ORASUL TEIUS

CUPRINS

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1

Capitolul I Poziţia geografică şi limitele regiunii . . . . . . . . . . . . 3

1.1.Poziţia geografică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

1.2.Cadrul geografic şi unităţile majore de relief întâlnite . . 5

1.3.Orientarea limitelor faţă de localităţile vecine . . . . . . . 12

Capitolul II Istoricul cercetărilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14

Capitolul III Elemente geologoce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

3.1.Structura geologică şi evoluţie paleografică . . . . . . . . 19

3.2.Elemente de geologie şi impactul lor în peisaj . . . . . . 24

Capitolul IV Relieful . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

4.1.Relieful component de bază al peisajului . . . . . . . . . . 26

4.2.Analiza cantitativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29

4.2.1.Hipsometria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30

4.2.2.Densitatea fragmentării şi configuraţia pantelor . . 30

4.3.Analiza calitativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31

4.3.1.Morfologia şi morfotectonica . . . . . . . . . . . . . . . 31

4.3.2.Geneza reliefului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32

Capitolul V Analiza climatică şi caracteristicile de peisaj . . . . . . 34

5.1.Factorii genetici ai climei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

5.1.1.Radiaţia solară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

5.1.2.Circulaţia generală a atmosferei . . . . . . . . . . . . . . 36

5.2.Elemente geografice. Corelaţii geografice . . . . . . . . . . 36

5.2.1.Temperatura aerului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

5.2.2.Precipitaţiile atmosferice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38

5.2.3.Vânturile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40

Capitolul VI Resursele de apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

6.1.Apele subterane. Condiţii de formare . . . . . . . . . . . . . 42

6.1.1.Apele freatice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

6.1.2.Apele de adâncime . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44

6.2.Reţeaua hidrografică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45

6.2.1.Principalele sisteme hidrografice . . . . . . . . . . . . . 45

1

6.2.2.Analiza morfometrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

6.2.3.Scurgerea medie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47

6.2.4.Scurgerea maximă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

6.2.5.Scurgerea minimă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

6.2.6.Scurgerea din aluviuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

6.2.7.Regimul termic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

6.2.8.Chimismul apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

Capitolul VII Analiza biogeografică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52

7.1.Tipuri de vegetaţie şi faună . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52

7.2.Influenţe antropice, valorificare şi protecţie . . . . . . . . . 58

Capitolul VIII Solurile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

8.1.Factorii pedogenetici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

8.2.Clase şi tipuri de soluri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61

8.3.Caracterizarea claselor şi tipurilor de soluri . . . . . . . . . 62

8.4.Procese pedogenetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66

Capitolul IX Geografia populaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67

9.1.Evoluţia numerică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67

9.2.Mişcarea naturală şi mobilitatea teritorială . . . . . . . . . . 70

9.3.Repartiţia populaţiei după naţionalitate . . . . . . . . . . . . 72

9.4.Repartiţia teritorială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

9.5.Resursele de muncă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77

Capitolul X Funcţiile geoeconomice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79

10.1.Funcţia industrială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79

10.2.Agricultura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80

10.3.Transporturile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82

10.4.Comerţul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85

10.5.Turismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94

2

INTRODUCERE

Numeroase sunt acele locuri privilegiate, unde se nasc oraşe, cum ar fii: confluenţa cursurilor

de apă (Blaj, Dej, Alba Iulia), promotorii pentru apărare (Cluj – Napoca), bogăţii ale subsolului

(Petroşani, Abrud, Roşia Montană, Ocna Mureş, Turda), ape termale sau minerale (Băile Herculane,

Borsec, Sovata), locuri de popas după călătorii lungi, încrucişare de drumuri mai vechi, etc.

Deseori aceste avantaje se completează, sporind de – a lungul timpului importanţa, cu

deosebire a centrelor urbane, fără a uita, însă, rolul omului.

Teiuşul este în primul rând, un rod al activităţii umane şi abia apoi al naturii. Situat fiind între

două centre urbane mai vechi (la nord Aiudul şi la sud Alba Iulia), nimic nu părea să favorizeze

formarea unui nou oraş, nici măcar poziţia sa la vărsarea râului Stremţ în Mureş.

Odată cu apariţia căilor ferate, neînsemnata aşezare (în a doua jumătate a sec. al XIX – lea), a

devenit punct feroviar de bază, prin intermediul căruia se realizau legături între nordul ţării (Satu

Mare, Baia Mare, Oradea, Cluj – Napoca), cu cele din sudul ţării (Ploieşti, Bucureşti, Constanţa,

Craiova), între ţările dun sudul şi cu cele din vestul şi estul Europei.

Ca urmare a dezvoltării economice, a crescut şi populaţia de la 3589 locuitori, în anul 1910, la

3886 în 1921, 6515 în 1976, pentru ca la 31 decembrie 1993 să ajungă la 6287 locuitori. Teiuşul

devine, astfel martorul unei creşteri permanente a populaţiei, a dezvoltării unei pieţe mai căutate decât

altele, iar apariţia unor instituţii şi fabrici au dus la o dezvoltare sccentuată a acestei aşezări.

Cu siguranţă, dezvoltarea Teiuşului a fost favorizată şi de poziţia pe care acesta îl ocupă la

contactul dintre Munţii Apuseni şi bazinul Transilvan. Dezvoltarea sa a fost favorizată, de asemenea şi

de o aşezare aleasă într – o vale cu o lărgime de peste 3 km şi cu terase frumoase (250 m, 260 m, 275

m, 280 m, 360 m şi 420 – 440 m) ferite de inundaţiile Mureşului. Acest versant oriental al Apusenilor

se bucură şi de un climat propice influenţat de vânturi mai calde şi mai uscate, favorabile atât pentru

cultura plantelor cât şi a pomilor fructiferi. Iată în sumar, cadrul fizic şi meconomico – geografic în

care s – a dezvoltat Teiuşul.

Prof. Robert Ficheux

(Franţa)

Membru de onoare al Academiei Române

3

CAPITOLUL I

POZIŢIA GEOGRAFICA ŞI LIMITELE REGIUNII

1.1 POZIŢIA GEOGRAFICĂ

Oraşul Teiuş este amplasat in zona central vestică a ţării, fiind situat pe coordonatele

geografice reprezentate de paralela de 46º15´ latitudine nordică şi meridianul de 23º50´ longitudine

estică, la o distanţă de 18 km de municipiul Alba Iulia, pe culoarul Mureşului, în Depresiunea

Teiuşului. Această poziţie i-a favorizat în toate etapele evoluţiei sale istorice realizarea unor

importante schimburi de mărfuri specifice muntelui, dealului, câmpiei şi luncii. Aceasta fiind o cauză

importană pentru organizarea în această zonă, din cele mai vechi timpuri, a tradiţionalelor târguri

cunoscute în toată ţara.

Zona centru cuprinde părţi insemnate din cele trei ramuri ale Carpaţilor Româneşti, zona

colinară a Podişului Transilvaniei şi depresiunile din zona de contact intre zona colinară şi cea

montană. Zona montană se întinde pe 47% din suprafaţa Regiunii Centru, ocupând părtile de est, sud şi

vest ale regiunii. Zona colinară cuprinde Podişul Târnavelor, în întregime şi partea de est a Câmpiei

înalte a Transilvaniei. În zona de contact între regiunea montană şi cea colinară se găsesc depresiunile

Făgăraşului şi Sibiului în partea de sud, Culoarul Alba Iulia-Turda în partea de vest şi dealurile

subcarpatice în partea de est.

Culoarul Mreşului (are altitudinea cea mai coborâtă la confluenţa Arieşului cu Mureşul 270

m şi 220 m la confluenţa Sebeşului), este astfel clar limitat între râpa de împingere ce mărgineşte

Podişul Târnavelor şi dealurile piemontane ataşate Munţilor Trascău. Sub raport morfologic culoarul

are un aspect depresionar, fiind disimetric din cauza abaterii Mureşului către sud, fapt datorat

împingerii exercitate de afluenţii viguroşi care coboară din Munţii Apuseni. O serie de înaintări mio-

pliocene dinspre munte generează cîteva strangulări, individualizându-se bazinete depresionare.

Elementul morfologic dominant îl constituie prezenţa teraselor bine dezvoltate. Cele opt terase ale

Mureşului (2-3 m, 8-12 m, 18-25 m, 30-40 m, 50-60 m, 75-85 m, 90-120 m, şi 140-150 m) sunt bine

4

utilizate în agricultură, favorizând totodată dezvoltarea numeroaselor aşezări rurale şi centre urbane

cum este şi Teiuşul.

Figura 1.1 –

Imagine

satelitară

asupra oraşilui

Teiuş

1.2 CADRUL GEOGRAFIC ŞI UNITĂŢILE MAJORE DE RELIEF ÎNTÂLNITE

1.Rama de munţi

2.Rama deluroasă

3.Muşcele

4.Dealuri piemontane

5.Terase

6.Lunci

7.Defileuri

8.Cueste

9.Râpi de împingere

10.Anticlinale

Figura 2.1 – Oraşul Teiuş

şi unităţile de relief

Geografic vorbind,

Teiuşul este situat în Depresiunea

Transilvaniei la extremitatea sa cea mai vestică, având în dreapta Mureşul, într-un coridor depresionalr

cunoscut sub numele de „Culoarul Turda – Alba Iulia”

5

Culoarul Turda – Alba Iulia se extinde de la confluenţa Arieşului cu Mureşul, în partea de

nord şi ţine până la unirea râului Sebeş cu Mureşul, în partea de sud. Se desfăşoară ca un segment larg

al Mureşului numit uneori şi depresiunea Aiud – Alba Iulia deşi în bună parte reprezintă un relief

deluros asemănător altimetric cu cel din podişul din partea de est.

Limita de nord corespunde cu marginea sudică a Dealurilor Feleacului, între văile pâraielor

Galda Mare şi Valea Florilor, unde dealurile prezente aici se pierd în Depresiunea Turzii, care are un

aspect de câmpie. La est de Valea Florilor limita urmăreşte contactul cu câmpia Sărmaşului până pe

valea Mureşului, apoi denivelarea care separă Podişul Târnavelor de Valea Mureşului, marcată de un

şir de aşezări, printre care şi oraşul Teiuş.

În sud culoarul este parţial închis de extremitatea nord estică a Munţilor Vinţului mai jos de

Alba Iulia, rămânând să se continue numai partea joasă a culoarului constituită din terasele şi lunca

Mureşului. Limita de vest este clar imprimată în relief ca fiind versantul estic al Munţilor Trascău şi

treapta colinară a culoarului.

Altitudinea maximă este de 682 m în Vârful Branişte, situat la contactul cu Munţii Trascău,

urmează vârful Dealul Rotund 557 m din Dealul Măhăceni, deal aflat în partea de nord a Teiuşului şi

unde întâlnim altitudinile cele mai mari din Culoarul Turda – Alba Iulia. Principala particularitate a

reliefului din acest culoar o constituie asimetria orografică, ca urmare a trecerii gradate de la glacisul

piemontan de sub Munţii Trascău, la culoarul cu terase din partea centrală şi apoi la lunca largă a

Mureşului din est. Acest glacis este secţionat de numeroase văi ale afluenţilor Mureşului, care coboară

din Munţii Apuseni, fragmentându-l într-o succesiune de culmi prelungi, continuate cu poduri largi de

terasă.

Diferenţa maximă de nivel faţă de lunca Mureşului, la Alba Iulia este de 460 m. Energia

reliefului este mai ridicată în partea de nord şi de vest. Densitatea fragmentării prezintă valori mari, de

1,8 – 2 km/km² tot în partea de nord şi valori mici de 0,5 km/km² în partea de sud.

Acesta este străjuit de zone geomorfologice înalte, atât la est, unde întâlnim Podişul

Târnavelor, cât şi la vest unde avem Câmpia şi Dealurile piemontane ale Munţilor Trascău, între care

sunt orânduite Lunca şi Terasele Mureşului.

Pe teritoriul Judeţului Alba, în zona sudică a culoarului Turda Alba Iulia se evidenţiază

Depresiunea Teiuş, depresiune periferică, aflându – se la contactul dintre Dealurile Aiudului şi

Podişul Târnavelor, este o depresiune foarte netedă dar de asemenea este şi extinsă fiind sculptată în

formaţiunile moi pliocene. Râurile care coboară din Munţii Trascăului au format conuri de depunere

care au impus o puternică abatere a Mureşului sub rama abruptă a Podişului Transilvaniei, astfel

schimbâdu – şi caracterul devenind dintr – un uluc tectonic median o depresiune periferică. Datorită

acestui fapt profilul transversal al depresiunii ia o altă înfăţişare făcând ca râurile care coboară din

Trascău sa bată mai mult în partea stângă.

Depresiunea se menţine sub formă de culoar larg de 3-4 km, la nord de Dealul Bâlag şi

Piemontul Trascăului ce ocupă o poziţie mediană între Munţii Trascăului şi zona joasă a Culoarului

6

Mureşului. Terasele Mureşului capătă aici o largă extindere pe versantul drept al vaii. Localitatea este

cuprinsă între valorile 300 m în vecinătatea comunei Stremţ, iar în partea în care se învecinază cu

comuna Râmeţ atinge în jur de 680 m în punctul numit Dealul Geoagiului.

Modelarea subaeriana şi fluviatilă într-o lungă perioadă de timp a făcut ca şi contactul dintre

munţi şi podiş să se facă printr-o asociere de coline domoale, glacisuri, terase etajate şi lunci extinse.

Astfel este posibil ca Mureşul să fii fost atras spre această depresiune periferică în urmărirea

ultimelor ape lacustre care părăseau Bazinul Tranilvaniei. Resturi de terasă se înşiră mai ales pe partea

dreaptă unde sau mai păstrat petice din Bazinul Ardelean. Aceste terase au o înfăţişare mai puternică în

partea nordică, iar în partea sudică intervin altitudini mai mari. Fapt care poate fii observat din

dispunerea reliefului şi al altitudinilor înregistrate, cum ar fii; Dealul Bâlag la sud cu o înălţime de 443

m, ajunge ca în apropierea Depresiunii Turda să întâlnim terase cu o largă dezvoltare pe un culoar lung

de 3 – 4 km, cu înălţimi cuprinse între 2 şi 75 m.

Ţinând cont de arealul studiat, putem observa imediat în vecinătatea oraşului Teiuş, Dealurile

Teiuşului, parte componentă a Dealurilor Aiudului. Aceste dealuri reprezintă treapta înaltă a

culoarului şi ţin de la contactul cu Munţii Trascăului în partea de vest, în nord întâlnim Valea

Aiudului, iar în sud Valea Ighiţel, la care se adaugă terasele inferioare şi Lunca Mureşului, care este

din ce în ce mai dezvoltată de la nord la sud. Aceste dealuri fac parte din nivelul de vale, fiind

sculptate la începutul cuaternalului, situate la 400 – 450 m altitudine, sunt extinse ca o fâşie îngustă,

sau ca dealuri izolate, în întreaga subunitate.

Regiunea este supusă modelării actuale, atât prin alunecări cât mai ales prin eroziune, în

suprafaţa lineară. Foarte rar, în unele râpe de desprindere apar chiar năruiri. Cele mai răspândite sunt

procesele de eroziune prin şiroire. În multe văi se formează mlaştini temporare, iar la gura

principalelor pâraie se găsesc conuri de dejecţie active.

Podişul Târnavelor se desfăşoară în partea de vest a Depresiunii Transilvaniei şi este

pziţionat faţă de Oraşul Teiuş în extremitatea estică a acestuia. Se deosebeşte de Câmpia Transilvaniei

prin strate de nisipuri, uşor cimentate, a căror permeabilitate a redus eroziunea, făcând ca altitudinile

de aici să rămână ceva mai mari. Tot odată în acest podiş predomină văi foarte lungi orientate est –

vest şi nu văi scurte cum înâlnim în Câmpia Tranilvaniei. Ca urmare apar interfluvii principale foarte

alungite, retezate de o suprafaţă de eroziune, dar şi cu mici suprafeţe şi înşeuări structurale, mărginite

uneori de abrupturi impunătoare semistructurale.

Ca structură, podişul are domuri poziţionate nord – central – sud – estic, monoclin pe latura

sudică şi în Podişul Secaşelor, mai întâlnim şi cute diapire în vest pe aliniamentul Ocna Mureş, Ocna

Sibiu şi Miercurea Sibiului. În afară de argile şi marne se mai întâlnesc rar şi tufuri, uneori

conglomerate.

În extremitatea vestică a Podişului Târnavelor, întâlnim Dealurile Târnavei Mici, amplasate în

partea de est a Oraşului Teiuş.

7

Dealurile cele mai reprezentative, în partea de est, din vecinătatea Oraşului Teiuş sunt

Dealurile Loapedei unde întâlnim cele mai mici înălţimi. Sunt delimitate la nord şi la vest de Râul

Mureş iar la sud de Târnava Mică până la confluenţa cu Târnava Mare şi Târnava. Au forma apropiată

de un patrulater cu lungimea de 22 km şi lăţimea de 20 km. Se întind pe o suprafaţă de 450 km² ceea

ce reprezintă 15% din Dealurile Târnavei Mici. Altitudinea maximă se întâlneşte în vârful Podina (548

m) situat la nord de Loapadea Noaua, iar altitudinea minimă este de 240 m în Lunca Mureşului.

