ Sântoader,→ Lăsatul Secului de

Crăciun.

Tineretul satului aprindea în noaptea de Lăsatul Secului pe un deal apropiat sau într-un

loc mai ridicat, un foc mare în jurul căruia se aduna tot satul pentru a petrece şi a dansa. Acest

obicei, numit „Alimori”(roata de Foc), reprezenta un ceremonial nocturn de înnoire a timpului

calendaristic la Lăsatul Secului de Paşte, străvechi început de An Nou Agrar.

Etimologic, termenul reprezintă latinescul „Ad lemures”, un ceremonial însemnând o roată

de car îmbrăcată cu paie, căreia i se dă foc şi se rostogoleşte pe deal în jos. Acest ritual se

numeşte, aprinderea hodăiţelor, ceremonial dedicat sufletelor morţilor, fiind în acelaşi timp

înţeles şi ca o chemare către tineret de a se căsători. Focurile se aprindeau în ultima duminică

a câşlegilor de iarnă, în mijlocul rugului ridicându-se o prăjină

înaltă împodobită cu flori şi cu panglici care ardea o dată cu rugul.

Jocul în jurul focului dura până la revărsatul zorilor, flăcăii alcătuind

torţe pe care le învârteau în aer, realizând adevărate jocuri de

artificii. Rugurile transsimbolizau ritul funerar străvechi de tranziţie

de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la iarnă la

primăvară. Focul purifică, prin căldura, lumina şi fumul acestuia,

spaţiul înconjurător în care s-au cuibărit, de-a lungul iernii forţele

malefice.

Este de presupus că principala funcţie rito-magică a focului a fost ajutorarea Soarelui

să depaşească momentul critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric, să se

înalţe tot mai sus pe cer. Din superstiţiile, credinţele şi datinele poporului român,

referitoare la simbolistica focului, reiese transgresarea unor aspecte ale cultului solar în

cultul focului la români.

În Vâlcea flăcăii înfăşurau în paie o roată de căruţă sau de plug, se aprindea şi era

lăsată să se rostogolească la vale.

Obiceiul „opăiţatului” („Alimări”) se întâlneşte în Vaideeni primăvara, la „Lăsatul

Secului”, fiind prilejul în care se aprind focuri pe dealuri, iar tinerii, având opaiţe(torţe)

confecţionate din coajă de cireş sau de mesteacăn, le aprind şi, învârtindu-le pe

deasupra capetelor, strigă peste sat texte satirice la adresa celor care s-au abătut de la

normele epice ale obştei. Cu opaiţele aprinse feciorii deseneză în aer figuri luminoase, în

special cercuri care simbolizau victoria Soarelui asupra întunericului la echinocţiul de

primăvară.

Soarele este simbol arhetipal, prezent aproape în toate culturile lumii, fiind

considerat izvor al vieţii şi al morţii. El este sursa şi, concomitent, întruchipare a luminii

diurne, cu toate valenţele ei spirituale şi psihologice, dar şi foc uranian, dătător de viaţă,

purificator, dar şi ucigător prin arşiţa şi seceta pe care le provoacă. Soarele e nemuritor,

dar el învie în fiecare dimineaţă şi moare la asfinţit; de aceea, este simbolul resurecţiei,

al veşnicei întoarceri a vieţii trecând prin moarte temporară. Dominând bolta cerului, el

este un simbol al centrului. Solstiţiile si echinocţiile sunt puse ca puncte de reper în

organizarea vieţii comunitare, a desfăşurării riturilor agrare, a fixării sărbatorilor păgâne

şi a celor creştine.

Ca simbol solar complex, roata prezintă două aspecte: roata realizată dintr-un cerc cu

o cruce „înscrisă”( crucea fiind în fond tot un simbol solar) şi roata realizată dintr-un cerc

cu o cruce „excrisă”( ce depăşeşte prin braţul ei perimetrul cercului). Cercul cu o cruce

înscrisă, denumită „roata solară” la toate popoarele indo-europene, este folosit în unele

forme de cult solar ce ţin de solstiţii. „În nopţile solstiţiale, roţii de car îmbrăcate în paie şi

aprinse se dau de-a dura de pe înălţimi la vale, însoţite de tineret care aleargă chiuind,

ţipând şi bătând tălăngi.Roata împraştia scântei pe ogoare, în credinţa „fertilizării” solului.

La ceremonia solstiţială participa întregul sat care comenta mersul drept sau sinuos al

roţii, interpretându-l ca o fertilizare constantă sau cu intermitenţe a puterii germinatoare a

soarelui.”- noteaza R. Vulcănescu( în lucrarea „Mitologie română”).

