Home >Documents >1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, Obiectul ,

1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, Obiectul ,

Date post:15-Jun-2015
Category:
View:1,586 times
Download:7 times
Share this document with a friend
Transcript:

1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, obiectul , denumirea, scopul, importanta, metoda si impartirea Istoriei bisericesti universale. Este doua expune auxiliare indeobste cunoscut si acceptat (sau faptul tehnica) ca si Introducerea in studiul Istoriei bisericesti universale este de feluri: introducerea definitia, formala metoda, a introducerea materiala. Cea dintai, introducerea formala, obiectul, si impartirea, Istoriei stiintele bisericesti bibliografia generala

universale. Cu alte cuvinte, introducerea formala se ocupa cu problemele formale, tehnice, si metodice ale studiului ei. A doua, introducerea materiala, studiaza si expune situatia lumii greco-romane si a iudaismului in epoca aparitiei crestinismului, numindu-se si "preistoria crestinismului". Prin urmare, introducerea formala ne initiaza in obiectul, natura, mijloacele si cerintele studiului nostru, in timp ce introducerea materiala ne prezinta epoca si terenul pe care a aparut crestinismul si ne pregateste pentru a intelege situatia lui in lumea veche. a) Definitie: De-a lungul timpului, disciplina noastra a fost definita in mod deosebit de cei care s-au ocupat cu ea. De pilda, istoricul german Kurt Dieter Schmidt sustinea ca "Istoria bisericeasca nu este altceva decat istoria lui Hristos care lucreaza mai departe in lume" (Die Kirchengeschichte ist nichts weniger als die Geschichte des in der Welt fortwirkenden Christus". De aceea, conchide el, Istoria Bisericii constituie o parte indispensabila Teologiei, caci Hristos este cel ce lucreaza in Biserica. Ceva mai inainte, renumitul istoric bisericesc de la1

Cernauti, Eusebiu Popovici, dadea o definitie asemanatoare: "Istoria Bisericii privita in sine - zicea el - este dezvoltarea Bisericii in cursul timpului, iar stiinta istoriei bisericesti sau istoria Bisericii ca stiinta are de obiect a cerceta, a cunoaste si a expune stiintific cum s-a dezvoltat Biserica in cursul timpului". Consideram insa ca cea mai completa, definitia data de regretatul Pr. Prof. Ioan Ramureanu in manualul de I. B. U., ed. 1987, si anume: "Istoria bisericeasca universala este cercetarea si expunerea metodica a vietii Bisericii crestine in general, privite in dezvoltarea si actiunea ei interna si externa". Cu alte cuvinte, ea studiaza si expune sistematic, in toata complexitatea ei, viata Bisericii si dezvoltarea ei de-a lungul timpului. b) Obiectul: De la bun inceput, trebuie precizat un lucru, si anume acela al intelesurilor pe care il are termenul de istorie. Notiunea de istorie provine de la termenul grecesc istoria, care insemna cercetare, informare si chiar povestire. Verbul istorew inseamna a cauta sa stii, a sti, a cunoaste, desemnand atat dorinta de a sti, cat si cunoasterea insasi. De la greci, termenul a fost imprumutat si de romani in cuvantul historia, avand cam aceeasi acceptiune de povestire, descriere. Mai tarziu, termenul a fost preluat si de alte popoare, cu intelesul atat de intamplare, cat si de povestire (Geschichte; Histoire; Storia; History ...). Atsazi cuvantul istorie are doua sensuri: unul obiectiv si altul subiectiv. }n sens obiectiv, istoria este viata din trecut, totalitatea faptelor intamplate, istoria de fapt, iar in viata2

bisericeasca viata din trecut a Bisericii. n sens subiectiv, numit si tehnic, istoria este cercetarea si expunerea stiintifica a faptelor istorice, adica studiul vietii istorice. Istoria, ca fapt, este obiectul de studiu al istoriei ca stiinta. Deci faptele sunt istoria in sens obiectiv, iar studiul lor este istoria in sens subiectiv. Ca stiinta, istoria poate studia atat dezvoltarea intregii omeniri de-a lungul secolelor, cat si a unei parti din ea sau a unei institutii. Obiectul Istoriei bisericesti universale este Biserica crestina, infiintata in de intelesul catre de comunitate nostru religioasa-morala, Hristos pentru Domnul Iisus

mantuirea lumii. Biserica este un asezamant divino-uman. Prin originea, doctrina, spiritul, scopul si puterile ei, ea are caracter supranatural, dumnezeiesc. Prin membrii care o constituie, prin formele pe care le-a luat de-a lungul timpului, prin manifestarile membrilor ei, ea are caracter omenesc. Istoria bisericeasca cerceteaza Biserica in latura ei omeneasca, in cresterea, formele si manifestarile ei istorice, accesibile cunoasterii si studiului. Biserica crestina are o istorie complexa. Dintr-o comunitate mica, cu forme simple de organizare, doctrina si cult, ea s-a dezvoltat, ajungand la forma ei de astazi. Ea s-a aflat in anumite raporturi cu lumea, primind unele influente si influentand, la randul ei lumea, societatea si cultura. De aici, doua dimensiuni ale dezvoltarii Bisericii, si anume: Biserica are o instorie externa, a intinderii si a raporturilor ei cu lumea cealalta, si o istorie interna, a vietii, organizarii si actiunii ei launtrice.3

Istoria cultura. Istoria

externa

priveste

Biserica

in

contactul

si

raporturile ei cu statul, societatea si celelalte religii, morala si interna priveste intinderea crestinismului,

organizarea Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne, cultul, viata, disciplina, literatura si arta ei. Studiind deci viata bisericii in general, Istoria bisericeasca universala precizeaza situatia si rolul crestinismului in viata omenirii. c) Denumirea acestei discipline difera dupa istoricii bisericesti si anume: unii o numesc "Istoria bisericeasca", "Istoria Bisericii) Bisericii" sau "Istoria bisericeasca (sau a generala" sau "universala". Altii o numesc

"Istoria crestinismului", "Istoria religiei crestine" sau "Istoria crestina a religiei" etc. d) Scopul Istoriei bisericesti universale este cunoasterea si intelegerea desfasurarii vietii crestine sub toate aspectele ei, de la inceput si pana astazi, in toata lumea. Biserica a avut nu numai viata religioasa-morala, ci si sociala si culturala. De aceea istoria ei este o parte foarte importanta a istoriei universale. Scopul final al studiului istoriei bisericesti universale este cunoasterea in si intelegerea lui situatiei mai actuale a Ea crestinismului, organizatiile importante.

incearca sa cunoasca faptele istorice in cauzele, evolutiei si legatura lor. Ea intelege si explica miscarile si schimbarile produse in viata Bisericii de la inceputul ei si pana astazi. e) Importanta Istoriei bisericesti universale consta in faptul ca ea studiaza constituirea si organizarea Bisericii crestine, doctrina, cultul, actiunile crestinismului in decursul a4

aproape doua mii de ani. Fara studiul Istoriei bisericesti nu se poate cunoaste si intelege crestinismul in organizarea si viata sa bisericeasca trecuta si prezenta. De aceea, Istoria bisericeasca universala este o disciplina de baza, de cultura teologica larga si indispensabila in studiul teologiei. Trebuie insa combatut curentul protestant numit "istorism" care cauta sa explice crestinismul in chip rational, ca pe un fapt natural, poate chiar organic, facand abstractie de factorul supranatural. Noi avem in vedere faptul ca prin grija pe care ne-o poarta Pronia divina) Dumnezeu intervine in lume in evenimentele istorice. f) mpartirea Istoriei bisericesti universale: Este de doua feluri: dupa continut (numita si logica sau reala) si dupa timp (numita cronologica). Dupa raspandirea continut, Istoria bisericeasca crestinismului, in raporturile este cu privita lumea, in in

formularea invataturii lui, in organizatie, cult, viata morala, literatura, arta. Dupa timp, Istoria este impartita pentru studiu in perioada mai mari sau mai mici (periodizare), desi viata istorica formeaza si prin continut si in timp un tot continuu, unitar. mpartirea Istoriei bisericesti universale difera la diferiti cercetatori. Unii, cei mai multi, au impartit-o in trei evuri: antic (vechi), mediu (de mijloc) si modern (nou). De pilda, autorii lucrarii "kumenische Kirchengeschichte", Kaiser Grnewald, 1983, isi intituleaza cele trei volume: "Alte Kirche und Ostkirche" (I); "Mittelalter und Reformation" (II) si "Neuzeit" (III).5

Aplicata mai intai la studiul filologiei, aceasta impartire de conceptie umanista a fost insusita mai intai de istoria universala laica si apoi si de cea bisericeasca. Istoricii nu sunt insa toti de acord in ceea ce priveste limitele evurilor, adica referitor la inceputul si sfarsitul lor. Cel mai adesea, sfarsitul evului antic si inceputul evului mediu este pus in Istoria bisericeasca aproximativ intre anii 600-800. Chiar si aici unii istorici socotesc incheiat evul mediu cu imparatul Justinian (527-565), iar altii cu Papa Grigorie cel Mare (590-604). Altii considera evul antic incheiat cu Carol cel Mare (768-814). Evul mediu este socotit ca intinzandu-se pana la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea (Renasterea, Reforma). La randul lor, evurile se impart in perioade mai mici, numite epoci. Istoria bisericeasca in lumea greco-romana. universala Aceasta caracterizeaza este epoca evurile mai astfel: in evul antiv, crestinismul s-a raspandit si s-a organizat cea importanta deoarece acum are loc: constituirea Bisericii, a doctrinei si a cultului; acum au loc persecutiile si Sinoadele ecumenice, acum traiesc marii Parinti si Scriitori bisericesti. n evul mediu asistam la convertirea la crestinism a popoarelor germane, slave si altele. Acum creste puterea papala, se diferentiaza si la 1054 se despart Bisericile in orientala (Greaca, Ortodoxa) si occidentala (Latina, RomanoCatolica); se produc o serie de conflicte intre papalitate si puterea lumeasca. n evul modern se constata o descrrestere a puterii papale prin dezbinarea produsa in lumea catolica de catre6

Reforma protestanta. Pe de alta parte, Biserica ortodoxa a cazut in mare masura sub stapanirea turceasca, are loc acum formarea de Biserici nationale autocefale. n general se inregistreaza o raspandire accentuata a curentului laic, antibisericesc. Desi relativa, subiectiva si conventionala, diferind intre Orient si Occident, impartirea in evuri sau perioade mai mici este necesara. Spre deosebire insa de aceasta impartire, istoricii bisericesti romani (Eusebiu Popovici si autorii manualului de I. U. B. din 1975) au adoptat impartirea in perioade. Iata care sunt acestea: Perioada I cuprinde intervalul de la inceputul crestinismului pana la 324, de cand Constantin cel Mare (306337) domneste singur peste tot Imperiul roman. Este perioada de confruntare a Bisericii cu lumea antica. Altii considera ca perioada I se intinde pana la 313 (Edictul de la Mediolan). Perioada a II-a: intre anii 324-787 este perioada Sinoadelor ecumenice si a Parintilor bisericesti. Acum s-a realizat biruinta Ortodoxiei asupra ereziilor, consfintita la 11 martie 843 prin Duminica Ortodoxiei. Perioada a III-a: intre anii 787-1054 este epoca de cristalizare a catolicitatii sau universalitatii Bisericii. Perioada a IV-a, incepand cu anul 1054 merge pana spre sfarsitul secolului al XV-lea. Este perioada confruntarii dintre Ortodoxie si Romano-Catolicism si a marilor conflicte dintre papalitate si principii apuseni. Acum au loc cruciadele, se dezvolta scolastica si, in anul 1453, caderea Constantinopolului sub turci. Perioada a V-a, se intinde din secolul al XVI-lea pana in7