Structura orografică este definită de câteva culmi principale situate la 470 -540 m, separate de

văi relativ largi, pe alocuri chiar depresiuni intradeluroase. Din acestea se desprind culmi secundare,

şei şi mameloane cuprinse între 350 – 450 m, perpendiculare pe culmile principale. Diferenţa maximă

de nivel faţă de Lunca Mureşului este de 300 m.

Densitatea fragmentării cea mai accentuată, de 0,75 – 1,0 km/km², a fost determitată pe

versantul stâng al Mureşului. Dealurile Loapadei corespund în mare parte cu cutele constituite din

sedimente mio – pliocene .

Modificările antropice s – au manifestat iniţial prin des - pădurirea masivă a întregului podiş,

fapt care a favorizat procesele de eroziune.

Dealurile Aiudului localizate la V – SV şi NV de Oraşul Teiuş, este subunitatea cea mai

întinsă de la contactul Podişului Transilvaniei cu munţii, respectiv partea sudică a acestora cunoscută

sub numele de Depresiunea Aiud Alba Iulia, (Al. Savu, 1987), are aspectul unui culoar larg. Sunt

dealuri aflate într-o regiune constituită din roci sedimentare foarte diferite ca litologie şi vârstă. În

partea de nord vest apar magmatite mezozoice, bazalte cu melafire şi diabaze care se extind aici din

munţii Trascăului. La contactul dealurilor cu rama muntoasă apar areale mici cu şisturi argiloase,

gresii, conglomerate, argile, calcare, şisturi marnoase cretacice şi paleogene. În rest predomină marne,

argile marnoase, nisipuri şi pietrişuri neogene şi cuaternare cu iviri sporadice de conglomerate, tufuri şi

gresii badenian – sarmaţiene. Formaţiunile miocene sunt afectate mai ales în partea de nord de câteva

cute largi, orientate nord sud.

Se întind pe o suprafaţă de 490 km, respectiv 67% din Culoarul Turda Alba Iulia. Cele mai

mari înălţimi ajung la 682 m, iar altitudinile minime sunt de 220 m în Lunca Mureşului. Limita

nordică, urmează contactul dintre Dealurile Măhăcenilor şi terasa de 30 – 40 m a Arieşului. Limita

sudică, foarte scurtă, taie Lunca Mureşului, între Oarda şi comfluenţa cu pârâul Pâclişa, de unde

urmăreşte firul acestui pârâu până la marginea de vest a localităţii Pâclişa. Limita de vest, este cea mai

complexă, pleacă din nord, urmărind spre sud contactul cu masivul calcaros al Trascăului.

Munţii Trascăului, este unitatea situată în latura de sud – est a Munţilor Apuseni şi în partea

de vest a Dealurilor Teiuşului şi a oraşului. Este mai clar individualizată şi delimitată decât toate

diviziunile din această parte, întrucât este înconjurată de văi şi depresiuni. Munţii Trascău au o

suprafaţă totală de 620 km² reprezentând 5,8% din aceea a Munţilor Apuseni. Altitudinea maximă se

înregistrează în vârful Dâmbău – 1369 m, urmat de vârful Corabia – 1307 m şi vârful Băiosu – 1300

m; toate vârfuri situate în extremitatea de sud – vest a unităţii.

8

Caracterele orografice ale Munţilor Trascău sunt definite de dispunerea liniilor de relief, având

o lungime de 75 km şi este fragmentată transversal şi transformată într-un şir de mici masive

calcaroase, delimitate de abrupturi accentuate. Culmile din partea de est, orientate către Dealurile

Teiuşului, sunt dezvoltate predominant pe roci sedimentare, sunt prelungi, coboară în trepte largi şi în

ansamblu creează aspectul unui pediment fragmentat, înclinat către Culoarul Mureşului. Apariţia

masivelor calcaroase izolate introduc contraste morfologice foarte puternice în peisajul morfologic

general. Energia maximă a reliefului ajunge aproape de 1000 m pe versantul vestic şi se diminuează

spre cel estic. Aceste valori ale energiei reliefului scade treptat spre Culoarul Mureşului.

Defrişările constituie principala intervenţie antropică în peisajul Munţilor Trascău, de pe urma

lor rezultând suprafeţe întinse de pajişte şi terenuri întinse care pot fi cultivate. Amprenta exploatărilor

în cariere de substanţe minerale utile şi a rocilor de construcţie, se păstrează şi azi în cazul unor serii de

localotăţi, la care se adaugă haldele de steril.

1.3 ORIENTAREA LIMITELOR FAŢĂ DE LOCALITĂŢILE VECINE

Figura 3.1 – Oraşul Teiuş şi localităţile vecine

În partea de nord Teiuşul se învecinează cu, Comuna Rădeşti, alcătuită din patru sate, situată

în lunca şi terasele de

pe partea stângă a văii Mureşului, în zona de contact a acestora cu Dealurile Târnavei Mici. Are o

populaţie de 1432 locuitori (1998), 710 de sex masculin şi 713 de sex feminin. Pe teritoriul satului

Rădeşti, menţionat documentar, prima oară, în perioada 1263 – 1269, au fost identificate urmele unei

aşezări daco – romane. Aici putem găsi o biserică reformată din sec. 18 – lea.

Tot în partea de nord, numai că pe partea dreaptă a văii Mureşului, întâlnim Municipiul Aiud,

situat în zona Dealurilor Aiudului, 260 m altitudine şi 30 km N de municipiul Alba Iulia. Are o

populaţie de 29.101 locuitori (1998), din care 14.383 de sex masculin şi 14.718 sex fem.

În NV se învecinează cu, Comuna Stremţ, alcătuită din patru sate, situată în partea de sud a

Dealurilor Aiudului, la poalele NE a Munţilor Trascău, pe râul Stremţ. Are o populaţie de 2747

9

locuitori (1998), 1398 sex masculin şi 1394 sex feminin. Este centru pomicol. A fost menţionat pentru

prima oară documentar în anul 1332.

În SV întâlnim, Comuna Galda de Jos, alcătuită din 11 sate, situată în zona de contact a

Dealurilor Aiudului, cu prelungirile Munţilor Trascău, pe râul Galda. Are o populaţie de 4687 locuitori

(1998), 2357 de sex masculin şi 2330 sex feminin. În cadrul localităţii întâlnim, o fermă de creştere a

porcilor, pomiculturi de meri, peri, pruni. Este menţionată ducumentar prima oară în anul 1287.

În SE este învecinat cu, Comuna Mihalţ, alcătuită din patru sate, situată în partea de vest a

Podişului Târnavelor, la confluenţa Târnavei cu Mureşul. Are o populaţie de 3611 loc. (1998), dintre

care 1888 sex masc. şi 1723 de sex fem.

CAPITOLUL II

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Istoria localităţii este deosebit de interesantă. Rădăcinile existenţei sale sunt înfipte chiar în

primele etape ale existenţei umane pe aceste meleaguri transilvănene. Din timpuri străvechi Valea

Mureşului a oferit condiţii, foarte favorabile, întemeierii şi dezvoltării multor aşezări omeneşti. Una

dintre aceste aşezări multiseculare este Teiuşul, apreciat de-a lungul existenţei sale, deseori ca o

localitate de reală însemnătate. Datele referitoare la existenţa localităţii, provin în marea lor majoritate

din : săpături arheologice şi obiecte materiale dezvăluite de acestea din registre bisericeşti, însemnări

făcute de cronicari, precum şi din diferite documente statistice şi de administraţie. Mărturiile

arheologice scoase la iveală cu prilejul unor săpături realizate de către Muzeul de Istorie a

Transilvaniei din Cluj Napoca între anii 1948-1950, (vase de ceramică cu lustru negru caracteristice,

torţe înalte zoomorfe şi foarte stilizate, morminte etc.) plasează apariţia aşezării în epoca bronzului,

epocă cunoscută sub numele de „NOUA” la care se mai adaugă urme scitice şi ale popoarelor

migratoare.

Majoritatea datelor reprezintă mărturii preţioase care evocă viaţa strămoşilor noştrii, care au

trăit pe aceste meleaguri de milenii, şi au apărat pământul lor chiar cu preţul vieţii în lupte, deseori

victorioase, sau alteori au dus la înfrângeri umilitoare. Istoria localităţii este presărată cu numeroase

momente de zbucium, momente care îi conferă o poziţie privilegiată în rândul aşezărilor, cu vechi

tradiţii istorice, din Transilvania. Primele documente scrise atestă existenţa Teiuşului în anul 1920,

când apare menţionat într-un registru al dijmelor papale sub numele de „VILIA SPINARUM”

(THIUS), dar rădăcinile existenţei sale nu se opresc aici, ci ele „se înfig” mult mai profund, în istoria

neamului nostru.

În perioada antică Teiuşul este menţionat ca o aşezare mai modestă, amplasată în apropierea

vechiului drum imperial construit de Împăratul Traian între anii 106-108 î.de.Ch. drum pavat cu piatră

şi cărămidă arsă, care făcea legătura cu marile aşezări ale acelei perioade : Apullum (Alba Iulia),

10

Potaissa (Turda) şi Napoca (Cluj-Napoca). După datele de care dispunem , este posibil ca în zona

„Cetăţeaua” să fi existat o cetate de dimensiuni mai reduse, ce îndeplinea un rol de supraveghere a

drumului imperial, fapt însemnat şi pe harta Daciei Romane. Datorită aşezării sale la intersecţia acestor

drumuri comerciale, perioada medievală a constituit o etapă înfloritoare în existenţa Teiuşului mai ales

după colonizarea saşilor Saxoni în Transilvania, aduşi aici de către regele Geza al II-lea după anul

1200. Aceştia se îndeletniceau în mod deosebit cu negoţul şi meştesugurile, lucruri care au făcut ca

Teiuşul să se dezvolte în continuare. Tot aceşti saşi au cunstruit aici şi prima bazilică romanică în sec.

XIII, care mai apoi a trecut în posesia comunităţii reformate, datorită reformei religioase, în secolul al

XVI-lea.

Această perioadă de înflorire a fost întreruptă de năvălirea tătaro-mongolă de la 1241 şi

răscoala ibagilor de la 1437 precum şi de încercările de penetraţie otomană din prima jumătate a

secolului al XV-lea cărora li s-a opus prin lupte grele, voievodul Transilvaniei din acea vreme Iancu de

Hunedoara, care aici a construit o cetate întărită în zona numită „Coştei”. Din documentele istorice

rezultă că această cetate a fost ridicată din ordinul lui I ancu de Hunedoara între anii 1446 – 1450, de

către pietrarul Conrad (Conradus Lapicida), căruia drept recompensă marele voievod i-a dăruit o

şesime dintr-un sat din părţile Braşovului.

Elementele materiale, scoase la lumină din perioada medievală, după diferitele săpături

arheologice, se află în păstrarea Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj Napoca şi Muzeul

Naţional de Istorie din Alba Iulia, ele atestând existenţa populaţiei româneşti încă din sec. IX – X.

Un moment însemnat, în favoarea acestei localităţi, l-a reprezentat actul de privilegiu emis de

Regele Matei Corvin în „unno domini 1464” în care THYMYS (Teiuş) din ţinutul Albei este declarat

oraş Regesc. Tot în acest document se face menţiunea că locuitorilor li se acordă privilegiile şi

drepturile de care dispuneau si locuitorii din celelalte 8 oraşe regeşti libere din Transilvania

(Sighişoara, Mediaş, etc.)

În continuarea existenţei sale, Teiuşul a fost martorul a numeroase evenimente istorice care au

lăsat importante amprente asupra evoluţiei sale. Unul dintre aceste evenimente l-a reprezentat

Campania lui Mihai Viteazu, campanie care a fost sprijinită di plin de locuitorii Teiuşului. Drept

răzbunare pentru acest sprijin, acordat voievodului, în anul 1603 generalul Basta a incendiat casele

omorând o bună parte din locuitori şi a dărâmat bisericile.

În perioada care a urmat orşul a mai trăit numeroase evenimente istorice cum ar fi : năvălirea

trupelor habsburgice din 1704 - 1707, răscoala creştin-religioasă care a avut loc între anii 1758 - 1761,

înfiinţarea grupării grenicereşti la jumătatea secolului al XVIII-lea, revoltele ţărăneşti din 1784, valul

revoluţionar al anilor 1848-1849. La 29 octombrie 1948, Avram Iancu în fruntea moţilor săi urmează

să atace Aiudul, dar evenimentele se precipită şi Teiuşul este asediat de armatele nobiliare. Puţin timp

mai târziu , în ianuarie 1949 armata lui Axeente Sever asediază Aiudul, iar prefectul Prodan, îşi

stabileşte pentru mai mult timp reşedinţa la Teiuş. A urmat apoi Mişcarea memorandistă 1892-1894,

care a reprezentat o mare acţiune politică iniţiată de intelectualitatea română din Transilvania.

11

O periadă grea în viaţa acestei localităţi a reprezentat-o primul război mondial (1914 – 1918)

care pe lângă imensele pagube materialea mai adus şi numeroase sacrificii umane. La terminarea

acestuia, imperiul austro – ungar a început să se destrame, iar lupta pentru eliberare naţională s-a

intensificat şi în comuna noastră. Ziarul ce susţinea această luptă era „Alba Iulia” la editarea căruia şi-

au adus aportul Zaharia Muntean şi Alexandru Borza din Teiuş.

Apropierea momentului Unirii a stârnit entuziasm deosebit şi în Teiuş. În acele zile la Teiuş,

toată populaţia citeau Ziarul Unirea din data de (28 noiembrie 1918), care a publicat texte prin care îi

chema pe toţi românii la Adunarea Populară, cum ar fi : „Veniţi cu miile şi cu zecile de mii ! Lăsaţi pe

o zi grijile voastre , acasă căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg

neamul nostru românesc.” Însă din nefericire aici la Teiuş, a căzut prima victimă a Unirii, în persoana

tânărului Ioan Arion din Aghireş, care în timp ce flutura steagul românesc, la uşa vagonului în care se

aflau el fost răpus de gloanţele, unui gardian care se afla la una din ferestrele etajului I al gării.

Înfăptuirea Marii Uniri a datun nou avânt dezvoltării şi prosperităţii economice, dezvoltare ce

a fost ruptă de declanşarea celui de al II-lea război mondial (1939 – 1945) care a adus Teiuşenilor

numeroase necazuri materiale şi multe jertfe omeneşti. Din păcate sferinţele au mai continuat, în buna

parte şi după 1945.

Evoluţia istorică a localitaţii, trecutul acestor meleaguri, este păstrată de construcţii şi

monumente precum :

- Zona arheologică

- Bazilica romanică, sec. al XIII-lea

- Cetatea şi biserica romano-catolică, sec. al XV-lea

- Biserica veche (Bisericuţa), sec. al XVII-lea

- Şcoala primară vche (1924)

- Troiţa vânătorilor de munte (1931)

- Podul de fier de peste râul Stremţ (1931)

- Mormintele eroilor din cimitirul oraşului

CAPITOLUL III

ELEMENTE GEOLOGICE

3.1. STRUCTURA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIE PALEOGEOGRAFICĂ

12

Teritoriul pe care se întinde oraşul Teiuş este situat în judeţul Alba, judeţ care reprezintă un

spaţiu complex, un mozaic petrografic, tributar în mare măsură orogenezei alpine. Geologia arealului în

care se află oraşul Teiuş este legată de evoluţia regiunilor înconjurătoare, Podişul Transilvaniei, Munţii

Metaliferi şi Apuseni, în general, actuala înfăţişare este rezultatul perioadelor de frământări şi a celor

de linişte, ea este reprezentată prin următoarele etaje:

• Panonian, ocupă zonele de deal şi este şi este caracterizat prin depozite marnoase, nisipuri,

argile marnoa-se şi foarte rar pietrişuri.

• Pleistocen superior este întâlnit la nivelul teraselor superioare şi este reprezentat prin:

pietrişuri, nisipuri şi depozite fine lutoase.

• Holocen superior, a fost atribuit zonei de luncă unde întâlnim nisipuri, pietrişuri şi depozite

lutoase.

Apusenii prezintă un fundament cristalin alcătuit din formaţiuni precambriene şi paleozoice

inferioare care cuprind: calcare cristaline, cuartitice şi sericito-cloritoase, amfibolite, şisturi cuartice,

granite porfirice, granodiorite, gabrouri. Formaţiunile paleozoice madii şi superioare prezente de

asemenea în fundamentul cristalin sunt acătuite din şisturi verzi şi calcare cristaline.

Învelişul sedimentar al Apusenilor este alcătuit din formaţiuni permiene (brecii, argile roşii-

cărămizii), formaţiuni triasice (conglomerate cuartice, şisturi argiloase roşii violacee, dolomite, calcare

alb-cenuşii), formaţiunile jurasice sunt puse în evidenţă mai ales în Trascău prin intermediul unor

calcare masive şi formaţiuni cretacice alcătuite din calcare, gresii cuartice şi argile.

Faza depunerilor din jurasic începe prin stratele cu Aptychus (tithonice, de vârstă) şi calcarele

de Stramberg. Ele formează o bandă continuă în partea de est a crestei principale calcaroase.

