Managementul procesului de muncă
11 Managementul procesului de muncă
1.1. Studiul muncii
Studiul muncii se referă la studiul timpilor şi al mişcărilor.
Se constituie sub forma unei colecţii de metode şi tehnici de cercetare analitică,
sistematică şi critică a consumului de timp de muncă al executanţilor în vederea stabilirii
unor metode de muncă mai eficiente îndeosebi prin simplificarea muncii.
Obiectivele preocupărilor de studiu al muncii vizează deci identificarea unor
metode de muncă mai bune caracterizate prin:
consum mai mic de timp de lucru pe unitatea de produs
scăderea consumurilor specifice
scăderea necesarului de spaţii de producţie
realizarea unui ritm normal de lucru
evitarea accidentelor de muncă
eliminarea activităţilor neproductive, etc.
Scopul principal îl constituie creşterea productivităţii muncii concomitent cu
uşurarea muncii executanţilor.
Abordarea din punct de vedere al studiului muncii diferă în funcţie de domeniul luat
în discuţie:
la nivelul întreprinderii vizează eliminarea unor activităţi inutile legate de
manipulare, depozitare, transport
la nivelul locului de muncă se referă la eliminarea mişcărilor (operaţiilor)
inutile.
Caracteristicile studiului muncii
Se pot sintetiza astfel:
1
Managementul producţiei
1. Asigură creşterea productivităţii muncii fără investiţii sau cu investiţii foarte mici (de
obicei se realizează doar pe baza unor măsuri organizatorice)
2. Este o activitate sistematică ce reflectă interdependenţa între mişcări şi duratele
acestora
3. Asigură fundamentarea riguroasă a normelor de muncă
4. Economiile realizate în procesul de muncă sunt disponibile imediat şi pe toată durata
(perioada) până la shimbarea condiţiilor tehnice
5. Este un instrument cu aplicare universală – în ateliere de producţie şi proiectare, în
laboratoare, în birouri şi servicii.
În concluzie se poate spune că studiul muncii este, de fapt, o aplicare a bunului
simţ tehnic şi organizatoric în analiza şi modificarea modului de îndeplinire a sarcinilor
de muncă de către executanţi.*
1.2. Elemente de ergonomie industrială
Cele peste trei secole de activitate industrială au demonstrat că oricâte măsuri de
adaptare a oamenilor la condiţiile lor de muncă s-ar lua prin orientare, selecţie şi
reorientare profesională acestea nu sunt niciodată suficiente deoarece capacitatea de
adaptare a oamenilor la mijloacele de producţie are limite biologice, antropologice şi
chiar social-culturale (mentalitate, aspiraţii, specific naţional).
Odată cu abordarea umanistă a conducerii industriale au apărut acţiuni de adaptare a
mijloacelor de producţie la posibilităţile şi aptitudinile oamenilor. Realizarea acestor
acţiuni care s-a dovedit foarte dificilă deoarece veneau în contradicţie două categorii de
logici - logica tehnică/economică şi logica unor fiinţe.
Începutul s-a făcut prin adaptarea uneltelor luându-se în considerare caracteristicile
antropometrice ale populaţiei din care se recruta forţa de muncă. Ulterior s-a trecut la
modernizarea celorlalte mijloace de producţie şi apoi a ambianţei locului de muncă
respectându-se cerinţele fiziologice şi psihologice ale oamenilor.
*Hidoş, C.şi Ivan, G., Studiul muncii, vol.I-VIII, E.T. Bucureşti, (1973-1975)
2
Managementul procesului de muncă
A apărut astfel ergonomia care este o ştiinţă interdisciplinară ce urmăreşte
realizarea unor raporturi optime între oameni, mijloace de muncă şi mediu fizic şi social;
ea urmăreşte creşterea productivităţii muncii prin crearea unor condiţii bune de
muncă şi reducerea oboselii executanţilor.
