1

In faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru.

[...] Dacă lumea este un vis - de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi?

Interesul pentru încărcătura emoţională a artei se găseşte în cele trei elemente: cuvânt, culoare şi sunet.

Culoarea posedă un bogat spectru conotativ. La nivel senzitiv, culoarea poate sugera mai multe decât un cuvânt

chiar. Doar fuziunea dintre cromatică şi cuvânt ne poate sensibiliza chiar şi cele mai „atrofiate” senzaţii. Prin

prisma acestor trei elemente, am observat un vădit nex între arta picturală şi textul literar. Artiştii culorilor se

consacră experienţelor cultural-artistice cu forme, sunete şi culori, prin care exprimă ceea ce pictorii numesc

„necesitate interioară”. Aşa cum afirmă Dan Grigorescu, ideea sunetului interior, pe care artistul îl aude în fiecare

obiect şi-1 transmite privitorului, deschide cel mai lesnicios drum spre un sincretism al artelor. Acest sincretism,

declanşator al unei stări de spirit sau oglindire a unui spaţiu ideal, este nota definitorie atât pentru nuvela

romantică de factură filosofică Sărmanul Dionis (1872), cât şi pentru lucrarea picturală Strigătul (1893), de

Edvard Munch.

Edvard Munch (n. 12 decembrie 1863, Løten, Norvegia – d. 23 ianuarie 1944, Ekely, Oslo) a fost un

pictor norvegian, unul dintre pionierii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un

reprezentant al tradiției artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal,

l-au interesat foarte mult relațiile interumane, care vor reprezenta esența creației sale.

2

O viață nefericită, un viciu învins cu dificultate, alcoolismul, au marcat modul de comunicare a pictorului,

iar ieșirea din depresie nu i-a adus eliberarea așteptată, căutările sale au continuat, fără să regăsească forța din

tinerețe. S-a născut la 12 decembrie 1863 într-un sat din sudul Norvegiei, fiind al doilea copil al unui medic

militar. Printre antecesori se aflau un episcop, un pictor, un istoric, un poet. Genele s-au făcut prezente în acest

mare ARTIST.

Copilăria i-a fost afectată de moartea mamei și a unei surori, ambele de tuberculoză, apoi de

comportamentul tatălui, devenit alcoolic și violent. Salvarea a venit de la o soră a mamei care l-a încurajat să

picteze. După o perioadă de inițiere în grupul moderniștilor din Christiania (Oslo), Munch ajunge în 1885 la Paris,

centrul cultural al Europei din secolul XIX și nu numai. Lecțiile primite de la norvegianul Christian Krogh i-au

prins bine, dar nici la Paris modernismul nu era încă stăpân. Dintre francezi se poate vorbi de Dufy și Matisse,

fauviști de anvergură, care i-au influențat maniera. A lucrat o perioadă în atelierul lui Leon Bonnat, considerat o

autoritate. Un succes neașteptat l-a avut la Berlin, în 1892, în cadrul unei expoziții colective. Rămâne

în .Germania până în 1908, este admirat și contestat, reputația sa este mereu în creștere. Viața, iubirea și moartea

sunt jaloanele pe care se desfășoară opera lui Munch, dar în spatele lor este multă suferință, o discretă invazie a

deznădejdei care l-a dominat mereu se poate remarca la o privire atentă. În 1908 este internat într-o clinică de

psihiatrie din Copenhaga. După un an starea sa era schimbată, a continuat să picteze, dar elementul de surpriză,

inspirația care își avea izvorul în dezechilibrul interior, fenomen destul de frecvent în lumea artistică, demn de

studiul psihologilor, psihiatrilor, se atenuează.

În 1933 primește Legiunea de Onoare în grad de Comandor de la guvernul francez. În Germania, naziștii

interzic expunerea operelor lui Munch, considerându-l un „degenerat”. Prin ocuparea Norvegiei, în 1940, Munch

este persecutat în propria țară. Moare la 23 ianuarie 1944, recunoașterea sa fiind un fapt împlinit. Creația sa este,

putem spune, o continuare a drumului deschis de Van Gogh, Gauguin., care l-au precedat și au murit cu peste

patru decenii mai devreme.

Munch a fost preocupat de propriile trăiri, a pictat câteva autoportrete, de fiecare dată, altfel, peisaje care

degajă un aer trist („Fete pe pod”, „Fumul trenului”), lucrări murale pentru Universitatea din Oslo, nuduri destul

de dezagreabile, în maniera lui Dufy, a făcut și sculptură în aer liber, dar cele mai impresionante sunt momentele

emoționale („Melancolie”, „Roșu și alb”, „Despărțirea”, „Strigătul”, „Gelozia”), momente mai faste

(”Fecunditate”), motive religioase (”Golgota”), portrete în desen fin, în ulei (Strindberg, Nietzsche), peisaje

luminoase (în a doua parte a vieții). Tabloul său de debut, „Copilul bolnav” este cu totul memorabil. Apoi „Seară

pe strada Karl Johan”, cu pietoni având chipuri halucinate, „Dansul vieții” ( 1900), o încercare de a ieși din

propriul coșmar, „Soarele” ( 1909), pictat după ieșirea din clinica de psihiatrie. Printre valorile date lumii de

Norvegia, care nu sunt puține, opera lui Edvard Munch este o comoară neprețuită.