Depunerile din faza Kimmerică nouă le urmează faciesul din fliş, austric ca vârstă, şi începe cu faciesul

calcaros neocomian (stratele de Feneş inferioare) continuat cu stratele de Feneş superioare Barremion

albion şi formaţiunile de „Wieldflisch” – de fliş sălbatic, reprezentate de strate de Meteş. Eocretacicul

este prezent prin stratele de Valea Dosului (izvorul Ampoiului), în zona centrală a Trascăului se

comtinuă depunerile calcarelor (prin stratele cu Aptychus şi calcare de Stramberg), iar la contactul cu

Munţii metaliferi activitatea vulcanică este deosebit de intensă.

Depozitele Jurasice, calcarele de Stramberg, alcătuiesc în Munţii Trascău cele mai înalte

vârfuri. Din Valea Geoagiului banda calcarelor se lăţeşte (1,5 km) şi mai apoi se îngustează la cca. 500

m în Valea Galda.

13

Calcarele Jurasice se dezvoltă şi în clipele calcaroase ca suprafaţă în raport cu creasta

principală, la diverse poziţii altitudinale cum sun cele din Valea Ampoiului. Clipele calcoaroase sunt

răspândite mai ales în partea de est a Munţilor Trascău şi alcătuiesc trei lanţuri principale.

Figura 1.3 – Calcare jurasice din Munţii Trascău

La sfârşitul cretacicului se încheie procesele de formare a Munţilor Metaliferi (V. Ianovici şi

colab. – 1969) începe activitatea vulcanică. Peste depozitele cretacice se dispune vraconianul –

cenomanianul, cu gresii conglomerate (conglo-merate de Negrileasa), strate de Valea lui Paul formate

din gresii friabile nisipoase în care cantonează clipele calcaroase.

Vulcanismu neogen prezent mai ales în Munţii Metaliferi cuprinde mai ales andezite, andezite

cuartifere sau bazaltice. Munţii Sebeşului sunt domeniul unor şariaje produse în timpul orogenezei

alpine, în urma cărora au rezultat roci ce ţin de două grupe tectonice distincte: Autohton (alcătuit în

general din roci cristaline cu intruziuni granitice vechi) şi Pânza Getică suprapusă peste Autohon,

formată din roci cristaline cu intruziuni magmatice apărute în intervalul jurasic, paleogen.

Figura 2.3- Con vulcanic neogen ce închide Depresiunea Zlatna

14

Sedimentarul acestor munţi ţine de trei cicluri: paleozoic superior, triasic şi jurasic cretacic.

Depresiunea Transilvaniei prezintă un fundament alcătuit din şisturi cristaline permiene-cretacic

superoare. Depozitele alpine ale acestui areal depresionar cuprind gresii cu intercalaţii de nisipuri şi

gresii conglomeratice, nisipuri silicoase din oliogen, calcare bituminoase. Neogenul este prezent prin

argile, nisipuri şi prundişuri sau gresii argiloase în a căror masă sunt localizate formaţiuni de sare. Mai

sunt prezente de asemenea marne cenuşii şi marno-calcare.

În timpul paleozoicului sectorul transilvan făcea parte din domeniul marin, anumite părţi fiind

totuşi ridicate în timpul mişcărilor hercinice care au loc în permian. Mezozoicul debutează cu

invadarea de către ape a uscatului, caracterizându-se pe ansamblu, ca o perioadă frământată, marcată

de mişcări orogenetice, epirogenetice şi vulcanism. În timpul jurasicului zona carpatică a suferit o

uşoară mişcare de lansare, astfel că în apele marine ce au ocupat-o, favorizate de un climat cald au luat

naştere formaţiuni caroligene pe seama cărora s-au format calcare ce au dat pitorescul multor locuri din

Apuseni.

În aptian-albian, au loc mişcările orogenetice din faza austrică (paroxismul orogenezei alpine),

mişcări care în Meridionali au dus la formarea Pânzei Getice care s-a deplasat peste Autohton.

La sfârşitul cretacicului se produce faza laramică a orogenezei alpine, fază care are ca rezultat

o slăbire a arhitecturii fundamentului, ce va duce la scufundarea unor blocuri cristaline, astfel luând

naştere Depresiunea Transilvaniei. Datorită coborârii sale, arealul depresionar proaspăt decupat este

invadat imediat de către ape.

Neozoicul îşi pune amprenta mai ales prin neogen, când pe latura sudică a Apusenilor, datorită

erupţiilor vulcanice se formează Munţii Metaliferi.

În Cuaternar, apele ce ocupau Depresiunea Transilvaniei se retrag, iar răcirea climei duce la

instalarea glaciaţiunii care îşi lasă amprenta mai ales asupra Munţiilor Sebeşului, unde la peste 2000 m

altitudine începe să se modeleze un relief specific.

În Holocen, odată cu încălzirea climatului, gheţarii ce ocupau spaţiul montan se topesc treptat

iar râurile încep modelarea depresiunilor intramontane.

Mureşul îşi schiţează cursul actual creând vastul culoar care îi poartă numele.

3.2. ELEMENTE DE GEOLOGIE ŞI IMPACTUL LOR ÎN PEISAJ

În noile etape de evoluţie, paleogene, prin mişcările generale ale Apusenilor se ridică şi Munţii

Trascău, factorii de modelare ai reliefului fiind cei exogeni. Se realizează, apoi Culoarul Mureşului,

apar primele terase, probabil că tot acum retragerile mari oligogene încep să traseze viitoarele cursuri

de ape peste creasta calcaroasă.

Faza valahă, din pliocen, duce la apariţia piemonturilor, se formează şi definitivează actuala

reţea hidrografică, se dezvoltă şi evoluează terasele. Tot acum se definitivează captările cele mai

15

importante, se divizează creasta calcaroasă principală a Trascăului prin acţiunea erozivă a râurilor

Stremţ, Şard şi Şard.

În substadiul subhercinic urmare a mişcărilor austrice are loc cutarea şi ridicarea terenurilor

eocretacice. Cele mai impor-tante strate sunt cele de Râmeţ formate dintr – o serie detritică dispusă

peste ofiolite sau calcare neojurasice.

Structuri Geologice şi peisaje geomorfologuce. În partea de vest, formaţiunile geologice

prezente pe raza orşului Teiuş, aparţin Munţilor Trascău. După ce străpunge două fâşii de roci

calcaroase aparţinând Jurasicului superior (calcare masive de Stramberg), scoase la zi din masa

Cretacicului superior şi îşi creează spectaculoase sectoare de chei, Cheia Pravului, Cheia de la Piatra

Bălţii, Cheia Râmeţului, renumită prin particularităţile morfologice, frumuseţea peisagistică prin

dezvoltarea formelor carstice, a unei flore calcifile bogate. Valea Teiuşului pătrunde spre est, în a treia

fâşie de calcar jurasic superior respectiv culmea Pleşa Râmaţului-Piatra Cetii-Prisaca, aflată la nord

vest de Teiuş, în care a fost creeată Cheia Mănăstirii. După depăşirea ultimului sector de chei, până la

localitatea Geoagiu de Sus, valea străbate formaţiuni aparţinând Cretacicului, înâlnind aceaşi alternanţă

de gresii, conglomerate, gresii conglomeratice, marne, aparţinând stratelor de Râmeţ.

Formaţiunile neogene apar în aval de localitatea Geoagiu de Sus, odată cu pătrunderea în

Piemontul Trascăului şi sunt reprezentate de depozite tortoniene adică, calcare, conglomerate, gipsuri,

tufuri, gresii, iar până la contactul cu Mureşul, apar formaţiuni panoniene alcătuite din nisipuri, argile,

marnoase, pietrişuri piemontane. Cele mai noi formaţiuni aparţin holocenului, sunt reprezentate prin

mâluri, nisipuri şi pietrişuri.

CAPITULUL IV

RELIEFUL

16

4.1 RELIEFUL COMPONENT DE BAZĂ AL PEISAJULUI

Oraşul Teiuş are ca şi principala particularitate a reliefului, asimetria, ca urmare a trecerii

gradate de la glacisul piemontan de sub Munţii Trascău, la culoarul colinar cu terase din partea centrală

şi apoi la lunca largă a Mureşului din est. Prin geneza orogenetică, prin poziţia

acestui culoar în faţa Munţilor Apuseni, prin aspectul deluros al reliefului şi cadrul bioclimatic

specific, acest areal constituie o unitate geografică de tranziţie între Carpaţi şi regiunile extra carpatice.

Spunem unitate de tranziţie, deoarece deşi ea reprezintă ultimele faze orogenice carpatice, care au dus

la cutarea şi tectonizarea sedimentelor din depresiunile tectonice situate în faţa Carpaţilor (deci au o

origine comună cu a acestora) totuşi relieful de aici se aseamănă cu cel al dealurilor.

În cadrul teritoriului Oraşului Teiuş au fost întâlnite următoarele forme de relief:

• Zona de luncă ► S – a dezvoltat în lungul râului Mureş, ocupând suprafeţe întinse în partea

dreaptă a acestuia dar şi pe partea stângă, aici în proporţii mult mai restrânse. Această formă se întinde

de la nord la sud pe o lungime de 7,6 km şi o lăţime de 3,5 km, în dreptul localităţii Beldiu. Această

zonă este afectată de inundaţii la debite mari ale Mureşului. Din punct de vedere pedologic se

caracterizează prin soluri aluviale, soluri gleice şi lacovisti.

• Zona de terase ► Este reprezentată prin următoarele nivele de terasă:

Terasa a II – a, 8 – 10 m altitudine rela tivă, este întâlnită sub forma unui singur fragment

bine dezvoltat situat în nordul localităţii Teiuş.

Terasa a III – a 20 m altitudine relativă întâlnită pe partea stângă a Mureşului, la nord de

localitatea Peţelca.

Terasa a IV – a 35 – 40 m a fost identificată în partea de nord a teritoriului pe o suprafaţă

destul de întinsă.

Terasa a V – a 60 – 65 m altitudine relativă, este întâlnită sub forma a trei fragmente cu

suprafeţe mai reduse, unul în partea dreaptă a Mureşului la sud de Peţelca iar celelalte două pe partea

stângă a Mureşului în apropierea localităţii Teiuş.

De remarcat este faptul că terasele inferioare sunt acoperite cu cernoziomuri argiloiluviale iar

cele mai înalte cu soluri brune argiloiluviale.

• Zona de versant ► Este reprezentată prin dealurile estice de la poalele Munţilor Trascău şi

situate în partea dreaptă a Mureşului şi dealurile din partea stângă ma acestuia care fac parte din

Podişul Târnavelor. Ca altitudine remarcăm dealurile din stânga Mureşului care ating cote cuprinse

între 350 – 400 m, cel mai înalt fiind Dealil Gloduri 442 m.Cele din dreapta râului ating valori până la

300 m.

Ca procese de versant cele mai frecvent şi mai puternic exprimate sunt întâlite în zona

dealurilor care fac parte din Podişul Târnavelor. Aici întâlnim procese de eroziune în suprafaţă în

diferite grade de exprimare, de la moderat până la foarte puternic, fenomene care ocupă suprafeţe

foarte întinse.

17

Tot ca procese de versant întâlnite aici amintim alunecările stabilizate şi active. Acestea

afectează aproape în totalitate zona de versant, puţine fiind suprafeţele neafectate. Alunecările, mai

ales cele stabilizate au afectat strate profunde de sol şi rocă, încât pantele acestor versanţi prezintă

denivelări foarte adânci. Acest lucru poate fii observat în estul localităţii Căpud, unde pe versant apar

adevărate mameloane înconjurate de zone mult mai joase.

Dealurile din partea dreaptă a Mureşului sunt mai puţin afectate de procese de versant, aici

manifestându – se numai procese de eroziune în suprafaţă.

Caracteristica reliefului apare sub forma unei asocieri de culmi deluroase şi depresiuni,

primele aparţinând de obicei anticlinalelor şi celelalte sinclinalelor. Această asociere de forme de relief

are un evident caracter de uniformitate în sensul că dealurile şi depresiunile sunt dispuse în şiruri

continue, paralele Carpaţilor. Din cele menţionate reiese că zona studiată nu reprezintă numai o unitate

geomorfologică ci şi un tip de relief specific.

Aşadar în acest areal avem o dispunere a reliefului în trepte de la vest la est. Partea vestică a

oraşului aparţine reliefului montan, munţi mijlocii – „muncei”, fiind vorba de Munţii Trascăului, iar

spre est relieful este colinar. Văile sunt puternic adâncite faţă de zonele din jur, iar când intersectează

în drumul lor roci calcaroase formează sectoare de chei, situaţie pe care o întâlnim în vestul oraşului.

Interfluviile sunt prelungi, panta acestora fiind mai mare în zona montană a oraşului, iar în partea

estică coboară uneori în trepte până în văi. Se pot remarca forme de relief dezvoltate pe sedimente

cretacice, pe calcare jurasice, pe formaţiuni neogene, e.t.c.

Figura 1.4 - Munceii

Trascăului

(partea de vest a

Teiuşului)

4.2 ANALIZA CANTITATIVĂ

Metoda analizei a stat la baza evoluţiei ştiinţei. Ea a primit, totodată un fudament solid prin

18

opera lui Descrates, care afirma în 1973 că, pentru a înţelege complexul, acesta trebuie desfăcut în

elementele sale componente, analizate separat. Analiza, pentru a fii constructivă, trebuie raportată

neîncetat, prin intermediul sintezei, la întreg. Ea trebuie să indice rolul elementelor în structura

întregului, să raporteze serii de date pe baza cărora pot fii formulate ipoteze probabiliste, să arate serii

de variaţii periodice ale componentelor din geosistem şi nu în ultimul rând trebuie să fie cartografică

redând desfăşurarea spaţială a faptelor.

4.2.1 HIPSOMETRIA

Luând în considerare şi unităţile vecine de relief, principala particularitate orografică o

constituie asimetria reliefului ca urmare a trecerii gradate de la glacisul piemontan, de sub Munţii

Trascăului, la culoarul de terase din partea centrală şi apoi la lunca largă a Mureşului din est.

Diferenţa maximă de nivel faţă de lunca Mureşului, la Alba Iulia este de 460 m. Energia

reliefului reprezintă un indicator morfometric care ne arată gradul de adâncire în suprafaţă, a reţelei

hidrografice. În acest areal energia reliefului este ridicată în partea de nord şi vest, atingând 250 – 300

m, şi redusă, de 100 – 140 m, pe terasele Mureşului şi Ampoiului. Cele mai mari înălţimi ajung la 682

m în vârful Branişte, la contactul cu Munţii Trascăului, 557 m în vârful Dealul Rotund din dealurile

Măhăcenilor şi în vârful Podina (Dealurile Lopadei) cu o înălţime de 548 m.Altitudinea minimă este de

220 m în lunca Mureşului, la sud de Alba Iulia, iar în dealurile Lopadei, situate la vest de Teiuş,

altitudinea minimă este de 240 m în lunca Mureşului.

4.2.2 DENSITATEA FRAGMENTĂRII ŞI CONFIGURAŢIA PANTELOR

Densitatea fragmentării prezintă valori mari de 1,8 – 2 km/km² tot în partea de nord şi valori

mici de 0,5 km/km² în partea de sud, în Culoarul Turda Alba Iulia. În Dealurile Lopadei densitatea

fragmentării cea mai accentuată este de 0,75 - 1,0 km/km² şi care a fost determinată de – a lungul

culmii, Dealul Pietrişului. Densitatea cea mai mică, sub 0,50 km/km², se întâlneşte în partea de sud

vest, spre oraşul Teiuş.

Declivitatea ajunge la peste 30º pe abrupturile dealurilor, dar predomină înclinările de 20 şi

25º pe versanţii mai accidentaţi din partea de nord şi vest, şi de 10 - 20º în jumătatea de sud a

culoarului. Valorile declivităţii sunt concordante cu cele ale gradului de fragmentare.

4.3 ANALIZA CALITATIVĂ

Implică separarea întregului în părţi şi cunoaşterea în amănunt a fiecăruia. Prin aceasta se

stabilesc; locul şi importanţa lor în sistem, caracteristicile şi relaţiile principale şi secundare,

generalizări care duc la predicţii. Ea este folosită în toate etapele studierii unei regiuni, dar fiecare

19

implică anumite laturi. Aceasta va permite nu doar cunoaşterea alcătuirii structurii sistemului dar şi

modul de funcţionare al acestia şi a componentelor sale; (de exemplu, o câmpie de subsidenţă

reprezintă un sistem care se caracterizează prin anumite trăsături ale reliefului, dinamicii apei râurilor,

un anumit topoclimat şi o biocenoză specifică).

4.3.1 MORFOLOGIA ŞI MORFOTECTONICA

Relieful este alcătuit din roci sedimentare foarte diferite ca litologie şi vârste. Cu totul

excepţional în partea de nord – vest apar magmatite reprezentate de bazalte cu malafire şi diabaze ce se

extind din Munţii Trascăului. Tot la contactul cu rama muntoasă, în partea de sud – vest, apar areale

mici cu şisturi argiloase, gresii, conglomerate, argilite, calcare şi şisturi marnoase cretacic inferioare şi

paleogene. Predominante sunt formaţiunile argilo – marnoase şi nisipoase neogene şi cuaternare, cu

iviri de conglomerate, calcare, tufuri şi gresii badenian – sarmaţiene. În partea de nord sunt schiţate

câteva sinclinale largi.