Concluzionând, simbolismul roţii se identifică cu acela al cercului, aflat într-o

mişcare de rotaţie, asociindu-se cu soarele , cu dinamica neîntreruptă a vieţii, cu ciclurile

naturii, ale istoriei şi vieţii omului, roata devenind un „simbol solar” o dată cu propagarea

cultului Soarelui, după cum afirmă şi Gilbert Durant, „Structurile antropologice ale

imaginarului.”

Sărbătorile şi obiceiurile cu dată mobilă din Oltenia se întind pe o perioadă mai

lungă decât ciclul pascal propriu-zis: încep în joia dinainte de Moşii de Iarnă şi se

termină în joia din prima săptămână după Rusalii.Acestea se grupează, formând

adevărate scenarii rituale, la deschidere, mijlocul şi închiderea ciclului pascal: Lăsatul

Secului de Paşti, Paşte şi Rusalii, care antrenează întreaga comunitate reunind familile,

reîntorcându-se şi cei plecaţi cu rosturile lor prin lume, pentru că la români întoarcerea

spre rădăcini este o dimensiune nobilă.

Lăsatul Secului de Paşti este un ceremonial complex de înnvoire a timpului desfăşurat, în

raport cu calculul pascal în perioada 1 februarie-8 martie. El păstrează acte rituale specifice

unui străvechi început de An Nou, celebrat la echinocţiul de primăvară. După apariţia

creştinismului şi fixarea Paştelui în raport cu echinocţiul de primăvară şi faza lunară,

importante sărbători şi obiceiuri precreştine au fost împinse cât mai departe de sărbătoarea

centrală a calendarului festiv creştin, Paştele: spre solstiţiul de iarnă la Lăsatul Secului de

Paşte, şi spre solstiţiul de primăvară, la Rusalii. Din acest motiv, obiceiuri specifice

echinocţiului de primăvară, precum aprinderea focurilor rituale şi rostogolirea pe dealuri a

roţilor de car îmbrăcate în paie aprinse, ajungeau, în unii ani, să fie practicate în plină iarnă, la

intrarea în Postul Mare.

Este un obicei foarte vechi, dovadă că în structura lui apar elemente care se

regăsesc în cele ale romanilor, după cum găsim şi în afirmaţiile lui B.P.Hasdeu, care spune că

practicile care ţineau de acest obicei sunt variate. El afirmă că obiceiul ar fi o rămăşiţă din

vechiul cult al morţilor la romani şi are în vedere credinţele şi practicile legate de sărbătoarea

„Lemuria” sau „Lemura” pe care romanii o ţineau în zilele de 9, 11 şi 13 mai, pentru a îmblânzi

pe lemuri( în crediţa romanilor, lemurii veneau în nopţile celor 3 zile de primăvară şi tulburau

odihna urmaşilor lor). Spre a-i alunga romanul-capul familiei-se scula la miezul nopţii,

gesticula, făcea zgomote cu talgere de aramă-apărându-se astfel de lemuri-iar apoi arunca în

spate, fără să se uite înapoi, boabe de fasole neagră, ţinute în gură, repetând toate acestea

de 9 ori.

Făcând o legătură între ritul practicat de romani la „Lemuralia” şi unele dintre practicile din

cadrul obiceiului „Strigatului peste sat”, ar fi de reţinut dintre componentele celui dintâi

gesturile, zgomotele şi aruncarea de obiecte, cu care se încerca alungarea spiritelor

strămoşilor.

În lucrările studiate, un loc important se acordă roţii de foc, Hasdeu socotind că „Roata

de foc de la «Alimori» este un fel de alungare de aceeaşi natură, dar mai energică”, după cum

„prin cercul de flăcări împrejurul corpului românul se apără pe sine, iar prin cercul rostogolit la

vale prăvăleşte pe duşmanul cel închipuit în care însă recunoaşte pe un moş sau strămoş al

său, şi tocmai de aceea face totodată „priveghiu”(lat.”privigilium”) şi aceasta, mai ales într-o zi

de sâmbătă, consacrată şi la noi cultului morţilor”.

Bărdăuşul (în Costeşti- Horezu)

„ Bărdăuşul” este un obicei popular tradiţional care se practică in seara Lăsatului Secului

de Paşti în zona Costeşti-Horezu. El constă dintr-un băţ grosuţ, crestat la unul dintre capete

în care se înfig coji de mesteacăn şi cireş uscate care se leagă apoi bine cu sârmă pentru a

nu cădea.