secolul al XVIII. Este perioada marilor framantari provocate de Reforma protestanta in sanul Bisericii Romano-Catolice si a marilor nemultumiri social-politice care vor pregati Revolutia franceza din anul 1789.. n urma conciliului de la Trident, dupa anul 1564, Biserica Romei s-a individualizat, numindu-se Biserica Romano-Catolica, a realizat unele reforme interne si a intreprins mai misiuni crestine in alte continente. Perioada a VI-a, ultima, se intinde de la 1800 pana azi. Este epoca divizarii crestinismului, a intaririi curentului laicizant, a constituirii, in Rasarit, a multor Biserici Ortodoxe nationale autocefale si a stradaniilor ecumeniste din secolul al XX-lea cu scopul de a se reface unitatea Bisericii universale. O alta impartire are K. D. Smidt, Kirchengeschichte..., p. 2326. g) Metoda: Istoria bisericeasca universala foloseste, in studiile sale, metoda istorica generala, respectand cele 5 principii generale: 1, cunoasterea izvoarelor; 2. verificarea izvoarelor; 3. analiza critica a izvoarelor; 4. cercetarea lor evolutiv-genetica si 5. expunerea sistematica a ideilor. Aceasta presupune o buna cunoastere a documentelor si izvoarelor, precum si justa lor intelegere si interpretare. Studiul documentelor trebuie sa se faca in mod critic si comparativ in vederea expunerii adevarului istoric. Din punctul de vedere al metodei, Istoria bisericeasca universala trebuie sa fie: documentata, adica intemeiata pe documente, sa fie critica, pragmatica, genetica, obiectiva, nepartinitoare. Istoria bisericeasca este si reigioasa. Ea are in vedere existenta lui Dumnezeu si raporteaza la El in mare cauzalitatea si finalitatea evenimentelor. Istoricul bisericesc recunoaste in8

aparitia lui Iisus Hristos, in invatatura si Opera Lui, in intemeierea si perpetuarea Bisericii crestine, fapte divine, a caror explicatie nu se poate face numai prin considerarea factorilor umani. BIBLIOGRAFIE in limba romana B. BERCEANU, I. PANAITESCU, Prezentarea lucrarilor stiintifice metodologice, Bucuresti, 1968. A. AVRAMESCU si V. CINDEA, Introducere in documentarea stiintifica, Bucuresti, 1960. N. GEORGESCU-TISTU, Scris si carte. Istorie-tehnicasemnificatie, Bucuresti, 1948. Pr. Prof. MILAN SESAN, Periodizarea in istoria bisericeasca universala, 1939 si in "Altarul Banatului" III, Caransebes, 1946, nr. 1-6, p. 391-411. Prof. T. M. POPESCU, }ndrumari metodice de lucru pentru studentii in teologie, in "Studii Teologice", VIII (1956), nr. 7-8, p. 498-530. A. SACERDOTEANU, Metoda alcatuirii unui studiu de istorie, Bucuresti, 1967. A. SACERDOTEANU, }ndrumari in cercetarile istorice, Bucuresti, 1943. 2. Izvoarele istoriei bisericesti universale Definitie: Prin izvoarele istorice se intelege materialul documentar care poate servi la cunoasterea faptelor. Acestea se impart, de obicei, dupa: originea, caracterul sau forma lor astfel: - originale (numite si directe sau imediate), si9

- derivate (indirecte sau mediate); - oficiale si particulare; - scrise, orale si monumentale (arheologice); - ramasite sau resturi (berreste); - traditii. O alta impartire este aceea in: - divine - cartile Sfintei Scripturi si - omenesti. Apoi: crestine si necrestine. Importanta cunoasterii si a folosirii izvoarelor este fundamentala. Ele sunt marturii materiale si spirituale despre existenta, actiunea, rolul si importanta oamenilor, institutiilor, ideilor care au facut Istoria. Pentru a scrie istoria este neaparat necesara cunoasterea si studiul critic al izvoarelor (documentelor) ("pas de documents, pas d'histoire"). Cum istoria nu se poate sprijini decat pe fapte autentice, sigure, critica istorica are o importanta fundamentala. Izvoarele necesare pentru studiul Istoriei bisericesti universale sunt adunate in colectii sau editii au fost impartite de unii istorici bisericesti in mai multe grupe. De pilda, manualul de I. B. U. din 1987 le imparte in 10 grupe, si anume: I. Colectii principale - Migne J. P. Patrologiae cursus completus II. Acte sinodale: J. D. Mansi, Conciliorum nova et amplissima collectio... III. Acte martirice. Vieti de Sfinti. Acta Sanctorum IV. Enchiridioane (Enchiridia) V. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de la Constantinopol si a Imperiului bizantin10

VI. Acte papale. Vieti de pai. Concordate VII. Legi si canoane VIII. Simboale. Marturisi de credinta IX. Liturghii X. Inscriptii 3. A se vedea fotocopiile 4. Disciplinele auxiliare. Bibliograia generala a Istoriei bisericesti universale a) Disciplinele auxiliare Daca Istoria bisericeasca universala ofera un ajutor substantial tuturor celorlalte discipline teologice, la randul ei si aceasta este ajutata de o serie de alte discipline, ca: Studiul Noului Testament, Patrologia, Istoria Dogmelor, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, s. Arheologia a. crestina, Istoria Cronologia, Liturgica, Dreptul bisericesc, Simbolica, Dogmatica, Bizantinologia, ndeosebi, bisericeasca universala are legaturi stranse cu Patrologia si Istoria Dogmelor. tiinte auxiliare propriu-zise sunt cele ale istoriei in general: - Filologia - pentru cunoasterea limbii documentelor; - Paleografia - pentru citirea scrierii vechi; - Epigrafia - pentru citirea inscriptiilor; - Numismatica - pentru cunoasterea monedelor si medaliilor vechi; - Heraldica - pentru cunoasterea stemelor; - Diplomatica - pentru tehnica si citirea documentelor;11

- Sfragistica - pentru cunoasterea sigiliilor si a pecetilor; - Arheologia si Istoria Artei; Filosofia istoriei; Geografia istorica si Cronologia. Cronologia - studiaza timpul, asa cum a fost impartit si socotit la diferite popoare. mpartirile mai importante sunt acelea in ere (aera), si anume: Era romana, care innumara anii de la intemeierea Romei (ab urba condita, a. u. c., sau post urbem conditam), cu 753 de ani inainte de era crestina: Anul I al erei crestine este anul 753 al erei romane. Era greaca (a olimpiadelor), care incepe la anul 778 inainte de era crestina (inceputul jocurilor olimpice, care se repetau din 4 in 4 ani; de aceea, olimpiadele formeaza serii de cate 4 ani). Ziua de 1 iulie a olimpiadei 195 coincide cu 1 iulie al anului I de la HS. Era consulara socotea anii dupa consuli sau dupa sefii bisericesti sau lumesti; Era martirilor sau diocletiana, socotita de la 29 august 284; Era spaniola, de la 38 inainte de era crestina. Este data cand Spania a fost cucerita de imparatul Augustus; Era mauritana, de la anul 40 dupa Hristos (Mauritania devine provincie romana); Era Seleucizilor, in Siria, de la 311/312 inainte de Hristos, cand a avut loc batalia de la Gaza; Era de la Tyr, de la 125 inainte de Hristos; Era de la Avraam, de la 2017 inainte de Hristos; Era mahomedana, de la 16 iulie 622, cand a avut oc hedjira, adica plecarea lui Mohamed de la Mecca la Medina. Contine ani lunari de cate 354 de zile si a fost folosita de turci12

pana la 1927 (=1346), cand a fost adoptat calendarul european. Pentru Istoria bisericeasca mai importante sunt: Era de la facerea lumii (era lumii), al carei calcul a variat. De pilda, la evrei, incepea la 3761 inainte de Hristos, in Apus 3943, in Orient 5492, la Alexandria 5508 si la Constantinopol 5509, socotind Anul de la 1 septembrie. Cronicarii bizantini variaza in calculul lor de la facerea lumii, si mai ales "Era de la Hristos" (post Christus natum, p. Chr. n.), numita si "Era Crestina" sau "Era noastra". Era crestina a fost calculata de calugarul Dionisie Exiguus (cel Mic, +540), originar din Scythya Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), pe cand se afla la Roma, in anul 525-526. De aceea s-a numit si "era dionisiana". Dupa calculul facut de Dionisie cel Mic, Iisus Hristos s-a nascut la 25 decembrie 753 a. U. c. Dar calculul sau era gresit cu 4 sau 5 ani, pentru ca Mantuitorul s-a nascut inainte de 753 a. U. c. si anume inainte de anul 750, pentru ca se stie ca in acest an a murit Irod. Ori, Mantuitorul s-a nascut inainte de moartea lui Irod, cu un an sau doi. Dupa toata probabilitatea, Iisus s-a nascut in anul 748 sau 749 ab Urbe condita, deci cu 4 sau 5 ani inainte de inceputul erei crestine, calculata de Dionisie cel Mic in 753 a. U. c. Totusi, anul 753 a ramas pana astazi in stabilirea evenimentelor din istoria universala, corespunzand cu anul 1 al nasterii lui Hristos. n ceea ce priveste inceputul anului, acestea a fost variat la diferite popoare: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie, 1 septembrie. Biserica Ortodoxa isi incepe anul bisericesc la 1 septembrie. ncepand din secolul al XVI-lea, s-a generalizat13

anul laic cu 1 ianuarie. Calendarul iulian, adoptat si de crestini, are anul civil mai mare decat anul solar real cu 11 minute si 14 secunde. El a fost indreptat in Apus sub Papa Grigorie XIII, in anul 1582, primind si numele de calendar gregorian sau stilul nou. Din secolul XVIII el a fost adoptat si de protestanti. Cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au indreptat calendarul Iulian, numit si "stilul vechi", prin hotararea Sinodului tinut la Constantinopol in anul 1923, insa unele il pastreaza inca nemodificat, ramanand in urma cu 13 zile fata de calendarul indreptat. Calculul indictioanelor. De la Constantin cel Mare (306337) sau de la fiii lui s-au introdus, in impartirea timpului, serii de cate 15 ani, numite indictioane. Ele erau de mai multe feluri: constantinopolitan, roman (pontifical), cezarian (constantinopolitan). Importante pentru Istoria bisericeasca universala mai sunt: Bizantinologia, Slavistica si Orientalistica. b) Bibliografia generala a Istoriei bisericesti Universale Mai poarta denumirea de "Istoria istoriei bisericesti universale" si incepe cu scrierile Noului Testament. 1. Istorici bisericesti greci si latini: a) Istorici bisericesti greci: Hegesip (+180) - a scris "Memorii" (ipomvhmata) Iuliu Aficanul (+240-250) - a scris "Cronografii", in 5 carti , de la facerea lumii pana la anul 217 (221) d. Hr. E socotita prima incercare de istorie crestina universala. Epifaniu (+403), ep. de. Salamina (Cipru) - a scris14

"Panarion" (Cutiuta cu medicamente) sau "Contra tuturor ereziilor" (circa 80 de erezii). Eusebiu al Cezareei Palestinei (+340) este considerat "parintele Istoriei bisericesti". A scris o "Cronica" a lumii, de la Avraam (2016) i. Hr. pana la anul 302 d. Hr.; "Istoria bisericeaza", in 10 carti - tradusa in "P. S. B." Expune evenimentele de la nasterea lui Hristos pana la anul 324; e foarte valoroasa; "Despre martirii din Palestina", istoriceste persecutia crestinilor dintre anii 303-311; "Viata Fericitului Constantin", in 5 carti, scrisa in anul 337, dupa moartea imparatului (tradusa si in rom.). Istoria bisericeasca a lui Eusebiu a fost continuata de 3 istorici: Socrate (439), Sozomen si Teodoret. Pe acestia i-a rezumat, pe la 530, Teodor Lectorul in lucrarea "Istoria tripartita" care istoriceste evenimentele de la anul 439 pana la anul 527. Au mai scris in secolul V: Filip de Side - "Istoria crestina"; Filostorgiu (+dupa 425) "Istoria bisericeasca" (era istoric arian); Gelasiu de Cizic; Ioan Malalas, adica Retorul (+577) a scris "Istoria universala" de la facerea lumii pana la 574 d. Hr.; Paladie Scolasticul (+inainte de 431) a scris "Istoria lausiaca" sau "Lausiakonul", in care face istoria vechiului monahism crestin. n epoca postpatristica (dupa decolul VIII) amintim pe istoricii: Gheorghe Monahul (Amartolos, secolul IX) care a scris un Cronograf, de la facerea lumii la 843; Teofan Marturisitorul (752-818) Cronograf care istoriseste evenimentele cuprinse intre 284-813 (caderea imparatului Mihail I Rangabe). Altii: Nichifor Calist Xantopol (+1341), cu15