4.3.2 GENEZA RELIEFULUI

Relieful actual constituie rezultatul a trei cicluri principale de modelare care au creeat trei

nivele de eroziune:

• Nivelul de eroziune superior, sculptat în Danian, care cuprinde vârfurile şi culmile situate la

înălţimi între 600 – 650 m şi se întâlneşte exclusiv în partea de nord.

• Nivelul de eroziune inferior, sculptat probabil în Romanian, include culmile şi dealurile

cuprinse între 500 – 550 m şi apare în partea central vestică.

• Nivelul de vale, sculptat la începutul cuaternarului, situat la 400 – 450 m, este întins ca o

fâşie îngustată sau ca dealuri izolate (Dealul Bâlag) în întreaga unitate.

Majoritatea versanţilor alcătuiţi din argile şi marne sunt afectaţi de alunecări de teren în egală

măsură superficiale şi profunde. La acestea se adaugă eroziunea liniară sub formă de ogaşe şi ravene,

întâlnite la obârşia tuturor pâraielor principale. Pe versanţii puternic înclinaţi , în râpele teraselor apar

prăbuşiri şi năruiri însoţite de procese de şiroire şi de deflaţie. În multe văi se formează mlaştini

temporare, iar la gura pâraielor principale se întâlnesc conuri de dejecţie .

20

Figura 2.4 – Relieful întâlnit în arealul studiat

CAPITOLUL V

ANALIZA CLIMATICĂ

ŞI CARACTERISTICILE DE PEISAJ

În studiul geografic complex al unui areal se remarcă clima, care se caracterizează în arealul

studiat de noi printr – un regim climatic continental nuanţă proprie. Teiuşul se încadrează în tipul de

climat boreal, cu ierni blânde şi umede iar verile sunt potrivit de călduroase. Acest climat este

21

rezultatul interacţiunii factorilor climatogeni cu trăsăturile specifice regiunii în studiu. Aceste

particularităţi sunt determinate pe de o parte, de circulaţia generală a atmosferei, iar pe de alta, pe

structura suprafeţei active.

Poziţia oraşului Teiuş în partea central estică a judeţului Alba Iulia şi în jumătatea vestică a

ţării, la care se adaugă configuraţia, Munţilor Trascău la vest şi cea a Podişului Târnavelor la est, fiind

străbătut diagonal de culoarul Turda - Alba Iulia, face ca în clima din această zonă să se simtă

influenţa pregnantă a circulaţiei vestice, prin intermediul căreia ajung aici mase de aer mai umede.

Peste această influenţă predominantă se suprapun influenţele circulaţiei sudice şi sud – vestice care

transportă mase de aer tropical (mediteranean) mai calde în tot timpul anului, influenţe care se fac

simţite îndeosebi în sectorul de sud – est al judeţului.

Pe lângă rolul major al reliefului, în evidenţierea celor câteva tipuri climatice menţionate mai

sus, mai intervin şi particularităţile suprafeţei active (expunerea versanţilor, fragmentarea reliefului,

forma de relief, etc) în diferenţa unor procese locale climatogene. Printre acestea se numără procesele

de foehnizare a aerului, care au loc la periferia estică a Munţilor Apuseni, până în culoarul Mureşului,

acestea îşi datoresc prezenţa influenţei circulaţiei vestice.

5.1 FACTORII GENETICI AI CLIMEI

Factorii majori care determină clima şi care o menţin în timp sunt de natură: radiativă,

dinamică şi fizico – geografică, în orice punc de pe glob. Caracteristicile factorilor genetici ai climei se

reflectă în regimul tuturor elementelor climatice. Analiza lor s – a făcut pe baza observaţiilor efectuate

la staţiile meteorologice din regiune, cum ar fii: Alba Iulia (248 m alt.), Sebeş Alba (253 m alt.), Ighiu

(268 m alt.), Bistriţa – Câmpeni (546 m alt.) şi Băişoara (1394 m alt.), ale căror şiruri de observaţii au

fost preluate prin metode statistico – matematice din literatura de specialitate.

5.1.1 RADIAŢIA SOLARĂ

Temperatura aerului este determinată de un complex de factori. Rolul principal în acest sens îl

are radiaţia solară.

Tot ca o consecinţă a circulaţiei maselor aerului de tip foehnal, în regiune se remarcă o durată

prelungită de strălucire a soarelui în zona dintre Geoagiu inferior şi Ampoi. Valorile normale ale

radiaţiei solare globale sunt cuprinse între 115 – 122 kcal/cm², suprafaţa orizontală (D. Macşa, P.

Popovici, 1969). Odată cu altitudinea, pe măsură ce nebulozitatea creşte valorile radiaţiei solare se

reduc, astfel încât pe înălţimile montane la peste 1500 – 1600 m, scade sub 110 kcal/cm².

În lunile de vară, iulie – august valorile radiaţiei ajung la 17 – 18,5 kcal/cm², ceea ce determină

o intensificare a proceselor de evapotranspiraţie şi producerea unor precipitaţii de convecţie.

22

Cele mai mici valori sunt proprii lunilor de iarnă, decembrie – ianuarie 2,0 – 2.5 kcal/cm²,când

durata zilelor este redusă iar nebulozitatea crescută.

5.1.2 CIRCULAŢIA GENERALĂ A ATMOSFEREI

Complexitatea circulaţiei aerului în straturile joase ale troposferei este asociată factorului

geografic şi celui termic. Infuenţa acestor factori se atenuează şi dispare odată cu altitudinea. Circulaţia

devine astfel progresiv mai simplă în timp ce densitatea aerului scade. Circulaţia generală este

stratificată din cauza unor curenţi suprapuşi având origini diferite şi caracteristici mai mult sau mai

puţin contrastante.

5.2 ELEMENTE CLIMATICE. CORELAŢII GEOGRAFICE

5.2.1 TEMPERATURA AERULUI

Influenţa tuturor acestori factori şi variaţia valorilor medii şi extreme ale temperaturii aerului

din oraşul Teiuş indică existenţa unui climat temperat continental cu uşoare nuanţe excesive.

Evoluţia temperaturii aerului se diferenţiază teritorial în raport cu marile unităţi de relief

cunoscând o zonalitate altitudinală. Cele mai ridicate valori medii multianuale sunt înregistrate în

culoarul Turda-Alba Iulia. Regiunea piemontană a Munţilor Trascău este străbătută de izoterma de

7ºC, în partea inferioară şi 8ºC în cea superioară.

Temperatura medie multianuală este de 8,8ºC iar trmperaturile lunare medii multianuale,

înregistrate la staţia de prognoză şi avertizare Teiuş, sunt reprezentate după cum urmează:

Lunile Temperatura medie

Ianuarie -2,9

Februarie 0,3

Martie 5,4

Aprilie 9,0

Mai 13,2

Iunie 16,7

Iulie 19,1

August 17,7

Septembrie 14,9

Octombrie 7,9

Noiembrie 3,2

Decembrie 0,2

23

Figura 1.5 – Temperaturile medii lunare

Cele mai ridicate temperaturi se produc în luna iulie şi se desfăşoară sub efectul zonalităţii.

Astfel se înregistrează 14ºC la staţia hidrometrică Mogoş şi 20ºC în zona de culoar şi pe cursul inferior

al Arieşului. Cele mai scăzute valori se înregis-trează în luna ianuarie, valori medii multianuale lunare

sunt -6ºC la staţia hidrometrică Mogoş şi Cheia, -3ºC în culoarul Mureşului.

Din compararea datelor rezultă că între lunile ianuarie şi iulie amplitudinile termice sunt de

20ºC în zona înaltă şi 24ºC în lunca Mureşului şi cea a Arieşului.

Valorile instantanee sunt cuprinse în amplitudini şi mai mari, minimele absolute înregistrate

frecvent sub -30,0ºC cum sunt: Alba Iulia -32,0ºC; Ighiu -33ºC; Mogoş -35,0ºC; în raport cu maximele

absolute: 39,7ºC la Alba Iulia; Ighiu 39,0ºC; Mogoş 31,0ºC.

În funcţie de anotimpurile principale putem evidenţia următoarele:

• Zilele de iarnă (cu temperatura maximă mai mică sau egalăcu 0ºC) sunt caracteristice

intervalului noiembrie – martie în partea înaltă şi decembrie – ianuarie în zona joasă a culoarului Turda

– Alba Iulia, numărul de zile este 28 – 35.

• Data medie a primului îngheţ este 17 octombrie, dar cel mai timpuriu s – a produs în data de

24 septembrie. În contrast cu acesta cel mai târziu îngheţ a fost înregistrat pe data de 17 noiembrie.

Data medie a dispariţiei ultimului îngheţ de primăvară este 12 aprilie iar cel mai târziu dispare la 22

mai.

•Durata medie fără îngheţ este de 188 zile.

5.2.2 PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE

Precipitaţiile, factorul principal în formarea scurgerii se aflăsub directe influenţă a circulaţiei

vestice, în general şi a proceselor de foehnizare a aerului în special, ceea ce determină caracterul

continental al climei.

Cantitatea medie de precipitaţii atinge cota de 593 mm/an, cotă ce se situează sub media pe

ţară (640 mm/an). Sectorul piemontan se remarcă prin cantităţi crescătoare ale valorilor (700 – 800

mm; Cheia 720 mm/an, Dealul Mare 930 mm/an), astfel că în zona înaltă mediile multianuale ajung la

valori de 1100 – 1200 mm/an.

Cantitatea medie anuală a precipitaţiilor este reptezentată lunar după cum urmează:

Luna Precipitaţii / mm

Ianuarie 16,4

Februarie 25,8

Martie 22,0

Aprilie 53,5

Mai 72,9

24

Iunie 88,6

Iulie 77,9

August 66,3

Septembrie 60,5

Octombrie 38,6

Noiembrie 26,5

Decembrie 22,0

Figura 2.5 – Precipitaţiile medii lunare

Reiese că cele mai puţine precipitaţii sunt în perioada repausului vegetativ iar cantităţile cele

mai însemnate cad în perioada de vegetaţie. În această perioadă, aprilie – septembrie, cad în medie

419,7 mm.

Ca şi în cazul evoluţiei termice se observă o zonalitate evidenţiată în ceea ce priveşte repartiţia

cantităţilor de precipitaţii. Distribuţia în teritoriu a precipitaţiilor este clară din analiza legăturilor

corelative întocmite, cât şi din valoarea precipitaţiilor medii multianuale ale staţiilor hidrometrice şi

altitudinea medie a bazinelor hidrografice corespunzătoare.

Precipitaţiile cele mai multe cad în luna iulie (95,5 mm/an), în zona culoarului Turda – Alba

Iulia.

Lunile cu precipitaţiile cele mai reduse corespund perioadei de iarnă aproximativ 17,9 mm/an,

datorită timpului rece şi a îngheţului. Dar acest fapt nu este obligatoriu pentru că şi în lunile cu cele

mai mici precipitaţii a generat viituri importante.

Debitele minime de iarnă sau din sezonul vară – toamnă sunt datorate lipsei sau cantităţilor

mici de precipitaţii corelate cu alţi factori: îngheţul şi scurgerea în cars.

Cantităţile maxime căzute în 24 ore reflectă un aspect important în regimul precipitaţiilor şi au

fost înregistrate în oraşul Teiuş în anul 1949 când au atins cota de 55,3 mm.

5.2.3 VÂNTURILE

Reprezintă elementul climatic care reflectă influenţa circulaţiei generale a atmosferei.

Prin poziţia oraşului Teiuş şi a reliefului întâlnit, este supus unei circulaţii cu caracter

predominant vestic. Acestei circulaţii generale i se adaugă pentru zona de culoar şi o circulaţie

specifică din direcţiile S, SE, SV şi NV cu o intensitate slabă şi mijlocie. De asemenea în zonă se simte

şi foehnul din vest, fiind un vânt local cu acţiune în tot anul, având frecvenţa cea mai mare primăvara

(13 % din întreg anul), iar influenţa minimă o are în luna octombrie (3,3 %).

Poziţia culoarului, la adăpostul Munţilor Apuseni, face ca aici calmul atmosferic să aibă un

procent de peste 50 %, îndeosebi în regiunile cu mică altitudine. În zonele depresionare valorile

25

depăşesc 60 % fapt ce pune în evidenţă un topoclimat de adăpost (în toate marile depresiuni persistă un

asemenea climat).

Vânturile aducătoare de ploi apar în acest areal mai ales primăvara şi vara.

CAPITOLUL VI

RESURSELE DE APĂ

Caracteristicile climatului judeţului Alba, cu influenţe, în arealul studiat de noi, uşor

continentale, la care se adaugă energia de relief, rezistenţa rocilor la eroziune şi marea lor friabilitate şi

permeabilitate în regiunile colinare, de piemont şi de terase, sunt factori care au permis organizarea

unei reţele hidrografice bine dezvoltate, cu importante resurse de ape.

Bazinul hidrografic care drenează zona oraşului Teiuş este reprezentat de Arieşul inferior care

cuprinde râurile Aiud, Galda, Geoagiu, Ampoi care la rândul lor sunt afluenţi direcţi ai Mureşului.

Pentru cunoaşterea şi folosirea cât mai judicioasă a acestor rezerve ne – am propus o analiză,

în raport cu factorii de influenţă, asupra apelor subterane cât şi a celor cuprinse în râuri, categoria

apelor de suprafaţă. Apa constituie una din bogăţiile naturale şi ea se găseşte atât în straturile subterane

cât şi în cele de suprafaţă.

6.1 APELE SUBTERANE. CONDIŢII DE FORMARE

26

În subteran, în special în lunca Mureşului şi la baza teraselor, se întâlneşte pânza de apă

freatică, care pe alocuri apare la zi sub forma unor aliniamente de izvoare, cu debit bogat şi caracter

uşor artezian.

Sunt reprezentate prin depozite aluviale desfăşurate în zona de luncă şi terasele Mureşului.

Zona în studiu se situează în marea unitate de culoar a Mureşului. Culoarul reprezintă o unitate

fizico – geografică de tranziţie între bazinul Transilvaniei cu subunităţile sale vestice şi Munţii

Apuseni, respectiv Munţii Trascău ca ultimă unitate în estul Carpaţilor Occidentali.

Patul acviferului este constituit din materiale slab permeabile şi a fost interceptat la diferite

adâncimi: 3 – 5 m în sectorul marginal al culoarului şi 12 – 15 m în apropierea Mureşului. Este format

din marne, argile nisipoase şi prăfoase.

Cercetările efectuate în suprafaţa care constituie obiectul prezentului studiu, prelucrarea unor

şiruri de date rezultate din observaţii şi măsurători de la 20 de staţii hidrologice cu circa 100 foraje

hidrogeologice, studiile întocmite la un număr mare de izvoare din diverse domenii geologice din

diferite zone permit cunoaşterea hidrologiei subterane din acest areal.

6.1.1 APELE FREATICE

Stratele acvifere locale sau discontinui cantonate în nisipurile şi pietrişurile din şesurile

aluvionare (lunci, terase), care reprezintă cele mai importante rezerve de apă subterane de pe teritoriul

judeţului.

Acest tip de ape sunt întâline la est de oraşul Teiuş, în lunca şi terasele Mureşului şi ale

afluenţilor săi din cursul lor inferior (îndeosebi în zonele de confluenţă). Acestea se găsesc la adâncimi

diferite, legate fiind de forma de relief în care sunt situate, astfel în zonele mlăştinoase acestea se

găsesc la 0,5 – 8,8 m, în luncă la 1,5 – 3 m, iar pe terase la adâncimi mult mai mari cuprinse între 10 –

30 m. În unele cazuri ele se pun în evidenţă prin aliniamente de izvoare care se întâlnesc în baza

teraselor iferioare.

6.1.2 APELE DE ADÂNCIME

Zona inferioară a pânzei de apă, din reţeaua golurilor carstice de sub nivelul emergenţelor de

ape stagnante sau cu o

curgere deosebit de lentă. Pentru calculele de creastă limita superioară a acesteia se desfăşoară în jurul

curbei de 800 m.

Astfel între punctele de pătrundere a apelor în subteran, prin diferite forme (fundul unor

dolomite, în cele mai multe cazuri) şi cel de ieşire la suprafaţă prin izvoare. Apele circulă într – o reţea

27

densă care tinde să se grupeze spre o galerie principală alcătuind râuri de mai mici dimensiuni, cum

sunt izvoarele deosebit de bogate, (izvoarele de la Râmeţ şi Găldiţa).

Apariţia izvoarelor la zi se produc la nivele diferite, greu racordabile, fapt ce demonstrează că

fiecare din drenaje îşi are vârsta şi caracteristicile lui, determinate de reţeaua fisurată primară sau

secundară.

Cele mai mari diferenţe de nivel între insurgenţă şi emergenţă este de 487 m şi corespunde

traseului urmat de izvorul numărul 7 din platoul Râmeţ – Ponor.

6.2 REŢEAUA HIDROGRAFUCĂ

În cunoaşterea generală a reţelei hidrografice vom analiza modul de organizare a acesteia,

după care în detaliu se va prezente regimul hudrologic al acestei zone.

Întreaga reţea hidrografică a acestui areal, adică râul Stremţ, care străbate localitatea de la vest

la est, râul Ampoi şi râul Galda, este tributară, direct sau indirect Mureşului. Cumpăna de ape

corespunde în mică parte cu limita marilor înălţimi ale Munţilor Trascău, cu înălţimi maxime de peste

1300 m şi sunt grupaţi în zona centrală a bazinelor hidrografice.

Condiţiile climatice şi litologia asigură în general, un regim permanent al reţelei hidrografice.

Cu excepţia Arieşului, afluenţii direcţi ai Mureşului au lungimile cele mai mairi, (59 km

Ampoiul, 39 km Galda şi Stremţ sau Geoagiu). Bazinele hidrografice bine dezvoltate Aiud, Geoagiu,

Galda, Ampoi cu unii afluenţi, au zona de origine dincolo de creasta calcaroasă a Trascăului.

6.2.1 PRICIPALELE SISTEME HIDROGRAFICE

Pricipalele sisteme hidrografice care drenează parte din zona Teiuşului sunt colectate de Mureş

şi se succed, de la nord la sud după cum urmează: Aiudul, Gârbova, Geoagiu şi Galda. Între aceste

bazine hidrografice se desfăşoară altele de dimensiuni mai mici cu un raport redus al debitelor, al

scurgerii.

Aiudul îşi are izvoarele în depresiunea Remetea – Colţeşti, zona Piatra Secuiului. Acest bazin

hidrografic se alungeşte spre Mureş odată cu conul de dejecţie în care îşi pierde o parte din debite,

traversează oraşul Aiud şi se uneşte cu Mureşul la Ciumbrud.

Gârbova, are originea în clipa calcaroasă Pleaşa Râmeţului, cursul drenează o succesiune de

alte clipe şi se uneşte cu Mureşul lângă Gârbova.

Geoagiu, (denumit şi valea Mogoşului, Râmeţului, Stremţu-lui), izvorăşte din Munţii

Metaliferi sub Vârful Poieniţa, alcătuit din roci vulcanice. Este unul dintre cei mai viguroşi afluenţi ai

Mureşului.

28

Galda, izvorăşte de pe flancul de est al Metaliferilor, de sub Negrileasa Mogoşului.

6.2.2 ANALIZA MORFOMETRICĂ

Direcţia generală de curgere a râurilor principale care drenează acest areal, este spre est, către

principalul colector care este reprezentat de bazinul hidrografic al Mureşului.

Alături de zonele divergente se întâlnesc numeroase sectoare de convergenţă în special în

amonte de zona calcaroasă şi în aval înaite de confluenţa râurilor cu râul Mureş. Sectorul amonte de

banda calcaroasă cuprinde cele mai însemnate confluenţe. Aval de zona înaltă, în lunca largă a

Mureşului, cele mai importante convergenţe sunt date de Arieş.

Originea râurilor este dată de izvoarele singulare şi de zonele de izvoare.

În sectorul luat în studiu forma bazinelor hidrografice este alungită. Particularitatea cea mai

importantă a râurilor care coboară din Munţii Trascău o constituie strangularea în cursurile mijloci,

fapt datorat calcarelor. În această categorie putem include bazinele hidrografice Aiud, Geoagiu, Galda,

bazine care trec epigenetic clipele calcaroase. După trecerea peste calcare bazinele hidrografice se

dezvoltă din nou. În sectoarele de chei, bazinele hidrografice se lărgesc ajungând la câţiva zeci de

metrii, în raportccccc cu porţiunea amonte sau aval când lăţimea ajunge de ordinul kilometrilor.

Densitatea medie a reţelei hidrografice este de 0,8 – 1,8 km/km², iar dacă este adăugată şi

reţeaua temporară valoarea medie creşte la 1,8 – 2,5 km/km². În raport cu unităţile de relief în care se

situează densitatea reţelei permanente variază între 0,45 km/km² în zona de deal şi de 1,8 km/km² în

zona de formare a bazinelor hidrografice.

6.2.3 SCURGEREA MEDIE

Scurgerea medie a apelor caracterizează bogăţia de ape a bazinelor hidrografice. Reprezintă

elementul de bază al regimului hidrologic al cursului de apă, atât de necesar lucrărilor hidrologice şi nu

numai.

Scurgerea medie multianuală se determină pe baza şirurilor de debite medii anuale obţinute în

urma efectuării şi prelucrării observaţiilor şi măsurătorilor hidrometrice din anii trecuţi ca medie a

debitelor medii anuale. Cunoaşterea corectă a folosinţelor a debitelor vehiculate în procesele

industriale, agricole ori în alimentarea cu apă şi reconstituirea debitelor la staţiile hidrometrice în cauză

exclud sau reduc erorile. Scurgerea medie este sub influenţa directă a reliefului şi a pantei acestuia.

Variaţia scurgerii medii multianuale specifice cu altitudinea, se disting două ramuri distincte al

căror punct de interferenţă se află la altitudinea de 1050 m, la valoarea de 141/s km². Ramura

reprezentativă zonei luată în studiu, reprezintă evoluţia scurgerii medii multianuale specifice în

bazinele hidrografice Aiud, Geoagiu, Galda, versanţi cu expunere predominant estică. În acest bazin

hidrografic regimul hidrologic este reprezentat de debite mai reduse:

29

• 700 m altitudine q este valoarea a 31/s km²

• 900 m altitudine q este de 9,01/s km²

Cele mai mari valori ale scurgerii specifice peste 141/s km², se desfăşoară la înălţimi de 1000

mm/an. Valoarea bogată a scurgerii este dată de cantitatea mare de precipitaţii (1000 mm/an).

Cele mai reduse valori ale debitelor medii multianuale specifice 0,5 – 1,01/s km², se întâlnesc

în sectoarele marginale ale Trascăului, care cuprind contactul piemontului Trascău cu zona de luncă.

Valorile minime ale debitelor se datoresc precipitaţiilor scăzute (sub 600 mm/an), pantelor orizontale

de pe podul teraselor.

6.2.4 SCURGEREA MAXIMĂ

Reprezintă cel mai important moment al scurgerii apei, prin efectele care le produce.

Cunoaşterea scurgerii maxime, desfăşurarea ei în timp ridică unele probleme legate în primul

rând de neefectuarea de măsurători la ape foarte mari, la viituri rapide, din cauze obiective.

Zona de deal şi culoar este caracterizată prin debite mari doar în perioada ploilor torenţiale de

vară şi de uşoare creşteri la topirea zăpezilor.Debitul maxim înregistrat pe valea Geoagiului are

valoarea de 120 m³/s.

6.2.5 SCURGEREA MINIMĂ

Scurgerea minimă, se produce în perioadele de iarnă şi vară, toamnă, ca rezultat al unor cauze

genetice distincte. Scurgerea minimă se produce sub influenţa alimentării subterane care cuprinde, în

general, ape superficiale şi cele ale primului strat acvifer.

Mărimea scurgerii depinde de adâncimea de eroziune a râurilor care determină gradul de

drenare a apelor freatice. Râurile cu origine în zona de deal şi podiş, în general cele mai mici de 20

km², sunt frecvent epuizate de apă frecvent.

6.2.6 SCURGEREA DIN ALUVIUNI

Scurgerea din aluviuni, este generată de fenomenul de eroziune de pe versanţi şi din reţeaua

hidrografică elementară. La rândul lor fenomenele erozionale, cantitatea, distribuţia lor în timp şi

spaţiu este condiţionată de o serie de factori specifici fiecărui bazin hidrografic:

• relieful

• csrscterul şi distribuţia precipitaţiilor

• pedologia

• temperatura

• vânturile

• vegetaţia şi natura ei

30

• debitul lichid şi natura lui

• panta bazinului şi cursul de apă.

Aliviunile provin din spălarea versanţilor, eroziunia malurilor şi reprezintă geologic,

componentele rocilor de origine. Eroziunea accentuată, favorizată de rocile sedimentare friabile duce

la dezechilibrarea simetriei profilelor transversale, cum este cazul staţiei hidrometrice Teiuş, unde

fluctuaţia curentului principal de la un mal la altul a dus la adâncirea albiei spre malul stâng, în

momentul actual 75% din scurgere se realizează prin acest loc.

În timpul anului valorile scurgerii din aluviuni sunt în relaţie directă cu scurgerea lichidă. În

sezoanele de vară şi iarnă valoarea are o stabilitate evidentă, deoarece în anotimpul rece apar

fenomenele de iarnă, iar în sezonul cald debitele maxime nu au forţa necesară de a transporta

aluviunile râurilor.

6.2.7 REGIMUL TERMIC

Regimul termic este dat de evoluţia temperaturii aerului şi a apei care depinde în totalitate de

cea a aerului şi radiaţiei solare. Creşterea valorilor temperaturii aerului începând cu sfârşitul lunii

februarie, urmare a activităţii feohnale, duce la dispariţia fenomenelor de iarnă de pe râuri, fapt datorat

de acumularea căldurii în stratul de apă.

Cele mai ridicate valori multianuale ale temperaturii apei se înregistrează în lunile de vară,

când la Teiuş temperatura apei ajunge la 16,4ºC.

Din sezonul de toamnă temperatura aerului scade simţitor, până în luna octombrie şi noiembrie

când putem observa, la înăltimi mai mari, primele formaţiuni de gheaţă. După aceste luni temperatura

apei se menţine constant scăzută cu uşoare oşcilaţii între 1,0 – 2,0ºC.

Valorile multianuale ale temperaturilor apei, în zona de deal şi luncă, este de 15ºC.

6.2.8 CHIMISMUL APEI

Chimismul apei, este legat de complexitatea condiţiilor de mediu cu acţiunea directă şi

indirectă, asociate cu procesele ce se petrec în albie. Bazinele hidrografice din acestt areal cuprind

toate tipurile de relief şi o mare varietate de roci sub aspectul genezei, vânturilor, caracteristicilor geo-

chimice, de care depinde chimis-mul apei.

Analizele efectuate se referă la cel puţin cinci elemente care constituie partea principală şi

permanentă a mineralizării (Ca++, Mg++, Na+ + K+, SO4, CL, HCO3,). Conţinutul ionilor a fost

recoltat în miliechivalenţi cât şi ca valori procentuale

CAPITOLUL VII

31

ANALIZA BIOGEOGRAFICĂ

7.1 TIPURI DE VEGETAŢIE ŞI FAUNĂ

Vegetaţia şi fauna sunt reprezentate în această zonă prin elemente specifice ţinuturilor de

silvostepă.

Silvostepele reprezină zone de transziţie de la vegetaţia de pădure la cea de stepă; sunt regiuni

cu indicele de ariditate cuprins între 24-35. Silvostepele se caracterizează prin prezenţa unor petece de

vegetaţie forestieră în alternanţă cu vegetaţia ierboasă, ca rezultat al condiţiilor climatice şi edafice

care favorizează existenţa acestui aspect. De obicei silvostepele sunt dispuse, ca nişte benzi neregulate

la marginea zonei forestiere dinspre zona stepelor. În arealul teiuşului, în zonele umede se găsesc,

stuful, papura şi pipirigul.

În lungul râului Stremţ care îşi are cursul prin oraşul Teiuş şi străbate localitatea de la vest la

est, se înşiră frumoasele şi utilele zăvoaie, care sunt pădurile de luncă, formate din arbori de lemn cu

esenţă moale (plopi, sălcii, anini). Zăvoaiele reprezintă un fenomen intrazonal ce se întâlneşte atât în

etajul boreal şi în cel nemoral, cât şi în zona nemorală cea de silvostepă. Zăvoaiele se află exclusiv în

albia majoră a râurilor şi este caracterizat ca un areal discontinuu.

Ca vegetaţie pionieră ce se instalează pe terenuri noi, neacoperite anterior de vegetaţie,

zăvoaiele au o structură foarte variată, care poate merge de la simple aglomerări de plante până la

structura obişnuită de pădure, cu strate multiple bine individualizate.

În arealul studiat se găsesc două tipuri de zăvoaie :

1. Zăvoaiele de deal, care au ca specie dominantă aninul negru, la care se asociază în zona

noastră, plopul alb, salcia plesnitoare, ulmi. Stratul de arbuşti bine dezvoltat este constituit mai ales din

soc negru, alături de care se găsesc aluni, arţar tătăresc, păducel, cruşin, călin.

2. Zăvoaiele de luncă, care sunt formate fie din plopi, fie din sălcii sau dintr-un amestec de

plopi şi de sălcii, în proporţii variabile. Zăvoaiele de plopi sunt instalate pe grindurile nisipoase mai

înalte, inundabile pentru perioade de timp mai scurte. Zăvoaiele de sălcii se află în locurile cele mai

joase ale luncii unde apa din inundaţii stagnează mai mult. În plopişuri se întâlnesc frecvent garminee.

În sălcete, în special în acele locuri joase, se dezvoltă o floră higrofilă specifică luncilor.

Luând în seamă structura reliefului din zona Teiuşului putem observa trei tipuri de pajişti :

1. Pajiştile de deal şi podiş. Acestea s-au format în cea mai mare parte pe locul pădurilor de

gorun, în amestec cu alte foioase, sau pe locul pădurilor de stejar. În vestul ţării acestea sau mai format

şi pe terenurile ocupate odinioară de pădurile de cer şi gârniţă. Altitudinile la care se găsesc acest tip

de pajişti sunt între 700 şi 200 metrii. Pajiştile de deal şi podiş au o extindere mai mare în Depresiunea

Transilvaniei şi pe piemonturile din vestul ţării, unde pot urca până în munte.

32

Figura 1

Pajiştile piemontane

din zona Teiuşului

2. Pajiştile de câmpie, se găsesc la altitudini cuprinse între 0 şi 200 metrii. În zona studiată de

noi acest tip de pajişti cu caracter de silvostepă se întâlnesc în partea de est a Teiuşului, în vecinătatea

Podişului Târnavelor, dar într-o masură mai restrânsă.

3. Pajiştile de luncă, sunt cel mai bine reprezentate pajişti în acest areal. Condiţiile ecologice

speciale din lunci, adică, inundaţiile periodice, umiditate ridicată sau excesivă în anumite perioade ale

anului, aluviuni cu textură variată, bogate în substanţe nutritive, toate acestea determină formarea unor

pajişti a căror compoziţie şi producţie se deosebesc mult de acelea ale pajiştilor zonale.

Pajiştile de luncă sunt răspândite în toate zonele ţării, suprafaţa lor ridicându-se la circa

550000 ha. Din acestea peste 400000 ha. se află în Transilvania şi partea de vest a ţării. Acest tip de

pajişti sunt destul de diferite în raport cu regimul de umiditate şi de troficitate al aluviunilor.

În regiunile cu durată lungă de inundare precum şi în cele cu un grad ridicat de umiditate, chiar

şi în perioadele uscate ale anului, răspândirea cea mai mare o au pajiştile edificate de „Agrostis

stolonifera”, dar pe lângă această specie dominantă mai cuprind şi alte specii de graminee, de fito-

genoze ierboase. Dar cele mai frecvente sunt sunt fitocenozele edificate de specii higro şi hidrofile.

Toate aceste tipuri de arbuşti de pe marginea râurilor, dau rezistenţa malurilor şi adăpostesc o

vegetaţie specifică în care animalele sălbatice îşi găsesc hrană şi loc de refugiu.

Ţinând cont de aspectul de vale pe care îl întâlnim în acest areal, putem deosebii următoarele

tipuri de pădure: • Pe versantul din stânga văii în locul pădurilor pădurilor de gorun pure, al asociaţiilor

de gorun cu carpen (Arpinus betulus), cucer (Querqus cerris), stejar pufos (Quwerqus pubescens) şi

cireş sălbatic (Cerasus avium) tind să se instaleze pajişti stepizate în care predomină vegetaţia iubitoare

de temperaturi ridicate şi rezistente la regimul redus de precipitaţii. •Pe versantul din dreapta văii, care

beneficiază de un topoclimat mai rece şi mai umed se întâlnesc păduri de fag (Fagus silvatiua), de fag

în amestec cu gorunul (Wuerqus robur), treptat îi iau locul pajiştile naturale secundare în care

predomină vegetaţia iubitoare de umezeală, rezistentă la temperaturi puţin mai mici. Coniferele ocupă

33

suprafeţe mici: pinul (Pinus silvestris) şi molidul (Picea pungens), sunt întâlnite în zonele mai înalte

ale oraşului.

Din flora specifică zonei amintim: ciumboţica cucului (Primula officinalis), măseaua ciutei

(Erithonium dens canis), floarea paştelui (Anemone nemorasa), brusturele negru (Symphytum

cordatum), toporaşii (Viola silvestris), vinariţa (Aspenula adorata), clopoţeii (Campanulla abietina),

etc. Vegetaţia actualăse constituie în elemente specifice cum ar fii:

• elementele mediteraneene: ciuboţica cucului (Vicia grandiflora), sadina (Chrysopagon

gryllus), Aristolachia palida Willd;

• elemente pontico – maditeraneene: gura lupului (Scutellaria altissima), măzărichea (Vicia

grandiflora);

• elemente atlantico – mediteraneene: ciuboţica cucu-lui pitică (Primula acaulis) – pe

versanţii mai însoriţi. Pe tulpinile şi mai ales pe coronamentul stejarilor pot fii observate reprezentante

ale plantelor parazite cum ar fii: iasca (Poliporus famentori), vâscul (Viscum album).

Variatele condiţii geografice (geomorfologice şi de vegetaţie) permit dezvoltarea, în judeţul

Alba, a unor populaţii faunistice la fel de variate ca şi vegetaţia întâlnită, chiar dacă odată cu stăpânirea

omului în natură o parte din speciile de odinioară au dispărut. Fără îndoială trecera în revistă a tuturor

speciilor întâlnite în acest cadru este dificilă.

Speciile faunistice întâlnite pe raza oraşului şi a zonei, sunt de origine central – europeană,

întâlnindu – se specii din zona de munte, deal, a luncilor şi a apelor. Dintre mamiferele de interes

cinegetic prezente pe raza fondului de vânătoare, semnalăm prezenţa cerbului carpatin (Cervus

elephus), o adevărată podoabă a pădurilor din zona înaltă de munte şi căpriorul de munte (Capreolus

capreolus). Efective de peste 20 de cerbi şi 64 de căpriori au fost întâlnite în pădurile mature, în

aboretele tinere cu un bogat sub – arboret, dar şi în zonele de deal ocupate de terenuri agricole, păşuni

şi fâneţe naturale. Dintre carnivorele mari, în zonă este semnalată prezenţa ursului carpatin (Ursus

arctos), animal protejat de lege, mai întâlnim lupul (Lupus caninus), care prin măsurile care au fost

luate s – a menţinut într – un număr mare de exemplare; în evidenţa paznicului de vânătoare sunt circa

6 exemplare staţionare în fondul de vânătoare, dar în sezonul rece, efectivul lor poate depăşii cifra de

24 exemplare, cunoscând rapiditatea deplasării în căutarea hranei şi rezistenţa naturală la effort. Au

mai fost semnalate un efectiv de aproximativ 28 exemplare de viezuri, care în ultimii ani se menţine

relativ constant, hârciogul (Cricetus cricetus), nizonul (Ondrata zibethica) etc. Animale care au pătruns

în lunca Mureşului, în aşezările omeneşti, foarte dăunătoare sunt dihorul (Putorius putorius),

nevăstuicile (Mustella nivalis), jderul de copac (Martes martes) ş.a. Reptilele şi batracienii sunt şi ele

reprezentate prin urmatoarele: solomâzdră (Salamandra salamandra), solomâzdra de apă (Tritonul –

triturus cristatus), broasca râioasă brună (Bufo bufo), broscade pământ bruna (Pelobates fuscus),

şopârla de munte (Lacerto vivipara), vipera comună (Vipera berrus) etc.

Ihtiofauna este reprezentată prin crap (Cyprinus carpio), mreană (Barbus barbus), clean

(Leuciscus cephalus), păstrăv (Salmo trutto fario) etc. Lumea păsărilor este de asemenea variată şi

34

bogată, în trecut a fost semnalată prezenţa vulturului negru (Aegypius monactus), acvilei de munte

(Aquila ctirysoetos), acvila mică (Hierartis penuatus), întâlnite ultima oară în împrejurimile Râmeţului

în anul 1910. Dintre cele mai caracteristice menţionam: Struzul de vâsc (Zurdus viscurus), gaiţa

(Garrulus glandarius), mierla (Turdus merula), ciocănitoarea pestriţă (Dendrocapus medius), piţigoiul

mare (Parus major), bufnuţa (Bufo bufo), uliul şorecar (Buteo buteo), stăncuţa (Corvus monedule),

guguştiucul (Stroptopelia decaota), vrabia (Passerdomestica), fazanul (Phasianus colchicus), provenit

din colonizări, cucuveaua (Athene noctua) şi multe altele care iernează la noi.

Menţionăm şi o serie de oaspeţi de primăvară: lăstunul (Delicon urbica), rândunica (Hirindo

rustica), cucul (Cuculeos canaris), potârnichea (Perdix perdix), privighetoarea (Luscinia

megarhynscos), barza albă (Ciconia ciconia), etc.

Se poate trage, deci, concluzia că din punct de vedere zoogeografic, fauna prezintă o structură

mozaicalădestul de complexă, în care se impun fauna montană, aceea a luncilor şi apelor şi fauna de

şes şi coline. De modul utilizării ei judicioase şi de intensitatea exploatării ei, precum şi de sănătatea

ecosistemelor naturale specifice populate depinde în viitor menţinerea acestei varietăţi şi bogăţii

faunistice.

7.2 INFLUENŢE ANTROPICE, VALORIFICARE ŞI PROTECŢIE

Pe măsură ce omul a trecut din faza de culegător în cea de cultivator a devenit un factor mai

activ de transformare a vegetaţiei atât direct, prin defrişări de mari proporţii, pentru a face loc

culturilor agricole, păşunilor şi fâneţelor, cât şi indirect prin intermediul animalelor domestice, care

exercită prin păşunat o presiune mult mai mare asupra covorului vegetal decât ierbivorele sălbatice.

Dezvoltarea impetuoasă a economiei naţionale, gospodărirea şi valorificarea intensivă a

resurselor naturale ale ţării au determinat şi determină importante modificări ale covorului vegetal

natural.

Practicultura intensivă determină modificarea compo-ziţiei floristice a pajiştilor naturale prin

diverse tehnologii de ameliorare. Prin aplicarea de îngrăşăminte naturale şi chimice, prin desţelenire şi

supra însămânţare cu graminee perene şi leguminoase care se întrebuinţează tot mai frecvent ca o

metodă de ameliorare a pajiştilor.

.

35

CAPITOLUL VIII

SOLURILE

De îndată ce o rocă ajunge la suprafaţa uscatului, agenţii climatici (temperatura, apa din

precipitaţii care se infiltrează în rocă, apa curgătoare, vântul ect) încep acţiunea de dezagregare şi

transformare chimică a acesteia. Apare deci, saltul calitativ de trecere de la un material dur care este

reprezentat de roca propriu – zisă, la un corp natural care este solul.

Solurile se formează şi apar ca rezultat al acţiunii îndelungate şi multiple a unui complex de

factori şi procese naturale de formare.

8.1 FACTORII PEDOGENETICI

• Factorul climatic, influenţează formarea solului atât direct cât şi indirect. Astfel sub

acţiunea directă şi asociată a temperaturii şi a apei provenită din precipitaţii, rocile masive se

dezagregă devenind un material afânat.

Tot factorul climatic influenţează forma sub care cad precipitaţiile, evaporarea acestora,

precum şi nstarea de îngheţ şi dezgheţ a solurilor.

• Acţiunea factorului biologic, contribuie la formarea însuşirilor solurilor atât cantitativ, prin

materia organică introdusă în sol, cât şi calitativ, prin acţiunea organismelor vii.

Solificarea este în esenţa ei, un proces de natură biologică.

• Rolul rocii parentale, este subordonat alor factori natu-

rali, cum sunt clima şi vegetaţia. Cu toate acestea, influenţa rocii de solificare se manifestă în

compoziţia mecanică, în structura şi în deosebi în compoziţia chimică a solului. Roca de solificare este

un factor de formare a solului.

• Rolul reliefului, este important în formarea solului, pentru faptul că reprezintă spaţiul în

cadrul căruia se manifestă formarea şi evoluţia solului. El joacă de asemenea un rol indirect în

repartiţia solurilor influenţând în general vegetaţia, circulaţia apei şi a climei.

• Factorul de timp, este necesar pentru formarea oricărui tip sau varietate de sol. Dacă această

perioadă nu se efectuează, factorii pedogenetici nu şi – au exercitat acţiunea lor specifică.

8.2 CLASE ŞI TIPURI DE SOLURI

36

Din analiza hărţii solurilor Romăniei, scrisă de N. Florea (1960), se remarcă o varietate de

soluri, legate de condiţiile genetice şi particularităţile reliefului. În ansamblu au caracter zonal,

determinat de altitudine şi condiţiile bioclimatice.

Cele mai importante categorii pedologice sunt:

• cernoziomurile solurilor brune de pădure;

• rendzinele;

• terra rossa;

• solurile de luncă.

8.3 CARACTERIZAREA CLASELOR ŞI TIPURILOR DE SOLURI

În cadrul teritoriului Teiuş au fost delimitate 27 tipuri şi subtipuri de sol, la care se adaugă 10

complexe de soluri. Tipurile şi subtipurile de sol au fost delimitate pe baza caracterelor morfologice şi

fizio – chimice ale profilelor.

• Solurile zonale s – au format şi au evoluat în funcţie de factorii pedogenetici din zonă.

Cernoziom pseudorendzinic s – a frmat în zona de versanţi pe depozite marnoase. Caracteristic

pentru acest tip de sol este prezenţa orizontului Cpr la baza profilului situat în primii 150 cm.

Cernoziom argiloiluvial este întâlnit atât în zona de versant cât şi în zona de terase. Profilul de

sol se caracterizează prin prezenţa orizontului Bt format la bază prin migrarea argilei din orizonturile

superioare şi acumularea ei la nivelul acestui orizont. Odată cu aceasta are loc şi levigarea carbonaţilor

din orizonturile superioare.

Solurile brun argiloiluviale, la aceste soluri, procesul de migrare a argilei şi levigarea sărurilor

solubile este mult mai intensă, încât acestea sunt mai debazificate iar orizontul Bt mai bogat în argilă.

Acest tip de sol are mult mai multe subtipuri datorită caracterelor orizonturilor genetice, astfel ca în

cadrul teritoriului au fost delimitate Soluri brune argiloiluviale pseudogleizate, soluri brune

argiloiluviale molice, acestea fiind afectate pe unele areale de procese de eroziune.

Solurile brune eumezobazice caracteristic acestor soluri

este orizontul Bv care se deosebeşte de restul orizonturilor numai prin culoare, nefiind diferenţiat

textural. La aceste soluri nu are loc migrarea argilei din orizonturile superioare, ea formându – se în

loc (în situ). În zona de luncă înaltă, datorită prezenţei apeifreatice la mică adâncime au loc procese de

gleizare.

• Solurile intrazonale au luat naştere sub ifluenţa predominantă a unui factor pedogenetic.

Astfel sub influenţa excesului de apă din pânza freatică s – au format solurile hidromorfe.

Lacovişti, au luat naştere datorită unei vegetaţii bogate şi excesului de umezeală care

determină o areaţie insuficientă şi deci încetinirea proceselor de mineralizare a materiei organice,

37

lacoviştilese caracterizează printr – o intensă acumulare de humus. Supraumezirea creează de

asemenea condiţii de reducere a compuşilor oxidaţi ai fierului şi manganului. Având în vedere faptul

că apa freatică este mineralizată, în profilul acestora apar acumulări de săruri astfel încât dau acestor

soluri caracterul de salinizat.

Soluri gleice, au luat naştere în condiţii asemănătoare cu cele mai sus descrise, adică sub

influenţa predominantă a excesului de apă provenită din pânza freatică fapt ce a determinat intense

procese de gleizare care se manifestă chiar din orizonturile superioare ale acestor soluri. Acumularea

materiei organice este mai slabă astfel încât coloritul acestor soluri este mai deschis.

• Solurile azonale se caracterizează prin profile nedezvoltate sau slab dezvoltate cu orizonturi

insuficient conturate pentru a permite includerea acestora într – un tip genetic de sol. Aceste soluri pot

să apară în orice zonă naturală dar mai ales în relief accidentat sau luncă inundabilă. În teritoriul

studiat apar următoarele tipuri şi subtipuri din astfel de soluri:

•Regosolurile, s – au format în zona de versant cu pante medii şi puternic înclinate unde

procesele de eroziune sunt în echilibru cu procesele de acumulare a materiei organice. Ele au un profil

mijlociu cu orizonturi pedogenetice slab conturate. În zonele în care roca parentală a acestor soluri este

reprezentată prin depozite marnoase, ele au un caracter pseudorendzinic, prin existenţa orizontului Cpr.

Acolo unde ele s – au format pe pietrişuri, în special pe frunţile de terasă, apar astfel de fragmente în

masa solului vmai ales în orizonturile inferioare astfel aceste soluri au caracter litic.

•Psamosol tipic, s – a format în zona de versant pe depozite nisipoase, are profil profund cu

orizonturi slab diferenţiate între ele. Au textura grosieră pe tot profilul cu argilă sub 12%.

•Solurile aluviale au un profil profund în care orizonturile genetice sunt slab diferenţiate atât

prin culoare cât şi prin textură. Pe lângă solul aluvial tipic s – au format şi alte tipuri ale acestui sol, în

funcţie de condiţiile în care au luat naştere acestea. Astfel acolo unde apa freatică este la mică

adâncime pe profil apar manifestate procesele de gleizre, încât solul este gleizat. Când apa freatică

conţine săruri, acestea se depun în masa solului dând acesuia caracterul de salinizat.

•Erodisolurile au luat naştere pe versanţii cu pante pu-ternic înclinate sub influenţa procesului

de eroziune. Practic

aceste soluri provin alte tipuri de sol ale căror orizonturi superioare au fost erodate, încât la suprafaţă

îşi face apariţia orizontul AC sau C.

În cadrul acestei grupe de soluri avem erodisol tipic format pe depozite carbonatice şi erodisol

pseudorendzinic format pe depozite marnoase.

•Coluvisolurile au luat naştere în urma procesului de acumulare a materialelor aduse de pe

versant. Aceste soluri au profile foarte profunde cu orizonturi slab diferenţiate între ele. Orizontul de

acumulare a humusului atinge valori la peste 100 cm. Aceste soluri sunt întâlnite de obicei la baza

versanţilor s – au la ruperile de pantă. Orizontul de acumulare a humusului are un colorit închis, astfel

aceste soluri au însuşirea de molic.

38

8.4 PROCESE PEDOGENETICE

Procesele care duc la diferenţierea solurilor sunt:

• bioacumularea;

• eluviere – iluviere;

• alterarea;

• salinizarea şi alcalizarea.

Procesele de bioacumulare reprezintă esenţa solificării şi constau în acumularea în sol a

substanţelor organice. În raport de condiţiile de solificare, se deosebesc trei categorii de bioacumulare

caracterizate prin:

• acumularea de humus propriu – zis;

• acumularea de materie organică humificată;

• înmagazinarea masivă de resturi organice.

Procesele de eluviere – iluviere sunt reprezentate de deplasarea prin intermediul apei, a unor

constituenţi ai solului şi acumularea lor în alte strate.

Procesul de alterare, participă la formarea tuturor solurilor, dar în anumite situaţii poate duce

la apariţia unor orizonturi caracteristice.

Procesele de gleizare, au loc datorită excesului permanent sau periodic de apă din sol.

Procesul de salinizare, este condiţionat de regulă de existenţa unui climat mai secetos, asociat

cu un relief acumulativ depresionar, în care apele freatice mineralizate se găsesc la adâncimi mai mici.

CAPITOLUL IX

GEOGRAFIA POPULAŢIEI

9.1 EVOLUŢIA NUMERICĂ

39

După cum putem observa în cele ce urmează de – a lungul istoriei existenţei sale, Teiuşul,

veche aşezare transilvăneană, nu a înregistrat o creştere continuă a populaţiei, aceasta fiind influenţată

de evoluţia evenimentelor social – economice şi cele istorice. Perioadele de înflorire din viaţa

Teiuşului, au fost urmate uneori de perioade mai grele în care oraşul a decăzut. Aceste oscilaţii au avut

efect direct asupra evoluţiei numerice a locuitorilor.

De altfel istoria ne oferă suficiente date referitoare la momentele de criză înregistrate în

evoluţia numărului de locuitori, momente generate atât din cauze naturale (Inundaţii: 1913, 1925,

1932, 1970, 1975, 1980 şi 1981; cutremure: 1960 şi 1986), cât şi din cauze istorice şi social –

economice (Năvăliri, războaie, epidemii).

După astfel de decăderi numerice ale populaţiei, au apărut uneori repopulări, precum aceea

care a urmat invaziei otomane. Atunci principele Sigismund Bathory (1595) a colonizat, la Teiuş, un

mare număr de sârbi şi croaţi din zona Aradului. O creştere accentuată a populaţiei Teiuşului se

remarcă cu deosebire în timpul construcţiei căii ferate şi mai ales după darea acesteia în exploatare

(1968). Creşterea necesarului forţei de muncă pentru săvârşirea acestei lucrări, a făcut ca o parte din

locuitorii aşezărilor limitrofe să se stabilească în Teiuş. Creşterea relativ constantă a populaţiei este

bine reliefată de recensămintele populaţiei efectuate în adoua jumătate a secolului al XIX-lea şi celor

din prima jumătate al XX-lea.

Elementele demografice sunt mai greu de analizat din cauza lipsei datelor pentru secolele

XVII şi XIX-lea. De asemenea, unele recensăminte ale populaţiei prezintă anumite discordanţe. De

exemplu recensământul populaţiei din anul 1930 reprezintă vizibile neconcordanţe în privinţa

recensământului populaţiei (4856 locuitori) şi recensământul pe confesiuni (5401 locuitori). Diferenţa

de 545 locuitori, pune în cumpănă corectitudinea înregistrărilor făcute în timpul înregistrărilor făcute

în timpul desfăşurării recensământului.

Un moment important în evoluţia numerică a populaţiei l – a constituit şi apariţia comunităţii

evreişti (sec al XVIII-lea) care, cu siguranţă, au fost atraşi de prosperitatea comercială a Teiuşului, de

tradiţionalele târguri periodice şi săptămânale, apreciate ca fiind foarte eficiente locuri de schimb.

Densitatea pupulaţiei reprezintă un element ce este influenţat direct de creşterea permanentă a

numărului de locuitori. În anul 1963, densitatea medie era de 111 loc./km² şi era superioară mediei pe

ţară care la acea dată era de 75 loc./km². Datorită creşterii numărului de locuitori, la recensământul

populaţiei din 7 ianuarie 1992, densitatea medie a ajuns la 261,8 loc./km², densitate superioară mediei

pe ţară care la aceeaşi datăera de 98 loc./km². Creşterea destul de rapidă a densităţii este legată de

construcţia de blocuri de locuinţe în partea centrală a localităţii precum şi în cartiere în care sunt

amplasate obiective economice : zona staţiei C.F.R., zona Fabricii de zahăr şi zonaFermei Agricole de

Stat. Structura populaţiei Teiuşului este M – 3576, F – 3707.

Teiuşul are o populaţie majoritară de naţionalitate română, celelalte etnii având o importanţă

numerică restrânsă. Importante date despre evoluţia numerică a populaţiei sunt oferite de

40

recensămintele periodice, dintre care unele sunt cuprinse în lucrări de tipul DICŢIONARELOR

STATISTICE. Iată câteva dintre aceste date :

Figura 1 – Evoluţia numerică (îcepând cu anul 1854)

Pornind de la recensămintele populaţiei, efectoate în secolul al XX-lea, la nivelul întregului

oraş (incluse fiind şi satele aparţinătoare ) situaţia evoluţiei numerice a populaţiei se prezintă asfel :

Localitatea Anii de recenzareAnii de recenzare

1900 1910 1920 1930 1948 1977 1988 1992 2002

Teiuş 2871 3589 3886 4856 3560 6515 5998 6208 7284

Anul aAnul recenzării’enzării Nr. de locuitori locuitori înregistraţi

1854 1.744 locuitori1869 2.019 locuitori1880 2.060 locuitori1890 2.448 locuitori1900 2.871 locuitori1910 3.589 locuitori1920 3.886 locuitori1930 4.856 locuitori1941 5.161 locuitori1948 5.035 locuitori1956 5.461 locuitori1966 5.972 locuitori1977 6.588 locuitori1992 6.298 locuitori1994 7.253 locuitori2002 7.284 locuitori

41

Beldiu ─ 364 354 ─ ─ 351 312 248 258

Căpud ─ 525 637 ─ ─ 474 341 349 352

Coşlariu Nou

nnnnnnnnnnounou

─ ─ ─ ─ ─ 107 91 99 94

Peţelca ─ 610 629 ─ ─ 491 353 282 202

Figura 2 – Evoluţia numerică a Teiuşului şi a satelor

aparţinătoare

9.2 MIŞCAREA NATURALĂ ŞI MOBILITATEA TERITORIALĂ

Din această situaţie statistică se poate remarca faptul că pentru localitatea Teiuş, evoluţia

numerică a populaţiei a fost în general ascendentă, ascensiune ce a fost întreruptă de trei principale

etape mai defavorabile care, în linii mari au fost generate de :

• declanşarea primului război mondial (1914 – 1918);

• izbucnirea celui de al doilea război mondial (1939 – 1945);

• tendinţa generală de depopulare a satelor, generată de migrarea definitivă a populaţiei, din

satele aparţinătoare comunei Teiuş spre reşedinţa acesteia, iar a locuitorilor din Teiuş spre centrele

urbane din imediata apropiere (Alba Iulia, Aiud, Blaj) sau chiar în centrele urbane mai îndepărtate

(Cugir, Deva);

• natalitatea scăzută ;

• spor natural întro evidentă descreştere, ş.a.

O altă latură a evoluţiei populaţiei este oferită de coordonatele demografice (natalitate şi spor

natural) care reprezintă importanţi indicatori ce se referă la dinamica populaţiei Teiuşului.

Indicator demografic Anul

1956 1959 1963 1980 1985 1993

Natalitate 108 86 84 104 130 82

Mortalitate 57 62 76 89 81 101

Spor natural 51 24 8 51 49 –17

Figura 3 – Dinamica populaţiei a oraşului Teiuş

Urmărind evoluţia indicatorilor demografici din a doua jumătate a secolului XX-lea, se poate

remarca o descreştere permanentă a natalităţii, o creştere a mortalităţii şi o scădere a sporului natural,

scădere generată de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, schimbare a menalităţii privind structura familiei

care înclină în general spre 1 – 2 copii etc.

Această involuţie a natalităţii a fost întreruptă de un scurt reviriment între anii 1978 – 1985

când dezvoltarea vizibilă a economiei Teiuşului a dus la atragerea foţei de muncă tinere, la întemeierea

de noi familii şi implicit la creşterea natalităţii care la rândul său a dus la o evoluţie pozitivă a sporului

42

natural. În general familiile tinere au provenit din zonele montane şi sub montane (Munţii Apuseni)

precum şi din satele situare în imediata apropiere a localităţii Teiuş (Beldiu, Căpud, Ocnişoara,

Peţelca, Stremţ, etc.). Această situaţie a reprezentat doar o tresărire, întrucât începând cu anul 1986

natalitatea a început să scadă din nou. În acelaşi timp mortalitatea a început să crească sensibil, lucru

ce a dus la scăderea imediată a sporului natural care a atins cote asemănătoare cu cele înregistrate în

perioada celor două războaie mondiale, când numărul mare de victime a dus la atingerea unor cote de

spor natural negativ.

Împărţirea şi repartizarea populaţiei dupa categorii de vârstă, după ultimul recensământ făcut

pentru localitatea Teiuş, din 2002, arată astfel :

Vârsta locuitorilor Numărul locuitorilor

0 – 4 ani 350

5 – 9 ani 419

10 – 14 ani 568

15 – 19 ani 493

20 – 24 ani 473

25 – 29 ani 563

30 – 34 ani 685

35 – 39 ani 428

40 – 44 ani 454

45 – 49 ani 528

50 – 54 ani 435

55 – 59 ani 381

60 – 64 ani 362

65 – 69 ani 369

Peste 70 ani 776

Figura 4 – Împărţirea populaţiei după vârstă

9.3 REPARTIŢIA POPULAŢIEI DUPĂ NAŢIOMNALITATE

Referindu – ne la structura pe naţionalităţi putem afirma că întotdeauna populaţia Teiuşului a

fost preponderent românească. Pe această „vatră a Mureşului” au convieţuit alături de români şi alte

etnii precum : maghiari, germani, evrei, slovaci, ţigani, ş.a. Sârbii şi croaţii colonizaţi pe aceste

meleaguri în secolele XVI şi XVII, au dispărut asimilaţi fiind atât de populaţia românească cât şi de

celelalte etnii extinse aici. Astăzi cele mai frecvente şi tradiţionale nume ale teiuşenilor sunt : Crişan,

43

Muntean, Popa şi Raţiu. La recensământul din 1880, populaţia Teiuşului prezenta următoarea structură

pe naţionalităţi :

• Români 1.260 locuitori

• Maghiari 620 locuitori

• Germani 47 locuitori

• Slovaci 21 locuitori

• Evrei şi alte naţionalităţi 112 locuitori

• TOTAL 2.060 locuitori

Figura 5 – Structura pop. pe naţionalităţi din anul 1880

Recensământul populaţiei efectuat în anul 1920 ne prezintă o structură etnică influenţată de

creşterea masivă a numărului de locuitori. Această structură se prezintă astfel :

• Români 2.385 locuitori

• Maghiari 1.299 locuitori

• Germani 23 locuitori

• Evrei 146 locuitori

• Alte naţionalităţi 33 locuitori

Figura 6 – Structura pop. pe naţionalităţi din anul 1920

În anul 1963, situaţia statistică prezenta următoarea structură etnică în care este evidenţiată

scăderea populaţiei de etnici germani şi evrei.

• Români 5.022 locuitori

• Maghiari 677 locuitori

• Romi 219 locuitori

• Alte naţionalităţi 17 locuitori

• TOTAL 5.935 locuitori

Figura 7 – Structura pop. pe naţionalităţi din anul 1963

La situaţia statistică realizată la 31 decembrie 1993, se prezintă următoarea structură :

• Români 5.287 locuitori

• Maghiari 416 locuitori

• Romi 392 locuitori

44

• Germani şi alte naţionalităţi 13 locuitori

• TOTAL 6.208 locuitori

Figura 8 – Structura pop. pe naţionalităţi din anul 1993

Ultima statistică de care dispunem din luna martie a anului 2002, făcută de Institutul Naţional

de Statistică, referitoare la populaţia stabilă a oraşului Teiuş, dupa etnie ne arată că :

• Români 6.297 locuitori

• Maghiari 414 locuitori

• Romi 567 locuitori

• Germani 4 locuitori

• Cehi 1 locuitori

• TOTAL 7.284 locuitori

» Aceste date includ şi comunele apaţinătoare Teiuşului.

Figura 9 Structura pop. pe naţionalităţi din anul 2002

Tot din recensămintele facute de aceleaşi surse se poate face şi o clasificare a populaţiei după

religie, care la 31 decembrie 1993, arată asfel :

• Ortodoxi 4.460 locuitori

• Greco – catolici 1.203 locuitori

• Romano - catolici 98 locuitori

• Reformaţi 328 locuitori

• Unitarieni 3 locuitori

• Baptişti 47 locuitori

• Creştini după evanghelie 13 locuitori

• Penticostali 15 locuitori

• Alte religii 30 locuitori

• Fără religie şi nedeclaraţi 11 locuitori

• TOTAL 6.208 locuitori

Figura 10 – Structura pop. după religie din anul 1993

Iar în luna martie a anului 2002, situaţia privind locuitorii Oraşului Teiuş (7.284) repartizaţi

după religie, se prezintă astfel:

• Ortodoxă 5.601 locuitori

• Romano - catolică 77 locuitori

45

• Greco - catolică 1129 locuitori

• Reformată 327 locuitori

• Evanghelică 4 locuitori

• Unitariană 4 locuitori

• Creştini de rit vechi 13 locuitori

• Baptistă 42 locuitori

• Penticostală 14 locuitori

↓ ↓ ↓ ↓ ↓

• Adventistă 19 locuitori

• Creştini după evanghelie 5 locuitori

• Fără religie şi nedeclaraţi 49 locuitori

Figura 11 – Structura pop. după religie din anul 2002

9.4 REPARTIŢIA TERITORIALĂ

Locuinţa tradiţională a Teiuşenilor are în genaral formă dreptunghiulară alungită, majoritatea

caselor având şi un coridor alungit, numit „târnaţ”. Casele vechi erau construite din pământ bătut sau

din lemn, acoperite cu paie. Ulterior ca material de construcţie de bază a fost folosită piatra, cărămida

arsă, ţigla şi mai puţin lemnul. Astăzi noile locuinţe nu mai păstrează stilul vechi, acesta fiind înlocuit

cu modele variate ce dispun şi de un etaj, iar blocurile dispun de 3 – 4 nivele. Acest lucru poate fii

observat din datele următoare preluate în anul 2002, referitoare la clădirile de locuit :

Localitatea TOTAL Clădiri de locuit

Locuinţe Cu 1 locuinţă Cu 2 sau mai

multe locuinţe

Tip bloc Clădiri cu locu-

inţe in comunTeiuş 1761 1697 29 25 10

Beldiu 95 94 ─ ─ 1

Căpud 118 118 15 ─ ─

Coşlariu 16 1 15 ─ ─

Peţelca 106 106 ─ ─ ─

Figura 12 – Numărul şi tipul clădirilor de locuit

Suprafaţa de teren de care dispune oraşul Teiuş este de 4456 ha din care329 ha este intravilan,

iar restul extravilan. Terenul agricol se împarte în următoarele categorii de folosinţă :

46

Arabil 2751 ha

Livezi şi vii 72 ha

Fâneţe naturale 359 ha

Păşuni 739 ha

Figura 13 – Împărţirea terenurilor pe diferite întrebuinţări

9.5 RESURSELE DE MUNCĂ

Principalii angajatori din zonă sunt: SC Fantastic SRL. Teiuş, SC Unifast SRL Teiuş, SC

Imcop SRL. Cluj – punc de lucru Treiuş, CFR Teiuş, SC Construct Invest – punc de lucru Teiuş,

Petrom Teiuş, Lukoil – punc de lucru Teiuş, SC Oneilia SRL – punc de lucru Teiuş, Profesional Glass

Teiuş, Selim Teiuş, Vidra Lux Teiuş.

Din totalul populaţiei oraşului Teiuş adică 7.284 locuitori, populaţia activă este de 2568

locuitori, iar populaţia ocupată este de 2078 locuitori, care este împărţită în diverse domenii de

activitate ale economiei naţionale, cum se poate vedea din structurarea acestora în următorul tabel:

Domenii de activitate Număr de locuitori

•Agricultură 114

•Silvicultură exploatarea lemnului 11

•Pescuit şi piscicultură 1

•Industria extractivă 4

•Industria prelucrătoare 690

↓ ↓ ↓ ↓ ↓

•Energia electrică, apă şi gaze 53

•Construcţii 123

•Comerţ 215

•Hoteluri şi restaurante 35

•Transport şi depozitare 390

•Poştă şi telecomunicaţii 38

•Activităţi financiare, asigurări 23

•Tranzacţii imobiliare 15

•Administraţie publică 128

•Învăţământ 90

47

•Sănătate şi asistenţă socială 71

•Alte activităţi de servire colective 69

•Persoane angajate în gospodării 8

Figura 14 – Împărţirea populaţiei pe diferite domenii de activitate

CAPITOLUL X

FUNCŢIILE GEOECONOMICE

10.1 FUNCŢIA INDUSTRIALĂ

Dezvoltarea acestei ramuri a fost precedată de dezvoltarea meseriilor, îndeosebi după

colonizarea în zonă a populaţiei de origine germană, ce s – a făcut încă din sec. al XIII – lea.

Produsele manufacturiere realizate în atelierele meşterilor din Teiuş (tăbăcărie, cojocărie, rotărie,

fierărie tâmplărie, croitorie, cismărie – pantofărie, ş.a) erau valorificate cu prilejul desfăşurării

tradiţionalelor târguri anuale precum şi în cele săptămânale.

Odată cu scurgerea timpului, locul micilor manufacturi a fost luat de ateliere mari, bine

organizate şi cu profile diversificate precum prelucrarea cerealelor, a florii soarelui, prelucrarea

produselor animaliere, prelucrarea fructelor, cioplitorii de piatră.legătorii de cărţi etc.

La începutul secolului al XX – lea, în Teiuş existau şapte mori de apă dintre care două

aparţineau domeniului grăniceresc şi tot la începutul secolului nostru era consemnată existenţa a trei

prese de ulei care prelucrau atât seminţele de floarea soarelui cât şi de bostan.

În anul 1961, cea mai mare parte din meseriaşii localităţii au fost reuniţi în cadrul cooperativei

„Meşteşugarul” care a debutat cu cinci secţii şi 102 angajaţi. Dezvoltarea continuă a acestei unităţi a

48

făcut ca în anul 1994, aceeaşi unitate, dar cu un nou nume „SOCOM Tehnometal Teiuş”, să dispună de

peste 30 de secţii în care lucrează 552 angajaţi.

Pentru prelucrarea sfeclei de zahăr din zonă, în anul 1985 la Teiuş a intrat în funcţie fabribrica

de zahăr cu o capacitate de prelucrare a unei cantităţi de 1.000 tone de sfeclă de zahăr în 24 de ore.

Astăzi această unitate realizează o producţie fizică de:

• zahăr 1301 tone

•melasă 870 tone

• berhot 9727 tone

• sucuri 3298 hl

• siropuri 26,3 tone

În anul 1969, tot pe teritoriul oraşului s – a construit Atelierul de făinuri proteice (Beldiu).

Alte unităţi, cu pondere, în cadrul economiei Teiuşului sunt:

• R.A „Coral”

• Două brutării dintre care una cu capital de stat şi alta cu capital privat.

• IMCOP – Unitate profilată pentru producerea unor materiale de construcţie (capital privat).

• Agromec.

• S.C „Prodfruct” ş.a

10.2 AGRICULTURA

De la începuturile existenţei acestei aşezări omeneşti preocupările locuitorilor au fost orientate

spre activitatea agricolă. De altfel agricultura, ca veche îndeletnicire, era favorizată de condiţiile pedo

– climatice existente pe această mănoasă vale a Mureşului.

Principalele culturi de plante practicate de către locuitorii Teiuşului sunt cele din grupa

cerealelor, cu deosebire grâul şi porumbul. Bine reprezentate sunt şi culturile de sfeclă de zahăr, cartofi

şi legume. O serie mai restrânsă o deţin culturile de pomi fructiferi, floarea soarelui şi viţa de vie. De

altfel, acest lucru este oglindit şi în structura culturilor din zonă. Suprafaţa de teren de care dispune

oraşul Tueiuş este de 4456 Ha din care 329 ha este intravilan, iar restul extravilan. Suprafaţa agricolă

este lucrată de unităţi agricole de stat, iar majoritatea de persoane particulare.

În anul 1993, suprafaţa agricolă a Teiuşului se prezente astfel:

• arabil 1276 ha

• păşuni 315 ha

• fâneţe 113 ha

• livezi 26 ha

• viţă de vie 7 ha

49

O altă ramură agricolă de tradiţie a locuitorilor din Teiuş, a reprezentat – o, dintotdeauna,

creşterea animalelor care aici erau bine valorificate mai ales cu prilejul marilor târguri anuale, ce se

desfăşoară de secole, în această localitate.