Educația artistică a lui Munch în Norvegia se desfășurase în spiritul tradiției naturaliste. Mai târziu,

intrând în contact cu arta europeană și mai ales cu cea franceză și germană, artistul își elaborează propriul stil

3

distinct. Atât picturile sale cât și lucrările grafice se evidențiază printr-un îndrăzneț caracter inovator în sfera

mijloacelor de realizare a operelor și printr-o expresivitate abstractă a formelor.

În multe din tablourile sale se oglindește atitudinea ambivalentă a lui Munch față de femei. Le privește pe

rând fie ca fecioare nepătate și ca întruchipare a iubirii (Dimineața 1884,Înger în negru 1884, Pubertatea 1894),

fie ca simbol al păcatului și instrument al satanei (Vampirul 1893, A doua zi 1895). Din acest punct de

vedere, Madonna reprezintă o sinteză perfectă a perverselor lui obsesii mistice și erotice. Prezentându-

și Madonna la Salonul Artiștilor Independenți din Paris în anul 1896, Munch îi dă titlul Femeie îndrăgostită,

dovedind faptul că în ochii săi religia și senzualitatea sunt strâns legate una de cealaltă. În viziunea lui Munch,

femeia iubită se confundă cu Madonna suferinței. Femeia cu sânii dezgoliți și părul despletit, cu capul lăsat pe

spate este în culmea extazului iubirii.

Pictând tabloul “Strigătul”, Edvard Munch pătrunde în lumea fricii şi a singurătăţii. Artistul însuşi a

povestit cum i-a venit ideea de a realiza acest tablou straniu. În timpul unei plimbări alături de doi prieteni, chiar

în apropierea amurgului, artistul s-a simţit obosit, lipsit şi vlăguit, şi s-a lipit de un gard, aşteptând să-şi revină.

Totul părea înroşit, sau cum spunea Munch – însângerat. Cei doi prieteni s-au depărtat, iar artistul a rămas singur,

părându-i-se că aude în natură un ţipăt. De aici a pornit totul. Pe rama uneia din cele patru versiuni ale tabloului,

Munch a scris o poezie  care descrie motivul său de inspiraţie ce a stat la baza întregii serii:

“Mă plimbam pe o cărare cu doi prieteni

Soarele apunea

Dintr-o dată, cerul s-a transformat în roşu sângeriu

M-am oprit, simţindu-mă epuizat şi m-am sprijinit de un gard

Erau sânge şi limbi de foc deasupra fiordului albastru-negru şi deasupra oraşului

Prietenii mei au plecat mai departe, dar eu am rămas tremurând de spaimă şi am auzit un ţipăt infinit străbătând

natura.”

Cadrul scenei este un drum din apropiere de Oslo, lângă dealul Ekeberg. În perioada în care a fost realizat

acest tablou, sora artistului, Laura Cathrine, era internată la ospiciul aflat lângă dealul Ekeberg. În pastel, şi chiar

încadrată în pastic, lucrarea transmite uzura mentală a artistului (acesta fiind diagnisticat cu tulburare de

personalitate), fiind cert că acest lucru nu ar fi posibil de redat într-o reproducere. Perspectiva, fragilitatea mentală

sunt mult accentuate în realitate, iar contrastul complementar albastru – orange este mult mai subtil decât aţi putea

crede, mai ales dacă până acum aţi privit “Strigătul” pe un monitor luminat.

În 1978, Robert Rosenblum, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai operei lui Munch, a declarat că

figura centrală a tabloului ar fi inspirată de imaginea unei mumii peruane, pe care artistul a văzut-o în 1889 la

Exposition Universelle din Paris. Această imagine a unei mumii în poziţie fetală, cu mâinile aşezate în paralel cu

faţă, a servit drept model şi lui Paul Gauguin, unul dintre prietenii lui Munch, pentru mai multe compoziţii.

Recent, un antropolog italian a susţinut că Munch ar fi văzut o mumie semănând foarte bine figurii din “Ţipătul”

4

la Muzeul de Istorie Naturală din Florenţa. Măiestria cu care Munch a reuşit să dezvăluie secretele ascunse ale

temelor abordate va fi un exemplu pe care îl vor urma mulţi alţi artişti. Ecourile surselor sale de inspiraţie sunt

vizibile nu numai în lucrările expresionistilor germani, ci şi în creaţia a doi pictori austrieci, Osar Kokoschka şi

Egon Schiele. Pictura lui Munch este studiată de asemenea cu atenţie de Lucian Freud, care a continuat la

începutul activităţii sale artistice tradiţia germană a neorealismului (Neue Sachlichkeit). La fel ca Munch, Lucian

Freud, servindu-se de liniaritatea desenului, reuşeşte să reproducă pe pânză propriile sale stări de spirit.

Pastelul “Strigătul” al lui Edvard Munch, a devenit cea mai scumpă operă de artă din lume, după ce fost

adjudecat la licitaţie, la Sotheby’s, la New York, de un cumpărător anonim, contra sumei de 119,9 milioane de

dolari.

Pare incredibil, dar „Strigătul” lui Munch a stârnit mai multe controverse decât opera de o viaţă a unor

pictori contemporani. Uluitoare este şi comparaţia cu „Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci – din punct de vedere

al notorietăţii. Atat de obsedat a fost Munch de importanţa mesajului transmis de chipul distorsionat care îşi strigă

disperarea, în timp ce soarele apune, încât a creat mai multe versiuni, toate la fel de preţioase.

Cele patru variante, în ulei pe panza si tempera, sunt deţinute de Munch Museum, Galeria Naţională

Norvegiană şi de către un colecţionar particular norvegian. Prima realizare datează din 1893 şi a fost intitulată

„Strigătul naturii”. Acest titlu avea să fie premonitoriu pentru ceea ce a urmat în legatură cu ecourile mereu

inflamate ale operei. Nu vreau să fiu maliţios – nefiind decât un consumator de artă –, dar lucrarea este departe de

a fi o capodoperă a frumosului.

A epatat însă prin hidoşenia personajului din prim-plan şi prin sinceritatea dezarmantă a gestului: urletul

acelei fiinţe este autentic şi parca îl şi auzim. Este reacţia unui om care este martorul unui cataclism şi care, cu

acea ocazie, îşi descoperă vulnerabilitatea şi iminenta morţii. În urma faimei dobândite, Munch a considerat

necesar să se explice. Pe scurt, pictorul spunea că, aflat pe un pod, a văzut cum soarele apunând devine roşu şi

trimite „limbi de foc ameninţătoare” pe cer. Instantaneu, lui i s-a părut ca sunt „fâşii de sânge ale naturii”, care-şi

strigă astfel disperarea. Aşa se face că ceea ce era în sufletul unui om chinuit de angoasa se răspândea în mediul

considerat ostil existenţei sale.

Realizat în tușe groase, cu ajutorul unor culori vibrante, cu o profundă simbolistică, tabloul mai sus

menționat a fost considerat și un punct de reper al simbolisticii bacoviene. Având trasee existențiale relativ

similare, George Bacovia, ”pictorul de cuvinte” și Edvard Munch utilizează teme și motive comune în creațiile

lor.

“Strigătul” este o pictură recunoscută pentru sentimentele pe care le evocă: stare de anxietate, angoasă.

Principala figura din tablou transmite un sentiment de frică și totodată saturatie față de ce îi oferă societatea.

Impreuna cu acestea putem citi pe fata acestuia un sentiment de insecuritate si tulburare. Intr-un fel sau altul acest

tablou il pot percepe ca o experienta personala a oricaruia dintre noi. Reușeste să te miște, apelând la cele mai

sensibile si ascunse simturi ale fiecarui individ. De cele mai multe ori cand analizam o pictura si cautam mesaje

5

ascunse, ar trebui sa fim atenti la lucrurile evidente. Ceea ce vreu sa spun, este faptul ca ar trebui sa exploatam

primul sentiment nascut in urma privirii acestui tablou, neincercand sa cautam altceva. Acest tablou este cunoscut

si tratat pentru : evident, pentru ce naste in noi la prima vedere. Sa nu uitam faptul ca expresionismul s-a impus

pentru stil, insa nu ca si miscare artistica. Estetica tablourilor este aparte , jocul de culori atrage priviri, reda o

libertate in expresia formei.

Om – Strada – Pod – subliniaza ideea de nesiguranta. Pozitionarea desenului (creat pe lungimea panzei)

redă ideea de îngust, întuneric, panică. Forma alungită a feței, a mainilor si a corpului cuprind in sens frica,

deziluzie.

Culorile apar în contrast: portocaliu(foc) si albastru (raceala). Podul exprima nesiguranta si trecerea de la

un nivel la altul (decizie). Probabil omul decide in cele din urma sa se izoleze, sa fuga de incertitudinea si

zgomotul societatii.

În opinia mea, tabloul are un caracter de actualitate, sugerând strigătul individului care încearcă să iasă din

propria carceră existențială, trăindu-și acut dramele. Într-o lume secularizată, când adevăratele valori nu mai sunt

promovate, individul strigă, se revoltă, într-o permanentă căutare a sinelui și a propriei identități.

Bibliografie

1. http://www.scribd.com ;2. “Mica encinclopedie de arta universala”, Vasile Florea si Gheorghe Szekely, Editura “Litera

International”, 2005;

3. Ovid S. Crohmălniceanu – Literatura română și expresionismul, 2002;

4. G.Oprescu, Consideraţi asupra artei moderne, Ed.Meridiane, 1966.

6