Istoria bisericeasca si Nichifor Gregoras (+1360) cu Istoria bizantina. b) Istorici latini: - Lactatiu (secolul IV) De mortibus persecutorum anterioara lucrarilor lui Eusebiu de Cezareea; - Fericitul Ieronim (+420) - traduce si continua Cronica lui Eusebiu; - Rufin (+410) - a tradus 9 carti din Istoria lui Eusebiu, adaugand 2 carti ale sale; merge pana la anu; 395; - Sulpiciu Sever (+420) - a scris "Historia sacra" o cronica universala in 2 carti, de la crearea lumii pana la anul 400 d. Hr.; - Paul Orosius - Historiae adversus paganos, in 7 carti. E o istorie universala de la Adam la anul 417. Altii: Prosper de Aquitania; Casiodor (+583), Grigorie de Tours (+593-594) cu "Historia Francorum" si Isidor de Sevilla (+636) cu o Cronica universala de la facerea lumii la 615 d. Hr. n evul mediu au scris: Beda Venerabilul (secolul VIII), episcopul german Haymo (secolul IX); Anastasie Bibliotecarul (secolul IX), Anselm de Havelberg (1158), Otto din Freising; Ptolemeu de Lucca (1326), si altii. 2. Din perioada Renasterii si Reformei amintim pe: Laurentiu Valla si Nicolae de Cusa (secolul XV), care au adus critici temeinice tezei papale despre primatul papal, combatand cele doua falsuri: Donatio Constantini si Decretaliile pseudoisidoriene; - Matthias Flacius (Vlaich) Illyricus, protestant - a scris "Centuriile de Magdeburg"16

(1559-1574)

istoricind

evenimentele primelor 13 secole. - Caesar Baromus - catolic - raspunde in "Annales ecclesistici" (12 vol., Roma, 1588-1607). Cuprinde istoria bisericeasca pana la 1198. Continuata de H. Spondanus, la Paris, pana la 1646 si revizuita in mai multe randuri. Atat "Centuriile" cat si "Annales" sunt partinitoare, confesionale (Vezi H. Zimmermann, Veacul intunecat). 4. Lucrari originale au scris: n Franta in secolul XVII: Nol Alexandre; Seb. Lenain de Tillemont; Fleury - catolic. n Germania: G. Arnold, J. L. Mosheim, August Neander, F. Chr. Baur, W. Mller - protestanti (secolul XVIII-XIX). Apoi Adam Mhler, C. J. Hefele, J. Hergenroether, J. Dllinger s. a. romano-catolici. Alti protestanti mai tarziu: Adolf von Harnock, Albert Hauck, Gustav Krger, Hans Lietzmann sau catolicii: Albert Ehrhardt; Karl Bihlmeyer; Fr. J. Dlger; la francezi: L. Duchesne, H. Leclercq, Emil Amann, P. Batiffol, G. Bardy, Jacques Zeiller, A. Flich, V. Martin - Histoire de l'Eglise depuis les origines jusqu' nos jours, Paris, 1934 si conitnuare (catolici). La ortodocsi: Greci: Dositei, patriarhul Ierusalimului (+1707), Despre patriarhii de Ierusalimului, Costachi; t. Bucuresti, I-IV, 8 1715; Meletie, 1841-1843; Mitropolitul Atenei (+1718( - Istoria bisericeasca, 3 vol. trad. Veniamin vol., Iasi, Ghenadie (Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis "Istoria Patriarhiei ecumenice (greceste) Atena, 1953; Panaghitis Bratsiotis, arhiepiscopul Alexandria N. Moschiopoulos; (greceste) Alexandria,17

Hr. Istoria 1935;

Papadopoulos, Bisericii Idem, din Istoria

Atenei

(62-1934),

Bisericii din Ierusalim, Ierusalim si Alexandria, 1910; Basilios Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecumnique de Constantinople, in "Istina", Paris, nr. 2/1970, p. 131-273. La rusi: Filaret, mitropolitul Cernigorului "Istoria Russkoi Terkvi", t. I-V (988-1826), Cernigov, 1862. N. Glubokovski, Ruskaia bogloslovskaia nauka v eia istoriceskom razvitii, Varsovia 1928. E. Golubinski, Istoria Ruskoi Terkvi. V. V. Bolotov, A. P. Lebedev, M. Zernov, Eastern Chisstendom, London, 1961; Idem, The Russians and theiy church, London, 1965. La Bulgari - M. E. Posvon "Istoria bisericii crestine", Sofia I-II, 1933, 1935; trad. in l. rusa "Istoria hristianskoi Terkvi, pana la 1054, Bruxelles, 1964. La romani: Mitropolitul Veniamin Costachi a tradus lucrarea lui Meletie al Atenei "Istoria bisericeasca", t. I-IV, (8 vol.), Iasi, 1841-1843. Mitropolitul Iosif Gheorghian a tradus: Istoria bisericeasca si Viata lui Constantin cel Mare, a lui Eusebiu de Cezareea, Bucuresti, 1896; - Istoria bisericeasca a lui Sozomen, Bucuresti, 1897; - Istoria bisericeasca a lui Evagrie, Bucuresti, 1899; - Wl. Guette, Papalitatea schismatica. Roma in raporturile sale cu Biserica Orientala, Bucuresti, 1881; - Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Kesariei Kapadociei, Bucuresti, 1898; - Eusebiu Popovici (+1922) - Kirchengeschichte, III, Bnde, Czernovitz, 1882, trad. in sarbeste de Moisi Stoikov,18

1912, apoi in romaneste de Atanasie Mironescu, fost Mitropolit Primat sub titlul: Istoria bisericeasca universala si statistica bisericeasca, ed. a 2-a, t. I-IV, Bucuresti, 19251928. Ioan 1932, Idem, Istoria bisericeasca universala de la 1054 pana azi, t. II, ed. a 2-a, Bucuresti, 1932. Alti istorici romani: T. M. Popescu, T. Bodogae, George Stanescu, Gh. I. Moisescu, St. Lupsa, Al. Filipascu, Al. Ciurea, N. Serbanescu, M. Pacurariu, A. Jivi, I. G. Coman, M. Sesan, I. Ramureanu, V. Ionita. Pentru bibliografie straina: Fr. Heyer, Konfessionskunde, Berlin-New-York, 1977. Kurt Dietrich Schmidt, Grundriss der Kirchengeschichte, 6 Auflage, Gttingen, 1960. R. Kottje und B. Moeller, kumenische, Kirchengeschichte, 4 Auflage, Bd. I-III, Mnchen, 1983. Jrgen 1974). Ahrendts, Bibliographie zur alteuropischen Religionsgeschichte, 2. Bond., 1965-1969, Berlin (New-York, (Irineu) Mihalcescu Istoria bisericeasca universala cu notiuni de Patrologie, t. I, vol. 1, Bucuresti,

19

2. PERIOADA NTA1I (PN LA 324). NTEMEIEREA BISERICII I RSPNDIREA CRETINISMULUI. 1. STAREA LUMII GRECO-ROMANE I IUDAICE LA APARIIA CRETINISMULUI 1.1. Starea lumii greco-romane Mantuirotul s-a nascut la "plinirea vremii" asa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel la Galateni, IV, 4. Cu alte cuvinte, in acel moment conditiile venirii Sale erau pregatite. Iar El a intemeiat Biserica pentru a-i continua lucrarea mantuitoare pe care El a savarsit-o pentru rascumpararea oamenilor. ntrucat Mantuitorul s-a nascut si a activat in Palestina, care a devenit astfel leaganul crestinismului, se cuvine sa cunoastem situatia in care se afla aceasta in momentul intemeierii Bisericii. Asadar, Palestina facea parte din Imperiul roman. Acest imperiu era un stat universal, avand Marea Mediterana la mijloc. El se intindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic si Marea Nordului pana la granita Armeniei, Arabiei si Marea Rosie, din Britania, de la Tin si Dunare pana la marginea Saharei si a Etiopiei. ntinderea cea mai mare a avut-o sub imparatul Traian (98-117), cand Imperiul roman cuprindea si Dacia, ajungand pana la Marea Caspica si Golful Persic. Denumit si "lumea" (oixovmenh, Luca, II, 1), la venirea Mantuitorului acest imperiu se afla la apogeu ca intindere, putere si organizatie. Din punct de vedere politic mparatul Augustus (31. i. d. Hr. - 14. d. Hr.) a creat un sistem politic numit "Principatul", deoarece imparatul, cu toate ca impartea puterea suprema cu Senatul roman, se considera "Princeps", adica primul dintre senatori. Sistemul acesta va fi desfiintat de20

imparatul Diocletian (284-305), care va inaugura un nou sistem politic numit "Dominatul". Desi nu se cunoaste cu exactitate cifra populatiei Imperiului roman din timpul lui Augustus, unii istorici o apreciaza cu probabilitate intre 60-120 de milioane. ntre orasele mai importante amintim: Roma (caput mundi), Alexandria (cu marea sa biblioteca), Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum, (Lyon) si altele. Conducerea statului o avea mparatul si Senatul (numita diarhie), iar Imperiul era impartit in provincii de trei categorii: 1. provincii imperiale, conduse de un legat, care reprezenta pe imparat (numit legatus Augusti pro praetore); 2. provincii senatoriale, conduse de un proconsul. }n aceste provincii romanizarea a fost foarte puternica. 3. Mai existau unele provincii cu o situatie speciala, conduse de un procurator (epitropos), cum au fost: Egiptul, Palestina si Mauritania. Provinciile erau conduse de un concilium pe cand orasele se conduceau singure. Comunicatia in Imperiu era relativ usoara si intensa, facandu-se atat pe mare, cat si pe uscat, unde exista o retea de drumuri foarte bine inzestrata. Ordinea si linistea Imperiului erau asigurate de catre armata, functionari si legi la adapostul carora erau garantate pacea, cultura si siguranta. Prin pacea impusa noilor teritorii cucerite (pax romana) s-a creat acestora o situatie binefacatoare, apreciata chiar si de crestini. ntrucat in teritoriul Imperiului granitele au fost desfiintate, au fost facilitate legaturile dintre popoare ca si amestecul populatiei de diferite neamuri. Acum marile orase se internationalizeaza, iar cultura se unifica aducand un mare aport la insasi21

unificarea statului. Aceasta a permis si intinderea culturii (eleniste, de la Alexandru cel Mare +323 i. d. Hr.). Limba comunca mai folosita era limba greaca in dialectul comun - h xoinh dialextos -, in care au fost scrise si cartile Noului Testament. Acest dialect era inteles si vorbit aproape in intregul imperiu si, mai ales, in Rasarit si in orase. de aici elenizarea s-a raspandit tot mai mult, contribuind si la romanizarea provinciilor si la unirea culturala a acestora. totusi, unele provincii si-au pastrat inca specificul lor, iar populatiile barbare se adaptau mai putin culturii grecoromane. Starea religioasa Popoarele vechi, in afara de poporul iudeu, erau politeiste si idolatre, fiecare popor avandu-si religia sa. Romanii, buni diplomati, le tolerau pe toate, in afara de acele culte care erau socotite periculoase, ca cel al druizilor din Galia, unele culte siriene si egiptene, apoi crestinismul. Religia de stat a romanilor era in decadenta. Augustus, primul imparat roman, s-a autointitulat si "Pontifex maximus", fiind seful religios suprem al romanilor. Ca si religia romana, si cea greceasca era in plina decadenta. O anumita preponderenta o aveau misterele - mai ales cele din Eleusis, care, prin caracterul lor mistic, aveau o mare influenta. ndeosebi unele zeitati orientale ca Cybele, Attis, Isis, Osiris, erau foarte populare. Multe dintre ele aveau chiar si idei religioase, ca: idea de pacat, de renastere, de curatire, de nemurire, aveau unele rituri si ospete sacrale, erau entuziaste si prozelitiste, Forate tindeau era spre cultul monoteism zeului si universalism. popular22