Înainte de această zi, ţăranii îşi greblează şi îşi curăţă grădinile, făcând grămezi mari de

fân şi coceni. Seara, ei dau foc grămezilor de fân, iar copiii şi tinerii aprind bărdăuşele de la

aceste focuri, rotesc deasupra capului, prin grădini, strigând unii către alţii:

„- Hării mării! Ce-ai cu mării?( alţii le răspund)

Hării mării! Ce ţi-i mării?

Să se facă covragii cât copacii,

Drugile cât puştile!

Să se facă dovleţii

Să se însoare nătăfleţii!

Să se facă legumele

Să se mărite fetele!”

Focurile înalte împreună cu bărdăuşul care joacă în întuneric, parcă înving forţele răului

alungându-le din gospodăriile ţărăneşti pentru a lăsa loc binelui să aducă un an bun, bogat în

legume şi cereale.

Aolică ( D-aolică mare)

„Aolică” sau „D-aolică mare” este un obicei popular tradiţional care se practică în seara

Lăsatului Secului de Paşti în zona Pietrari, dar şi în Buneşti şi în Ocnele Mari.

„ - Aolică mare!

Ce, ti-e mare!

Va sili, va sărăci

Cine naiba va sili?

Din pământ

Din iarbă verde

Avem şi noi un băiat( cutare)

Ce să-i facem?

Ce să-i dregem?

Să-i dăm şi lui o fată

Anume( cutare)

E bună, e bună

Că face ciorapi de lână

E bun, e bun

Că fumează tutun.”

Mătăuz ( „Se dă cu mătăuzu’ ”)

„Mătăuz” sau „Se dă cu mătăuzu’ ” este obiceiul popular tradiţional practicat tot în

seara Lăsatului Secului de Paşti în zona Bărbăteşti.

„- Aolică mare!

Ce ţi-e măre, ce ţi-e?

M-a silit, m-a sorocit

Cine, mare, cine?

Fata (lu’ cutare)...”

Alimări ( “Opăiţatul”)

La Lăsatul Secului se practică în Vaideeni obiceiul “opăiţatului”(“Alimări”), primăvara,

ocazie cu care se aprind focuri pe dealuri, iar tinerii având opaiţe( torţe) confecţionate din

coajă de cireş sau de mesteacăn, le aprind şi învârtindu-le pe deasupra capetelor, strigă

peste sat texte satirice la adresa celor care s-au abătut de la normele etice ale obştei:

„- Hoori-moori!

Ce ţi-e mori?

M-am suit în podul morii

Şi-am privit din vârf spre sate

Şi-am văs’t multe şi de toate,măăă...

S-a sitiriiit! ...

Cine s-a sitirit?

Băiatul lui( cutare)

Cu fata lui (cutare)!

Să-mpletim funia de mătasă

Şi să i-o ducem acasă...”

Alimări – „roata de Foc” – aprinderea şi manipularea focurilor;

Alimori – idem „Alimări” – ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic la

Lăsatul Secului de Paşti;

Aolică(d’aolică mare) – obicei privind strigatul peste sat de Lăsatul Secului de

Paşti;

(A)auşa – sunete care trebuiau să gonească duhurile rele;

Armindeni – obicei care constă în aşezarea ramurilor verzi la porţile curţilor şi la uşile

caselor sau o brazdă cu iarbă verde în care se înfigea o cracă de mesteacăn (de 1 mai

sau la Sângiorz);

Arieţul – sărbătoare pastorală când proprietarii îşi aleg oile din turmă, primesc brânza care li

se cuvine, plătesc ciobanii şi încheie socotelile cu baciul. Se încheie cu o mare petrecere la

care participă, cu mâncare şi băutură, toţi proprietarii de oi;

Alesul – idem „Arieţul”;

Bărdăuş – idem „Alimări”, în Costeşti – Horezu;

Baterea alviţei – practică magică de aflare a norocului si a

ursitei la Lăsatul Secului de Paşti, sărbătoare care a asimilat

un scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic. Tinerii,

copii adunaţi in cerc, încercau sa prindă cu gura, fără ajutorul

mâinii , alviţa prinsa cu o sfoară de cuiul bătut in grinda centrală

a podinei. Cei care reuşeau, muşcau din ea, îşi puneau o dorinţă,

crezându-se că vor fi însoţiţi de noroc şi împliniri, iar tinerii

se vor căsători.