Dezvoltarea acestui sector se poate remarca cu uşurinţă

din situaţia statistică:

Specia AnulBucăţi

BOVINE 1960 176

1964 555

1994 610

OVINE 1960 662

1964 1.133

1994 3.700

CABALINE 1960 21

1964 52

1994 190

PORCINE 1960 —

1964 —

1994 1850

Figura 1 – Numărul animalelor ce se găsesc pe raza Teiuşului

10.3 TRANSPORTURILE

Această ramură economică a imprimat cele mai specifice trăsături localitălităţii, cu deosebire

în privinţa structurii populaţiei pe îndeletniciri, respectiv pe cuprinderea forţei de muncă. Această

consecinţă poate fii pusă pe teama faptului că Teiuşul a fost, este situat la o importantă răspândire de

drumuri comerciale (feroviare şi rutiere).

Influenţa, cea mai puternică, asupra localităţii a avut – o transportul feroviar. Astăzi, datorită

poziţiei sale în cadrul reţelei feroviare naţionale, Teiuşul este apreciat ca unul dintre cele mai

importante centre (noduri).

Cel mai semnificativ moment în dezvoltarea transportului „pe calea ferată” l – a constituit

data de 22 decembrie 1868, când a fost dat în exploatare tronsonul de linie ferată Teiuş – Coşlariu –

Vinţu de Jos – Simeria – Arad. Au urmat apoi alte linii, în alte direcţii, ce au pornit din acelaşi nod

feroviar şi anume:

• linia Teiuş – Războieni (1871) şi

50

• linia ferată „Transilvania”, Teiuş – Braşov (1873)

Datorită situării sale la o răspândire de magistrale feroviare, Teiuşul a devenit în scurt timp

unul dintre cele mai importante noduri feroviare din ţară, fiind numit, pe bună dreptate, „Placa turnantă

a Transilvaniei” care cuprinde Complexul C.F.R Teiuş – Coşlariu.

Una dintre cele mai importante secţii ale acestei secţii ale acestui Complex este „Depoul de

locomotive”, construit la 1884 de către Societatea Naţională a Căilor Ferate Române, care a funcţionat

de la început cu rangul de DEPOU.

Figura 2 – Staţia C.F.R Teiuş

Prin staţia C.F.R. Teiuş, tranzitează mpeste 1.000 de calători în 24 de ore. Din necesităţi

economice, alături de staţia de călători s – a construit şi s – a dezvoltat staţia pentru mărfuri amplasată

în imediata apropiere, la Coşlariu Nou.

Prin staţia C.F.R. Coşlariu tranziteazăzilnic peste 193 de trenuri şi sunt manevrate peste 3000

de vagoane de marfă. Astăzi platforma feroviară din Coşlariu Nou (1 octombrie 1994) dispune de 38

de linii la care se mai adaugă 9 linii ampasate pe

„cocoaşa de triere”.

Secţiiele complexului C.F.R. Teiuş – Coşlariu cuprind un important număr de angajaţi, care

într – o situaţie statistică actuală se prezintă astfel:

STAŢIA NUMĂR ANGAJAŢI

• C.F.R. Teiuş 200

• Revizia C.F.R. Teiuş 335

• Depoul C.F.R. Teiuş 520

• C.F.R. Coşlariu 330

51

• Revizia C.F.R. Coşlariu 390

Figura 3 – Complexul C.F.R. Teiuş şi numărul de angajaţi

Dintre cele mai deosebite schimbări, realizate în ultimele decenii, în transportul feroviar se

impune să fie amintite următoarele:

• 1964 – se realizează sudarea şinelor de cale ferată;

• 1969 – este înfăptuită automatizarea staţiilor c.f.r Teiuş

şi Coşlariu Nou;

• 1971 – este finalizată lucrarea de dublare a liniei ferate

Simeria – Teiuş

• 1981 – este realizată electrificarea liniei Simeria – Alba

Iulia – Teiuş;

• 1984 – a fost electrificată linia ferată Teiuş – Războieni

Dezvoltarea transportului rutier este pusă pe seama trecerii prin Teiuş a uneia dintre cele mai

importante magistrale rutiere din ţară, D.N. 81, care face legătura între ţinuturile Crişanei,

Maramureşului şi Transilvaniei de Nord cu cele ale Transilvaniei de Sud, Olteniei şi Munteniei.

Această magistrală a fost construită în anul1936 de către o companie din Suedia. Lungimea totală a

străzilor din oraşul Teiuş este de 30 km.

Figura 4 – Magistrala rutieră D.N.81

Premergător acestei magistrale, Fabrica de vagoane şi motoare „S.A. ASTRA” din Arad, în

1931 înlocuieşte podul de lemn de peste râul Stremţ, construind unul nou metalic.

Telecomunicaţile sunt asigurate de către o centrală telefonică, care la 1 octombrie 1994,

dispunea de un număr de 485 abonaţi.

52

10.4 COMERŢUL

Reprezintă una dintre ramurile economice de tranziţie a localităţii Teiuş, ramură ce a deţinut o

poziţie privilegiată încă din perioada evului mediu. Dezvoltarea comerţului a putut fi pusă pe seama

mai multor factori favorizanţi, dintre care amintim: • aşezarea la o răspântie de drumuri comerciale;

• poziţie favorabilă schimbului produselor agricole provenite din diferite zone geografice

(munte, deal, câmpie);

• dezvoltarea timpurie a meşteşugurilor;

• construcţia unor magistrale feroviare (sec.al XIX-lea)

De altfel, încă din secolul al XV – lea Teiuşul se situa printre cele mai înfloritoare oraşe –

târguri din Transilvania, în care comerţul era deosebit de activ.

Activitatea comercială, devenită tradiţională, se păstrează şi astăzi prin târgurile săptămânale

ce au loc în fiecare miercuri

dar mai ales prin târgurile de ţară care se desfăşoară de secole, după aceleaşi legi, scrise şi nescrise.

Târgurile de ţară ce se desfăşoară la Teiuş sunt în număr de cinci, ele fiind legate de existenţa

unor semnificative sărbători religioase. Intervalul dintre aceste târguri de ţară este legat de

anotimpurile în care se desfăşoară. Astfel, în anotimp-urile de primăvară şi vară, intervalul este de

două luni, iar în anotimpurile de toamnă şi iarnă, când condiţiile climatice sunt mai vitrege, intervalul

este de trei luni.

În ordinea desfăşurării lor aceste târguri de tradiţie sunt:

• Târguţul (17 – 20 februarie);

• Târgu Sângeorzului (26 – 28 aprilie);

• Târgul Sânzienelor sau a CIREŞELOR (24-27 iunie);

• Târgu Sântămării (24 – 27 august);

• Târgu de ceapă (5 – 8 noiembrie).

Fiecare din aceste târguri se desfăşoară în două etape: prima etapă o reprezintă târgul vie, iar a

doua etapă e reprezentată de târgul de produse agricole şi mărfuri. Astăzi comerţul se desfăşoară

predominant prin unităţi particulare.

Sprijin important în desfăşurarea activităţilor comerciale îl oferă cele trei bănci reprezentate

prin filiale şi agenţii:

• Banca de credit înfiinţată în (1956);

• Banca Comercială Română (1993);

• Banca Română pentru Dezvoltare B.R.D (1995).

Putem spune că este un impold important în desfăşurarea activităţilor economice, sociale şi

culturale îl reprezintă înfrăţirea cu localităţi din ţări dezvoltate din vestul Europei.

10.5 TURISMUL

53

Formele de turism s-au delimitat ca rezultat al preocupării de clasificare, în funcţie de o serie

de criterii, a circulaţiei turistice posibilităţilor de acces a consumatorilor la produsul turistic. În funcţie

de modalitatea de angajare şi de plată a consumului turistic, circulaţia turistică poate fi:

• Organizată – este o alternativă pentru persoanele cu venituri mai mici, pentru că persoanele

care apelează la acest tip achită un preţ global organizatorului;

• Neorganizată – presupune o autonomie absolută a turiştilor care îşi angajează prestaţiile

turistice pe parcurs şi direct la prestatori;

• Semiorganizată – sezonalitatea în turism este chestiunea

deosebit de acută şi dificilă atât pe plan economic şi pe plan social.

În arealul studiat de noi, favorizat este cadrul natural atrăgător, de căteva monumente istorice,

precum şi de prezenţa a numeroase căi de acces, Teiuşul poate fi apreciat de deţinător al unui

important potenţial turistic în cadrul căruia se poate distinge:

• minunatul peisaj de luncă, cu ale sale zăvoaie, dispune atât de – a lungul Mureşului cât şi a

râului Stremţ, căutate mai ales de pescarii amatori şi cei dornici să petreacă clipe de linişte;

• monumente istorice ce stârnesc un interes deosebit, reprezentate de trei biserici, declarate şi

monumente arhitec-tonice.

• Biserica reformată a fost construită

în sec. XIII, iar biserica catolică în 1448 de

guvernatorul Ungariei Iancu de Hunedoara,

aşa cum se poate citi şi pe timpanul portalului

apusean, unde se vede şi corbul, emblema

familiei Hunyadi. Biserica reformata este cea

mai veche dintre cele trei biserici declarate

monumente istorice, din orasul Teius. Este una

din creatiile remarcabile ale epocii de tranzitie

din secolul al XIII – lea şi al XIV – lea.

Dimensiunile şi caracterul decorativ oferea

marturia unui trecut de glorie al localităţii, o

astfel de biserică nu o puteau construi decât

oraşele mari. Constructia acestei biserici se

încadrează în acea perioadă în care “în Transilvania apăruse o arhitectura de piatră în stil romanic,

adusă de ctitorii maghiari şi saşi. Alipit de biserică a fost construită şi o mănăstire cu două nivele

pentru preoţii franciscani aduşi aici de

Iancu de Hunedoara. Pătrunderea luteranismului, sau amenin-ţarea turcescă a cauzat părăsirea

mănăstirii şi a bisericii de către franciscani. Turcii au distrus mănăstirea dar de biserică nu s-au atins.

Totuşi după un timp s-a surpat bolta arcuită a bisericii, şi a rămas fără acoperis până în 1701. Soartă

54

asemănătoare a avut şi biserica reformată. În 1701 moşierul Apor István s-a apucat de renovare

bisericilor. A fost reconstruită şi mănăstirea dar numai cu un singur nivel.

• Biserica romano-catolica din

Teius, al doilea monument arhitectonic în

ordinea vechimii, a fost construita din

ordinul voie-vodului Transilvaniei Iancu de

Hunedoara, în amintirea luptei de la

Sântimbru din anul 1442. În anul 1906,

biserica poseda trei clopote, iar acum

clopotul mijlociu se afla la biserica

reformata din Ighiu. În anul 1912 preotul

Fuksz a început restaurarea turnului

bisericii, dar a izbucnit primul razboi

mondial si lucrarile au încetat. Materialele

cumparate pentru acoperis au fost distruse,

iar biserica a fost acoperita cu hârtie

gudronata. În anul 1922 episcopul Kiss Denes a

acoperit biserica cu sindrila, iar în anul 1930

acoperişul bisericii romano-catolice a fost înlocuit cu

tablă. Biserica romano – catolică, rămâne si azi la

peste 500 de ani de la ctitorirea sa, una din puţinele

biserici de acest stil din România, iar altarele

amvonul şi corul sculptate în piatră sunt considerate

unice în ţara noastră. Numărul credincioşilor

romano-catolici din Teiuş a scăzut, astăzi existând

doar aproximativ 60 de creedincioşi si sunt pastoriţi de

preotul paroh Szabo Denes.

• Sinagoga din oraşul Teiuş a fost construită

datorită stabilirii evreilor, în secolul al XVI-lea, pe care îi întâlnim şi în alte localităţ apropiate

Teiuşului, la Partos şi Alba-Iulia. După stabilirea unui numar de câteva familii de evrei, toţi

comercianţii, primul lucru a fost să-şi ridice un templu impunător în Teiuş, în anul 1897.

În anul 1880 erau 93 de evrei. Astăzi, templul nu mai exista, a fost darâmat în anul 1988 cu

acordul Federatiei evreilor din România şi a Departamentului cultelor din Ministerul culturii, deoarece

nu mai existau practicanţi ai cultului.

Odinioară a existat aici o viată comunitara avansata. Familiile evreilor din Teius ajunseseră destul

de numeroase şi foarte bine situate din punct de vedere material, aproape tot comerţul ajungând în

mâinile lor. În anul 1920 în Teius locuiau 146 de evrei, iar în anul 1941 erau 364 de evrei.

55

La 21 iunie 1941 toţi evreii din mediul rural au fost evacuaţi, fiind siliţi sa se mute la oraş. Ulterior

a existat posibilitatea ca fiecare să se întoarcă, însă s-au întors doar câteva familii. Astăzi nu mai există

în Teiuş nici un evreu. În cimitirul evreiesc, situat pe strada Clujului sunt 300 de pietre funerare, dintre

care cea mai recenta este din primavara anului 2004 când a fost înmormântata o femeie decedată în

Germania dar originară din Teiuş şi care a dorit să fie adusă pe pământul sau natal.

• Biserica catolică păstrează o cruce pesciută din Mureş, care până în anul 1937 a postat în piaţa din

centrul oraşu-lui, şi trei altare sculptate în

piatră din 1895. Faptul că localnicii au

atribuit bisericii numele de castel denotă

existenţa în vremu-rile apuse şi a unui

castel în această zonă. Arheologii au şi

găsit în apropierea bisericii rămăşiţele

unui perete masiv.

CONCLUZII

Lucrarea de faţă a izvorât din dorinţa de a prezenta acest frumos şi interesant „colţ de ţară”.

Acest studiu stă la baza unei schiţe începute cu aproape 40 de ani în urmă (1966). Studiul se bazează

pe contopirea a numeroase materiale bibliografice. (prof. Ioan Ardelean)

Încercări sumare de a descrie localitatea, cu precădere din punct de vedere istoric, au mai

existat. Dintre acestea le mai amintim pe cele realizate de Balazs Orban la 1886 şi mai apoi aceea a lui

Ele Dăianu (1935), care însă nu reprezintă studii ci doar desrieri cu pronunţată tentă istorică referitoare

la perioada medievală şi începutul sec. al XX – lea.

Lucrarea de faţă reprezintă o sinteză a unui studiu geografic – complex, care doreşte a fii un

îndreptar pentru cei ce vor sa cunoască sau să – şi formeze o imagine generală despre această localitate

multiseculară care este Teiuşul. Cu speranţa că acest studiu, care a investigat un teren puţin cercetat,

să ofere o imagine amplă asupra evoluţiei acestei aşezări omeneşti.

Această lucrare doreşte să oglindească prin cuvânt , imagini fotografice şi cartografice evolu-

ţia în timp a localităţii Teiuş. Pe parcursul întregii lucrări am urmărit prezentarea selectivă şi corelativă

a caracteristicilor reliefului, climei, reţelei hidrografice, solurilor, componentelor biotice şi umane ca

şă componente reprezen-tative ale peisajului cu particularităţile de rigoare.

56

Pentru elaborarea acestei lucrări m – am bucurat de sprijinul coordonatorului Conf. Univ. Ştef

Vasile şi a întregului consiliu profesoral, cărora pe această cale ţin să aduc recunoştinţa şi preţuirea

mea pentru transmiterea cunoştinţe-lor şi experienţei domniilor sale.

Autor :

Student Chirilă Ioan

0743379272

BIBLIOGRAFIE

Ardelea Ioan (1994), „Oraşul Teiuş. Schiţă Monografică”, Editura S.C. „ALTIP” S.A, Alba Iulia;

Vasile Ştef (1998), „Munţii Trascău, Studiu hidrografic”, Editată de colectivul, Ediţie al Institutului

Naţional şi Hidrologie, Bucureşti;

*** (2006), „Unităţile de relief ale României, Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei”, Ediţia „Ars

Docendi”, Bucureşti;

Pompei Cocean (2000), „Munţii Apuseni, Procese şi forme carstice”, Editura Academiei Române,

Bucureşti;

Ghindea D. (2000), „Enciclopedia Geografică a României”, Editura Enciclo-pedică, Bucureşti;

Grigore Posea, Iulia Armaş (1998), „Geografia Fizică”, Editura Enciclopedică, Bucureşti;

57

Valeria Velcea, Savu Al. (1982), „Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti”, Editura

Didactică şi Pedagocică, Bucureşti;

Mihai Geanana, Traian Demeter, Iosif Ochiu (2001), „Pedogeografie, Lucrări Practice”, Editura

Universităţii, Bucureşti;

Florea N. (1994), „Pedogeografie cu noţiuni de pedologie”, Facultatea de Geografie – Turism Sibiu;

Popescu Argeşel I. (1971), Munţii Trascăului, Studiu geomorfologic”, Editura Academiei, Bucureşti;

Iacob Ersilia (1967), „Contribuţiuni la studiul scurgerii din aluviuni în suspensie pe râurile din Munţii

Apuseni”, SUBB – G;

*** (1972), „Munţii Apuseni. Raportul reliefului cu litologia şi structura”, Lucrare ştiiţifică, Instidutul

Ped. Oradea, Seria Geografie;

Alte surse:

www.ComunaStremţ.ro;

Prmimăria oraşului Teiuş;

Institutul de Cercetare Pedologică şi Agrochimică, Alba Iulia.

Powered by http://www.e-referate.ro/Adevaratul tau prieten

58