Abordarea ergonomică urmăreşte realizarea unor condiţii de muncă ale oamenilor
cât mai confortabile prin realizarea celor mai adecvate niveluri de temperatură, iluminat,
ventilaţie, zgomot, a unei ambianţe coloristice adecvate, a unor unelte şi maşini cât mai
uşor de mânuit şi cât mai puţin periculoase.
Preocupările de ergonomie răspund necesităţii de a se ajunge la astfel de condiţii de
muncă în care să-şi poată desfăşura activitatea fără dificultate orice om normal.
Ergonomia foloseşte noţiuni de biologie, antropometrie, psihologie, sociologie,
cunoştinţe economice şi, pentru industria chimică, din domeniul ingineriei şi
tehnologiilor chimice. Această bogăţie de informaţii permite organizatorilor să abordeze
toate posibilităţile de realizare a celor mai confortabile condiţii de muncă.
Pentru a organiza raţional un loc de muncă este necesar ca, în afară de dimensiunile
antropometrice, să se ţină cont şi de următoarele indicaţii cu caracter general:
evitarea poziţiilor nenaturale sau prea aplecate ale corpului
evitarea înclinării laterale a trunchiului şi capului
evitarea menţinerii în stare suspendată a braţelor
adoptarea (în limitele posibile a) poziţiei de lucru sedentare, când este vorba de un
efort fizic şi evitarea poziţiei sedentare când predomină efortul intelectual
asigurarea simetriei şi simultaneităţii mişcărilor braţelor
stabilirea înălţimii planului de lucru în funcţie de distanţa optimă de vedere
dispunerea la locul de muncă a mânerelor, butoanelor, pârghiilor şi dispozitivelor de
comandă, a uneltelor şi materialelor astfel încât mişcările cele mai
frecvente să poată fi efectuate în apropierea corpului şi cu cotul îndoit
dotarea locului de muncă cu stative şi scaune construite funcţional care să asigure o
poziţie comodă în timpul lucrului şi loc pentru picioare (trebuie să se ţină
cont de faptul că există diferenţe foarte mari în funcţie de înălţime, vârstă,
sex)
asigurarea ca locul de muncă să permită o poziţie corectă, dar şi schimbarea poziţiei
3
Managementul producţiei
construirea unor scule astfel încât să corespundă cerinţelor oamenilor ce le vor folosi
evitarea accidentelor în timpul manipulării (eliberarea căilor de transport, deplasarea
greutăţilor cu ambele mâini etc.)
situarea zonei de lucru în câmpul vizual normal (45°în jos; 15°în sus; 65°dreapta-
stânga);
evitarea combinării sau succesiunii mişcărilor care necesită îndemânare cu acelea care
solicită efort fizic
trebuie avută în vedere capacitatea de efort a organismului, dar şi nivelul de efort pe
care omul îl poate menţine pe durata unei zile de muncă (cca 10% din
capacitatea de efort a maselor musculare implicate).
În continuare sunt enumerate câteva reguli generale ce trebuie respectate pentru
două tipuri de locuri de muncă frecvent întâlnite în industria chimică:
1.operator la tabloul de comandă; nu se depun eforturi fizice ci mai ales
intelectuale/mentale:
factorii care se referă la ambianţă:
– iluminare corespunzătoare
– temperatura 18-20°C
– ventilaţie (trebuie să se ţină cont de faptul că o viteză a aerului mai mare de 10
cm/s pune în pericol sănătatea executantului)
– ambianţă coloristică (ideal: culoare pastelată pe tavan, culoare închisă pe podea,
pereţii în tonuri de verde)
– umiditate mai mare de 50%, dar nu prea mare
– nivel scăzut de zgomot
1.aspectele privind modul de dispunere a aparatelor şi dispozitivelor de comandă,
forma şi mărimea acestora:
– să aibă formă şi mărime diferite pentru fiecare (categorie de) parametru măsurat
– să fie dispuse în succesiunea normală de citire
– tastele, butoanele să permită centrarea mişcărilor, iar acţionarea lor să nu implice
efort
– semnale optice şi acustice uşor de distins şi recunoscut4
Managementul procesului de muncă
– comenzile periculoase să fie protejate.
2. operator în câmpul instalaţiei: se depun îndeosebi eforturi fizice;– amplasarea comenzilor se va face astfel încât să fie folosite fără prea mare
dificultate
– dispozitivele de acţionare să necesite eforturi cât mai mici
– eliberarea căilor de deplasare sau transport prin amplasarea cablurilor, conductelor
în şanţuri acoperite
– nivelul zgomotului să fie cât mai mic (pentru zgomot mare să existe antifoane sau
incinte insonorizante)
– pentru instalaţii în aer liber să existe incinte protejate (pentru încălzire).
1.3. Normarea muncii
Norma de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce trebuie să o depună un
executant care are calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală, în
condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate pentru efectuarea unei operaţii sau
lucrări.
În norma de muncă se includ acţiunile utile ale executantului şi întreruperile
reglementate (nu se includ întreruperile nereglementate şi munca neproductivă).
Normele de muncă se stabilesc pentru toate categoriile de executanţi şi se pot
exprima într-o mare varietate de moduri:
► producţie realizată
► timp de lucru
► volum de mărfuri gestionate
► număr de inspecţii, controale, etc.
Importanţa normării muncii este subliniată şi de faptul că terminologia aferentă face
obiectul unui standard de stat.
Criterii de clasificare a normelor de muncă
5
Managementul producţiei
Normă de timpNormă de produse
Modul de exprimare Normă de personalSferă de atribuţii şi zonă de
servire
Normă localăAria de aplicare Normă unificată
Clasificare după Normă pe elementeSfera de cuprindere Normă grupată
Normă provizorie
Stadiul de aplicare Normă de însuşire
Normă definitivată
Fig. 1.1 Clasificări ale normelor de muncă
Criteriile uzuale de clasificare a normelor de muncă sunt prezentate schematic în
fig. 1.1 şi descrise în continuare.
1. După modul de exprimare:
a) Norma de timp (NT) reprezintă timpul necesar unui executant care are
calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală,
în condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate pentru realizarea
unei unităţi de produs (de lucrare). Se exprimă în [(unităţi de timp-
om)/(unităţi naturale)], de exemplu ore-om/t, min-om/buc.
a) Norma de producţie (NP) reprezintă cantitatea de produse (lucrări) ce
trebuie realizată în unitatea de timp de către un executant care are
calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală,
în condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate. Se exprimă în
[(unităţi naturale)/(om-unităţi de timp)], de exemplu t/om-zi, buc/om-
min.
După cum se observă:
6
Managementul procesului de muncă
b) În procesele conduse cu aparatură (instalaţii complexe) în care este necesară
prezenţa simultană a unor executanţi care exercită activităţi în comun,
se aplică norma de personal (Nps)care reprezintă numărul de
executanţi având profesii şi niveluri de calificare necesare pentru un
executant colectiv, care îşi exercită activitatea pe baza unei norme de
producţie stabilită la nivelul formaţiei de lucru.
c) Când există posturi fixe (îndeosebi pentru prestări servicii) norma de muncă
se exprimă ca sferă de atribuţii (SA) şi zonă de servire (ZS). Sfera de
atribuţii reprezintă ansamblul sarcinilor ce revin în mod curent unui
angajat care are calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu
intensitate normală, în condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate
pentru a le îndeplini în cadrul procesului de producţie la care participă
(de exemplu: operator la tabloul de comandă, paznic, operator la podul
rulant). Zona de servire locul de muncă delimitat prin suprafaţa sau
înzestrarea lui în care unul sau mai mulţi executanţi îşi exercită
atribuţiile şi sarcinile de muncă, de exemplu pentru un mecanic de
întreţinere sau o echipă de întreţinere.
2. După aria de aplicare:a) Norme locale (Nl) se stabilesc pentru o singură întreprindere (secţie) în funcţie
de condiţiile tehnico-organizatorice specifice acesteia. Cazul tipic este
cel al producătorului unic ăntr-o economie naţională.
b) Norme unificate (Nu) se stabilesc pentru anumite condiţii tehnice şi
organizatorice şi sunt obligatoriu de respectat şi menţionat în contractul
colectiv de muncă în toate întreprinderile care au aceste condiţii.
3. După stadiul de aplicare:a) Norme provizorii (Npr) care se aplică la începutul realizării unui produs nou
sau pentru operaţii (produse) realizate la intervale mari de timp.
Stabilirea lor se face pe baza alegerii unor norme prin comparaţie cu un
produs asemănător.
7
Managementul producţiei
a) Norme de însuşire (Nî) ce reprezintă consumul de timp de muncă necesar
pentru realizare unei sarcini, luându-se în considerare stadiul de
însuşire a unor noi condiţii de lucru de către un executant (sunt
dinamice).
b) Norme definitivate (Nd) care reprezintă consumul real necesar de muncă
pentru îndeplinirea unei sarcini de către un executant care are
calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală, în
condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate.
4. După complexitate:a) Norme unitare (pe elemente) (Ne) care se referă la o singură operaţie, ele
fiind rezultatul prelucrării statistice a unui şir de măsurători.
b) Norme globale (grupate) (Ng) ce se referă la un ansamblu de mişcări pentru
realizarea unităţii de produs şi se obţin prin însumarea normelor pe
elemente ţinându-se cont şi de alte aspecte.
Pentru ca normele să fie de bună calitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie progresive, adică să ducă la creşterea productivităţii muncii, la creşterea
calităţii produselor şi la scăderea costului produselor
să fie accesibile, adică să poată fi realizate de orice muncitor care şi-a însuşit
calificarea necesară lucrării şi respectă condiţiile tehnice şi
organizatorice precizate de normă
să fie elaborate de normatori cu temeinică pregătire profesională, respectându-se
întocmai metodologia de elaborare a normelor.
Structura timpului de muncă al executantului este ilustrată în figura 1.1.
Semnificaţiile notaţiilor din figură sunt următoarele:
TM – timp de muncă – timpul de care dispune un executant în cadrul programului
normal de lucru pentru a-şi îndeplini sarcinile de muncă
TP – timp productiv – timpul în cursul căruia un executant efectuează lucrările
necesare realizării unei sarcini de muncă
8
Managementul procesului de muncă
Tpî– timp de pregătire şi încheiere – timpul în cursul căruia un executant, înaintea
începerii unei lucrări, creează condiţiile necesare efectuării ei, iar după
terminarea ei aduce locul de muncă în starea iniţială (de conservare). Depinde
de tehnologia lucrării nu şi de volumul ei.
Top– timp operativ – timpul în cursul căruia un executant efectuează modificarea
cantitativă şi calitativă a obiectului muncii
tb – timp de bază – timpul în cursul căruia un executant efectuează sau trebuie să
supravegheze lucrările necesare pentru modificarea nemijlocită, cantitativă şi
calitativă, a obiectului muncii
ta – timp ajutător – timpul în cursul căruia nu se produce o modificare cantitativă sau
calitativă a obiectelor muncii, însă executantul trebuie să execute mânuiri
necesare pentru ca această modificare să aibă loc (de ex: la presarea produselor
plastice timpul ajutător este compus din timpii necesari pentru scoaterea din
matriţă, ungerea matriţei, introducerea materialului plastic în matriţă)
9
Managementul producţiei
tman – timp de muncă manuală – timpul în cursul căruia lucrarea se efectuează numai
cu consumul de energie proprie a executantului, fără intervenţia unei energii
exterioare
tmm – timp de muncă manual-mecanică – timpul în cursul căruia lucrarea se
efectuează cu ajutorul unor maşini, utilaje, agregate acţionate de energii
exterioare, cu participarea simultană şi nemijlocită a energiei proprii a
executantului
tsf – timpul de supraveghere a funcţionării utilajului în cursul căruia executantul
supraveghează desfăşurarea normală a procesului tehnologic şi a funcţionării
utilajului; la procesele conduse cu aparatură cea mai mare parte a timpului de
muncă este de această natură
Tdl – timp de deservire a locului de muncă – timpul în cursul căruia un executant
asigură, pe întreaga perioadă a schimbului de muncă atât menţinerea în stare de
funcţionare a utilajelor şi sculelor cât şi organizarea, aprovizionarea, ordinea şi
curăţenia la locul de muncă (depinde de caracterul utilajelor de producţie şi de
mijloacele tehnico-organizatorice existente)
tdt – timp de deservire tehnică – timpul în care executantul asigură, pe întreaga
perioadă a schimbului de muncă, menţinerea în stare normală de funcţionare a
utilajelor şi sculelor cu care efectuează sarcinile de muncă (timpul consumat
pentru înlocuirea unei scule tocite, pentru revizie, probă, reglare accidentală,
timp de oprire pentru curăţare, ungere ş.a.)
tdo – timp de deservire organizatorică – timpul în care executantul asigură, pe
întreaga perioadă a schimbului de muncă, îngrijirea, aprovizionarea şi
organizarea locului de muncă (ex: aranjarea zilnică a sculelor, documentaţiei,
pentru predarea şi primirea schimbului etc.)
TN – timp neproductiv – timpul în cursul căruia au loc întreruperi în munca
executantului sau în care acesta nu efectuează lucrări necesare pentru realizarea
sarcinii sale de muncă
Tîr – timp de întreruperi reglementare – timpul în cursul căruia procesul de muncă
este întrerupt pentru odihnă şi necesităţi fireşti (ton) şi legate de tehnologia şi
organizarea muncii (tto)
10
Managementul procesului de muncă
Tmn – timp de muncă neproductivă – timpul în cursul căruia executantul desfăşoară
o activitate care nu este necesară desfăşurării normale a procesului de producţie
(căutarea sculelor aflate în dezordine, timpul consumat în cazul rebutării unei
piese, muncă pentru sine, etc.)
Tîn – timp de întreruperi nereglementare – timpul în care procesul este întrerupt din
cauze dependente de executant (tde) (încălcarea disciplinei, întârzieri, plecări
nejustificate de la locul de muncă, plecări înainte de sfârşitul programului etc.)
sau independente de executant (tie) apărute din cauze organizatorice (ex:
aşteptarea sosirii materiilor prime, a semifabricatelor, a sculelor, a mijloacelor
de transport, lipsa de energie electrică, de aer, repararea accidentală a utilajului
etc.).
Metode de elaborare a normei de timp
MAI MULT – mai ales despre MTMuriCele mai des utilizate metode de determinare a normei de timp sunt următoarele:
1. Prin comparare cu operaţii asemănătoare. Se obţin astfel norme provizorii ce se
utilizează pentru prima perioadă de aplicare a unei tehnologii noi
sau pentru operaţii care au o frecvenţă de apariţie foarte mică.
2. Prin calcul analitic al consumului de timp de muncă al executantului care
conduce la norme de timp riguros exacte, bazate pe o
fundamentare ştiinţifică în măsura în care se dispune de o bază de
date adecvată. Se iau în consideraţie structura timpului de muncă,
operaţiile concrete pe care le face executantul utilizând
normativele de mişcări (Measuring Time Method). Aceste
metode (MTM1, MTM2, MTM3, WF) iau în considerare faptul
că între mişcare şi timpul necesar executării ei există o legătură
fundamentală şi că mişcările necesare executării oricărei operaţii
sau lucrări se pot regăsi într-un număr mic de mişcări de bază.
Aceste mişcări pot fi grupate în trei tipuri: mişcări ale mâinilor,
ale picioarelor şi ale ochilor. Sunt metode analitice care defalcă 11
Managementul producţiei
orice proces de muncă sau operaţie manuală în mişcări de bază şi
care iau în considerare condiţiile în care acestea se execută.
Pe baza unor studii îndelungate şi a prelucrării statistice a rezultatelor înregistrate s-au
constituit în cadrul fiecărei metode normative proprii de timp pe
elemente sau grupate. Normativul de timp de muncă este timpul
necesar pentru efectuarea unuia sau mai multor elemente grupate
ale procesului de muncă sau pentru întreruperi reglementate, în
funcţie de factorii de influenţă şi în condiţiile tehnice şi
organizatorice precizate.
În elaborarea prin calcul analitic a normei de timp se mai utilizeză:
normative de regim tehnologic – se referă la condiţiile de folosire raţională a
utilajelor, materiilor prime şi materialelor;
normative de frecvenţă – se referă la numărul de repetări ale unor acţiuni pe unitatea
de măsură de lucrare/produs, determinat de anumiţi factori de influenţă;
normative de deservire – se referă la modul de delimitare a zonei de servire în
funcţie de factorii de influenţă.
În calculul normei de timp se respectă structura acesteia prezentată în figura 1.3.
12
Managementul procesului de muncă
3. Prin cercetare analitică a consumului de timp de muncă. Se poate face pe două căi:a) cronometrarea timpului de muncă – este o metodă de măsurare şi analiză
sistematică şi critică a duratei elementelor unui proces de producţie care se
repetă la fiecare unitate de produs (se măsoară timpul operativ). Aplicarea
acestei metode presupune parcurgerea a trei etape:
pregătirea cronometrării
efectuarea observaţiilor
prelucrarea datelor obţinute.
b) fotografierea (filmarea) timpului de muncă este o metodă de măsurare şi
analiză critică a duratei tuturor elementelor de producţie şi a întreruperilor
procesului. Fotografierea se face individual sau colectiv pe un schimb sau o
zi de lucru. Are ca scop stabilirea gradului de încărcare a muncitorilor,
pierderile de timp, studierea experienţei muncitorilor ş.a.
1.4. Stabilirea formaţiilor de muncă şi programarea schimburilor de lucru
1.4.1 Formaţiile de muncă
Stabilirea formaţiilor de muncă este legată în plan tehnic de aspectele concrete ale
acrivităţii(profesii şi amploarea activităţii), iar în plan organizatoric de ponderea
ierarhică.
Formaţiile de muncă ajung la 40÷50 persoane dacă fiecare executant lucrează
individual şi la 10÷16 persoane dacă activitatea executanţilor se condiţionează reciproc.
Stabilirea numărului de locuri de muncă se face în funcţie de dotarea întreprinderii.
Ele trebuie delimitate prin sfera de atribuţii şi zona de servire. Datorită complexităţii
activităţii s-au stabilit o serie de normative (numărul de parametri, frecvenţa comenzilor,
distanţele ce trebuie parcurse etc.) pe baza cărora se stabilesc formaţiile de muncă.
Pentru o instalaţie nouă aceste estimări se pot face pornind de la vederi laterale şi de
sus (BIRD EYE), din ce în ce mai accesibile în condiţiile extinderii proiectării asistaă de
calculator (CAD), sau pornind de la machete (modele fizice nefuncţionale de mici
13
Managementul producţiei
dimensiuni ale viitoarelor instalaţii care pot fi utilizate şi în procesul de pregătire a forţei
de muncă).
Numărul de posturi ia în considerare şi respectarea dreptului la concediu de odihnă.
Se obţine astfel schema om-utilaj, un tabel care conţine denumirea locului de muncă, a
profesiei, numărul de persoane necesare pe schimb, pe zi, de rezervă şi nivelul de
calificare. Pe această bază se constituie formaţiile de muncă ţinând seama de aspectele de
pondere ierarhică adecvată specificului activităţii.
Formaţiile de muncă pot fi complexe (formate din mai multe profesii) sau simple
(formate din executanţi având aceeaşi profesie).
1.4.2 Schimburile de lucru
Pentru stabilirea schimburilor de lucru se ţine seama de tipul de proces care, din
punct de vedere tehnologic, poate fi continuu sau discontinuu, iar din punct de vedere
organizatoric – neîntrerupt sau întrerupt (pe perioada zilelor de odihnă şi a sărbătorilor
legale).
În cazul proceselor continue şi/sau neîntrerupte apare necesitatea obiectivă a
schimbului de lucru. Echipamentele pot funcţiona perioade mari de timp, dar oamenii
numai un număr limitat de ore în fiecare zi. De aici necesitatea schimburilor de lucru.
În cazul proceselor întrerupte numărul formaţiilor de lucru este identic cu numărul
de schimburi. Durata schimbului poate fi de 4, 6 sau 8 ore (dacă se normează schimburi
de 5 sau 7 ore se lucrează tot 6 sau 8 ore urmând ca pentru orele prestate în plus
persoana să fie plătită în plus sau acestea să se cumuleze ca zile şi să se adauge la
concediul de odihnă).
În cazul proceselor neîntrerupte numărul formaţiilor de lucru este mai mare decât
numărul de schimburi pentru a se putea asigura dreptul la zile nelucrătoare (sărbători
legale şi repaus săptămânal).
Exemplu: considerând lucrul în trei schimburi, pentru procese neîntrerupte
pentru 6 zile lucrătoare pe săptămână:
– necesarul de schimburi: 7x3=21 schimburi/săptămână
disponibilul: pentru 3 formaţii 3x6=18 schimburi/săptămână14
Managementul procesului de muncă
pentru 4 formaţii 4x6=24 schimburi/săptămână.
Evident se alege varianta cu 4 formaţii de muncă. Cele trei schimburi/săptămână în
plus care apar astfel vor lucra în schimbul 1 pentru operaţii de întreţinere, curăţenie,
instructaj de protecţia muncii, perfecţionare profesională, manipulare, transport
dublându-se o altă formaţie de lucru. Prin rotaţie fiecare formaţie va trece pentru o lună
într-o situaţie specială care poartă numele de schimb/tură pană şi de regulă va lucra
schimbul 3 (singură) şi 1 (unde va dubla frecvent o altă formaţie).
pentru 5 zile lucrătoare pe săptămână:
– necesarul de schimburi: 7x3=21 schimburi/săptămână;
– disponibil: la 3 formaţii 3x5=15 schimburi/săptămână
la 4 formaţii 4x5=20 schimburi/săptămână
la 5 formaţii 5x5=25 schimburi/săptămână.
Se acceptă varianta cu 4 formaţii. Odată pe lună fiecare formaţie va lucra 6 zile pe
săptămână asigurându-se plata în plus (mai degrabă decât compensarea cu zile libere).
Reguli principale pentru programarea schimburilor de lucru
► La nivelul unei luni calendaristice trebuie asigurat, pe cât posibil, acelaşi număr de
zile libere pentru fiecare formaţie de lucru (în mod obligatoriu la nivelul unui
an calendaristic numărul de zile libere pentru fiecare formaţie de lucru trebuie
să fie acelaşi)
► La nivelul unui an calendaristic este necesar ca fiecare formaţie de lucru să aibă
acelaşi număr de zile lucrate în fiecare schimb
► Este interzisă succesiunea schimbul 3 – schimbul 1. Trebuie să existe o zi liberă
între schimburi când acestea se modifică
► Numărul de zile lucrate consecutiv în acelaşi schimb este limitat (de ex: 4÷5 zile
în schimbul 3 şi 7÷9 zile schimbul 1).
În unităţile economice industriale programul de lucru în schimburi se face prin două
documente – tabele denumite în practică grafice:
a) Graficul turelor pană:
15
Managementul producţiei
Tura I F M A M I I A S O N D
A X X X
B X X X
C X X X
D X X X
b) Graficul de lucru în schimburi (de exemplu pentru o lună de 30 zile):
Tura 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 .... 30
A 1 1 1 1 1 L L 2 2 2 2 2 1
B 2 2 2 2 2 2 2 L 3 3 3 3 L
C 3 3 3 3 L 1 1 1 1 1 1 L 2 etc.
D* 1 1 1 L 3 3 3 3 L 1 1 1 3
* – tura pană; 1,2,3 – schimbul; L – zi liberă
Pentru lucrul în trei schimburi orele de începere ale acestora sunt de obicei 6, 14,
22.
În tabelele 1.1 şi 1.2. sunt reprezentate două exemple de programe la nivelul unei
luni calendaristice a lucrului în schimburi.
De introdus schemele 12+24
1.5. Instrucţiunile de lucru
Sunt acte normative interne ale întreprinderii care stabilesc, pentru executanţii din
activităţile de producţie de bază şi auxiliară, conţinutul muncii, sarcinile ce le revin şi
relaţiile pe care au obligaţia să le stabilească.
Sunt redactate de persoane cu pregătire superioară, pornindu-se de la informaţiile
existente în documentaţia de proiectare şi în regulamentul de fabricaţie. Se întocmesc
pentru fiecare loc de muncă şi trebuie actualizate periodic. Executantul are obligaţia să-şi
însuşească şi să respecte prevederile acestora.
16
Managementul procesului de muncă
Conţinutul cadru:
denumirea locului de muncă
sfera de atribuţii şi zona de servire
relaţii:
– de subordonare (de-a lungul liniei ierarhice şi de asemenea se precizează natura
dispoziţiilor pe care le poate primi nemijlocit de la dispecer)
– de colaborare
obligaţii la primirea, în timpul şi la terminarea schimbului
drepturi la primirea şi în timpul schimbului
descrierea operaţiilor procesului tehnologic (poate să conţină elemente de bilanţ de
materiale şi ecuaţiile reacţiilor chimice)
manevrarea instalaţiei (pornire, oprire normală, opriri forţate)
incidente de fabricaţie şi eliminarea lor (căderi de tensiune, abur, energie electrică)
întreţinerea curentă din sarcina operatorului; dispoziţii privind PM (protecţia muncii)
şi P.S.I. (prevenirea şi stingerea incendiilor)
dispoziţii finale.
17
Managementul procesului de muncă
Tabelul 1.1.Exemplu de programarea lucrului în schimburi pentru cinci zile lucrătoare pe săptămână într-o lună de 30 zile
Ziua
Tura
1
L
2
M
3
M
4
J
5
V
6
S
7
D
8
L
9
M
10
M
11
J
12
V
13
S
14
D
15
L
16
M
17
M
18
J
19
V
20
S
21
D
22
L
23
M
24
M
25
J
26
V
27
S
28
D
29
L
30
M
L
A L 1 1 1 L L 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 1 1 L 1 1 1 7
B 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 L L L 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L L 8
C 3 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 L L L 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 8
D * 1 3 L L 1 1 3 3 3 L 1 1 3 3 3 3 L 1 1 1 3 3 3 L L L 1 3 3 3 7
*tură pană
Tabelul 1.2.Exemplu de programarea lucrului în schimburi pentru şase zile lucrătoare pe săptămână într-o lună de 30 zile
Ziua
Tura
1
S
2
D
3
L
4
M
5
M
6
J
7
V
8
S
9
D
10
L
11
M
12
M
13
J
14
V
15
S
16
D
17
L
18
M
19
M
20
J
21
V
22
S
23
D
24
L
25
M
26
M
27
J
28
V
29
S
30
D
L
A L 1 1 1 1 1 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 1 1 1 1 1 L 5
B 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 L 1 1 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 5
C 3 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 1 1 1 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 5
D* 1 3 L 1 1 1 3 3 3 L 1 1 1 3 3 3 L 1 1 1 3 3 3 L 1 1 L 3 3 3 5*tură pană
5
Managementul producţiei
Bibliografie
6