Bobii – practică magică de aflare a ursitei în noaptea Lăsatului de Sec de Paşte. Fetele

nemăritate aruncă pe rând de la aceeaşi distanţă, 10 bobi(seminţe) într-un cerc magic desenat

pe pământ. După numărul bobilor căzuţi în cerc sau în afara cercului se apreciază norocul sau

nenorocul în dragoste sau căsătorie.

Cârnelegi / Cârnilegi – denumire a perioadei de timp scursă între Crăciun şi Lăsatul Secului de

Paşte, slobodă de distracţii şi petreceri, când se mănâncă „de fruct” sau „de dulce”, sinonimă

cu „Dulcele Crăciunului”;

Câşlegi – idem Cârnelegi / „Cârnilegi”;

Ciocnitul ouălelor – sacrificiu al divinităţii primordiale înfrumuseţată prin vopsire şi încondeiere,

simbol al jertfei Domnului Iisus, permisă şi aşteptată de credincioşi după slujba de Înviere a

Mântuitorului în noaptea Paştilor până la Înălţare;

Cucii şi legarea grânelor – ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi a timpului în

prima zi după Lăsatul Secului de Paşte prin practica magică a Bătutului Ritual împlinit de

feciorii şi bărbaţii tineri mascaţi în ciudate reprezentări zoomorfe, numite cuci; este o datină de

primăvară cu valenţe purificatoare;

Dochia – 1. divinitate agrară şi maternă la vârsta senectuţii care moare şi renaşte simbolic la 9

martie → Anul Nou Agrar şi echinocţiul de primăvară în calendarul Iulian(stil vechi); 2.denumire

populară a lunii martie;

Focul Învierii – obiceiul aprinderii unui foc de incinerare simbolică a morţilor în cimitirul satului

în noaptea de Paşte;

Focul Viu – foc ritual aprins de feciori necăsătoriţi şi „neprihăniţi” în ajunul sau în ziua

de Sângiorz, străvechi început de An Pastoral, prin frecarea lemnelor uscate pentru a

purifica, prin căldura, lumina şi fumul acestuia, spaţiul înconjurător în care s-au cuibărit,

de-a lungul iernii, forţele malefice;

Focurile de Alexii – purificare rituală a spaţiului înconjurător şi sprijinirea Soarelui să

depăşească momentul critic al echinocţiului de primăvară în ziua de Alexii;

Focurile de Joimari – ruguri funerare aprinse în Joia Mare din Săptămâna Patimilor

pentru fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii laolaltă, replică păgână la înhumarea

simbolică din Vinerea Mare.

Focurile de Măcinici – incinerarea simbolică a spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii

în dimineaţa zilei de Mucenici (9 martie), echinocţiul de primăvară şi început de An Agrar;

Principala funcţie rito – magică a F. de M. a fost ajutorarea Soarelui să depăşească

momentul critic al echilibrului perfect între lumină şi întuneric, să se înalţe tot mai sus pe

cer;

Hodăiţele – 1.făclii aprinse pentru purificarea spaţiului şi ajutorarea Soarelui să urce pe

bolta cerului în noaptea Lăsatului de Sec pentru Paşte. Sunt confecţionate dintr-un lemn

verde, crăpat la capăt, unde se înfundă răşină de brad şi înfăşurat cu paie sau câlţi de

cânepă. În timp ce făcliile luminează întunericul nopţii, feciorii execută „Strigătul peste

sat”;

2.roţi de car înfăşurate în paie, aprinse şi rostogolite pe dealuri în

seara Lăsatului de Sec de Paşte pentru a purifica spaţiul şi a ajuta Soarele să

depăşească punctul critic al echinocţiului de primăvară şi să urce spre solstiţiul de vară,

sinonime cu Văpăi;

3.sărbătoare nocturnă de înnoire a timpului la Lăsatul Secului de

Paşte; ele includ perioada Cârnelegilor;

Hodaize – idem „Hodăiţe”;

Hopaize – idem „Hodăiţe”;

Hodanţe – idem „Hodăiţe”;

Joimari ↔Joimăriţa – zeiţă a morţii din Panteonul autohton care supraveghează Focurile

de Joimari, legată de cultul moşilor si strămoşilor; descoperă şi pedepseşte fetele si

femeile leneşe;