Mithra

(mithraismul) zeul soarelui (deus sol invictus), adorat mai ales de armata care l-a raspandit in toate provinciile, in secolul III-IV d. Hr. n urma amestecului de popoare si de culte, in Imperiul roman s-a nascut un puternic curent numit "Sincrestim religios" sau theocrasie care tindea sa formeze o religie universala prin inlaturarea unora dintre religiile popoarelor. Se raspandea acum tot mai mult idea de mantuire, de monoteism, de raspundere morala, de ispasire personala, contribuind astfel ;a pregatirea terenului pentru primirea crestinismului. Nevoile religioase si morale erau marite, fara ca religiile si cultele pagane sa le poata satisface. Acestea nu invatau morala, cum facea religia mozaica sau crestinismul. Dimpotriva, zeii lor erau pilde de imoralitate ba, in unele culte orientale desfraul avea caracter religios, cultic. Imoralitatea slabea astfel familia (femeia si copiii erau inferiori, ultimii putand fi chiar aruncati) si societatea. Sub raportul social, situatia era si ea dezastroasa. Clasa privilegiata, bogatii traiau, cei mai multi, in lux si in placeri. Unii stapaneau domenii intinse si aveau sute de mii de sclavi, lipsiti de drepturile si demnitatea asemenea animalelor sau de oameni. ei erau puteau fi batuti, uneltelor,

maltratati, vanduti, ucisi, despartiti unii de altii. Nici chiar casatoria nu le era recunoscuta. Putinii oameni liberi duceau o viata grea si umilita, traind la Roma din ajutorul statului si al patronilor (clienti). Toate acestea au facut ca criza sociala sa fie tot mai mare. O anumita usurare aduceau totusi, unele asociatii de23

ajutor

reciproc,

mai

ales

pentru

inmormantare,

numite

"sodalicia, collegia funeraticia, collegia tenuiorum" colegiile celor saraci. Filosofia timpului era reprezentata din trei sisteme mai insemnate: a) Epicureismul - care accepta ca principiu moral placerea, nega Providenta si invata indiferenta religioasa. b) Scepticismul - preferat de noua Academie a lui Carneade, care era imoral, c) Stoicismul - care invata poteismul, socotea ca lumea era condusa de necesitate (destin), admite chiar ca raul este necesar; in morala recomanda apatia (abstine et sustine), justifica viciile si sinuciderile. Stoicismul, desi inconsecvent si contradictoriu, a influentat cel mai puternic socitatea romana. Din punct de vedere moral, privea pe oameni ca semeni (Seneca), idee pretuita mai ales de crestini. Sub aspect religios-moral o oarecare influenta au mai avut si neopitagorismul si neoplatonismul (secolul III). Dar, in general, asa cum religia era sincretista, filosofia era eclectica. Ea culegea idei din mai multe sisteme, pregatind intr-o oarecare masura, calea pentru propoveduirea ideilor crestine. Totusi, au existat filosofi ca Cels, Porfiriu, Ierocies, Iulian Apostatul s. a. care au fost mari adversari ai crestinismului. Rezumand, se poate spune ca: la aparitia crestinismului situatia lumii antice era in parte favorabila raspandirii lui. De aceea a si fost posibila intinderea lui rapida. La acea data exista un stat universal, pace, ordine, cai si mijloace de comunicatie, amestec si apropiere de popoare si de idei,24

unificare culturala, o limba inteleasa aproape de toti. Raspandirea crestinismului mai era favorizata de insuficienta religioasa si morala a politeismului greco-roman, de propaganda cultelor orientale si a filosofilor, de situatia sociala a lumii vechi. Existau insa si elemente nefavorabile, ceea ce a facut ca rezistenta paganismului, polemica anticrestina si persecutii indurate de crestini sa se intinda pana la publicarea edictului de la Milan (313), de catre Constantin cel Mare. 1.2. STAREA LUMII IUDAICE Se stie ca la anul 536 i. d. Hr. regele persilor Cyrus, a distrus pe babiloneni. Scapati din captivitate, iudeii si-au putut rezidi templul sub conducerea lui Zorobabel si s-au reorganizat. La randul sa, regatul persilor a fost desfiintat de Alexandru cel Mare, in secolul IV i. d. Hr. (+323 i. d. Hr.). Acesta insa i-a favorizat pe iudei, folosindu-i ca element de colonizare in orasele infiintate de el. Dupa moartea lui Alexandru, urmasii sai (diadohi) au impartit imperiul, Palestina ramanand in stapanirea celor din Siria (seleucizi). Acestia (seleucizii) s-au purtat aspru cu iudeii, incercand sa-i elenizeze si sa le distruga credinta. Evreii insa s-au purtat eroic si si-au pastrat fiinta si religia. Dupa miscarea fratilor Macabei, Ierusalimul ajunge din nou in puterea evreilor care s-au reorganizat si au atins un inalt nivel sub regele Ioan Hircan (135-105 i. d. Hr.). ntrucat in luptele pentru mostenirea tronului urmasii lui Ioan Hircan apeleaza la romani, acestia din urma vor trage25

foloasele de pe urma tulburarilor. La anul 63 i. d. Hr. generalul roman Pompei intervine in Palestina si cucereste Ierusalimul, iar iudeii platesc tribut romanilor. La anul 30 i. d. Hr., romanii au pus ca rege al Iudeei pe idumeul Irod cel Mare. Acesta a rezidit templul iudaic, a ridicat orasul Cezareea pe tarmul Marii Mediterane, care a devenit si capitala politica a Palestinei, a introdus in Palestina jocuri pagane si a slabit influenta preotilor iudei. La anul 750 a. U. c. Irod a murit, iar romanii au impartit Palestina intre fiii acestuia: Arhelau, Irod Antipa si Filip. ntre 41-44 Irod Agripa, nepotul lui Irod cel Mare a devenit rege al intregii Palestine. ara era condusa numai de procuratori romani, iar asuprirea iudeilor se inaspreste. Sub imparatul Nero (54-68) a izbucnit razboiul iudaic, ceea ce a adus cu sine riposta dura a romanilor. Ierusalimul este cucerit, iar templul distrus de catre Titus Vespasianus in anul 70. Partidele erau doua la numar: Fariseii erau aparatorii Legii mozaice si pastratorii traditiilor religioase. ineau la interpretarea clasica si religioasa a Legii si erau foarte preocupati de viata religioasa. Fiind ostili stapanirii romane, aveau multi aderenti dintre preoti, invatatori de Lege (soferim), mai tot poporul fiind de partea lor. Ei ajunsera sa fie formalisti, ceremoniosi, ipocriti, cazuisti. Cu toate acestea, unii, ca Nicodim, au fost favorabili Mantuitorului si crestinismului. Saduceii - partid preotesc aristocratic, avea membri din randurile oamenilor bogati. Erau liberali, indiferenti, acomodati cu stapanirea straina si cu ideile vremii. Ei respectau ca obligatorie e numai Legea scrisa, nu si26

interpretarea ei orala. Negau Providenta, nvierea, viata vesnica, existenta ingerilor si a demonilor. Aveau putina influenta in popor. Au fost insa adversari ai Mantuitorului si ai crestinismului. n sinedriu, fariseii si saduceii se dezbinau si se combateau adesea, asa cum s-a intam,plat si cand au judecat pe Apostoli. Esenienii sau esenii (eseii) - erau o secta iudaica influentata de idei religioase straine. erau asceti ce traiau in apropiere de Marea Moarta. Respingeau sacrificiile de animale si nu participau la cultul de la templu. Aveau preotii lor, ospete religioase, un cult al soarelui si al ingerilor, desi admiteau ca Dumnezeu este unul. Practicau comunitatea bunurilor, erau contra sclaviei, a juramantului si a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu si invierea trupului. Gradele superioare se obtineau de la casatorie si de la placeri. Terapeutii - erau tot o secta iudaica din jurul Alexandriei (Egipt). Duceau o viata contemplativa si se ocupau cu citirea Vechiului Testament, pe care-l interpretau alegoric. Aveau agaoe religioase cu cantece si dansuri. Samarienii erau locuitori ai Samariei. Populatie amestecata, iesita din iudei si neiudei, samarienii nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai Pentateuhul lui Moise, erau monoteisti, aveau un templu pe muntele Garizim si pastrau ideea mesianica.ntre samarineni si iudei era ura mare. Dintre samarineni au provenit unii eretici ca: Dositei, Simon Magul, Menandru. Diaspora (imprastierea) iudaica Datorita diferitelor cauze27

ca:deportari,

colonizari,

captivitati, emigrari, interese comerciale sau privilegii, multi iudei s-au raspandit in afara Palestinei. Ei au format chiar colonii importante la Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint. Au fost favorizati atat de Alexandru cel Mare, cat si de romani. Iudeii si-au format comunitati proprii si autonome, aveau sinagogile si justitia lor, le era permis cultul mozaic si respectarea sabatului. Erau scutiti de serviciul militar, de razboi, de cultul oficial si imperial, de obligatiile nepotrivite cu prescriptiile Legii lor. Au facut un intens prozelitism, ceea ce i-a determinat pe unii imparati ca: Adrian (117-138) si Septimiu Sever (193-211) sa interzica prozelitismul iudaic. Prozelitii erau si ei de mai multe feluri: - prozelitii dreptatii sau fiii aliantei - care primeau circumciziunea si participau la sacrificii, - tematorii de Dumnezeu - care respectau doar cele 10 porunci, observau sabatul, curatirile rituale, deosebirea dintre mancarurile curate si necurate. La inceput, diaspora si prozelitismul iudaic au avut un mare rol in raspandirea crestinismului. De obicei, misionarii crestini se adresau iudeilor si prozelitilor din comunitatile iudaice. Iudaismul functiona, de obicei, ca o punte pentru trecerea la crestinism n contact cu lumea cealalta, ideile religioase ale iudeilor din diaspora erau mai largi, iudeii fiind mai putin formalisti decat cei din Palestina. Ei admiteau chiar ca si alte popoare pot sa primeasca Legea mozaica si sa dobandeasca mantuirea. Dupa exilul Babilonului, iudeii palestinieni au devenit mult mai formalisti, mai ritualisti, mai cazuisti, respectand mai mult28

litera decat duhul Legii. Apoi, stapanirile straine i-au facut chiar sa-si schimbe ideile mesianice, asa incat Mesia era asteptat mai mult ca un erou, ca un eliberator national al poporului iudeu din robia straina, decat ca un Mantuitor al lumii. De aceea, s-a ajuns ca iudeii sa nu-L inteleaga pe Iisus Hristos, sa nu-L accepte ca pe adevaratul Mesia, ci sa ceara sa fie osandit. Cu toate acestea, iudaismul cu pastrearea ideii mesianice a pregatit calea pentru raspandirea crestinismului mai mult decat oricare alta imprejurare cunoscuta in istorie. A se vedea: C. Daniel, Esenienii si Biserica primara, in "S. T.", XXVI (1974), nr. 9-10, p. 707-716. D. Tudor, Figuri de imparati romani, vol. I, Bucuresti, 1974, p. 80-104. N. A. Maskin, Principatul lui Augustus, trad. S. Samarian, Bucuresti, 1954. M. Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, trad. rom. de C. Baltag, Editura tiintifica, Bucuresti, 1991, p. 227301. 2. IISUS HRISTOS, MNTUITORUL LUMII Mantuitorul Iisus Hristos a fost o persoana istorica, reala, fapt pentru care viata si activitatea Sa pot fi expuse in mod cronologic, la fel ca la oricare alta persoana istorica. ntruparea Fiului lui Dumnezeu s-a facut "la plinirea vremii" (Gal. IV, 4) adica atunci cand omenirea era pregatita de ajuns pentru a-L putea primi. Activitatea Sa a fost precedata de Ioan Botezatorul,29

ultimul profet al Vechiului Testament. Acesta ducea viata de ascet, boteza si predica cu atata putere incat multi alergau la el si se botezau intrebandu-l daca nu este el Mesia. El nega spunand ca nu este decat "naintemergatorul Domnului". Pentru predica lui, Ioan a fost arestat de Irod Antipa (4 i. Hr. - 39 d. Hr.) fiul lui Irod cel Mare, intemnitat la Macherus si apoi decapitat. Ucenicii sai, numiti "ucenicii lui Ioan", s-au mentinut cateva zeci de ani. Ei practicau un botez si aveau rugaciuni si posturi proprii. Dintre ei, apostolii Andrie si Ioan L-au urmat apoi pe Mantuitorul. Despre Ioan Botezatorul avem stiri in Evanghelie si in lucrarea lui Iosif Flaviu Antichitatile iudaice (XVIII, 5). I. Flaviu a fost impresionat de acest "om bun, care indemna pe iudei la virtute, dreptate si pietate" (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, I, XI, 5). Cronologia vietii Mantuitorului Desi nasterea lui Iisus Hristos este cel mai insemnat eveniment din istoria mantuirii, data ei nu se cunoaste precis, caci Dionisie cel Mic calculase gresit era crestina, punand acest eveniment mai tarziu decat a fost, la 753 a. U. c. }n realitate, Iisus Hristos s-a nascut inainte cu un an sau doi de 750 a. U. c., anul mortii lui Irod cel Mare. Indicatii de timp referitoare la nasterea sau viata Mantuitorului gasim in Evanghelie: Domnia imparatului Octavia Augustus (31 i. Hr. 14 d. Hr.), proconsulatul lui Quirinius, timp de pace, un recensamant, uciderea pruncilor, moartea lui Irod, inceputul activitatii publice a Sfantului Ioan Botezatorul, anul XV al domniei imparatului Tiberiu (14-37), cand Iisus avea "cam treizeci de ani" (Luca, III, 23) si la zidirea templului lui Irod.30

Istoricii Mantuitorului:

au

stabilit

urmatoarea

cronologie

a

vietii

La 25 martie 749 a. U. c. a avut loc Bunavestire. Cand s-a ordonat inscrierea oficiala, Iosif si cu Maria au venit din Nazaret la Betleem pentru a se inscrie in liste (Luca, II, 1-6). La 25 decembrie 749 a. U. c. s-a nascut pruncul din Fecioara Maria si la 1 ianuarie 750 i s-a dat numele de Iisus (Mt. I, 25). Aratanduse steaua de la Rasarit, la 6 ianuarie 750 au venit magii (astronomi babiloneni) si s-au inchinat Pruncului, aducandu-i aur, tamanie si smirna, simbolizand cele trei demnitati ale lui Hristos: imparat - aur, arhiereu - tamanie si invatator smirna. }nstiintati de inger, magii nu se mai intorc pe la Irod. Suspicios, acesta ordona uciderea pruncilor. Pentru a-L salva pe Iisus, Iosif si Maria (impropriu numiti "Familia Sfanta") au fugit in Egipt, dupa ce a avut loc ducerea Pruncului la Templu. Au stat in Egipt pana in toamna anului 750 cand pe tronul iudeu se afla Arhelau, urmasul lui Irod (care murise la 10 aprilie 750). Afland de acest eveniment, Iosif, Maria si Iisus se intorc la Nazaret. De acum pana la varsta de 12 ani, deci in anul 762 a. U. c. nu se mai cunoaste decat momentul povestis de Luca. Venit cu parintii la Ierusalim, Iisus va predica in sinagoga in fata inteleptilor iudei, dand de inteles ca este fiul Tatalui (Lc. II, 41-49). n anul 15 al domniei lui Tiberiu (779 a. u. c. sau 26 e. n.) si-a inceput activitatea Sfantul Ioan Botezatorul. La 6 ianuarie 780 sau anul 27 al erei crestine Iisus a venit la Ioan sa fie botezat. Acum a avut loc aratarea Sfintei Treimi, Teofania. Iisus avea "aproape 30 de ani" (Lc. III, 21-23). Prin februarie 780 (27 crestin) Hristos si-a inceput activitatea31

publica, mergand prin toata Palestina si, alegandu-si 12 ucenici, invata si facea minuni (Lc. VI, 1 u.). Durata activitatii publice a Mantuitorului nu este nici ea sigur cunoscuta, variind dupa unii cercetatori intre 1-3 ani. De pilda unii eretici ca alogii, respingeau Evanghelia de la Ioan si Apocalipsa, respingand si invatatura despre Logos, cuprinsa in ea. Credeau ca Mantuitorul a activat public doar un an. Epifanie (+433) i-a numit alogi: alojoi - cei fara Cuvant, cei ce neaga pe Logos, adica cei ce contesta pe Cuvantul lui Dumnezeu. n sens de blam mai erau numiti alogii cu intelesul: "cei fara de ratiune" caci "Logos" (lojos) - ratiune. Ca si acestia, ghosticii considerau si ei ca activitatea publica a Mantuitorului a durat doar un an. Ipoteza aceasta a fost reluata si de unii istorici bisericesti din secolul XIX. Cercetatorii au stabilit insa destul de precis sirul evenimentelor din viata lui Iisus, si anume: El a petrecut Pasha anului 781-782 (Ioan V, 1) si a anului 782-783, iar inaintea Pastelui din anul 783 sau 30 al erei dionisiene, a intrat triumfal in Ierusalim. Era 9 Nisan sau 2 aprilie (Lc. XIX, 33 u. - XXII, 1 u.). Miercuri, 12 Nisan sau 5 aprilie 783 a avut loc vanzarea Mantuitorului pe 30 de arginti (Mt. XXVI, 14), iar Joi seara, 13 Nisan sau 6 aprilie a avut loc Cina cea de Taina. Apoi, Mantuitorul a plecat in gradina Ghetsimani, unde a fost prins (Lc. XXII; Mt. XXVI; In. XIII). n cursul noptii Iisus a fost judecat de Sinedriu, iar in zorii zilei de vineri 14 Nisan sau 7 aprilie a fost dus in fata lui Pontiu Pilat. Dar iudeii n-au intrat la judecator, ci au asteptat afara ca sa nu se spurce si sa poata manca "pasha" (In. XVIII, 28).32

Atunci Pontiu Pilat L-a intrebat: "Ce este adevarul?"nsa nu a primit nici un raspuns, caci iisus Hristos era nsusi Fiul lui Dumnezeu (In. XVIII, 38). La 9 dimineata Hristos a fost dus pe Golgota, iar la ora 12, adica ceasul al saselea, aavut loc rastignirea. n ceasul al noualea adica ora 3 d. m. dupa ce a murit, Iisus a fost asezat in mormantul pecetluit, punandu-se paza romana la mormant. i astfel, in ceasul al 12-lea iudeii s-au putut spala pe maini pentru a manca Pasha. Ca si anul nasterii, anul mortii Mantuitorului variaza la diferitii scriitori crestini. Unii considera ca e vorba de anul 28, altii 29, 30, 32 sau 33 al erei crestine. ntrucat insa Mantuitorul a murit pe cruce intr-o vineri, in ajunul pastilor iudaice, calculele cele mai potrivite sunt de acord cu anii 30 sau 33, cand pastile iudaice au cazut sambata. Parerea cea mai intemeiata si admisa de cei mai multi este data de 7 aprilie, anul 30 (783 a. u. c.), considerand ca Mantuitorul a trait pe pamant 33 de ani, 3 luni si 20 de zile, activand public 3 ani si 3 luni, adica de la 6 ianuarie 780, cand S-a botezat, pana la 14 Nisan 783 (27 si 30 ai erei crestine intarziate) cand a fost rastignit. Evenimentele Mantuitorului sunt mai importante nasterea din la viata Betleem, urmatoarele:

recensamantul lui Augustus, proconsulatul lui Quirinius, fuga in Egipt, intoarcerea in Galileea si episodul de la 12 ani, cand predica in sinagoga (Lc. II, 42-51). Ipotezele rationaliste dupa care El ar fi invatat la preotii din Egipt sau in India nu au temei istoric. Din activitatea mesianica a lui Iisus Hristos Evangheliile33

relateaza despre: botezul Lui de catre Ioan (Mt. III, 13-17; Mc. I, 9-11), chemarea Apostolilor (Mt. X, 1-6), propovaduirea insotita de minuni in Galileea, Iudeea si Ierusalim, intrarea triumfala in Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, rastignirea, moartea, invierea si inaltarea Lui. Prin activitatea Sa de invatator, profet si facator de minuni, El a facut o puternica impresie asupra poporului, dar a starnit si ura conducatorilor iudei. Iisus Hristos a vorbit si a lucrat in numele, cu autoritatea si cu puterea lui Dumnezeu. El a declarat dumnezeirea si misiunea Lui mesianica mantuitoare, a avut o viata morala de o curatenie si o inaltare sufleteasca unica. nvatatura Lui este divina. Evanghelia - vestea cea buna - propovaduita de Iisus Hristos nu a avut un mesaj politic sau social, ci religios si moral. Ideea centrala a propovaduirii Sale este "mparatia lui Dumnezeu" sau "mparatia Cerurilor", inteleasa ca o noua ordine adusa lumii, ca stare de credinta, de virtute si de fericire sufleteasca. nvatatura sa nu se limita la iudei, ci era destinata lumii intregi. El a venit sa "plineasca Legea" (Mt. V, 17), innoind si innobiland continutul notiunilor religios-morale vechi. El este Fiul lui Dumnezeu, participand la fiinta dumnezeiasca: "Eu si Tatal una suntem" (In. X, 30; XIV, 10-13; XV, 23; XVI, 15-32). Prin monoteismul si spiritualitatea adisa, Iisus Hristos inlatura politeismul si idolatria. A schimbat si a innoit cultul cerand o inchinare "in duh si adevar" (In. IV, 22-24). De asemenea, in morala aduce ca principiu suprem iubirea de Dumnezeu si de semeni ca frati. El nu a adus numai ideea, ci si pilda, dandu-si chiar viata pentru noi. Prin invatatura, prin viata si faptele Sale, Mantuitorul a34

fost "un semn de contrazicere" (Lc. II, 34). Daca pe unii i-a atras, facandu-i ucenici, conducatorii iudei care asteptau un alt fel de Mesia, razbunator, L-au socotit inselator, agitator, blasfemator. feriseii l condamnau fiindca El combatuse formalismul si ipocrizia, iar saduceii pentru ca nu credeau in inviere si in nemurirea sufletului, invatate de El. Ba, mai mult, ei socoteau mesianismul periculos din punct de vedere politic. Arhiereul, care era un saducheu, a declarat uciderea lui Iisus ca o necesitate politica, iar fariseii, cu exceptia catorva, nu sau opus. Desi ucis prin rastignire, care era moarte rusinoasa, invatatura Lui a fost continuata de Apostolii Sai care au organizat Biserica instituita de El la Cincizecime. Izvoarele istorice ale vietii lui Iisus sunt scrierile Noului Testament, scrieri crestine din veacul primar si scrieri necrestine, iudaice sau pagane. Evangheliile desi nu au scopul de a face o biografie completa si datata riguros, ne dau informatiile cele mai valoroase privind viata si activitatea Mantuitorului. Exista si o serie de scrieri apocrife, Evangheliile lui Iacob cel Tanar, a lui Toma israelitul, a lui Nicodim, a copilariei lui Iisus, a nasterii Mariei s. a. Acestea contin unele elemente istorice, cunoscute din traditia crestina, dar sunt tarzii si tendentioase. tirile din izvoare necrestine despre Iisus Hristos sunt putine. S-a pastrat o Epistola a unui sirian, Mara, catre fiul sau Separion, in limba siriana. n ea se vorbeste despre "inteleptul rege" al iudeilor, a carui moarte a ruinat poporul iudeu. Scrisa intre anii 70-170, epistola este de autenticitate indoielnica. ntrucat Mantuitorul nu a scris nimic, tot neautentice sunt:35

Scrisoarea unui rege (toparh) al Edesei, Abgar V Ukama (Cel Negru, 4 i. Hr. - 7 d. Hr. si 13-50 d. Hr.) catre Iisus Hristos si Raspunsul Mantuitorului catre Abgar (Vezi Eusebiu, Ist. bis. I, 13, 6-10). Tot apocrife sunt: Acta Pilati si Epistola lui Lentulus provenind din secolul III. Cea dintai vorbeste batjocoritor despre Iisus, in timp ce a doua face o descriere frumoasa a chipului Acestuia, dupa care s-a inspirat iconografia crestina. ntre marturiile iudaice se remarca lucrarea "Antichitatile iudaice" (XX, 9, 1) scrisa de iudeul Iosif Flaviu (37/38 - 100/105). Acesta vorbeste despre uciderea lui Iacob, "fratele lui Iisus Hristos" (Eusebiu, Ist. bis. II, 23, 21-24). Pe Iisus l considera (XVIII, 3, 3) un invatator al adevarului si facator de minuni, zicand: "Acesta era Hristos" - "O Ceistoj ovtoj hn" (Eusebiu, Ist. bis. I, 11, 7-8). Desi Adolf von Harnack accepta autenticitatea acestui text, unii il considera doar o interpolare a unui copist tarziu, caci nu era cunoscuta de Origen (+254). Filon si Justus din Tiberiada (secolul I) n-au scris despre Hristos. Rabinul Eliezer ben Hyrcan (secolul II) zice ca a cunoscut pe un discipol al lui Iisus Nazarineanul. Lipsa izvoarelor iudaice despre Mantuitorul e explicabila, fiindca ei asteptau un erou, un eliberator. Ei nu vorbeau despre Mesia fiindca mesianismul lor nu convenea romanilor care ii suspectau. Dupa secolul al II-lea iudeii incep sa-L caomnieze pe Iisus, in cartea "Sefer toldot Iesu" ("Cartea originii lui Iisus") dovedita a fi un pamflet din Evul MEdiu.36

Epistola lui Benan care se voia scrisa la anul 83 d. Hr. de un pretins medic egiptean, nu este decat un fals plasmuit de "descoperitorul" ei, Ernst Edler von der Planitz, 1910.. Scriitorii romani care amintesc despre Iisus Hristos sau despre crestinismul incepator sunt: Proconsulul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, intr-o Scrisoare catre imparatul Traian (ep. X, 97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.) si Suetoniu (69-141 d. Hr.). Pliniu cel Tanar, in Scrisoarea sa catre imparatul Traian din anul 111-112, vorbeste despre adunarea crestinilor pentru cult intr-o anumita zi - stato die - (Duminica) si despre adorarea lui Hristos ca Dumnezeu (carmen Christo quasi Deo dicere). Istoricul Tacit (+120), aminteste suferintele indurate de crestini in timpul persecutiei lui Nero din anul 64 "Annales XV, 44). Istoricul Suetoniu (+141), vorbeste despre expulzarea iudeilor din Roma in anul 49 de catre imparatul Claudiu (4154), care se agitau din cauza lui Hristos - "Judaeos, impulsore Chresto continue tumultantes, Rome expulit" (Vita Claudii 25, 4) Chrestus este, fara indoiala, Hristos. Se aflau atunci in Roma circa 10.000 de iudei, unii care credeau in Hristos, altii nu. Datorita edictului imparatului Claudiu, a trebuit sa plece din Roma familia de iudei Aquila si Priscilla, pe care Apostolul Pavel i-a intalnit la Corint in 52 (Fapte XVIII, 2). n alt loc din istoria Sa, Suetoniu vorbeste despre torturarea crestinilor sub imparatul Nero (Vita Neronis, 16, 2), in anul 64, cand a izbucnit incendiul Romei. Mentiuni despre crestini se mai gasesc la medicul Gallesnus si la retorul Froton. Lucian de Samosata si Cels37

(secolul II) vorbesc despre crestini mai mult. Cels, intr-o carte speciala indreptata contra crestinilor - logoj alhqhj (Cuvant adevarat), insulta si acuza pe crestini. Tacerea sau rezerva scriitorilor pagani este si ea explicabila. Ei vedeau in crestinism o secta iudaica dispretuita sau o superstitie orientala, iar in Iisus Hristos un amagitor, un instigator demagog, condamnat la moartea pe cruce de autoritatea romana. La Roma, crestinismul era o religie dispretuita, putin insemnata. n multimea de culte, care patrunsera in Pantheonul roman, crestinismul, cel putin la aparitia sa, nu pute atrage atentia romanilor in chip deosebit. BIBLIOGRAFIE EM. VASILESCU, Istoria religiilor, ed. a II-a, Bucuresti, 1983, p. 385-408. IDEM, Viata Domnului nostru Iisus Hristos si viata altor intemeietori de religii, in "M. M. S.", L (1974), nr. 7-8, p. 546560. M. ELIADE, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II, Bucuresti, 1986, p. 321-350. I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei secole, in "S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 621-671. La p. 657-661: Corespondenta regelui Abgar al Edesei cu Mantuitorul. IDEM (PULPEA), Marturii profane despre Sfantul Apostol Pavel si Mantuitorul Hristos, in "B. O. R.", LIX (1941), nr. 11-12, p. 656-665. P. REZUS, Istoricitatea Mantuitorului, in "S. T.", IX, (1957), nr. 3-4, p. 177-199. M. SESAN, Cronologia vietii38

Mantuitorului,

in

"Altarul

Banatului", IV (1947), p. 4-15 si Extras. STERIE DIAMANDI, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, 3 vol. Bucuresti, 1943. V. GHEORGHIU, Anul si ziua mortii Domnului nostru Iisus Hristos, Cernauti, 1925. I. MIHALCESCU, Istoricul cercetarilor despre "Viata lui Iisus", in "B. O. R.", XLI (1922), nr. 1, p. 49-63. IEM, Cei dintai tagaduitori ai existentei lui Iisus, rev. cit. XXI (1897-1898), nr. 2, p. 194-205; nr. 3, p. 304-313. ERNEST RENAN, Viata lui Iisus, trad. si cuvant inainte de Ion Papuc, Ed. Crater, Bucuresti, 1990. EMANUEL COPACIAN, Iisus din Nazaret, Ed. Dorris, Bucuresti, 1990. PENTRU MPRAII ROMANI N. A. MASKIN, Principatul lui Augustus, trad. S. SAMARIAN, Bucuresti, 1954. D. TUDOR, Figuri de imparati romani, t. I, Bucuresti, 1974, p. 20-104. PLINIU CEL TA1N{R, Opere complete, trad. Liana Manolache, Bucuresti, 1977. LUCIAN DE SAMOSATA, Scrieri alese, Bucuresti, 1983.

39

3.

NTEMEIEREA

BISERICII.

ACTIVITATEA

SFINILOR

APOSTOLI I A UCENICILOR LOR 3.1. NTEMEIEREA BISERICII La inaltarea Mantuitorului, credinciosii Lui formau doua grupuri cunoscute: unul in Galileea (peste 500, I Cor. XV, 6), altul la Ierusalim (ca la 120; Fapte I, 15), traind in rugaciune, in asteptarea Mantuitorului promis (Ioan XV, 26) si a botezului lor cu Duhul Sfant (Fapte, L, 4-5). Apostolii au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lui Iuda, pe Matia, dintre credinciosii care, ca si ei, urmarisera tot timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului. Dupa zece zile de la inaltare, fagaduinta facuta de Iisus s-a implinit, prin pogorarea Sfantului Duh, la 29 martie 783 sau 33 d. Hr., care a intarit pe Apostoli cu puteri si daruri supranaturale pentru misiunea lor in lume (Fapte, II). Acum, la Cicizecime, a fost intemeiata, in chip vazut, Biserica lui Dumnezeu care, prin propovaduirea Apostolilor se va raspandi si organiza in intreaga lume. Prima comunitate formata acum la Ierusalim avea "ca la trei mii de suflete". Crestinii duceau o viata noua "staruind in invatatura Apostolilor, in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni" (F. A. II, 42). Ei proveneau dintre iudei si prozeliti din Palestina si din diaspora. La inceput, crestinii mergeau la templu, pentru rugaciune. Constituiau insa o comunitate proprie, avand un cult special, frangerea painii si un nou mod de viata. Tot in templu predicau si Apostolii care adeseori faceau si minuni. Succesul lor ii nelinistea insa pe conducatorii iudei (F. A., IV, 1-2) care nu acceptau invierea lui Hristos. Cresterea40

numarului crestinilor ii ingrijora (F. A., IV, 4), fapt pentru care Apostolii vor fi arestati, adusi in fata Sinderiului si cercetati asupra puterii si numelui lui Hristos, pe care l propovaduiau. Petru a marturisit cu curaj pe Iisus cel Rastignit de iudei si inviat de Dumnezeu. Sinedristii, incurcati de curajul lui Petru si de prezenta paraliticului vindecat, se multumesc doar sa-i ameninte si sa le interzica sa mai vorbeasca in numele lui Iisus, dupa care Apostolii sunt eliberati. Crestinii traiau in pietate si dragoste frateasca, avand "o inima si un suflet". Credinciosii din Ierusalim au realizat benevol si partial comunitatea bunurilor, aducand fiecare "la picioarele Apostolilor" obolul lor. De aici se dadea ajutor fiecaruia "dupa trebuinta". Asa a facut levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barbana, adica fiul mangaierii (F. A., IV, 3637). Tot acum asistam si la prima masura disciplinara in Biserica luata de Dumnezeu nsusi (F. A., V, 1-11). Doi soti, Ananie si Safira, voind sa faca act de caritate, au pastrat pentru ei o parte din venitul unei tarine vandute in folosul comunitatii, spunand Apostolilor ca l-au adus intreg (F. A., V, 111). Au murit pe loc, fiindca "mintisera Duhului Sfant". Ei nu erau obligati sa aduca totul in ajutorul comunitatii si, ca atare, nu trebuiau sa minta. Desi certati, urmariti si inchisi (F. A., VI, 12-24), Apostolii faceau noi prozeliti, crescand astfel numarul credinciosilor. Dar odata cu inmultirea credinciosilor crestea si numarul greutatilor. Asa incat, la propunerea Apostolilor, crestinii au ales sapte Barbati "plini de Duh si intelepciune", asupra carora Apostolii si-au pus mainile cu rugaciune. Erau41

primii slujitori hirotoniti, diaconi. Acestia era Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Datoria lor era aceea de a supraveghea si asigura buna randuiala la mesele comune, dar puteau si predica (F. A., VI, 1-6). Curand se va inregistra si primul conflict doctrinar al crestinismului cu iudaismul, inregistrandu-se si primul martir al Bisericii, Sfantul diacon Stefan (F. A., VII, 1-60). Iar Saul care era acolo, se invoise la uciderea lui Stefan (F. A., VIII, 1). Era anul 36 d. Hr. Desi prigoana crestea, credinciosii vor propovadui in Samaria, unde Petru il cearta pe Simon Magul (F. A., VIII), Fenicia, Cipru, Antiohia, Cezareea Palestinei, unde sutasul Corneliu se boteaza cu toata casa sa (F. A., X), Etiopia s. a. Prin botezarea familiei lui Corneliu se castiga un principiu important: acela al primirii la crestinism si a celorlalte neamuri, nu numai a iudeilor. Acest lucru va fi stipulat in mod expres la Sinodul apostolic tinut la Ierusalim, la anul 50 (F. A., XV, 1-29). Sinodul apostolic a hotarat si regiunile pentru misiune a Apostolilor: Petru la Babilon, Andrei in Schytya Mare, Iacob al lui Alfeu in Egipt, Iuda Tadeu la Armeni, Matei in Arabia si Persia, Filip in Siria si Matia in Etiopia. n activitatea misionara, la Antiohia s-au remarcat curand Barbana si Saul care intre timp devenise crestin. Aici, la Antiohia, "s-au numit mai intai ucenicii crestini" (F. A., XI, 26). O alta comunitate importanta va fi cea de la Damasc, in Siria. La Ierusalim a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, primul Apostol martir (anul 44), din porunca lui Irod Agripa (41-44), nepotul lui Irod cel Mare. Petru va parasi si el Ierusalimul, ducandu-se "in alt loc" (F. A., XII, 17). }l regasim la Antiohia, impreuna cu Pavel.42

n fruntea comunitatii din Ierusalim era Iacob cel Mare, "fratele Domnului", socotit de traditie primul om episcop. Sfantul Apostol Pavel il stima in chip deosebit si-l numea "stalp al Bisericii". El nu pare a fi aceeasi persoana cu Apostolul Iacov al lui Alfeu. Se bucura, insa, de o mare autoritate, fiind ruda cu Mantuitorul (var) si datorita vietii sale ascetice, pline de evlavie. A ramas la Ierusalim, pastorind in liniste pana la moarte (61-62). El a reusit sa aplaneze neintelegerea dintre tendinta iudaizanta, care pretindea si crestinilor proveniti dintre neamuri sa respecte Legea Mozaica, si tendinta opusa ei. 3.2. ACTIVITATEA APOSTOLILOR N LUMEA PGN La anul 44 Irod Agripa a pornit o persecutie puternica impotriva crestinilor. Acum moare Sfantul Apostol Iacov (cel Batran), fiul lui Zevedei. Ceilalti Apostoli pleaca in diferite parti ale tarii pentru misiune. Din traditie, Eusebiu si Crigen ne spun ca: Toma a propovaduit la parti si probabil, in Persia si India; Andrei in Scythia; Ioan in Asia; Petru in Bitinia, Galatia, Capodocia si Asia Proconsulara; Bartolomeu in India (Arabia Sudica) si in Armenia (dupa o traditie orientala); Matei printre iudei, apoi la alte neamuri (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 1, 24; V, 10). Tot traditia ne spune ca Matei ar fi mers in Etiopia unde a murit ca martir, fiind taiat cu fierastraul. n ceea ce priveste activitatea Sfantului Apostol Petru, o traditie consemnata de Eusebiu in Istoria bisericeasca (III, 1) spune ca acesta a predicat si in Macedonia si probabil si in Pont. Din Epistola I Cor., I, 12-13 aflam ca credinciosii din43

Corint, se numeau unii ai lui Pavel, altii ai lui Apolo, altii ai lui Chifa (Petru), ceea ce inseamna ca Petru a stat un timp si la Corint. O spune si Sfantul Clement al Romei (88-97) in Epistola I catre Corinteni, scrisa in jurul anului 95. Se stie ca in anul 64, anul persecutiei lui Nero, Petru se afla la Roma, unde a fost inchis, dar a scapat. n anul 66 el a fost inchis a doua oara, la picioarele Capitoliului, iar in anul 67 a fost rastignit cu capul in jos intre doua borne din circul lui Nero. A fost apoi ingropat la Roma, in Vatican, langa calea triumfala, bucurandu-se de cinstirea intregii lumi crestine (Fer. Ieronim, De viris illustribus, I). Traditia, relativ tarzie (secolul III-IV), care-l numeste "episcop" intai la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazeaza primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife si este contrara faptelor istorice cunoscute. Se stie ca Apostolii nu au pastorit ca episcopi in nici un oras din timpul lor, deoarece ei asezau in cetati pe episcopi. Deminitatea de Apostol era desigur superioara demnitatii de episcop. Istoricii bisericesti romano-catolici din cei mai de seama recunosc ca aceea ce se stie despre Sfantul Petru este ca el a mers la Roma, a desfasurat aici catva timp o activitate misionara si a murit ca martir. Ioan, fiul lui Zevedeu, a jucat un rol insemnat intre Apostoli. }mpreuna cu Petru si cu Iacov cel Mare "fratele Domnului", sunt numiti de Sfantul Apostol Pavel "stalpii Bisericii" (Galat. II, 9). Se crede ca Ioan a trebuit sa ramana in Ierusalim pana la moartea Sfintei Fecioare Maria, pe care Mantuitorul a lasat-o in grija lui sau poate chiar pana la inceputul razboiului iudaic, in anul 66. Traditia bisericeasca44

cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a predicat in Asia Proconsulara, indeosebi in capitala acesteia, la Efes. n provincia Asia, in afara de Efes, a infiintat in mai multe orase Biserici infloritoare, de care el face mentiune in Apocalipsa, cap. II si III. |tirea ca ar fi murit la Ierusalim, ca si fratele sau Iacob cel Mare (de la Filip Sidetul), sau ca ar fi suferit la Roma in persecutia lui Domitia, in anul 95 sau 96 (Tertulian), nu este intemeiata. Exilul sau pe insula Patmos din Marea Egee, in anul 96 este confirmat de Apocalipsa (I, 9). Moartea lui tarzie, pe la anul 100, a facut ca prin el epoca apostolica sa se poata lega strans de cea postapostolica. Andrei, fratele lui Petru, dupa marturia lui Origen si a istoricului Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat in Scythia, prin care poate fi inteleasa regiunea de la Nordul Marii Negre, numita Scythia Major, sau mai sigur in Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), in cetatile Histria, Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic), din Scythia Minor. Dupa traditia crestina, Andrei a mers la Bizant, unde a pus episcop pe Stachys, iar de aici a plecat in Ahaia sau Grecia, murind in orasul Patras, ca martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Despre Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se crede ca a predicat in Palestina si a scris o epistola. Fiii lui au fost adusi la Roma, din porunca lui Domitian (81-96). Erau socotiti suspecti de revolutie politica, fiind "urmasi al lui David", dar, cand imparatul a vazut ca sunt oameni simpli, cu mainile batatorite de munca, i-a lasat liberi (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 19-20). Apostolul Filip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El45

este numit si evanghelist, adica misionar, si ar fi murit la Ierapole, in Frigia. Doua din fiicele lui aveau darul profetiei; una din ele a murit la Efes (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 31). tiri legendare spun despre Apostolul Simon Zelotul (Canaanitul) ca a predicat in Persia si Babilonia, iar despre Matia, cel ales Apostol la sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul, spun ca a predicat in Etiopia. Ucenicii si colaboratorii Apostolilor au fost numerosi. Cei 70 (sau 72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicand doi cate doi, altii insoteau pe Apostoli sau lucrau cu ei. Barnaba este din cei mai insemnati; varul lui, Ioan Marcu, a mers cu el si cu Sfantul Apostol Pavel in prima calatorie misionara, intre anii 45-48, iar mai tarziu, a insotit pe Sfantul Petru. Dupa predica acestuia a scris Evanghelia care-i poarta numele. Dupa o traditie veche, el a infiintat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii Sfantului Apostol Pavel, mai insemnati sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia si al Faptelor Apostolilor, Sila (Silvan), Timotei, Tit, precum si cateva femei devotate, care au adus misiunii crestine pretioase servicii. BIBLIOGRAFIE ROMNEASC PR. PROF. IOAN RAMUREANU, Noi consideratii privind patrunderea crestinismului la traco-geto-daci, in "Ortodoxia", XXVI (1974), nr. 1, p. 164-178. IDEM, Sfinti si martiri la Tomis, I. Misiunea Sfantului Apostol Andrei in Scythia Minor, in "B. O. R.", XCII (1974), nr. 7-8, p. 975-979.46

DIAC. H. COJOCARU, Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin dupa Noul Testament?, Sibiu, 1940.

47

4. SFNTUL APOSTOL PAVEL Persoana si activitatea Sfantului Apostol Pavel sunt mai bine cunoscute decat ale celorlalti Apostoli. Din faptele Apostolilor, scrise de ucenicul lui, Luca, si din episoadele sale, se poate reconstitui in buna parte viata Sfantului Apostol Pavel si se poate cunoaste mai ales sufletul lui (Fapte IX, 22, 23, 24, 26; Galat. I si II). Cronologia vietii lui se poate stabili cu aproximatie, pe baza catorva date cunoscute cu probabilitate, in jurul carora graviteaza viata Apostolului. nainte de convertire Pavel e cunoscut intai cu numele sau iudaic de Saul (cel dorit). S-a nascut in orasul Tars, capitala provinciei Cilicia, in primii ai erei crestine. Parintii lui erau iudei, cu oarecare bunastare, avand probabil un atelier de tesut stofe din par de capra, din care se faceau mai ales mantale si corturi, indeletnicire raspandita in regiune. Saul insusi a invatat aceasta meserie. A primit in familie si in scoala de sinagoga o buna educatie si instructiune religioasa, dupa traditia riguroasa a iudaismului. Orasul Tars avea si scoli eline vestite, pentru care era comparat cu Alexandria si Atena. Traind in mediu de limba si cultura greaca, Saul le-a cunoscut in chip firesc si le-a insusit intr-o masura in care nu le poseda nici unul din ceilalti Apostoli. Pe langa cultura elenista, el avea din familie dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara. De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, la scoala rabinica a invatamantului Gemaliel, vestit atunci in toata48

lumea iudaica. La Ierusalim, Saul avea o sora casatorita, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba. Pregatirea lui, "la picioarele lui Gamaliei", are o deosebita insemnatate pentru viata si misiunea lui. La scoala marelui rabin, Saul a invatat cu zel tot ce putea si trebuia sa stie un iudeu, ca teologie (exegeza, drept, istorie, dogmatica, morala). Despre infatisarea lui fizica, se stie de la el insusi ca nu era impunatoare. Saul suferea de o boala suparatoare, pe care nu o numeste si pe care istoricii o socotesc migrena, guta, oftalmie purulenta, epilepsie sau malarie, mai probabil fiind cea din urma (era obisnuita in regiunea Tarsului). Prin calitatile lui sufletesti, Saul era un geniu religios. Ganditor adanc si vorbitor talentat, un foarte bun psiholog, cu un spirit de observatie ascutit, cu prezenta de spirit, cu un sentiment religios exceptional de cald si de puternic, cu un simt moral foarte fin, energic, insufletit, sever, totodata sensibil, bun, afectuos si delicat, el era o personalitate puternica, bogata si complexa, cum sunt prea putini. Saul nu a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Pe vremea activitatii publice a Mantuitorului, el terminase studiile la Gamaliel si traia in orasul sau natal, Tars, unde era probabil rabin. La Ierusalim, l-a readus poate vestea marii miscari produse de predica Apostolilor. n istorie el apare ca persecutor, fiind cunoscut cu numele de Saul; la uciderea lui Stefan el pazea hainele iudeilor care l-au ucis cu pietre. }n prigoana inceputa dupa aceea impotriva crestinismului, Saul a aratat un fanatism si o violenta sangeroasa aparte, fiind sufletul acestei prime persecutii. Saul "sufla cu amenintare si ucidere impotriva ucenicilor Domnului", intrat in casele

49

crestinilor si-i tara la judecata, "pustia Biserica" (F. A., VIII, 1, 3). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, el vrea sa desfiinteze pe cea formata la Damasc, la o distanta de 200 km, de aceasta. Avand imputernicirea marelui preot si o garda data de sinedriu, Saul porneste spre Damasc. Convertirea neasteptata a acestuia (F. A. IX) a insemnat dezarmarea celui mai puternic dusman al crestinismului si transformarea lui in cel mai mare Apostol. Ajuns in Damasc a primit botezul de la preotul Anania si incepe "sa propovaduiasca in sinagoga ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (F. A., IX, 20). Revoltati, iudeii planuiesc sa-l ucida, insa el reuseste sa se refugieze in Arabia, unde va sta trei ani. Cu toate obiectiile rationlistilor care socoteau convertirea lui Saul ca ceva natural -datorat unei obsesii, halucinatii, presiuni psihologice, insolatii etc. - acesta este un fapt miraculos si real. Dovada sta intreaga activitate a lui Saul. Pavel "Apostol al neamurilor" Mereu banuit, urmarit si amenintat de iudei, Saul a fost nevoit sa propovaduiasca "la neamuri", intrucat, pe langa cunostintele teologice el dispunea de limba greaca si de cetatenia romana. Metodologic, in misiune el se adresa, de regula, comunitatilor iudaice si prozelitilor. Apoi patrundea in lumea greco-romana, de obicei in orasele mari, unde era mai mult interes pentru ideile noi. Aici organiza o comunitate crestina locala, dupa care pleca in alta localitate. Pastra insa legatura cu aceasta prin trimisi si prin epistole. De asemenea, pastra legatura cu Biserica din Ierusalim unde trimitea sau ducea ajutoare adunate de la comunitati infiintate.50

ntre colaboratorii sai, mai importanti sunt Barnaba, Timotei si Tit, ultimii doi fiind pusi episcopi de catre el. Prima calatorie misionara (45-48) Dupa primirea botezului la Damasc si refugiul in Arabia, SAul a mers la Ierusalim unde a fost introdus in cercul Apostolilor de cipriotul Barnaba, crestin-iudeu. Pleaca apoi la Cezareea si apoi la Tars. Barnaba il cheama la Antiohia, pentru misiune. mpreuna duc o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu. Reintorsi la Antiohia, iau pe Ioan Marcu si pornesc in prima calatorie misionara, intre anii 45-48 (F. A., XIII-XIV). S-au imbarcat la Selucia pentru Cipru, de unde era Barnaba. La Pafos convertesc pe proconsulul Sergius Paulus, guvernatorul insulei. }n amintirea acestui eveniment, Saul isi schimba numele in Paul (Pavel) (F. A., XIII, 9). Cei trei trec apoi in provincia Pamfilia. De la Perga Pamfiliei Ioan Marcu se intoarce la Ierusalim. Pavel si Barnaba continua sa propovaduiasca in Pisidia si Liaonia, in orasele: Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. Se intorc pe acelasi drum la Perga, de unde merg in portul Attalia, unde se imbarca pentru a se inapoia pe mare la Antiohia Siriei. Sinodul de la Ierusalim din anul 50. ntorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba continuara activitatea lor misionara. n sanul comunitatii din Antiohia s-a produs insa tulburare, din cauza unor iudei-crestini, veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuie sa respecte si Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut disputa despre valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. n anul 49 sau 50,51

Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim ca sa spuna chestiunea celorlalti Apostoli. A fost un moment critic si important pentru misiunea crestina. n anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, in numele Sfantului Duh, sa nu se impuna crestinilor dintre neamuri "jugul" Legii mozaice, ci ei sa se fereasca "de cele jertfite idolilor, de sange, de animalele sugrumate si de desfranare" (Fapte, XV, 29). Primirea si observarea Legii iudaice nu era deci obligatorie pentru crestinii dintre pagani. Aceasta hotarare inteleapta a produs mare bucurie in Biserica Antiohiei si a usurat mult misiunea crestina printre neamuri. Atitudinea lui Petru, care, la putin timp dupa anul 50, s-a dus la Antiohia si s-a ferit, de teama iudaizantilor, de a mai manca la mesele crestinilor dintre pagani, a provocat mustrarea lui de catre Apostolul Pavel (Gal., II, 11-14). A doua calatorie misionara (51-54), o intreprinde Sfantul Apostol Pavel impreuna cu Sila, in timp ce Barnaba si Marcu merg din nou in insula Cipru (Fapte, XV, 36, XVIII, 22). Pavel predica, mergand de asta data pe uscat, in Siria, Cilicia, Licaonia, unde, in orasul Listra, au convertit pe Timotei, viziteaza parte din comunitatile infiintate in prima calatorie, trec prin Galatia, Frigia, Misia strabatand astfel Asia Mica dinspre sud-est spre nord-est si ajung la orasul Troia (Troa) unde au convertit pe medicul Luca. Din Troia, luand cu ei si pe Luca, trec prin insula Samotrace si ajung in orasul Neapolis, in Macedonia, predica la Filipi cu succes, infiintand aici prima comunitate crestina europeana. n Filipi, Pavel si Sila sunt52

inchisi si batuti cu biciul. De la Filipi, trec prin orasele Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Producandu-se mare tulburare impotriva misionarilor, Pavel a plecat la Bereea si de aici a fost nevoit sa plece la Atena, unde au venit in urma si insotitorii sai. n cetatea culturii elene, Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare inaintea Areopagului. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, Sfantul Pavel le spune: "strabatand cetatea voastra si privind locurile voastre de inchinare, am aflat si un altar pe care s-a scris: Dumnezeului celui necunoscut - agnwstw Qew. Deci Cel pe care voi, necunoscandu-l, l cinstiti, pe Acela l vestesc voua" (F. A., XVII, 23). }n urma cuvantarii sale din Areopag, Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie, primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si altii impreuna cu ei (Fapte, XVII, 34). Succesul nu corespundea totusi asteptarilor Apostolului neamurilor. Grecii s-au aratat curiosi, dar au ramas sceptici. Mai indelungata si mai rodnica a fost activitatea Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat intens cu sotii iudeocrestini Aquila si Priscilla, timp de un an si jumatate, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat la Corint de la Roma in urma edictului publicat in anul 49 de imparatul Claudiu contra iudeilor, care se certau din pricina lui Iisus Hristos. La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii, si multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succeselor lui Pavel, il aduc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca. Acesta a refuzat sa se amestece in disputele53

religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor. Din Corint, a scris Apostolul Pavel primele sale epistole, pe cele doua catre Tesaloniceni. Din cauza agitatiei iudeilor, Pavel a plecat din Corint, insotit de Aquila si Priscilla, si s-a dus la Efes, unde facea popaganda crestina un iudeu alexandrin invatat, Apollos. Din Efes, Pavel s-a dus pe mare la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim de unde s-a intors in Antiohia. A treia calatorie misionara (54-58) - Sfantul Pavel a intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58, plecand cu insotitorii sai, tot din Antiohia, centrul misiunii sale. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galia si Frigia, si s-a oprit la Efes pentru doi ani si jumatate. Activitatea lui rodnica a provocat o miscare tumultoasa contra crestinilor, la instigatia unui argintar, Dimitrie, care isi vedea periclitata meseria, prin intinderea crestinismului si inlaturarea cultului zeilor (Fapte, XVIII, 23-40), Pavel a trebuit sa plece din Efes si s-a dus in Macedonia, iar de aici in Iliria, cum spune insusi in Epistola catre Romani XV, 19, iar din Iliria la Corint, de unde a scris Epistola catre Romani. Trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troia si Assus, apoi, ocolind Efesul unde avusese neplaceri din cauza argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Aici a chemat pe presbiterii din Efes, de care s-a despartit in chip duios pe tarmul marii, presimtind ca nu-i va mai vedea (Fapte XX, 15-38). De la Milet a plecat pe mare la Cezareea Palestinei, si de aici a ajuns la Ierusalim in anul 58, aducand cu sine colecta facuta pentru saracii din Ierusalim in Grecia si Macedonia.54

La Ierusalim, Pavel povesteste lui Iacob cel Mic rezultatele misiunii sale. Cunoscand ura iudeilor contra lui, Iacob il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica. Apostolul suporta pretul pentru curatirea nazirei, dar in templu e recunoscut, prins si atacat de iudei. La interventia ofiterului roman, Lysias, comandantul garzii, PAvel e scos din mainile lor si inchis in turnul Antonia. Sub paza ostasilor romani, i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii si a sinedrului, dar agitatia contra lui creste amenintator. O conspiratie pusa la cale de iudeii fanatici, contra vietii lui este aflata de nepotul sau de sora si comunicata ofiterului. Acesta trimite noaptea pe Pavel, sub escorta puternica, la Cezareea, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix. Iudeii de la Ierusalim, il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara inaintea noului procurator Festus si a regelui Irod Agripa II si in cele din urma face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte XXI, 17, 22, 26). Drumul pe apa spre Roma a fost facut sub paza, pe timp nepotrivit, de toamna si de iarna, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Trecand prin Sidon, insula Cipru, Mira, insula Malta, unde corabia a suferit un naufragiu, Pavel a ajuns la Puteoli, in primavara anului 61, de unde a facut drumul pe jos, pana la Roma, fiind intampinat de crestini, la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a incurajat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o proba evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi patruns la Roma. Bucurandu-se de o inchisoare usara intr-o casa, sub paza unui soldat roman, Pavel avea libertatea de a primi la sine pe55

oricine si astfel a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63), in capitala Imperiului. Faptele Apostolilor se opresc aici. Din Epistolele scrise de la Roma, precum si din alte stiri, rezulta ca Apostolul neamurilor a fost lasat liber, dupa anul 63, si a intreprins noi calatorii misionare in rasarit, in Creta, Milet, Grecia, Epir, unde a consolidat comunitatile infiintate. El a mers poate si in Spania, cum dorea (Rom XV, 24) pana la marginea Apusului -, cum afirma Sfantul Clement Romanul in prima sa Epistola catre corinteni, scrisa catre anul 96. mprejurarile sfarsitului insa sunt neclare si necunoscute. Se crede ca Apostolul s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care nu a mai scapat. E sigur ca a murit la Roma, ca martir, sub Nero, probabil in anul 67, dupa traditia crestina in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana astazi ziua sarbatoririi lor in fiecare an. Sfantul Pavel a fost ingropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini din toata lumea vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De viris illustribus, 5). Alti istorici socotesc ca intre moartea martirica a Sfantilor Petru si Pavel trebuie socotita o distanta de timp de cel putin un an. Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Activitatea lui misionara a fost mai insemnata ca a celorlalti Apostoli, prin calitatile lui personale, ca si prin intinderea si rezultatele ei. Prin misiunea lui printre neamuri, el a inradacinat mai ales crestinismul in lumea grecoromana, si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului. El a eliberat mai ales crestinismul de servitutea Legii iudaice si a56

asigurat universalismul lui. El este cel mai insemnat ca scriitor si ganditor intre Apostoli, urmat de Sfantul Ioan. Prin epistolele sale, Sfantul Apostol Pavel a facut inceputul teologiei crestine, a scos, din viata si invatatura Mantuitorului invataturii de o neasumuita frumusete, a lasat Bisericii universale o nepretuita experienta in misiune, organizare si viata crestina. n timpurile mai noi, unii autori rationalisti au apreciat cu vadita exagerare rolul si meritele Sfantului Pavel, altii le-au constestat cu patima. Dupa unii, el ar fi adevaratul intemeietor al crestinismului, transformand in doctrina si institutie ceea ce la Iisus Hristos era doar o idee, o aspiratie; dupa altii, el a denaturat crestinismul, transformand invatatura Mantuitorului intr-un sistem teologic ingust. Ambele pareri pacatuiesc grav, ignorand, cu sau fara stiinta, faptul ca Sfantul Apostol Pavel a fost cel mai credincios si mai mare interpret si instrument al Evangheliei lui Hristos. Deoarece cronologia vietii Sfantului Apostol Pavel variaza la unii autori, indicam mai jos cateva date istorice din viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel. 1-5 d. Hr.: nasterea lui Saul 30-33: anul mortii Mantuitorului 36: uciderea arhidiaconului Stefan; convertirea lui Saul 36-39: sederea lui in Arabia 39: prima calatorie la Ierusalim, dupa convertire 40-42: sederea la Tars 42: sosirea la Antiohia 44: foamete, calatoria la Ierusalim 45-48: prima calatorie misionara 50: Sinodul apostolic, discutia cu Petru la Antiohia57

51-54: a doua calatorie misionara 52-53: la Atena si Corint; in 52, cele doua Epistole catre Tesaloniceni, scrise din Corint 54-58: a treia calatorie misionara 56: fuga din Efes; misiune in Macedonia si Iliria; Epistola a doua catre Corinteni 57-58: iarna la Corint; Epistola catre Romani 58: ultima calatorie la Ierusalim 58-60: in inchisoare la Cezareea Palestinei 60-61: calatoria spre Roma 61-63: captivitate usoara la Roma; Epistolele scrise din Roma 63-67: activitatea misionara in Creta, Efes, Epir, sau poate in Spania 67: a doua captivitate la Roma si moartea lui martirica BIBLIOGRAFIE ROMNEASC Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel, in "S. T.", III (1951), nr. 7-8, numar special. PR. OLIMP N. CACIULA, Contributia literaturii teologice romane la intelegerea personalitatii Sfantului Apostol Pavel, rev. vit. p. 462-480 IDEM, A cunoscut Iosif Flaviu pe Sfantul Apostol Pavel?, in "G. B.", XX (1961), nr. 1-2, p. 77-111 PR. PROF. I. RAMUREANU, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, luceferi ai crestinismului, in "M. O.", XIX (1967), nr. 5-6, p. 359-368 PROF. IUSTIN MOISESCU, Activitatea Sfantului Apostol Pavel la Atena, Iasi, 1946 PR. PROF. SOFRON VLAD, Un pastor model, Sfantul Apostol Pavel, Timisoara, 194658

DIAC. PROF. N. I. NICOLAESCU, Cronologia paulina, Bucuresti, 1942, Extras din "B. O. R." LX (1942), nr. 5-6, p. 177-203 PR. PROF. L. G. MUNTEANU, Viata Sfqntului Apostol Pavel, Cluj, 1942 PR. PROF. GR. T. MARCU, Saul din Tars, Sibiu, 1939 PR. RPFO. V. GHEORGHIU, Sfantul Apostol Pavel. Viata si activitatea sa. Partea I-a, 1909 ION BRIA, Iisus Hristos, Colectia "Orizonturi spirituale", Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1992 EARLE E. CAIRNS, Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii crestine, Chisinau, 1992

59

5. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE. RAPORTURILE EI CU IUDAISMUL. CDEREA IERUSALIMULUI (70) 5.1. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE Prin venirea Sa in lume, Mantu

of 126/126
1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, obiectul , denumirea, scopul, importanta, metoda si impartirea Istoriei bisericesti universale. Este indeobste cunoscut si acceptat faptul ca Introducerea in studiul Istoriei bisericesti universale este de doua feluri: introducerea formala (sau tehnica) si introducerea materiala. Cea dintai, introducerea formala, expune obiectul, definitia, metoda, impartirea, stiintele auxiliare si bibliografia generala a Istoriei bisericesti universale. Cu alte cuvinte, introducerea formala se ocupa cu problemele formale, tehnice, si metodice ale studiului ei. A doua, introducerea materiala, studiaza si expune situatia lumii greco-romane si a iudaismului in epoca aparitiei crestinismului, numindu-se si "preistoria crestinismului". Prin urmare, introducerea formala ne initiaza in obiectul, natura, mijloacele si cerintele studiului nostru, in timp ce introducerea materiala ne prezinta epoca si terenul pe care a aparut crestinismul si ne pregateste pentru a intelege situatia lui in lumea veche. a) Definitie: De-a lungul timpului, disciplina noastra a fost definita in mod deosebit de cei care s-au ocupat cu ea. De pilda, istoricul german Kurt Dieter Schmidt sustinea ca "Istoria bisericeasca nu este altceva decat istoria lui Hristos care lucreaza mai departe in lume" (Die Kirchengeschichte ist 1
Embed Size (px)
Recommended