Inăcritul Borşului – acte de purificare a corpului în perioada Săptămânii Cailor

lui Sântoader

Lăsatul Secului de Paşte – ceremonial complex de înnvoire a timpului desfăşurat, în

raport de calculul pascal, în perioada 1 februarie – 8 martie. Momentul culminant ale

acestei perioade, al acestei sărbători nocturne era sacrificiul încinerarea divinităţii

seyoniere simbolizată de o prăjina împodobită cu panglici şi haine vechi; purificare cu

ajutorul focurilor rituale;

La Zăpestit – idem „Lăsatul Secului de Paste”, „Zăpostitul”;

Lăzărelul – dans ritual executat de copii în sâmbăta lui Lazăr sau Sâmbăta Floriilor;

Legarea grânelor – vrăji şi descântece la Lăsatul Secului de Paşte pentru îmbunarea

păsărilor de pădure care aduceau pagube holdelor în perioada împârguirii şi coacerii

grâului;

Miezul păresimilor / Miezul păresimii – sărbătoare cu dată mobilă, într-o zi de Miercuri, la

mijlocul Postului Mare;

Moşi – spirite ale morţilor care îşi vizitează rudele în ziua de 9 martie;

Moşii de iarnă – sâmbăta care precede Lăsatul Secului de Brânza sau Lăsatul Secului

de Carne dedicata morţilor, moşilor si strămoşilor. Se împart alimente si vase umplute cu

mâncare gătita sau cu apa;

Moşii de piftii – sâmbăta care precede Lăsatul Secului de Brânză când se împart pentru

spiritele morţilor piftii din porcul sacrificat la Ignat; sinonimă cu Moşii de Iarnă;

Opaiţ – sărbătoare nocturnă de renovare a timpului la Lăsatul Secului de Paşte care

a asimilat un scenariu ritual de An Nou, celebrat primăvara; nume primit de la un

străvechi instrument de iluminat; obiceiul „Opăiţatului”;

Paştele – scenariu ritual de înnoire anuală a Lumii deschis de Duminica Floriilor, închis

de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului Iisus;

Păresimi – perioada de după Cârnelegi, de şapte săptămâni, cu interdicţii alimentare,

lipsită de petreceri şi distracţii, care precede sărbătoarea centrală a calendarului creştin,

sinonim cu Postul Mare;

Postul Mare – idem Păresimi;

Postul negru – suprimare totală a alimentaţiei timp de 7 zile, câte o zi din 7 săptămâni

succesive, pentru dovedirea şi pedepsirea răufăcătorilor;

Refenea – petrecere a tinerilor în seara şi noaptea Lăsatului de Sec de Paşte care

încheie distracţiile pentru perioada Postului de Paşte;

Oleteleş / Oeteliş / Oşteteleu – idem „Alimori” / Alimări;

Săptămâna Nebunilor ↔ Săptămâna Caii lui Sântoader – ciclu de 8 zile dedicat Cailor

lui Sântoader care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paşte. Împreună cu

Săptămâna Nebunilor, S.C. lui S. forma un scenariu ritual de înnoire simbolică a

timpului într-un străvechi calendar cu început de an celebrat primăvara. S.N. era timpul

îngăduit de tradiţie pentru nunta celor care nu au reuşit să se căsătorească în perioada

Cârnelegilor;

Sângiorz – zeu al vegetaţiei, prolector al cailor, vitelor cu lapte şi al holdelor semănate,

identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac, peste care creştinismul a suprapus pe

Marele Mucenic Gheorghe; divinitate ce purifică spaţiul de forţe malefice;

Spolocania / Spălăcania – prima zi după Lăsatul Secului când „se spală” oamenii cu băutură la

cârciuma din sat de „dulcele” dinainte de post; ziua dedicată spălării cu leşie a vaselor în care

s-a gătit „de dulce”;

Sâmbăta Paştilor / Sâmbăta Floriilor / Sâmbăta lui Lazăr – aparţine moşilor şi strămoşilor şi se

numeşte, în preajma marilor sărbători calendaristice, Moşi sau Sâmbăta morţilor. Acestora li se

dau pomeni, li de împodobesc mormintele şi crucile cu ramuri de salcie;

Strigatul peste sat – vezi lucrarea;

Vergelul – idem Refeneaua;

Vinerea Patimilor – ultima vineri din Postul Paştelui – post negru;

Vinerea Sântoaderului – ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte dedicată unuia dintre

Caii lui Sântoader

• Alexandrescu I.I., „Folclor din Zmeurat şi din alte vetre vâlcene” , Ed. „Cultura” , Piteşti;

• Hans Biedermann, „Dicţionar de simboluri” (vol. II), Ed. „Seaculum I.O.”, Buc., 2002;

• Cantemir Traian, „Folclor literar vâlcean”, Rm. Vâlcea, 197 ;

• Chevalier Jean „Dicţionar de simboluri”, (vol. I-III)

• Gheerbrant Alian, Ed. „Artemis”, Buc., 1994;

• Ciauşanu G.F. „Culegere de folclor din Jud.Vâlcea şi

• Fira G. împrejurimi”, Buc.1938.

• Popescu C.M.

• Cireşanu G.F., „Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale

• altor popoare vechi Ed. „Saeculum I.O.”, Buc., 2001, Colecţia

„Mythas”

• Codin –Rădulescu C. „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi

• Mihalache D., unele tradiţii legate de ele”,Ed.”Sorec”,Buc.1909

• Coşbuc G. „Elementele literaturii populare”, Ed.”Dacia”1986.

• Fira G.

• Densusianu Ar., „Din mitologia română”, cap.5, în „Revista critică

• literară”,an II, Iaşi 189

• Durand Gilbert, „Structurile antropologice ale imaginarului”,

• Cambridge University Press.

• Evseev Ivan, „ Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”,Ed.

• „Amarcard”,Timişoara,2001,Ed a II-a.

•

• Evseev Ivan, „Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale”,

• Ed. „Amarcard”, Timişoara 1999.

•

• Ferber Michael, „Dicţionar de simboluri literare”, Ed. „Cartier.

• Cambridge University Press”.

• „Folclor literar”, Univ. Timişoara. Facultatea de Filologie, Timişoara,

• 1967.

Bibliografie

• Ghinoiu Ion, „Lumea de aici, lumea de dincolo: Ipostaze

româneşti ale nemuririi”, Ed.„Fundaţiei Culturale Române”, Buc.,

1999 ;

• Ghinoiu Ion, „Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar”,

Ed.„Fundaţiei

Culturale Române”,Buc.1997.

• Ghinoiu Ion, „Sărbători si obiceiuri romaneşti”, Ed. „Elio”,

Buc., 2003;

• Ghinoiu Ion, „Vârstele timpului”, Ed. „Meridiane”, Buc., 19 ;

• Hasdeu B.P., „Etymologicum Magnum Romaniae.Dicţionarul

limbii

istorice şi poporane a românilor”,vol.I-II,Ed.

„Minerva”

Buc.1972-1974.

• Institutul de Etnografie „Sărbători şi obiceiuri”, vol. I Oltenia,

şi Folclor”C.Brăiloiu” Ed. Enciclopedică, Buc., 2001;

• Simion Florea Marin, „Sărbătorile la români”.Studiu

etnografic,vol. I-II,

„Cârnilegile”,”Păresimile”,Ed.”Grai şi

Suflet”,

Cultura Naţională,colecţia”Cuminţenia

Pământului

„,Buc.2001.

• Olinescu Marcel, „Mitologie românească”, Ed. „100+1 Grai”,

Buc., 2004;

• Olteanu Antoaneta, „Calendarele poporului român”, Ed. „Paideia”,

Buc.,

2001,Colecţia Cărţilor de referinţă”.

• Pamfile Tudor, „Sărbătorile la români”, Studiu etnografic Ed.

„Seaculum

I.O.”,Colecţia „Mythas”,Buc 1997

Bibliografie

•Pop Mihai, „ Obiceiuri tradiţionale româneşti”, Institutul de

Cercetări

etnologice şi dialectologice, Buc.1976.

•Dr. Stoica Georgeta

•Secoşan Elena „Arta populară din Vâlcea”, Vâlcea,19 ;

•Vlăduţin Ion

•Petrescu Paul,

•Taloş Ion, „Gândirea magico-religioasă la

români. Dicţionar”,

Ed.Enciclopedică, Buc.2001.

•Ţichindeal Dimitrie, „ Sfaturile a înţelegerii cei

sănătoase”, Buda, 1802;

•Voronca- Niculiţă Elena, „Datinile şi credinţele poporului

român”, Ed.

„Seaculum I.O”, Buc.1998, Colecţia „Mythos”,

vol I-II.

•Voronca - Niculiţă Elena, „Studii în folclor”, vol. I, Buc.,1908;

•Vulcănescu Romulus, „ Mitologie română”, Ed.

„Academia”,1987.

Autori

Conţinut ştiinţific / Coordonator

Prof. drd. Geanina Avram – C.N. “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea

Montaj

Dragoş Dinulescu

Vlad Duţă

Alexandru Lăcătuşu

Colegiul Naţional “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea