ІІІѴЕІЛІІ І І И Ш P R O P R r P T A R » SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU аз - aj DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPBSCU" înscrie» tub No. 163 Trib. Ilfov

A B O N A M E N T E .

autorităţi t<i initituţii 1000 lei particulare 12 luni 500 „

6 luni 400 „ 3 luni 210 »

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI I Str. Brezoianu 23-23

T E L E F O N 3.30.10

NUMĂR DE CRĂCIUN P R E Ţ U L 2 0 L E I

A N U L L I I N r . 35

Marţi 21 Decembrie 1 9 4 3 Redactor retponiabUi TRAIAN CHELABIC

C u v â n t u l , v i a ţ a ş i l i t e r a t u r a Aurora sufletului omenesc

JEAN PERREAL Naşterea

Rolul virtuţilor feminine in creştinism Samuel Butler notează într'o pagina

a carnetelor sale că „creştinismul este o religie a femeilor, inventată de fe­mei şi de oameni efeminaţi , pentru uzajul lor personal. Fundamentul u-nlc al bisericii n u e Christos, aşa cum se spune în mod obişnuit, ci femeia. Şi a numi pe Fecioara Regina cerurilor nu e decât o formă poetică pentru a recunoaşte că femei le sunt sprijinul principal al preoţilor".

Observaţia lui Butler e însă prea ge­nerală. Ea îşi poate păstra u n grăunte de adevăr n u m a i dacă e redusă 'la l i ­mite le catolicismului. In cele ce ur mează, vom încerca să justif icăm a-ceastă afirmaţie.

In genere, omul are nevoie de st i ­mulente , pentru a-şi păstra şi împros­păta legătura cu divinitatea. Intre aceste s t imulente , care împiedică re­gresiunea spiritului religios, cel mai puternic e conţinut în formele cultu­lui. Acolo unde ingenui tatea primara şi plast icitatea receptivă în faţa cul­tului s'a rutinat, se recomandă rupe­rea provizorie din cotidian şi frec­ventarea unor locuri de elecţiune în care prezenţa lui Dumnezeu e sugera­tă de tradiţie ca ma i vie şi turburătoa­re, locuri care evocă m a i uşor divini­tatea, — adică pelerinajul. Ţara care posedă cele m a i numeroase locuri sfinte este de sigur India. Omul supe­rior se poate dispensa însă de toate aceste exci tante externe, găsind în si­ne însuşi forţa necesară al imentări i flăcării religioase.

Această căutare de sprijin în afară şi recurgerea la mij loace complicate şi a'desea fastuoase pentru menţ inerea intensităţ i i credinţei religioase par a fi de esenţă f emin ină şi transpar cu claritate mai pregnantă acolo unde spiritul f emenin a jucat un rol ma i important. Această constatare întăre­şte părerea că exisă o interdependenţa vădită între caracterele unui popor— în cazul nostru efeminat—şi confesiu­n e a sa religioasă. Creştinismul înain­tând spre apus, a pierdut treptat din" amprente le spiritului oriental, iar se­paraţia dintre R o m a şi Consitantinopol se datoreşte în mare măsură diferen­ţelor de structură spirituală dintre occident şi orient. Cât despre reparti­ţia confesiunilor, în urma diverselor schisme, se şte că, în bloc, catolicismul e congruent cu latinitatea, că tendin­ţa protestantă e mai accentuată la rasele germanice (şi derivă din cato­licism, ca o reacţ ie virilă contra fe­min i smulu i acestuia) , iar ortodoxismul stărue până aproape de confinele spi­ritului s lavo-bizantin.

Dependenţa de o autoritate îndru­mătoare şi ocrotitoare — caracteristi­că feminină .e mai s imţi tă în cato­licism. Conservatismul, neces i tatea re­prezentărilor pentru fixarea şi con­centrarea asupra divinităţii , ' fastul st imulenţi lor, .atenuarea discrepanţei dintre cele două mij loace de răsplată a faptelor omului prin intermediul purgatoriului, (e semnif icat iv că orien­tul primitiv a îngroşat ins istent gro­zăviile iadului) , îndulcirea exigenţelor incluse în ortodoxism, „indulgenţele" ce presupun o anumită lene spirituală, cultul „harului", — sunt trăsături spe­cifice catol icismului , care derivă, toate, din principii feminine , lucru lesne de analizat. P u t e m adăuga mărturisirea zilnică (se cunoaşte doar nevoia im­perioasă de confesiune a femei i ) , î m ­părtăşania cotidiană, cultul păcii, al milei,' al compasiunii ş i speranţa fer­ventă în concesiunile făcute de sus. Sunt trăsături ce denotă o slabă res­ponsabil itate şi o supunere netă, ati­tudini din care reiese cu evidenţă spi­ritul feminin al catolicismului, încoro­n a t prin cultul ardent al Fecioarei.

Aceste mult ip le implicaţi i în com­plexul f emin in ale catol icismului se datoresc rolului preponderent al fe ­mei i în l u m e a romanică. Feme ia de sânge lat in a excelat în a se învălui în umbre misterioase, a cult ivat f ineţea îmbinată cu curtoazia, a respirat în-

Am af irmat într'un alt articol creiază însăşi poezia. Acum nu că puterea cuvântului de a ex- ma i apare ciudată nici o altă a-pr ima realitatea, este redusă. Des - firmaţie m a i veche, relativă la di-pre cuvânt s e spune că este un vorţul dintre trăire şi literatură, simbol, exprimând adică nu î n - Când cuvântul n'are puterea de treaga realitate pe care o ascun- a exprima realitatea, adică trăi-de, ci caracterele esenţiale din ea. rea, ci sugerează, î n s e a m n ă că Cuvântul pasăre acoperă înfcrea- domeniul activităţii creatoare are ga existenţă reală a sburătoare- a l te valenţe decât acel al trăirii lor, dar în afară de e lemente le directe. Literatura este arta cu-esenţiale din real i tatea aceasta vântului, arta simbolului, arta n u mai exprimă nimic . B a negii- sugestiei. Trăirea este activitatea jează totul. Сиіоате, formă, cânt . simţurilor cu valoare de o s ingu-Nici cuvântul privighetoare nu ex- ră clipă, atunci când ea se ef ec-primă decât tot cal i tăţ i le esem- tuiază. Dispărută clipa, trăirea se ţiale ale speciei, a tâta vreme cât preface în amintire , pe care o acest t ermen nu-ţi vorbeşte n imic exprimă cuvântul . Numai egali-de culoarea penelor, turnura cor- tatea de simţire a oamenilor face pulul, etc. Real i tatea făcută din posibilă înţelegerea dintre ei. In-atâtea e lemente se ascunde în do- finitele vase comunicante a le a-sul unuia singur, sau a două-trei. celeiaşi substanţe produc comu-Oamenii se înţe leg prin capaci- nicarea şi punerea de acord a tu-tatea de sugestie a cuvântului , turor locuitorilor globului. Din Când ţi se comunică termenul de acest punct de vedere, ne pare privighetoare, e deajuns atât ca falsă l i teratura autenticilor, ex-să amănunţeşt i , în spirit, restul ce perienţialiştilor. A exprima trăi-nu se comunică. Fiind simbol, rea nudă, este o imposibil itate, cuvântul e sugestiv. Dcaceia îmi Cuvântul nu poate spune tot, iar pare că arta cuvântului nu se curgerea simţirii , curgerea sufle-sprijină pe efortul de a exprima tească este a tât de rapidă că nu tot, dând a m ă n u n t e cât ma i com- S e P°»te surprinde. Cuvântul ră-plicate şi m a i diverse, ci caută a mâne şi-aici , ca pretutindeni, să se realiza integral prin sugestie, exprime numai o parte ş i -amime, Constatarea aceasta, care a esenţialul. necesitat scurta demonstraţ ie de Amănunte le curgerii sufleteşt i

de ION ŞTEFAN tr'un larg orizont sent imental , având un registru de legături multiple, cu mai sus, este, astăzi, banală în rămân să se complecteze cu ca-tendinţe spre poligamie, — de altfel artă. Sugestia reprezintă un hal- pacitatea emotivă a cetitorului, ca şi în orient, unde ea n'a ştiut însă \ ° c e , 4 ă ' u n d e Personalitatea Literatura autenticilor vrea să fie să cucerească măcar o aparentă ™tlt°™^ *re Posibilitatea să se documentara. Documentul sufle . do- realizeze, punându-se la icontri-

buţie cu toate latenţele, adică vi­sările, stările confuze, aspiraţiile şi elanurile embrionare. Adevă­ratul scriitor dă cetitorului jaloa­nele pe care se sprijină, apoi, ac­tivitatea creatoare a fiecărui ins, rămasă în embrion. S'ar părea curios că afirm ex is tenţa unei activităţi creatoare la f iecare ins, doar că o fac embrionară. Şi to ­tuşi aşa este. Talentul de a scrie poezii sau romane, de a sculpta o statuie sau a picta un tablou, nu

minaţ ie — inci tând astfel imaginaţ ia bărbatului, îmbogăţindu-i viaţa eroti­că şi devenind suverană prin impune­rea formelor ei de viaţă raf inată dar având totuşi nevoie de ocrotire, — fapte care au născut o erotică com­plexă, au dat maştere cavalerismului, ca şi unei bogate literaturi idilice, pas­torale, cu prelungiri, prin predominan­ţa sentimentului , chiar în individua­lismul romantismului îndrăgostit de penumbre. Saloanele au constituit o regalitate feminină închisă, care a ra­finat relaţiile dintre semeni. E lement este decât facultatea creatoare i n c i t a t o r / m u z ă , femeia, n'a fost însă accentuată a unor indivizi, care nici aci creatoare. Abundenţa m a d o - s ' a u născut cu ea. Ca probă că aşa nelor şi a nudului în Renaştere provine este şi că la unii chiar dintre scrii-din aceeaşi splendoare în care a tronat tori, această facultate este mai femeia romanică. desvoltată şi la alţii mai rudi-

Dacă femeia a radiat însă cândva mentară, este scara nesfârşită a atâta fineţe, dacă a l tădată frecventa , valorilor dintr'o literatură. Noi se rea societăţii feminine însemna un v a spune niciodată cu putere de câştig în planul raf inamentului şi al stilizării, impunând et ichete şi restric­ţii, îndulcind moravurile, azi frecven­tarea cercurilor feminine, drept ur­mare a masculinizării sexului slab, a-

Zf d e e X C 6 S ' d / v u l S a r i z a r e 8 7г^ Ѵ 7г™а^е""еАТіГ vereurl ş, depravare, oa şi cum femeia ar ere- r e a l i z a t e , parţial, prin impulsiu-de ca acestea sunt notele dist inctive nile acelei facultăţi embrionare; ale divinităţii . Această modificare se treptele ierarhice' ale talentului datoreşte însă în primul rând inf luen- merg astfel delà geniu, coborînd ţei protestante. Intr'adevăr, în ţările P a n ă la cel mai umil şi neînzes-protestante, iámul n'a fost inf luenţat şi educat de femeie şi aceasta şi din vina ei, pentrucă n'a urmărit decât fie viciul, fie mariajul, prin care tri­umfă indolenţa spirituală. Probitatea morală provoacă adesea ceci tatea spi­rituală. O armonizare a idealurilor e dificilă şi n u vedem încă cum ar p u ­tea coexista perfecţ iunea etică cu per fecţ iunea estetică.

tesc trece, la ei, înaintea expri-

de MIHAIL CH1RNOAGÄ

mării şi c â n d este aşa se abdică delà nobila frumuseţe a artei l i ­terare care constă tocmai în ex­presie. Dar nu-i numai aici scă­derea literaturii lor. Cei m a i mulţ i m i m e a z ă documentul sufletesc. Documentar a fost Proust. Dar cazul lui special se explică prin condiţii le vieţi i sale. Imitatorii au m i m a t şi m ă gândesc, în ceeace priveşte l iteratura românească, (a acel roman ratat al lui Anton Holban, Ioana, care nu poate fi cetit fără eforturi şi sufer inţă Cei cari ca Anton Holban imită acest gen de literatură, introspec-ţionistă, documentară, t inzând la reproducerea trăirii, n u cunosc tendinţa separatistă de viaţă a cuvântului, sau, când o cunosc, caută să o înfrângă. Bineînţeles , aici n u poate fi reuşită. Dar dacă aceşt ia greşesc, c ine scrie l i tera­tura bună? Este o întrebare la care s'ar părea, şi nu fără temeiu, că s'a răspuns până acum. Dacă e vorba de roman, pe calea bună se af lă aceia care plini de a m i n ­tirile unei trăiri bogate şi sucu­lente, redactează vieţi imaginate , dar posibile. Nu viaţa lor intere­sează dară, ci vieţi posibile, în ­tr'un cadru de verosimilitate per­fectă. Forma talentului acestora corespunde tendinţei separatiste a cuvântului care părăseşte reali­tatea, aşa cum scriitorul pără­seşte viaţa sa pentru a realiza una simbolică.

(Urmare în pag. 2-a>

convingere că între scriitorii unei naţi i şi restul locuitorilor este o delimitare precisă, că de-aici în­colo sunt scriitorii şi de-aici îna­poi nescriitorii. Nenumăraţ i sunt cetăţenii ce n'au publicat dar au

(Urmare In vagina б-а)

trat cetăţean, care şi el a potrivit în viaţă, măcar odată două cu­vinte cu un răsunet altfel decât cel obişnuit şi care au plăcut as­cultătorului. Vreau să spun astfel că prin însuşi harul vorbirii, o-mul este în posesia activităţi i creatoare. Cine potriveşte adesea cuvintele, ca ele să exprime o s ta­re plăcută, acela este, desigur, un autor, chiar dacă n u scrie sau nu publică. Adică, prin puterea de sugestie a simbolurilor, anume potrivite, creindu-se h a l l ó u l , se CORREGGIO Noaptea sfânta

SCRISORI DIN PARIS

S A L O N U L D E T O A M N A Am citit, — sub semnătura unor cri­

tici de artă pe cari căutându-i cu o în­credere încercată ,în scrisul lor săptă­mânal, am ajuns de mult să-i preţuiesc, — câ Salonul de toamnă inaugurat la sfârşitul lunii trecute, e una din mani­festările cele mai complete şi mai tri­umfătoare ale picturii franceze con­temporane. M'am bucurat de aceste a-precieri generoase ale unor 'profesio­nişti ai condeiului critic, cu satisfacţia pe care ţi-o dă întâlnirea în spirit cu oameni mult mai apropiaţi, deşi fără să-i cunoşti şi fără să ştie că exişti, de cât aceia prea deseori întâlniţi în îm­prejurările vieţii de toate zilele. Odată mai mult, această formă a solidarităţii care exclude indiscreţia şi familiarita­tea vulgară, mi is'a părut una din cris­talizările cele mai preţioase ale stării de societate şi sociabilitate.

Braque şi Matisse, Segonzac şi Bon-nard, Dufy şi Waroquier, Utrillo şi Van Dongen, André Lhote şi Maurice De­nis, pictori printre cei mai proemi­nenţi, — Despiau, Wléricfc, Yencesse , dintre sculptori — ,au contribuit cu o-perele lor, la prestigiul acestei mani-festaţiuni de artă franceză, căreia svo-nul public, anonim, i-a răspândit faima unei străluciri „cum nu s'a mai văzut de 20 de ani".

O sală întreagă cuprinde 26 pânze de Braque; ăe a cărui operă se leagă începutul cubismului şi chiar numele

ce s'a dat acestei revoluţionare viziuni artistice. (Observaţia lui Appollinaire, că „Braque foloseşte în pictura lui, cuburi", a fost reluată de un ziarist, care a numit în derâdere această artă, — „cubistă"). E o impresie fascinantă aceea care întâmpină şi reţine pe vizi­tatorul sălii Braque, impresie în com­punerea căreia intră şi ramele tablou­rilor, reapărând chiar cele poliţe în aur. Amănunţind prima impresie, gă­seşti o împletire paradoxală de l iber­tate şi rigoare ,un fel de halucinaţie lucidă, supraueghiată. Dacă a m reţine din Braque numai aspectul „decorator" şi încă, cu greu i s'ar găsi pereche în ştiinţa subtilă, de un gust atât de si­gur în desfăşurarea gamelor croma­tice.

Fără îndoială, e una, din cele mai delicate voluptăţi, să descoperi culo­rile în puritatea lor virginală, neînce­pută, înainte de a fi fost încorporate unor obiecte şi într'o perspectivă în care ne recunoaştem, pentrucă e a-ceeaşi în care toate lucrurile par sor­tite să servească la ceva, să ne fie fo ­lositoare, tn cel mai larg înţeles. Dar nu cred că acest telementarism al cu-' lorilor dezafectate şi pure de orice ser-artistice şi cu atât mai puţin al crea­ţiei picturale. Renunţând la proce­deele obişnuite de trompe l'oeil ale perspectivei şi redării reliefului prin

de MIHAIL XICULESCf

distribuirea umbrelor şi luminilor, Braque şi-a ales desigur, una din caile cele mai puţin lesnicioase de pătrun­dere în zona preţuirii publicului larg. De ce n'am spune chiar, că a vrut să se pună la. adăpostul acestei preţuiri. Nu din dispreţ pentru public şi popu­laritate, dar pentrucă artistul mitentic ştie că lauda îi este primejdioasă, atră­gând indirect atenţia asupra unor în­ţelesuri din propria-i operă, pe care el preferă să le bănuiască doar, învăluite în penumbra atenţiei. Spunea chiar Braque : „O pânză lăudată se strică, ajunge păşunea bunului gust. Cui .poa­te să-i mai slujească? Nici măcar bu­nului gust". Din punctul de vedere al bunului simţ, al mentalităţii şi opticei obişnuite, s'ar putea pretinde că Bra­que se înşală. Dar cât de potrivit mi-se pare aci cuvântul admirabil pe care l-am auzit odată la cursul lui Paul Va­léry : „Ne putem înşela, dar şi atunci trebue să ne înşelăm cu îndărătnicie!" Sau, ce ne împiedică să ne gândim, că din punctul de vedere al unui bun simţ care ne-ar depăşi, chiar sensul creaţiei ar fi fost delà început îndru­mat anapoda, dar că stăruind eu îndă­rătnicie, vom ajunge totuşi cândva ;;ă ieş im din haosul în eare se pierd .fără consecinţă, sforţările noastre izolate, vitute să fie ultimul cuvânt al bucuriei

(Urmare în pag. 4-a)

d e preot MIHAIL BULACU Conferenţiar universitar

Sui letul o m e n e s c , s c â n t e e din m a r e l e i o c a l d iv ini tă­ţii, a peregr inat mii d e ani în u m b i a despăr ţ i toare d e m a r e a tulpină, d in c a r e s a d e s p r i n s . Istoria i e l ig iuni lor l a d i l e i i t e i e p o p o a r e a l e omeniri i , in c a r e sul ieui i o m e ­n e s c s a s t iaau i t să - l m a i g ă s e a s c ă p e a d e v ă r a t u l D u m n e z e u , e s t e o d o v a a ă c o n c r e t a pentru a d e v ă r u l a n i m a t . Umbra p ă c a t u l u i înt inse i i u m o a s e l e c a m a ţ i a i e sui letului d e l à c r e a ţ i u n e a a i v i n ă , c a n d a iost tăcut d u p ă ch ipul ş i a s e m ă n a r e a lui D u m n e z e u .

po l i te i smul p o p o a r e l o r a n t i c e , c u h a o s u l re l ig ios în c a r e s e a i u n a a s e r ă , a v e a î n c ă o p a l o a r e de conşt i inţă , a d e s c e n d e n ţ e i dintr'un m o n o t e i s m puternic , în l e g ă t u ­ră c u o p e r a creaţ iuni i , d e către u n s ingur D u m n e z e u . Iar v e n i r e a unui Mântuitor, p e c a r e ceru i i l e de s u s s ă - l trimită omeniri i , s e re i l ec ta în suf lete în n o s t a l g i a i i r e a s c a , în c a r e s e a í la . Ast ie l , Indieni i e v o l u â n d în r e l i g i u n e a lo i , d e l à Brahmani smul pante i s t l a N e o b r a h -m a n i s m s a u Hinduism, a v e a u p e l â n g ă Brahma, divini­t a t e a s u p r e m ă , î n c ă alţi d o i ze i : V i şnu şi S iva . Vişnu, z e i t a t e a c e a m a i î n s e m n a t ă a v e a m e n i r e a ie întrupari i . Iar c e a m a i î n s e m n a t ă reîntrupare u r m a s ă l i e în Kris­n a , c a r e a v e a s ă z d r o b e a s c ă c a p u l ş a r p e l u i Kaha. iar p r e z e n t a r e a vieţ i i l e g e n d a r e a lui Ki işna, c u învăţătu­rile s a l e , era e x p u s ă într'o scr iere v e s t i t ă şi t r a d u s ă şi l a noi în r o m â n e ş t e , întitulată B h a g a v a d - G i t a , din c a i e s e pot v e d e a u n e l e a s e m ă n ă r i c u v i a ţ a Domnului Usus Hi i s tos .

La l a n d u l l o i , Chinezi i , Egipteni i , Perşi i , G iec i i , în di­feritele lor credinţe r e l i g i o a s e , a v e a u şi n ă d e j d e a în în-t i u p a i e a une i zeităţi mântu i toare . F e n o m e n u l a c e s t a al năzuinţ i i p e r m a n e n t e în î n t i u p a i e a u n e i ze i tăţ i s a l v a -t o a i e , chiar d in p a i t e a a c e l o i c e nu c u n o s c u s e r ă r e v e ­l a ţ i a d iv ină , e s t e e x p l i c a t m a i târziu d e Sf. Apos to l Pa­v e l , c a r e a p r e c i a z ă s t r ă d a n i a sufletului p ă g â n , de a s e î n c e r c a prin f irea c u c a r e l -a înzestrat D u m n e z e u , d e a s ă v â r ş i c e l e a l e l e g i i d iv ine , p e care n u m a i Domnul Hristos n e - a d e s ă v â r ş i t - o în c h i p dep l in .

La rândul lor, filosofii lumii a n t i c e , în n e b u l o z a efor­tului raţiunii u m a n e , v o r b e a u d e s p r e „Logos" , d e s p r e „ înţe leptul universa l" , p r e c u m s 'a putut v e d e a în scri­er i le lui Socrate , Platon, l a s to ic i ş i n e a p l a t o n i c i e n i . Is­torici c a Tacit ş i Sueton iu v o r b e a u d e s p r e l ocu l u n d e

a v e a s ă s e n a s c ă Mântuitorul în Răsărit . Iar m a r e l e p o e t lat in Virgil iu, autorul E n e i d e i ş i a l G e o r g i c e l o r , înfăţ i şa lumii a n t i c e profeţ i i le s ibi le lor , d e s p r e v e n i r e a unui Mântuitor:

„Timpurile prezise de Sibilă au sosit, Imensa ordine a veacurilor ia un nou curs Un copil, tatăl unei noui rase, este trimis din cer. El va Lua loc în sânul divinităţii , Va vedea pe eroi amestecaţi cu zeii şi va fi cinstit de ei, Va conduce lumea potolită prin virtuţile tatălui său. Timpul soseşte, vine, primeşte-ţi marile onoruri. Vino, scump fiul al zeilor, odraslă lui Jupiter! Priveşte înaintea ta, pământul ţi se închină şi te salută. Pământul, marea imensă, cerul înalt. Priveşte, totul se bucură la apropierea veacului ce vine".

E g l o g a IV a d Po l l i onem.

Din textul a c e s t o r priviri profe t ice şi m a i a l e s al expri­mări i dorinţei nes trămutate , d in p a r t e a omenirii , d e a v e n i un Mântuitor, p u t e m î n ţ e l e g e s t a r e a s u f l e t e a s c ă g e n e r a l ă a omeniri i , d o r n i c ă d e a p u t e a g u s t a cât mai c u r â n d din fer ic irea s u f l e t e a s c ă , p e c a r e o a ş t e p t a cu a t â t a n e r ă b d a r e , d e l à u n trimis al părinte lui c e r e s c . A c e i c e a u văzut l o c a ş u r i d e b i ser ic i , fie l a o r a ş e , fie l a s a t e , zugrăv i t e în exterior cu chipuri d e a l e filosofilor lumii ant i ce , ori cu chipuri din a l e s ibi le lor, î ş i pot expl i ­c a mot ivul . F i i n d c ă şi a c e s t e suf le te a u reprezentat nă ­d e j d e a s u p r e m ă a omeniri i , în v e n i r e a unui Mântuitoi .

Ast ie l c ă l u m e a p ă g â n ă s e g ă s e a într'o m a i e d e s c o m p u n e r e m o r a l ă , î n c e p â n d cu imperiul roman, pe v r e m e a împăratu lu i O c t a v i a n Augus t . Dar n ă d e j d e a su­f l e t e a s c ă a tuturor p o p o a r e l o r lumii ş i ma i a l e s profe­ţiile p r e c i s e d e ordin m e s i a n i c insp ira te prin p u t e r e a Sf. Duh, p r e c u m ne i s tor i seş te Sf. Scriptură, s 'au împlinit cu e x a c t i t a t e a t impului , l ocu lu i ş i tutuior împrejurărilor, în c a r e s 'a n ă s c u t D o m n u l nostru I isus Hristos. Iar efectul spiritual , p e c a r e l -a avut n o u a l u m i n ă a reve la ţ ie i Creş ­t inismului , prin v i a ţ a şi învăţătur i le D o m n u l u i Hristos, a fost fericita r e g ă s i r e a suf letului o m e n e s c c u reve la ţ ia s u p r e m ă a Divinităţi i , c a i e l -a c i e i a t ş i i -a purtat de grijă d e - a l u n g u l tuturor mileni i lor .

Intre a t â t e a suf lete l u m i n a t e a l e lumii cul te şi civili--za te d e m a i târz iu , .car i a u sa lutat c u c e l e m a i p i o a s e o m a g i i creşt ineşt i d e s c o p e r i r e a lumini i mântu i toare a sufletului o m e n e s c , a d e v ă r a t a l u m i n ă a cunoaşter i i , ne v o m opri l a ref lecţ ia p e c a r e a făcut -o ilustrul m a t e m a ­t ic ian, f iz ic ian, filosof şi p i o s creşt in , din v e a c u l al XVII-lea, B ia i s e P a s c a l , în „ P e n s é e s sur la vérité d e la re l i g ion chrét ienne": „ N u m a i în Iisus Hristos ş i prin Iisus Hristos, n u m a i în e l s ingur şi n u m a i prin el s ingur, omul p o a t e s ă c u n o a s c ă în a c e l a ş i t imp mizer ia s a şi reme­diul mizer ie i s a l e , infirmitatea naturii s a l e ş i p u t e r e a graţ ie i , o b s c u r i t a t e a şi lumina , ra ţ iunea şi a u n e i a şi a a l t e ia . El e s t e M e s i a c e l a ş tepta t , l iberatorul făgădui t , trimisul şi instrumentul lui D u m n e z e u , prin c a r e trebuia s ă fie ins taurată î m p ă r ă ţ i a lui D u m n e z e u p e pământ . Şi c â n d , d u p ă patru mii d e ani , e l a ven i t printre o a m e n i , a tunci c â n d e l l e - a s p u s „pentru m i n e a u fost făcute toa te a c e s t e a , p e m i n e m'aţi aş teptat" , e l a r idicat între­gu l v ă l : el l -a ridicat ce l puţin pentru a c e i ce-1 c e r c e t e a ­z ă în s impl i ta te şi 'n umil inţa inimii ş i c a r e n u r e c u n o s c a l tă mărire î n a i n t e a lui D u m n e z e u , d e c â t p e a c e e a a sf inţeniei; a c e l o r a ş i n u m a i a c e l o r a , d iv in i ta tea s a es te d e s c o p e r i t ă , ce lorla l ţ i e a î n c ă a r ă m a s a s c u n s ă : c ă c i numai lui i - s e p o a t e a p l i c a c u v â n t u l profetului în m o d d e p l i n : „ D e u s a b s c o n d i t u s " . (Chapi tre II. Le N o u v e a u Tes tament . Jésus-Christ) .

Omul d e şti inţă, c ă r u i a nu i - a l ipsit nici c u n o a ş t e r e a c iv i l izaţ ie i trecute, nici contr ibuţ ia l a p r o g r e s e l e e i prin î n s e m n a t e contribuţii ştiinţifice, — prin graiul luminos a l propriei s a l e conşt i inţe ne î n f ă ţ i ş e a z ă c e e a c e a s im­ţit, c e e a c e a trăit, c ă u t â n d s ă p ă t r u n d ă în f rumoase l e ta ine sp ir i tua le a l e Creşt inismului .

In n e b u l o z a vieţ i i sp ir i tuale prin c a r e trecem, c â n d multe suf lete pot fi c o n t a g i a t e d e n o s t a l g i a h a o s u l u i şi a hazardulu i , s e i m p u n e u n p o p a s d e reflecţie creşt ina , a s u p r a a c e s t e i t e m e , v e ş n i c a c t u a l ă . Este tot c e p o a t e fi m a i d e fo los pentru bunul creştin, în t impul sărbătoririi Naşter i i Domnului Hristos, c â n d creşt inul s c o ţ â n d u - ş i din b i b l i o t e c ă c a r t e a Noulu i Tes tament , p o a t e reciti şi ;i me-m e d i t a în duh d e p i e t a t e creş t ină a s u p r a razelor d e lu­m i n ă a l e reve la ţ i e i , c e c o n s t i t u i e s ç o, s ă n ă t o a s ă auroră , a sufletului o m e n e s c , a ş t e p t a t ă ş i r ea l i za tă în multe su­f lete .

U N I V E R S U L L I T E R A R 21 Decembrie 1943

CRONICA DRAMATICĂ TEATRUL MUNICIPAL: „RO­

MANŢIOŞII", COMEDIE IN TREI ACTE IN VERSURI DE EDMOND ROSTAND, TRA­DUCERE DE MIRCEA DEM. RÄDULESCU.

TEATRUL NAŢIONAL : „GRIN­GOIRE' COMEDIE ÎNTR'UN ACT DE THEODORE DE BANVILLE, IN ROMÂNEŞTE DE D. ANGHEL ŞI ST. IOSIF.

TEATRUL NAŢIONAL: „CAPRI­CIILE ÎNDRĂGOSTIŢILOR", PASTORALA ÎNTR'UN ACT DE GOETHE, TRADUCERE DE ST. O IOSD7.

TEATRUL NAŢIONAL : „O SĂ­RUTARE", POEM DRAMA­TIC ÎNTR'UN ACT DE I. PETRO V1CI.

Principala raţiune de-a exista a p.eselor lui Rostand o consti­tuie o anumita poésie „agreabila" pe care ele o conţin, poate nu în­totdeauna de cea mai bună cali­tate şi nici întctdeaui ;a autentică, dar care-i oricum, poésie, place, încântă.

Daca, însă, nici acest lucru na este realizat şi pus în valoare cu ocazia unei reprezentaţii, atunci acestor piese s'ar putea spune că li se ia până şi ultima importanţă pe care mai pot s'o aibă pentru spectator şi, totodată, şi unica lor şansă de-a place. Ori, spectacolul dat Ia teatrul „Municipal" cu „Romanţioşii" n'a reuşit să cre-ieze nici un moment atmosfera de poezie pe care acest spectacol — ca să reuşească — o cere.

Nici re^ia d-lui Alex. Ştefă-n i ' s i i i Hin decorurile sărăcă­cioase şi lipsite de culoare a'e d-lui Traian Согпезси nu erau de natură să contr buie la reali­zarea unei astfel dc amosfere.

Cine ştie dacă nu cumva, alt­fel, cu nişte decoruri mai îngri­jite, în tonuri Watteau, cu scene jucate cu mai mult rafinament, poate că această glumă teatrală, chiar aşa uşoară şi inconsi-t-entă cum este, tot ar fi reuşit şi asta poate tocmai pentrucă este n-şoară.

In ce priveşte actorii, în rolul Sylveteî am găsit-o pe d-ra Mya Coca. Deşi despre d-sa n u se poa­te spune că a avut propriii zis un joc mai deosebit, totuşi, gra­ţie fizicului şi vocii d-sale, se poate spune că era, oricum, cea mai indicată pentru a fi o bună interpretă a acelei Silvete tinere şi romanţioase.

In ce priveşte pe d. Geo Mai-can. în Pereimet — rol corespun­zător SHvetei — d-sa a fost mult mai greoi u şi, temperamental, mult mai depărtat de genul în­suşi al acestei piese.

In general bine d-nli George Sion şi Dinu Macedonschi în Ber-ganim şi Pa'-q linot DeaseT>ienea Şl d. Rogalscbi, în Sträterei şi d. Gh. Patrichi în Biaise, grădina­rul.

In concluzie, — ţinând seama şi de faptul că acest teatru se nu­meşte . Municipal", eeeace pare tn el însuşi să cuprindă şi pro­gram şi anumite preocupări şl anumite tendinţe şi anumite obli­gaţii — cred că n'ar fi caicul să 1 se facă vre'o încriminare cuiva pentru reprezentarea unei pipse de Rostand, fie ea chiar „Ro­manţioşii"; dar nu-i acelaşi lucru atunci cârd este vorba de fe'ul cum se realizează un asttui de spectacol.

In ce mă priveşte cred că se putea face c h a r şi din această piesă un spectacol mai bun, dacă 1 s'ar fl imprimat un ritm mal viu, mai spiritual, mal spumos, dacă 1 s'ar fi dat mai multă gra­ţie spre a se face din această co­medie o adevărată glumă tea­trali, aşa cum de altfel cred câ a voit-o şl autorul.

Pe când asa— .

In ultima premieri a Teatrului Naţional ni sa dat un spectacol format d'n trei comedii în câte tm act. Cred că din când în când nu este rău mal cu seamă eă între astfel de p'ese pot fi unele cari pot ofer] spectacole deosebit de frumoase, cum e de altfel cazul cu une'e dintre piesele ee se re­prezintă acum.

In definitiv piesele într'un act au şi ele rostul — şi uneori şi far­mecul — lor.

Şi se pare că sunt uncie dintre ele destul de realizate, cum ar fl între altele şf recnnta piesă în­tr 'un act a d-lul lonescu Morel tare de curând a fost dată chiar la Teatrul Naţional. într'un spec­tacol de matineu, despre care ia­răşi se zice că n'ar fi lipsită de calităţi.

ŞI acum reven'nd, prima din­tre ne'e trei oie«e într'un act, prezentată în direcţia de scenă în »"iBri! Ьчп^ manta tă a Д-1чІ Vfc+or Bumbeşti — cu onrncarl rezerve cari nu ştiu d^că-I pr»t fl imputate d-sa'e — a fost „Grin-eoVe" Ч, 1ч' Banville n cWîc'oa'ă comedie, frumos e l r e j t i , fru­mos erţh'Ubrată. o locuire mal mn't poefeă dar de o poezie ceva ma» raf'tiată decât eea pe oare o găs'm fn piesa de care m'am ocu-p- t mal sus. deci alWva decât Rostand, sau, dacă ar fi să fac numai decât o comnaraţ'n. un Rostand d i r mai ..subt're" (deşi nu-i tocmai exact, fiind"ă piese­ta lui Banville e pe linia unei tradiţii de autentică elegantă stilistica si f'nete galică, ceeaee nu-1 întotdeauna cazul celui dintâi u).

ŞI pe аеаччптя o p :esă destul de fT»i«»q jucată.

Cel dihtâhi care trebuie men-ţîo"at este d. C. Mitru care a ştiut să ne prezinte cu fineţe şi cu frumoase nuanţe figura unui re?e ..binhomrae", iubitor de ar­ta şi îngăduitor cu artiştii, pe care-i consideră ca pe nişte co­pii cari nu-s răi ci numai fac pozne, cari din când în când trebuesc iertaţi, pe cari ştia să-i înţeleasă şl să-i nretuiască.

lia ce priveşte anecdotica piesei se pare că Banvlle s'a m w r a t de un fapt care nu se referă la Gringoire ci Ia Villen, făcând cu acest prilej — desigur o voită — „l'cen+ă... noetină" ch'ar şi în ce priveşte caracteristicile sufleteşti ale celor două personagii, împru­mutând unuia trăsăturile celui­lalt.

Şl deasemenea tot • licenţa ^•ettei «*«« e i ar «rţbul

şl portretul pe care Banville i-1 trasează regelui Ludovic al XI-lea pe care nici istoria şi cu atât mai puţ.ii tradiţia nu vor să-i acorde trăsături aşa de simpa­tice...

O actriţă care deasemenea a fost cu totul in spiritul acestei comedii şi care a ştiut să dea Un anumit farmec interpretării d-sale, arborând acea gentileţe deosebit de necesară rolului, este d-ra Emilia Cosachievici, care a înţeles că astfel trebuie să fie o Nicole A.idry, o frumoasă pusli-vâreasă, fruuţuzoalcă, care ştie că-i frumoasă şi că vorbeşte re­gelui ci.

Bine deasemenea d-nii H. Po-lizu şi N. Diniitriu in Simon tour ­niez şi Oliver-le-Dain.

Ajung acum la două dintre cle-meuteie cele mai tjiere ale pri­m i , noastre sce.ie : d-ra N-na Diaconescu şi d. George Marco, viei.

D-ra Nina Diaconescu a fost destul de romantică şi de aeriană, în rolul Louisei, aşa cum cere p.eja, isbutinJ — cu toate că risjà să t e antrenata pc un drum greşit de partenerul d-sale d. Marcovici — sa se uienţie pe a-ceastă linie, mai cu seama că scena dintre ei, prezenta.ă ast­fel, oferă un inevitabil contrast, siricându-i in orice caz d-^aie şi punănu-o, tocmai pe d-sa care era pe" linia justă, într'un fei de inferioritate scenică.

In ce-1 priveşte pe d. G. Mar­covici, fără ca prin cele ce ur­mează să reviu asupra celor scri­se despre d-sa cu ocazia sau, mai exact, în margir.ea cronicei r.ielP despre piesa „Băiatul" de'a Să­rindar, şi, deci, neeontestându-1 talentul pe care, cum s'ar zice, în fizica, d-sa îl are oarecum în stare potenţială, voiu spune, to­tuşi, că în „Gringoire" n'a fost bine.

De altfel nici n'a fost potrivit pentru acest rol. Se repetă, prin urmire acelaşi lucru cu d-sa ca şi în „Băiatul". Dar, ceva mai grav, de data aceasta a fost şi supărător, forţat, aşi putea spune deplasat şi în med voit deplasat. Fiindcă, în definitiv, oricine poat? să fie greşit distribuit într'un rol — şi lucrul se întâmplă, oricui, e omeneşte posibil, o greşea'ă de apreciere oricând se poate fa.ee asupra cuiva, iar disciplina, care trebuie . să domnească în orice teatru desigur că te obligă ch'ar şi în asemenea cazuri să joci — dar ceeaee nu-i este nimănui per­mis, este să creadă că, spre a-1 întoarce în favoarea sa, poate să denatureze un rol.

Inchipuiţi-yă de cx. că în cursul unui concert de Mozart, de neasemuită fineţe şi dante­lărie muzicală, un trombonist s'ar apuca subit să strice toată armonia, suflând asurzitor din trombon pe motiv că are... tem­perament !

D. G. Marcovici este încă des­tul de tânăr şi prin urmare n'are nici un rost să facă lucruri de ace,tea, pentru că, aşa cum, am spus-o şi eu de atâtea ori şi cum au spus-o şi atâţia alţii, nu trebuie n-mie forţai : v.ne tim­pul pentru toţi, numai talent să fie!

D-sa la un moment dat dădea impresia acelor actori rataţi cari, dacă din întâmplare au şi ei un rol, oricât de mic, îşi pun toată speranţa într'însul, vor să atragă atenţia cu el şi, prin el, să iasă din anonimat.

Şă facă — merge, nu merge •— cum am zice o „creaţie".

Ori comedia lui Bainville nu se pretează la aşa ceva...

Este, dacă voiţi, o bijuterie li­terară, un mic obiect de artă, o lucrare de poet şi de fantesie de­licată.

Iar Gringoire din piesă, perso­najul, este un copil al destinu­lui şi al visului, un fel de greer cântăreţ, un visător incorigibil, un inuiăgostit romantic iar toată tirada aceia pe care o debitează Lu.iise-i nu-i in realitate decât... o presentare poetică a destinului poetului şi a înaltei lui misiuni.

Până aci nimic mai simplu. Ori ce face d. Marco viei '.' Cum am spus, dând impresia

că se agaţă cu amândouă mâi. iile de această scenă şi uitând că nu-i decât Gringoire, copilul răsfăţat al muse'or, iar nu vr'un perso­naj sumbru din cine ştie ce zgu­duitoare piesă socială, care-şi strigă revolta, îi „trage" la scenă deschisă o declamaţie, de par'că n'ar fi fost într'o piesă de teatru, n'ar fi făcut parte dintr'un an-s.imbüi şi in angrenajul unu: joc. ci ar fi fost singur, la o tribună sa I ne estrada unui club politic.

Ceva mai mult, la un moment dat d-sa, de altfel şi d-ra Nina ІѴасопе.чси. u tând câ tiebuie să joace, se îndreaptă cu faţa către public. — scena în general este definită... o cameră cu trei pe­reţi, cel de-al patrulea fiind pu­blicul, deci perorând d-lui cu faţa către perete ! — şi încep, adică mi i exact d. Marcovici deşi în momentul acela el îi vorbeşte Louisei) să declame direct către sală, ca şi cum ar fi fost însărci­nat să ne recite o poésie in legă­tură cu lupta de clasă, o operă a unui revoluţionar nihilist, a-dept al lui Max Stirner sau al lui Kropotkin, o tiradă de u r i şi de revoltă socială.

Ori, încă odată : nu-i nimic din toate astea, e vorba pur şi simplu de o delicioasă comedie o unuia dintre cei mai fini — cei mai bi­jutieri, aşi zice, — poeţi francezi oarecum contemporan cu noi, din care în mod nepotrivit s'a încer­cat să se scoată efecte tari acolo unde de fapt marea artă era toc­mai <*e-t TI luminos nu revoltat, romaatkv au iustiţioi. ва*Пте*ін4

astfel această frumoasă comedie şi falsificând-o complect în ochii publicului ceeaçe, lucru şi mai grav, se şi veaea. Căci se vedea că vrea să realizeze anumite efec­te, că uimăiXc.e aceasta.

Ori, Ia un actor nu este plăcut să censtaţi acest lucru — mai cu seama ia unji tânăr — să cons­taţi că nu urmăreşte o realizare, o реіче^ѵіе de artă ci un succes la rani'jă.

Şi aplausele <căci nu-i nimeni contra lor) şi giona vin — atunci când trebuie să vie — ele uu se cerşesc !...

In nici un fel !

Desigur c i această pastorală a lui Goethe, fiind numai pastorală iar nu o piesă de teatru propriu zisă, uu trebuie să-l li mu.ţumit prea mult pe un regisor ca d. Ion Sava., care aşteaptă ue multă vreme p:esa mare, piesa puter­nică, căreia, respectand-o, sâ-i poată imprima o viziune perso­nală.

Lucrul acesta de altfel este şi justificat şi iăuuaba pe iumcá, spre ueoseuue Ue a.ţi remisuri — cn^ai i w i h : u ...i. — u. іол £эа-ѵа este un om care ştie sà vrea tot­deauna ceva, ca i c ganueşte, care cama, с*іе scoc.oraşie, este me­reu пешицииііі , urmăreşte mereu foxmuie noi.

Ori oamenii aceştia — cari, evi­dent ca p ie i iu la riscul sa dea şi mu:tc luci uri proaste — s- i . l to­tuşi aceia cai i uau şi mu.te lu­cruri i,u„e si, tara ca sa l ie nu-шаае^а.. • . j -c , i c i ^ . c sâ n u l ­e i şi foarte multe lucruri origi­nale.

Îmi închipui dar cu ce senti ­ment lăuntric trcoue sa fl luat cumvşi.n^a u. i o n Jaova ue laptul ca-i desemnai sa puie in scena ..l-api'iwue ііі^іа^и^і.ц.иг".

Şi totuşi ideia n a lost rea. Creu ca puţini reg i son ax fi

scăpat Ue ii&cui ue a aa cu acea­sta p.esa uu suectacui u o . u i de p.ai ţ i ue aciuat sau, cei puţin, dcsiUi uc... „văzut" ueja.

U. A 4.1 o .*. -., ... .U, a. A cii^lt să faca şi iui spetnacol aUmuaoü, un ОСЛУ&СМА І UC 1 UlV Cl*i..AlUCllt de in'ia uai , ш aceiaşi imip — u e C V . » ЛІ Л l - ч . _ . . . . J M i v l *

nare, urm ca lăsaţi, ca uu ie i de І1ч»~іе — ш o. icc %M4 il-aa a .>!iul poa.e voit, puftiti i.uuiai îiiMiu^uV» uau>iiia aociui uemou lăuntric care aia ш uiu.^i ujatre 1101, s i ia jAi&abi ріеъа ni ігшііе.

Xciii.i'ukd, a^cui. .teci „uiouvalile" al repre&eitiarii acestui specialul in cauiua unei rame ue Uitiiou, cu t^.i...i p . c i , ь а . и ^>t,f.^.a 1 -lusuata, i u acea uudu.üi<ii« a per^viiasiilor la început şi ia ліаг-

..i^. i^.if-11 ca o . f. ţ-c úre~ ^іс 1. 1. i i .. uegi^oa ca o î .ua 1-l'Oiiiu, uu iei ue sugestie eu pri-Viie ia cu^acLcrisuc.ie apectaco-luiui ţi o iiiai'tuiiaue in ic^aturâ cu Ѵлі.і^іса iui. iu le iui acesta directului ue ъсепа arata pentru unu ca uaca n e a pu<i.c ісаі.га, or.cuiia, l u u u i ] $1 ue iclui aces­ta, piezejuaie uc ait ie i iuti 'uu cinp Аили.аь uei^cioa iu euiurUC cci« mau iiumoa&e, mal irauua-lirii şi mai estompate, uar, iu a-M<i) timp, p l iu aolu(ia lugeui-oasa pe ш с a ga^it-o, pa ie sa-şi ceara w i u c ca a pus uu asi i el ue spectacol in scena, un taoiou romantic pastoral uesprins Uin pcie.e.«

Deşi s e întâmplă, că anumite lucnuri lacute, aţa, ш giuiua, să tic auvsea и ш ъыіе ucwat aitcie deia ca i c aştepţi с ш « ţ i i e ce i e -Z-«...»*e ^ . u ^ ^ w ^ . t w . л . и i - i c l ştiu realizările d-saie anterioare, Cuiii şi a n e nia.iiiicataii <uustu.e, de сл. сагіс»ші'ііе a-saie, îşi pot aa seama ea, iu orice cai , uu pas-Uiti .a . і . ь ô^iiai и".ш o -VV Í I / .

I>ar lociuai aceasta uoveaeşle că un ош mieii^ent »i ue ta.c._.t, atunci caaiu vrea ceva si cauu iii-ţc.ege să- ţ i însutească s p u n u i lu­crării ce v iea sa realizeze, a lu­crării ue arta — mai cu seama a-.-. і^о ічи і iui.vti.(i» ai 011-câ ie i reuşite — n u se poate să nu reuşească.

«Ju această ocazie şi în legătură şi cu jocul actorilor, trebuie reie-vată ueasemeuea si oiuugdii iaiea intcrpieiàru, plasticitatea atitudi­ne, mieipie^iior. кіл^е.л uauieie d-relor Cella Duna ş, Aglae Me-

taxa Enescu, cum şi ale d-lor IVi-J.UC SI Л . A.CA^Uui*C.CU ll'C-buesc alăturate aceluia a d-lui U'.i öa.'a, ic i .c itai . ie pc.uru a-cesi prea frumos, minunat, lu-ni.nos — curios nu aşa '.' d. Ion Sava şi luni i ius .' i... — deaiaiă-tor şi inie.igent realizat specta­col, cuvenindu-l i-se tuturora...

Mărturisesc că a trebuit să re­fac această cronică referitoare la cea de a treia piesă, ia „Săru­tarea'' d-lui I. Petrovici.

Mi-a fost şi-mi este jenă mie să spun ceiace ar trebui şi cum ar lieuui — aşa cum voiam ia în­ceput — tot v.e.a.ce, probabil ca şi ceiiaiţi confraţi şi restul publicu­lui, ani gândit şi gânuesc despre aceasta piesă şi despre cei caii au pus-o pe afiş.

Mă mulţumesc — şi rezumativ şi atenuat — sa spun că este sla­bă, mlantil de slana şi că, in in­teresul atât al prunei noastre sce­ne cât şi al actoiriior şi al auto­rului însuşi, nu numai câ n u t i e -bu.a pusă ui scenă dar trebuia să se reziste chiar dacă alţij ar li voit s o facă.

Nici d. Soare Z. Soare, regisor, nici d-nele LJy Carau.no, l.aza Petrăchescu şi d. A.J?op Marţian, n'au putut scoate bineînţeles, ni­mic din ea şi, in adevăr, era irjst să-i vezi pe aceşti bieţi actori, de­bitând cu toata seriozitatea un astfel de text.

ALEXANDRU DRÄGHICI

CINEMA SCALA: „Ш UMBRA FERICUUI".

Filmul „In umbra /ericirii" ne-a făcut să ne gândim la ne­uitata realizare „üuima întâl­nire'', interpretată de George Brent şi Mer.e Oberon.

Tema, reeditată într'alt de­cor, cu mici adaose in distri­buţie, nu poate puctisi, ţinâna seama că'n fruntea realizateit-ior acestui film se găseşte ce­lebrul regisor Bragagiia, a că­rei pricepere s'a detaşat nu numai din felul în care inter­preţii şi-au „spus" rolurile c. şi din alegerea „noului decor".

In rolurile principale, Mario Mereader şi Guido Lazzarini ar fi avut desigur un succes şi mai mare, dacă realizare^ anterioară interpretată de cei doi „veterani" ai artei cme-grafice, nu i-ar fi eclipsat.

Filmul „In umbra fericirii" ar trebui, în mod special, reco­mandat celor din actuala gene­raţie cari sunt (le-o dorim ş bănuim că numai în aparenţă, refractari mmantismw'jwi.

CINEMA . CAPITOL : „ŞAPTI BĂRBAŢI ŞI-O FERICIRE".

Cu toate că actuala premiera a cinematograjutui Capitol t reahzaíá cu m t a ţ i ani in uwnà fineţea de spirit specifica fii-meior franţuzeşti ne Jace su u i ' ăm amărMintui de mai sus, spectalorii nedând importan­ţă primei părţi a filmului — compiect desuetă, — antrenat, de siluaţiile următoare.

Sclipitoarea sprinteneală a replicilor e ajutată de t i t e r -preţi cari, inţelegându-şi roiu­rile, au avut — în conciuztt — un haz irezistibil în felul în cari şi-au plasat repli­cile, amintindu-ne de „vremurt bune".

Regisorul satirizează ştiuta atracţie a zestrei asupra can­didaţilor la însurătoare. Pre­textul pentru cele de mai sus este simbolizat de o bogată văduvă care-şi invită preten­denţii (bănuiţi a ais.pira ma. m i t la zestre decât la ea per­sonal), la unul din cast ei ele et pentru a-i „studia" două săp­tămâni. Bineînţeles, în ve dereu alegerii unui soţ. Feluî in care decurg până la urmi lucrurile, — deşi gpectalorw esíe lămuri t încă de'la începu­tul fi'lmulkti, — este înfăţişa acestuia de-o manieră specific franţuzească, care îl încântă.

Vera Korene joacă în stilu în care erau moderne rochiile pe cari le poartă şi cari au

fost cândva, mândria case­lor parisiene.

Aiături de „maturitatea" şi înţelepciunea felină cu care-şi interpretează rolul Vera Ko rene, Fernand Gravey pare şi mai tânăr şi mai entuziast, a-jişând un humor de buna ca­litate.

Ca şi excelentul Laroque că­ruia i-am adus de-atâtea ori în coloanele revistei noastre cuvenitele elogii.

CINEMA REGAL: „CHEMAREA MARII".

Un film care va face serie în localităţile -maritime, cu toate că nu atinge decât tangential problemele cari-ar putea pa­siona pe cei înfrăţi ţ i cu marea.

ЕСШ.

Ne este înfăţişată povestea unei midinete care deşi-i ma

încercată decât micuţul Bui ter -fiy — marinarul drag ei, mu­rind înnecat — îşi reface viaţa după câţiva ani de doliu, m-drăgostindu-se — ca în toate filmele de-acest gen — de-iwi t ânăr şi cinstit muncitor, ca­re-i ajută la creşterea fiului ne'.egitim ml marinarului dis­părut în raliuri.

Dragostea copilului pentru mare şi vapoare, moştenilă dc ta tatăl său, prilejuieşte inter­pretei principale Yuette Lebon, câteva revlici severe la adresa marinarv.őr însuraţi, dând im­presia că unul dintre scopu­rile fumului ar fi o pledoarie pentru celibatul marinarilor, care i-ar face mai puţin sper­juri faţă de midtneteis din porturile'n cari fac escale,

i ADRIANA N1COARÄ

M E M E N T O

CINEM ATO &FE

SCALA: Geuozie şi jurnal de război. \

REGAL: Paradisul pierdut ş jurnal nou.

VICTORIA: Cântejc de h/ j i re şi jurnal nou.

ELISEE: Faruri î£ ceaţă şi an­samblu de revistă.

VOLTA-BUZEŞTll Ccatele ăz Monte Cristo, juş-nal şi revista.

ROMA: Contele dej Monte Crsto, jurnal nou şi icompanie de balet

CARMEN : Mirajul arcului şi jurnal de război.

O D E S A . . . Acolo unde Marea Neagră îşi

loveşte valul de hotarul ei din­spre Miază-noapte şi unde bu­stul 'poetului Puskin îndeplineşte o prezenţă de iconostas mirait d i u l i u inarii, piecutu bustul lui Eminescu pe iaieza deia Consianţa, acolo unde statuia lui R.chel.eu (fratele Cardinaiu-1.1.) şi-a st&ioin.c.l popasul in urbanistica oraşului, precum sta­tuia lui Ovidiu deia Constanţa în identitatea lat.nitaţii noastre, acolo, la Odesa, a luat fiinţa un t.-mp.u olic.al al artei dramatice bo.eiat ,,Teaixul Naţional din Ode-a *.

Dacă n'ar fi decât mândria în . . iu(arn acestui iea . ru tonia-nesc acolo unde co oaia mili-sienă „Odeusus" şi-a lăsat nu­mele, şi tot ar însemna o gri„e a gospâdăriei româneşti de-a promova ar ta dramat.câ şi în timpuri văduvite de înlesniri.

Dar nu e numai a tâ t . . Mai presus de toate, sunt acele

sfin.e jertie pe uiuia cărora s'a răzbit până acolo, ca s i se aşeze o grije şi o munca de oigamzare până şi a vieţii culturale.

Şi apoi talentul 4 priceperea şi destoinicia celor cari conduc a-ceastă viaţă culturală sunt gi­rurile singurei reuşite.

Unul dm examene a fost şi de­schiderea Teatrului Naţ.onal, condus de cunoscutul om de Hâ­tru d. Aurel Ion Maican.

Ca să arate cât preţ pune pe munca echipei de actori în frunte cu Ion lancoviscu şi Io-nsl Ţăranu şi a tuturor colabo­ratorilor, nu s'a dat în lături ca sâ n in tc pe scrutorii draiuat.ci şi pe literaţi, pe critici şi pe unii ziar.şn aui bucureşti.

Şi-aşa, în seara unei zile de toamna târzie, am pornit spre oraşul unde arta şi muzica îşi au iar viaţa liberi...

PLECAREA..

Pe peronul gării de Nord, la o mă cand iniunericul timpuriu dicieaza griji de grăbite găsiri, bicăt strigările de nume răzbat рйіш depune, vagoaneie stau in-şiruie de coada locomotivei care pujae t^erouasa nori de aouri.

— Unde-i Сагажіітю — Мщаибси na venit?

— iancovescu e aici ?... Numai întrebări, numai răs-

puMurt, Tteaíií/tt!/'iri şi lămuriri, de parcă ar porni o caravana peste scadenţe de viaţă. Şi când сою, toata durata acestei calato­rii nu e decan de 24 de ore.

Dar aşa e omul... mai ales ornui scriiior, critic sau ziarist...

E ora 18,35... Gata!.... Pleca­rea...

Se face apelul de către d. ingi­ner Maican „girantul responsa bit" al călătoriei.-

Prezenţi: Icn Iancovescu, N. Carandinc, Fr. de Crucatti , Olga Maican (ios.ă d-şoara Olga C. Coaui, ou ai cărei nume eram de^ prinşi, până mai acum câtva timp, sá-1 vedam în paginile li­terare), Val. Mugur, Paul Cons-tantinescu, Petru Comameseu, Dan Petraşincu, M. Anastasiu, Lucia Dametrius, Coman, Mar-dare, Suzana Ţăranu (fiica ac-

-torulu'.), Diaconescu, Octav Sar . geţiu şi G. Mliăilescu.

Lipsă : Tudor Muşatescu (cel care se tot agita în jurul acestei călătorii), Dragoş Protopopescu (,,...e bolnav de lumbago" explica cineva) Pompiliu Constantinescu, Radu Gyr („e sechestrat în tipo­grafie pentru tipărirea volumului „Balade", ne lămreşte Petru Co­mameseu, oftând că n'are in tren

un.^ gir al şuetelor ca Radu Gyr) Soare Z. boare, Ionel Teodorea-nu, N. tierescu, Păstorel Teudo-fcu/iii („i . jm tusat m „coma' cu­

pă câteva sticle cu vin" expiică Puni îaiicovescu), AariaiM ivi-coară, Anişoara Odeanu şi A-dlnana Kiseief.

In acest timp, trenul a luat o goana •neaj.tt.plata...

In unele compartimente s'au descriis valizeie, iar saiulwich-u-Hle au fost desgoliie ae nurtie ca să donwleusca ghesul foamei simţit de unii — ouuaoară d. in­giner Maican şi alţii — iar in al­te, e s uu descins caryile. Fireşte, cărcile Ue... joc, nu de cetit.

— Cum să-mi potolesc buricele degeieior, se explica Uiaconescu, cand ştiu ca am cu mine 52 de cărţi, nu una două, ca alţii...

•pt-u^a, urn ajuns in plină noapte la Tecuci, apoi la Buriad, apoi la Vaslui ca dimineaţa la 7 sa fim la laşi.

->г чі unicul acesta, auzeai din compartimentul cu becul răzuit de vopsea : „ful de aşi"..., „ful ae rigi" etc.

La iiraspol, Diaconescu avea Jul de vaieţi" uir Mardare „cu. loare". Şi ţm'te gâlceava.

Bine ca eram înirun compar­timent cu d-na şi d. ing. Maican cari n'aveau decât cărţi de cetit. „24 de ore" şi „Satul uitat" pe cari le-am răsfoit cu rândul, cuci altfel, pierdeam „mărcile poşta­le" cumpărate dela Tighina prin grija lui Diaconescu, care se a_ dresa oricărei vânzătoare de mere :

— Ascultă, leliţă, cum dai mărcile ?...

SOSIREA.-

— Iată Odesaţ... strigă cineva. Ş i toţi apar la ferestre, căsn n-du-se să lămurească ceva în bezna najlţii căzută încă dela Razdilnaya.

Este ora 8, din a doua seară, consumată şi ea ca şi prima în aceiaş vagon cu care am pornit dala Bucureşti. Am sosit cu două ore întârziere.

In gară ne aştepta d. Ionel Ţăranu, d. Liviu Rusu, d. Simion Stolnicu, din Direcţia Culturii, d. Axent© Sever Popovici şi o armată de hamali cu şorţuri albe pe cari i-am crezut mai degrabă bucătari pe cari d. Ţăranu îi învăţa cum să ne ceară valize.e.

Am trecut apoi în sala gării unde tot d. Ţăranu (bietul om, mult i-a mai dat de furcă vizita noastră!...) foarte grijuliu ne-a dat câte o foae de hârtie unde era scris hotelul, restaurantul şi programul zilelor pe cari le vom petrece la Odesa.

Trebue să recunoaştem dela început că totul a fost foarte bine organizat. Dar absolut tot. Până şi metoda iniţierii fiecăruia a fost biiie folosită.

PROGRAMUL...

Ca să ştii dimineaţa ce-ai de făcut în ziua aceea, nu făceai de­cât să te uiţi pe program.

Iată-1 : Ziua întâia : La ora ô dim. veţi face o plimbare în oraş cu autobuzul vizitând : Cartierul vilelor, Coasta de aur, terenul de sport, teatrul de vară, etc. La o-ra 11 veţi fi adus la Teatrul Na­ţional, unde va fi slujba religioa­să pentru începerea repetiţiilor.

Cuvântul, viaţa şi literatura (Urmare din paf. I-a)

E cazul să reamint im încă oda­tă că în ceeaee priveşte romanul, prototipul său, adică modelul realizat deja, îl constitue romanul realist de tip flaubertian, care s** păstrează în perfectul echilibru dintre imaginat şi real, cons­truind o lume fără exagerări şi deformări. Spre deosebire de ro­manul de tip romantic (Victor Hugo, Al. Dumas-père) sau de tip ştiinţific (Emile Zola şi natura­lis tii) imposibil de consultat azi, aşa cum romanul Iui Proust nu se va mai putea consulta, decât cu greutate, peste un secol . Când arta ne învaţă ceva, noi trebue să ţ inem cont de această învăţă­tură şi când afirm aceasta, nu m ă gândesc la scriitorii greu de aşe­zat pe o cale bună, ci la critica pentru care etapele parcurse ale literaturii au o semnif icaţ ie .

Şi pentrucă a m af irmat în roman reuşita prototipală (care nu ex­clude tot felul de alte moduri, în conformitate cu structura scriito­rului) să n e reîntoarcem la poe­zie, care şi ea a izbândit modul său prototipal, în ceeaee astăzi, mai bine zis de câteva decenii (poate din 1857, data apariţiei „Florilor răului") se cultivă intens în acest domeniu. Poezia stare de spirit. Poezia discontinuă. Poezia capricioasă. Toate, moduri spriji­n i te pe forţa de sugest ie a cuvân­tului. Fowda s tar» 4» spirit r*-

t l a m ă hal lo-ul şi nici când spiri­tul u m a n nu s'a delectat mai adânc, decât astăzi, când i se per­mi te să plutească în nedefinit , contopindu-şi aici propria visare, elanurile şi aspiraţiile. Altă dată,

i n lungi poeme, s e esi»u::'">" î n ­tâmplări, fapte eroice; se s lăveau cetăţi , oameni , răsboaie. Abia pe ici şi colo străbătea luminoasă râvna lirică a autorului. Dar par­tea discursivă acoperea aceste tresăriri râmase a fi gustate numai de marii rafinaţi întru ale poeziei. Căci pe Dante, pe Arios-to, pe Tasso sau pe Homer, azi nu-i citesc decât foarte puţini , d in plăcere, tocmai acele alese spirite, cu vocaţia literară cea m a i înt insă. Astăzi, poezia e scur­ta. Abia o pâlpâire. Dar visarea durează încă după ce închizi car­tea sau termini u l t ima strofă ; iar o nouă lectură deschide noui orizonturi. Şi când m a i târziu, după ani, revii, m a i frumoase par scurtele tresăriri, încărcate de farmecul difuz al vieţii pe care o visezi. Iar în literatură nimic nu conferă cuvântului nobleţă desă­vârşită decât puterea de a suge­ra o viaţă visată, din care se naş­te voluptatea. Aceasta este, în de­finitiv, şi justif icarea literaturii, ca activitate înal tă a spiritului o-menesc.

MIHAIL CHIRNOAGA

,^-şi, după biruinţă, te­meiul unei griji se pune în artă"

(Napoleon)

ier la ora 12J/s va fi dejunul ia restaurantul Londra.

La ora 15'h veţi fi condus cu autobuzul la Teatrul Naţional, unde are loc la ora 16 spectaco­lul de deschidere, iar seara ia 9 sunteţi invitaţi tn saloanele de recepţie ale Guvernământului Transnistriei.

Ziua a doua : La ora 9 vizita­rea bazarului „Talcioc" (un fel de „Taica lAzăr'' al Bucureştiu • lui) portul, parcul Sevcenco, etc

La ora 12'h dejunul la restau­rantul Londra, iar la ora 15 sun­teţi invitat la Operă, la spectaco. Ш de balet „Lacul Lebedelor" (unde a fost un spectacol desă­vârşit iar prima balerină Novico-»a a avut o creaţie de toată Iau-da. adăogăm noi).

La ora 20, masa la restaurantul Londra.

Ziua a treia : La ora 9 veţi ţi condus cu autobuzul dela hotel la gară...

Acest ultim orar din program a fost pentru noi cel mai trist, fiinâcă trebuia să părăsim Odesa.

Bine de Val. Mugur care a mai rămas la o „votcă" cu Рьіи Ian­covescu...

PREMIERA-

Di»chid:rea .stagiunii Toa. irului Niţional din Odasa s ' a fă'.-ut cu „Chemarea codrului • de G. Diamandi, în direcţia de scenă a d-lui Aurel Ion Mai­can. cu decoruri de d. Kiriacov.

A asistat şi d. George Alexea-lui, guvernatorul Transnistriei.

înainte de ridicarea cortinei, au vorbit d- Aurel Maican, d'recto-rul teatrului, Puiu Iancovescu. din partea actorilor, Val. Mugur, din partea autorilor dramatici şi d. Mardare din partea critici­lor, — cărora le-a răspuns d. guvernator George Atexeanu.

In distribuţie figurau d-nele : Eveline Gruia, care a marcat un joc inteligent în rolul Anca de Soveja, Petrovan, la înălţimea unui cuvânt de laudă în rolul unguroaicei, Severa Morelli, sub nivelul oricărei intenţii de in­terpretare, din cauza defectului de vorbire, în rolul Sandii şi d-nii : M:huţ — inegalabil în deformarea rolului lui Ioniţă — Mircea Constantinescu, «cel ac­tor talentat pe care rândurile noastre l-a arătat cu merit din calitatea interpretării sale în piesa ,,Cicero", alături de Ianco­vescu — Dorin Şireteanu, Călin Botez şi alţii.

PORTRET...

De nu i-ai cunoaşte truda pe care, în neobosita lui putere, o depune fără odihni, până intf^-tâta, încât îi pune pe faţă umbre de om posac, a.unei l-ai cred* pe Aurel Ion Ma'can ca pe ci­neva in faţa căruia nici mina la pi l i r le nu ştii daci trebue s'o duci.

Exişti în aceasti rezervi a lui, nu mândria unui om care-şi cunoaşte puterea de munci şi de creaţie in domeniul în care lucrează, ci o modestie pe care o sfinţeşte totdeauna cu gestul de-a fi în urma unora cari nu cunosc altceva decât lauda.

L-am văzut lucrând. Metoda nu interesează... Au­

rel Ion Maican înţelege s'o a-plice pe aceea care îndeplineşte nu o poruncă ci un ideal: ARTA şi FRUMOSUL.

Ei, bine, ce-a putut s i dea la iveală cu o echipă de actori cari până azi n'au cunoscut voinţa de-a se supune: legilor teatrului adevărat (afară de Mircea Con­stantinescu, care cunoştea dela Iancovescu aceste legi) însem­nează rangul intuiţiei unui mare om de teatru.

Când i-am cunoscut echipa cu nume ca: Nutzi Stănescu, Elena Body, Severa Morelli, Aramă, Niculescu Brună, Cernea — mai ales acest domn Cernea fără pic de ta'ent — la Bucureşti, Lascu, Mihuţ şi alţii, am zis: omul a-cesta porneşte la drum cu seaeţi în chip de garoafe.

Azi însă, dup i disciplina spec­tacolului de deschidere, am cre­dinţa că Aurel Ion Maican nu e numai un director de teatru ofi­cial, ci şi un т- іге creator de ta­ten t e iii ale teatrului.

Alături de d-sa, Iancovescu şi Ionel Ţăranu vor fi cei cari cu numele şi cu talent-il lor vor ri­dica Teatrul Naţional d ea O-desa Ia nivelul unei avansate

arte dramatice.

AFIŞ... După „Chemarea Codrului" a

doua piesă care se va juca pe scena Teatrului Naţional din O-desa, este „Mansarda" cu d. Ionel Ţăranu în rolul prniripal.

Va urma apoi regalul afişuhii : „Cyrano de Bergerac" cu Ianco­vescu în rolul titular, rol) despre care Puiu, în nenumăratele lui şuete dela Bucureşti la Odesa, spunea că „să fi aşteptat 13 ani deaici in colo la Bucureşti şi nu s'ar fi găsit cineva să.i ofere prilejul de-a interpreta pe „Cy­rano" aşa cum a făcut Maican".

Afară de „Chemarea Codrului" toate celelalte piese se joacă şi în limba rusă.

De reţinut că azi succesul tea­trului rusesc dela Odesa este cu piesa ,J>atima roşie" de M. Sor­bul.

1> Ж 1ХШУГО

— 21 Decembrie 943 UNIVERSUL LITERAR

Elegii de toamnă MELANCOLIE

"~" Меіапсэііа mea de t oamnă eşt i Iubi to d in t re ceţuri. Zări de fum Te 'nvălue venind sute mine 'n d r u m Şi t e cupr ind pust iur i pământeş tL

ION

. î nce t îmi « p u i : Iubi tul meu, de-acum, Spre lumea dinafară n ' a m fereşti, Ci t o t ma i mul t în tristele poveşti Ale visării negre m ă consum.

Sun t boarea serilor de toamnă» reci ; O după-amiază po to l i t ă ; şi O t recere pe palide po tec i

I n măr i le de foc din miază-zi, Am vrut să ard şi să m ă pierd în veci, D a r t o a m n a pr in t re voi т д risipi.

EŞTI TOAMNA MEA Pie rdu tă ' n nesfârşire ea o stea, ' * Amestec de amurgur i şi palori, P r i n ceţurile lumii t e strecori ,

i u b i t a mea.

I n galbene, tomnat ice culori, I ţ i porţ i pr int re , tăceri t r is teţea grea , în t inder i le largi de-a n u pu tea

Să le masori

Eşt i t o a m n a m s a de mun te , pe cărăr i ; Al.apelor pus t iu ce oglindesc

I n înserări ,

Nelămur i tu l suflet omenesc, -• -:

Eşti d r u m u l m e u visat spre depăr tă r i Ce zilnic cresc.

CULORI DE TOAMNA Tăcu ta mea iubită, setea m e a D e măr i îndepăr ta te şi pustii , I n b .ânde, pământeş t i melancolii, Amurgu l cenuşiu ne 'nvăluia.

E r a u culori de t o a m n ă plumburii , Un cer prea scoborît, o ceaţă g/ea ; Ş i -un svon al morţii p r e t a t J i d e n e a Trecea peste întinsele câmpii.

Un roşu-mineral peste grădini, 1

Un gaJbea-verde tr ist şi cenuşiu, Un fulgurit de umbre şi lumini...

Viaţa noas t r ă se scurgea. Nu ştiu, C u m aş pu tea d in t re a ţ â ţ i ciulini, I n vorbe s'o a d u n şi s'o descriu.

DIALOG Pr in t r* frunzele galbene păzeam

I n t r â n d î n p ă d u r e . Z i c e a i î n c e t : — P e n t r u mine eşti. iubite poet» ue roade coapte încărcatul ram,

Melanco iü^ Ш е pustii , Mai aproape de min-e m ă aduc. î n s e t a t ă de zări » u m ă usuc, c S d i î » * vorbeşti de tristele câmpii .

Se scu tu ra pădurea pesta noi , I n pCâ»s amar . I ţ i r ă spundeam şopti t : ~ I n mersul meu, p r in lume ocolit, Spre început, spre btsguri, înapoi ;

I n noap tea fără capăt, t u îmi eşti Lumina cea »»ai pură . Se lăsa Amurgul pe cărăr i . Blând ascul ta Pădurea mincinoasele poveşti.

CER DE TOAMNA Ca o t ă c u t ă adiere, ca u n semn Al treseri i pr intre amurgur i , ca u n nor, Cântecul lumii s'a s t recura t in păduri ,

Prevestitor.

Mai obosită e lumina şi ma i grea, Peste întinsele ş i largife câmpii. Ci seara n e cupr ind d i n ce în ce ma i m a r i

Melancolii.

Atâ ta de jos cerul visat s'a scoborît Si-atât sun tem în t a i n a grea amestecaţi . Că n* simţim, î n preajma lui, mai m u J t a e e i

T . î ndepă r t a ţ i . ION ŞIUGARIU

Pe Ion l-a bătut aseară majurul ; 7 Nu palmele l-au durut, ca butucii. 7 Numai când l-a 'njurat de mamă, A simţit că i se prăbuşeşte în ochi azurul Apoi ceaţa l-a împăinjenit ca o năframă > Şi n urechi i-au asurzit toate mierlele şi toţi cuci i

Nu ştia de ce să se prindă, de unde să 'nceapă, In gură i-a năvălit caid de sânge — II ardea cu mucigai, cu-amiros de ceapă i Cu răşină de brad afânat, tare: Nu-1 mai bătuse nimeni din clasele pr imare!

A văzut cerul atârnând ca o zdreanţă, I s'a părut namilă, cânele de lângă manutanţă Şi cazarma nesfârşită cât veşnicia... Vâlvătăile ardeau în el cum ard căţuiele verii, Sufletul i s e înălţase numai ca ciocârlia -Şi t remura ca, pe coama dealului delà ei din.sat , lucea­

fărul serii.

..Şi 'ntr 'un târziu a simţit din toate adâncurile cum suie Lumina crescută ca o holdă în el, din glod Că părea în roşeaţa apusului, statuie I o n — în curtea cazărmii —• de Voevod...

П Pe coala albă de smântână Ioana scrie c'o să vie să-l vadă Până 'ntr 'o săptămână... — Ion a uitat dc majur, de ofiţeri, / I se pare u n fleac armata Curtea cazărmii, livadă Zidurile groase, gard verde de acăţeri Surâde: barem acum s'o facă lată.

Şi-a şters bocancii, şi-a scuturat vestonul de praf După amiază ате liber — ehei — Şi-o să meargă să se'mpozeze la fotograf.

...A trecut pe lângă e i spaimă, Don Major Şi^uu ştiu cum, dar nu l-a mai cuprins nici un fior — Cu ochii umezi, ca ai plăvanilor, îi venea să-i pupe mâna Şi să-i strige: V ine Ioana când o trece săptămâna.

Ce-şi pune Jon în gând e scriptură: Din bunătăţi le Maichii şi Ioanei Are să-i ducă negreşit şi Cocoanei — Ce-i pasă că 'ntr 'o supărare l-a bătut „dumnealui" peste

gura.

Scoate din pozănar cartea şi ca din psaltire Murmură: Ioană, Ioană... S'a năruit în el un mal de amintire Şi s e 'nchină 'n gând nevestii ca la icoană...

Ш A trecut mai bine de-un an De când e ordonanţă la domnul căpitan Şi tot nu s'a deprins cu Domnia — Prea afund i-a intrat în mădulare sărăcia. Stă seara, năuc când sosesc invitaţii Şi sé uită ca prostu la cocoanele ăle mari , goale, Din umeri , deia grumaz, până n şale Şi la „domnii" cu vipuşti şi decoraţ i i Cum ar puiea să priceapă atâta desmăţ Cât îl fac boerii la u n ospăţ ? Cu-atâtea -bunătăţi câte ei ia imese le pradă Ar sătura orătăniile dintr 'o ogradă! Se ui tă la obrazurile lor mânjite, Là mânurile, albe, cum e caşul. Hei! Ioana lui a re palmele de muncă năcăjite Dar a r sfârteca pentru ea, ca pe-o sdreanţă 'n pumni,

oraşul. Cum ar putea schimba ţarinile primăvara după ploaie Cu ceaţa şi cu fumul delà ei din odaie -? Cum ar fi 'n stare să dea holdele, munţi i lui, pădurile,

singurătăţile, Pe toată domnia lor, pe toate bunătă ţ i le? N a fost făcut pentru astea, o ştie, Şi boleşte mai bine de-un an Ca pajurele naltului în colivie. Când se satură de-atâta boierie şi rochii, Se reazimăH de uşorul uşii şi 'nchide ochii —< Cine-ar putea să spună toată bucuria din el P e care-o simte în inimă ca pe-un inel? Cine-ar putea să-i facă pe „domni" să 'nţeleagă, Că numai când s e gândeşte la ai lui viaţa-i e 'ntreagă, Că se pierde atunci, ca o luntre pe apă Şi ca ' n pădure în hăţişul amintirilor sê 'ngroapă, Că n'ar vrea nici cât ţ ine visu 'n somn Să se schimbe, ori cât a r fi de prost, pe niciun domn.

LUCIAN VALEA

ISUS A s e a i ä , In fereas t ra o culpă 7

Cu t e a m a a batuéinfioratâ. . . O adiere; ta inică, c iuda tă . S'a s t recura t u ş o a r ă într 'o c l ipă Şi v e s t e a s ' a întins neobos i tă . Cum s e înt inde i a rna viscoli tă!

Dar r id icând zăvorul, p e z ă p a d a Nu s e z ă r e a o urmă, niciun p a s In anot imp, bizar, s ä fi rămas . . . Iar fâlfâitul fără s ă se v a d ă , C a br izele molcome pes t e a p e . S'a ră tăc i t în suflet s â n e sapei . . .

Şi u ş a l a rg desch isă , n ic ioda tă Nu s 'a închis, de-atunci , l a c a l a t o r i Tot m a i a ş t e a p t ă , noap t ea , uneori Sâ vio din c â m p i a îngheţată. . . Dar a d i e r e a s tranie, cumpli tă . S'a osândi t în c l ipa dobândi tal . . .

N. D. MIREA

M'ar slavi Pentru piscuri drepte cu a rmură grea Neţ 'mbrâncJm cu viaţa fără încetare. Oblojim gangrena cu'n crâmpei de zare, Inima când ţipă după o lalea.

Sufietui asemeni murii în vâltoare, Fierbe pentru-aceeaş ne'mplinită stea. Safe aceeaş boltă cu sclipiri de nea Toţi suntem un veşnic semn de întrebare.

Hei, nădejde nouă, viscol şl a m a n t ă ! Clipele, pe-aripa gândurilor albe, Sunt aoreole, preţioase salbe».

N'asculta cum geme t â rna păcătoasă: Sufletul, cu tine, sue orice pan tă Şi doar lângă tine 'nfrângerea-i f rumoasă-

I I

Visul aromeşte In pârnala vrerii Precum in izvoade da t ina şi graiuL Să n u ni se p a r i aguridă t r a i u i Bem cu plosca vinul negru al durer i i

UnŞ[e eşti Lumină blândă-a primăverii? Unde iţi sun t magii, aurul şi raiul? Fără tine, şarpe otrăvit e naiul Ş i uscate ramuri , gem în vânt truverii:

„Mergem, până unde?..." Suflete, 'na inte! Undeva ne-aşteaptă limpezi ape sfinte... .~Dă-ne, Doamne, pajişti albe de hodină,

Plaiuri verzi şi munţ i de chiote răscoapte. Dar ca să ne frigă setea de lumină, Svârlă-ne In cale şi câte o noapte...

Ш

Fraţilor de trudă, orelor c e l rod, Mă doresc oglinda, azimă şi vatră. „Unde ţi-i destinul?" strigă idolatră Inima. „Al tău e cerul plin de rod"».

Muntele n a prinde'n vrajă ca 'n năvod... Bezna mă sugrumă, lumina m ă latră... Vin furtuni să rupă cu scrâşnlri de piatră.-„Vrerea te păzeşte ca un bun zăvod!"...

Cine m ă îndeamnă, ce demon, ce stea, Să nu-mi frâng genunchii nici în faţa mea? ..J)e-aş putea ucide vipera din mine

Şi-aş lăsa să cânte mierlele'n cuvânt, M'ar slăvi argila. Dar, sătul de bine, Aş m a i fi vulturul îndârjit ce sânt?

LEONIDA SECRETE AN U

Cele doua mai interesante expoz'ţii ac'.uale sunt cele dala Mlnsterui Pro­pagande'., în simpatica sală din str. Wil­son (azi Vienei) şi асгеа care grupează trei din cei mai de scamă pictori'ai nos ri PATRAŞCU, ISER, CIUCÜRENCU.

La Ministerul Propagandei felicităm a-sociaţia Româno-Spaniolă „Traian" pen­tru frumoasa iniţiativă luată, de a ex­pună opere ale artiştilor noştri, făcute în Spania.

Am regretat mult, văzând cât de târ­ziu s'a deschis expoziţia, de a nu fi putu% trimite şi noi mai multe lucrări. Spania^ e desigur cea mai sugestivă din'ra ţări, pentru un pictor. Un teanc de fotografii şi puţină imaginaţie sunt destul, pentru a te îmboldi la inventarea a mii şi mii de subiecte.

Această. expoziţie are un dublu merit, afră de' cel documantar, strălucit întru­chipat de astădată de domnul I3A-CHIE, pe care unele privelişti spaniole (se vede prin neasemuita lor frumusaţe) au reuşii să-l scoată din tonur.le ce­nuşii, şi apoi acela de a ne fi dat prile­jul să luăm parte la apariţia atât de rară a unor artişti plini de vlagă şi de însuşiri.

C r o n i c a p l a s t i c i

Expoziţii la Propagandă, Cămin si Ateneu Unul, din păcate decedat — şi pare-ni-se cam uitat — scumpa noaso-á prietenă, ELENA POPEA, iar altul din fericire viu d u sgârcit în manifas ări publica, ta'ea-taţul şi iscusitul GEORGE TOMÁZIU, care chiar aci nu ne prezintă decât o sin­gură bucată, iniconiestr.v.l em'nantă.

De mult vroiam să consacram un în­treg articol ELENEI după RODICA MA­NIU una din înţerneetoarele picturei fe­menine româneşti. Am mai avut şi altele în-aeeeaşi ca egorie, dar nici una nu a prezentat adorabilele calităţi de pastă şi de paletă, ale acestei cosmopolite pic-

Jore , în special îndrăgostită da Spania. Providenţa acestei pictoriţe, familia

Bragadiru, amatori rafinaţi da artă bine cunoscuţi în vechile cercuri bucureştene, posedă Şi cele mai realizate lucrări ale sale. Sunt în expoziţie unale lucrări ale ELENEI POPEA deosebit de. bune, bine pictate ,cu înţelegerea materialului de care dispune, morile de vânt şi alte ve ­deri mai mici.

Chiar ală úri de alămurile vibrante ale MAGDALEINEI RÄDULESCU, mai va­riată ca oriefed, coardele delicate sie

ELENEI se aud, sunând cu o intensitate învăluită.

Trei lucrări î n culori şe relevă 'n ex-" poziţia „Hispano-Română" datorite pene­

lului de îndrăcită fantezie a lui DRÄGU­TESCU. Humorul său ţâşneşte cu o vervă fără pereche în, subiectele „Don Quijotte".

t "Remarcăm cu satisfacţie .un vădi. pro­gres în aplicarea pastei de culoare, acum maî francă, mai sigură pe ea.

Era să omitem fără voia noas'ră, pa­noul argintiu, de înaltă calita'e al lui GEORGE PATRAŞCU^ panou care par'că

sintetizează în desen şi ulei calităţile de valoare incontestabilă ale maestrului. Sunt câteva desenuri, copii după VELAS-QUEZ, dar ce desenuri ! De o mie de ori îmi sunt mai dragi aşa mici, decât namilele negricioase ale lui Isachie. Este peste pu.inţă ca VELASQUEZ să nu fie decât 1 o nagriiură. Eu am văzut' mai slabe lucrări la Luvru, la Viena, totuşi culoare av?au. E ceva opac în coloritul lui ISACHIE. Desigur, ori-

ILEANA RADULESCU Piaf» Britfawi

care văzâdu-le va spune: vai ce bine's copia Le!... De altfel, mi s'a spus... Când colo nu e decât o aparenţă. Adavăratul VELASQUEZ nu iese delà Prado. Un mi­lion de copişti săncerce să-i smulgă s e ­cretul şi tot n'ar izbuti. Bine'nţelas mai bine aşa. Fi.icare-şi păstrează taina.

Pictorul CIUCURENCU la Căminul Artei e într'o „formă' teribilă, a luat un avânt nemaipomenit din primăvara asta, de când i s'a expus lucrarea din colec­ţia Dr. DONA. E un mânuitor de ar-morii de culoare, de o dexteritate fără seamăn. Cum spune Militza Petraşcu, , jl ne se trompe jamais". Are şi o izeriană odaliscă cu pantaloni roşii!... Prima im­presie pe o zi însorită a tablourilor lui e de o pregnanţă fără pereche.

Paste greoaie, ca'n ghitara maro, mai ies la iveală. Datorită contrastelor, mari cu ­lori deschise par cretoase, ală.uri de gău­ri ivite'n tablou, din cauza închisurilor. Subtilităţi de echilibru 'ntre valori va descoperi mai târziu. Nu toate darurile deodată, ca HORIA DAMIAN, miracu­losul...

Să-i mai rămâe şi pentru altă dată ceva De lucrările bine cunoscute şi consacrate ale lui PATRAŞCU aci nu putem decât г е р е л aceleaşi aprecieri favorabile ca şi până acum... Pensula şi conştiinţa meşte­şugului lui ISER am revăzut-o cu multă plăcere. Un meşteşugar ce ştte face orice, desenurile, pastelurile colorate sunt exe -cu-ate cu adevărat brio cât şi uleiul cu turcoaica bând o ceaşcă albă de cafea. Totuşi principesa din O mie şi una de nopţi, gătită cu dantelă albă şi cu şalvari vişinii pe «are artista! o tăirmeşte acasă;

^esïé un tablou absolut unic, incomparabil. «O adevărată pagină de vis cum numai fermecătorul Islam o poate avea şi cum numai EL meşterul meşterilor, o poate izbuti.

La Ateneu am admirat frumoasele Balcicuri' ale camaradului Ali-Baba, reîn­tors delà Balcic, pictorul C. C. CON­STANTINESCU ne dă o serie de vederi care ne redeşteaptă toate nostalgiile, re­gretăm că lipsa de spaţiu ne obligă la aşa puţine cuvinte pentru domnla-sa, dar în­demnăm pe toţi iubitorii coas.ei de Ar­gint să meargă s'o vadă. D. NICOLAE GRANT fidel vechiei sale tehnici cu­minţi, expune'n sala din mijloc, iar ILEANA RADULESCU, pictoră cu daruri, împreună cu a sa camaradă MARIA BĂ­NICĂ expune în ultima sală a A'eneului şi dânsa o serie de uleiuri păstoase, vă­dind calităţi interesante. Aceste două dudui dacă nu ar sta mereu uitându-se una la alta şi sfătuindu se, ar" putea da lucrări de reală valoare; un lucru ab­solut insuportabil sunt tablourile înşirate pe podea ,ca la hala de vechituri.

Pe de o parte, dumnealor doresc şi aleg subiect frumos, Cernăuţiul, (ce fermecă­toare colţuri !) Se străduesc să picteze bine, să scoată un lucru de artă şi păca-tuesc printr'o asemanea prezentare ne-permisă 'n ziua de az i

LUCIA DEM. BĂLĂCESC!;

N O T E româneşti BALADE

se intutulează noul volum de poeme, pe care editura Górjam il lansează, poeme semnate de d. Hadu Gyr.

Duipă Poemele de Război, în care cutremurătoarei încleştare din R-sărit şi a aflat răsfrân­geri surprinzătoare, cum încă nu s'au găsit accente şi imagini, d. Radu Gyr aduce în Balade teme şi un co'orit nou in lirici sa. Căci se desprinde din genunea creaţiei, poem cu poem, imagine cu imagine, un nou univers poe­tic, un magic univers poîtic ne­bănuit încă. la capătul feericului dedal, străbătut până acum ală­turi de poetul „Cununilor us­cate", cu fiecare carte de poeme.

N. PAPATANASIU : „CARTEA MINUNILOR"

Pentru dineréiül muncitoresc, d. N. FapatanaSiU a Cncredmfaf tiparului un mânunchiu de isto­risiri pentru copii si tineret, din cerc o parte au apărut în revi-s.cle scrise pentru copii.

Sunt povestiri care înfăţşează vieple marilor inventatori, ale marilor cuceritori âe tărimuri, ale marilor sburători : Louis Pasteur, Marconi, Robert Koch, Wilhelm Roentgen, Jean Char-cot, Negrelii, André M^rmoz, Guillaumet, Alfred Krupp, Ho. toard Hughes, Edison, Jacques Cartier, Lindbergh, sunt prezen­taţi în Cartea Minunilor ca nişte exemple de wajmed energ'e u-mauă, jartfHà mai bineiui ome­nirii.

RADU PATRAŞCANTJ : CÂNTECUL ARGONAUŢILOR

A apăru^ In „Colecţia Convor­biri Literare" volumul de Poe­me „Cântecul Argonau'/i or", semnat de Radu Pătrascanu.

PROFESORUL ROMULUS VULCĂNESCU

a schiţat, în linii mari, in cadnd conferinţei de Duminică, 12 De­cembrie, la Ateneul Român, „Vi­ziunea artistică o Românului-*.

După domnia-sa, viziunea ar­tistică a Romanului se desprin­de şi creşte din viziunea esteti­ca autohtonă care in structura ei elementară este de factură tracă. Contrariu părerilor stre­curate până acum in studiile i.«-toricilor şi teoretunenübr ar­tei române, autohtonul simte si preţuieşte mai тил categoria estetică a „frumosului'' decât pe aceea a „graţiosului". In a-ceastă privinţa d prof. Romu­lus Vulcănescu ia poziţie faţă de

toţi aceia care au vrut să înte­meieze teoria, creaţiei artistict autohtone pe valoarea esMică echivalentă simţului de distinc­ţie morală specifică Românu.ui. Discreţia si distincţia morală nu trebue numaidecât să /ie urma­te pe plan estetic si artistic de categoria si intrupărite praf texu­lui. Categoria estetică oare stă la baza viziunei artistice a Româ­nului este astăzi ca şi'n trecut, la traci ,Jrwnosui", însă nu a . cela răstălmăcit de estetica cla­sică, ci oarecum resemnificat de înţelegerea si sensibilitatea pro­prie poporului nostru.

Partea cea mai documentată a conferinţei a fost însă ac^ea tn care d. prof. Romulus Vulcă­nescu, a trecut delà considera-ţiunile teoretice la aplecaţii, şi exemplificări. Cum este redat „frumosul" în arta româneasca ? Românul vede această catégorie estetică, o exteriorizează plastic, prin aşa zisele „elemente geome­trice". Ideea de „artă geometri­că", de „geometriám abstract" atribuită artei románesti drept vorbind nu e gratuită. Numai că acest geometrism, studiat pe-toate faţetele lui stilistice, nu e chiar aşa de enigmatic şi ab­stract pe cât pare. După d. prof Romulus Vulcănescu, geometrls-mut artei rom&ne, spre deosebire de al celorlalte arte carpaîo-balcanice, se reduce la un fel de „cercualism", adică la figurile geometrice derivate din cerc, iar abstractismul la un „simbolism magic" şi „mistic' de străveche provenienţă. Semnificaţia cercu­lui, pe care autorul o urmăreşte in cele mai multe tipuri de artă (arhitectură, sculptură, pictură, coregrafie, etc.), esté dublă: în­tâi estetică, cercul fiind figura geometrică cea mai indicată să exprime virtuţilte clasice ale fru­mosului, si al doilea magică : cercul fiind figura sacră prin excelenţă a sistemului de super­stiţii proprii poporului roman. Această dublă semnificaţie dă suportului estetic al viziunei ar­tistice a Românwlut mai mufi un caracter tematic decât stilistic.

Viziunea artistică a Românu­lui este înainte de toate o viziu­ne laică, însă laicitatea ei nu e exclusivă. Elemente laice tra. ciste şi elemente creştine bizan­tine se'mbînă perfe&Jm&untr>d cuprinsului ei într'o sinteză noui

'• si огіфіаШ pe CareN. Iorga a numtt-o — asa de frumos — ,.e-Umentele imperial* «le artei ra. жДя**.

1

P e t r u aloi» b i s e r i c e s c Timp da cincizeci de ani după apariţia „Isto­

riei" pentru începu'ul Românilor în Dachia (1812), Petru Maior fu is oricui şi filologul cel mai popular al Transilvaniei, cărturarul cu ne­contestată înrâurire asupra afirmării literare şi istöriögrafice â primei jumătăţi a veacului al X L X - l e a . • -' D'.n acest punct de vedere concludentă este mărturia lui k . Kogălnlceanu: „Patru Miior, de ferici.ă aducere aminte, ca un nou Moisi, a daşteptat duhul naţional, mort de mai mul. de un veac, şi lui îi datorăm o mare parte a im­pulsului patriotic ce da â unei s a pornii în tustrele provincii á vechii dacii".

Tot atât de categoric Se exprimă şi C. Ne-gruzzi, autorul acelui neîntrecut „Alexandru Lăpuşneanu", caré, osândit la aspră şi neputin­cioasă învăţătură de către un prea stupid das­căl, şi-a găsit limpezirea şi dreapta ştiinţă ex­clusiv în cuvintele „Istoriei'' lui Maior.

in.amplaiëa a fôsi mărtur'sită da către pro­zatorul moldovean în scânteetoarele pagini din „Cum am învăţat româneşte" în care. după ce destăinueşte conflictul cu dascălul buclucaş, d.n рчічеа căiuia îl întâmpinase o adevărată tortură, sfârşeşte prin a preciza cum, îngrozit de contactul cu cărţile dascălului a avut inspi­raţia de a pătrunde în biblioteca tatălui său unde, alaiuri de numeroase calendare şi cărţi bisericeşti, a aflat şi ispititoarea carte a fostu­lui „revizor crăiesc", în desluşirea paginilor căreia, ajutat de abecedarul urgisit, „în puţine ceasuri am învăţat a cui".

Ceeace nu isbutise dascălul cu faimă de iscu­sit tălmăcitor al învăţăturilor, împlinea graiul cu adâncă rezona'nţă latinească al lui Petru Miior.

Cărţile lui Petru Maior, ca şi cele ale lui Samuil Micu sau George Şihcai, mai ample dar mai puţin cizelare, au acaparat puternic în besna «veacului, luminând neaşteptatele â-dâncuri ale istoriei şi limbei noastre.

După ivirea lor flăcări noi au început să ardă în suEle'ul românesc.

Afirmarea în mod atât de categoric a origi-nei noastre-romane, evidenţierea îndârjită à măreţiei limbei româneşti şi a purităţii sângelui moştenit delà divinul Traian, au înfiorat cu răbufniri de fulger conştiinţa unui întreg popor.

Am avut astfel oamenii, cărţile şi învăţă-! turile „şcoalei ardelene" — un ale orizont na­ţional şi noi temeiuri pentru lupta de redeş­teptare şi emancipare românească.

Sâmburele biruinţei din 1918. Dar şi o sumă de erezii totodată — istorice

c*«t şi filologice. In cel de al şaptelea deceniu al veacului tre­

cut, după ce „şcoala ardeleană" dăduse tot ceeace putea da, impuls naţional mai cu seamă, orgoliu politic, se porneşte însă o vie reacţiune îmootriva a tot ceeace era fals şi exagerat în catechismul latiniştilor.

In fruntea reacţiunii se afla Titu Ma Joreseu. De partea puritanilor stă ea Timo'ei Cipariu. Oamenii şi învăţă urile Blajului, privite prin prisma infailibilităţii doctrinare, au căzut. Des­cendenţa noastră exclusiv din Romani, fără nicio întâlnire cu sângele Dacilor — descen-denţă susţinură cu atâta îndârjire de către Petru Maior — a fost infirmată da către isto­ricii vremii lui Xenopol şi a lui Hasdeu.

Intr'adevăr, cine ar mai ptuea citi, fără a surâde, un astfel de fragmen. din Petru Maior: „Cu răsboiul Romanilor cel asupra Dacilor aşa sau desrădăcinat seminţia Dacilor din toată Dacia, cât necum vreunii bărbaţi, ci neci mu­ieri, neci prunci n'au mai rămas în Dacia. De unda urmează, că atunci când intrară Romanii cei trimişi de Traian în Dacia spre a moşteni satele şi oraşele, necum multe, ci neci v unele muieri dace nu se mai afla în Dacia. Pentru aceea nu aveau cum Romanii să se căsătorească cu muierile dace şi să se mestece cu ele".

Sau această naivă motivare : „De au rămas muierile acelea în vieaţă, au nu poteau ele vieţui fără de a se mesiecâ trupeşte Romanii cu dânsele ?... Ca să nu zic nemic despre aceea că însuşi strălucirea sângelui Roman încă de­stul era a împiedica pe Romani ca să nu se căsătorească cu unele barbare cum erau mu­ierile dace... Cine va crede una ca acea (a mestecării), e semn că nu ştie ce este căsă-tornică societate"...

Abandonarea unor astfel de teorii a adus după sine o simţită scădere a prestigiului isto­riografie al cărturarilor latinişti, din ce în ce mai multă negură adunându-se peste străda­niile lor.

Marea pildă a energiei şi a idealismului lor rămânea însă întreagă, emoţionantă, şi zeci de biografii şi de evocări le-au trecut faima din generaţie în generaţie.

De o reac.uaiizare a lor pe plan istoriografie sau literar n'a mai fost însă niciodată vorba. Şi nici nu trebuia să mai fie. Atât în istorie cât şi în filologie s a u înregistrat delà dânşii încoace alcătuiri cu muit mai puternice, l im­peziri mai precisej interpretări mai rezistente.

Au trecut opt decenii de când Petru Maior a încetat de a mai fi un isvof de axiome isMono­grafice, un punct de punct de sigură purcedere spre necunoscu.e căi.

In.reagă „şcoala aideleană" numai reprez'ntâ astăzi, mai ales că n'a cunoscut nici pitorescul limbei cronicarilor, decât un simplu capitol de arhivă istorică.

Audienţa ei la cititorul matur, eliminând pe cercetătorii propriu zişi, s'a încheiat de mult.

Şi s'a încheiat nu totdeauna în mod just ! In Petru Maior, în Cipariu, în Bărnuţiu, în

Al. Papiu Ilarian, în Bariţlu, mai sunt încă destule pagini, unele chiar frumoase, cari, in-.dependent de soa*rla teoriilor susţinute de lati­nişti, mai pot zăbovi totuşi cu interes în lumina atenţiei zilelor noastre.

Depăşit ca istoric şi filolog, studiat şi apre­ciat suficient, din acest punct de vedere, Petru Maior îşi poate totuşi deschide drum în actua­litate prin însuşirile şi reaUzările sale de pre­dicator bisericesc.

Dealtfel n'a trecut prea multă vreme de când, la 1906, pro opOpul Clujului, Dr. Elie Dă-rinu, retipărea cu litere la ane „Predicile" lui Petru Maior cu intenţiunea ,,de a desgropa din pulberea uitării aceste mărgăritare de gândire creştineacă şi de simţire românească, cari slră-lucesc întru tot farmecul limbei noastre româ­neşti, aşa cum s'a sfinţit ea în slujba sfintei biserici" *).

Timp de un sfert de veac (1784-1803) Petru Maior a purtat odâjdiile dé protopop ál Gur-ghiului şi paroh ál Reghinului, un orăşel de pe Mureş, aşezat la întâlnirea dintre соШіеІе munţilor Călimani cu îârg'ie valuri de verdea­ţă ale roditoarei Câmpii ardelene.

Fără a fi prea important, locul şi titlul aii putut fi totuşi pismuitè. „Se cada a şti — рге^ ciza dânsul în Răspunsul la 0 cârtire — că Pe­tru Maior nu pentru aceea au fost rânduit •paroh la : Reghin şi protopop, ca să-i fie lui

bine, ci fiind la Reghin şl oficialâful şi tabla varmeghiel Turda *), după datina^'de a une: a fost lipsă de' Un* bărbat 'ca dânsul "acolo". De un bărbat- învăţat adică.- iscusit .şi impunător în contactul cu au! ori эШе politice-şi militare — de un om dé prestigiu.

„Doctorul" de Rom'a îi avea fără nici o în­doială. • "

La acea dată orăşelul se compunea dintr'o vatră săsească, închisă în egoismul său, şi din­tr'un cartier masiv care, deşi cuprindea şi pe Români, se numea Reghinul Unguresc , deose-bindu-se astfel de vatra numită Reghinul Să­sesc. '

Până la 1805 Maior fu paroch Reghinului Unguresc, din acel an, sfârşindu-se de ed ficat biserica din Reghinul-Săseşc, o operă dintre cele mai cutezătoare a protopopului român, în jurul căreia s'ä ţesut şi ó mică legendă, înce­pând a sluji în noul templu.

Orăşelului disputat de două nume streine, îi răspunde însă o puternică împrejurime româ­nească.

Intr'adevăr, atât în regiunea satelor de Câm­pie cât şi în cea de pe Valea Gurghiului şi a Mureşului, aşezările cu caracter maghiar sau săsesc sunt cu totul neconcludenţe faţă de fru­museţea şi dinamismul comunelor româneş'i.

Aici se află puternicele sate ardelene: M.la-şul Mare, Ibăneşti, Dada, Ruşii-Munţi, Monor...

O regiune care a dat istoriei noastre o remar­cabilă serie de personalităţi: Constantin Ro-manu-Vivu, Sirnion Crainic, Nicolae Petra-Péfrescu, Virgil Oniţiu, Simeon Popescu. Pa­triciu Barbu, Teodor Ceohtea, cei doi episcopi Hossu, -Pariarhul Miron Cristea,.,'

Până la ivirea lui Petru Maior, într'o vreme când se găseau chiar şi preoţi şi protopopi cari abia puteau frânge înţelesul literelor, Reghi­nul — din punct de vedere românesc — şi îm­prejurimile sale se sbăteau însă într'un prea greu îniunerec. Oamenii, — după precizările din „Răspuns" — „mai numai cu numele erau creştini, nimica nu ştiau, sau tocma puţin de ale creştinătăţii. El îhtâiu i început a-i învăt-i acele. Prin toate satele au rânduit şi au în'e-ţit feciorii şi fetele, mici si mari, să meargă la diacul bisericii pentru a învăţa lucrurile cele creştineşti".

Parochul Reghinului nu s'a mulţumit însă

îumai cu atâta, căci iată ce mai аЛЗш îr. cele arătate împotriva „cârtirii" : , Mergea Fetru Maior prin sate, unde, adunând pruncii,- făcea examen, pe cei ce ştia îi lăuda, pe cuilalţi pa­rin.eşte îi dojenea şi rânduia mijlociri ca să înveţe Vara umbla pe câmpuri, prin păduri, unde ş'.ia că sânt adunaţi pruncii a paşte vi­tele, şi văzându i îi striga la dânsul, cari cu-noscându-1, îndată alergau toţi acolo, şi el îi

*) Judeţului Turda.

PETRU MAIOR

întreba de cele ce au învăţat şi de nou îi mai învăţa şi-i lumina, având osebită dulceaţă a băilui cu pruncii, pentru care tu.uror era iu­bi.. Atât au fost aprins Petru Maior voia prun­cilor spre învăţătură, cât pruncii uitasa jucâ-iile sale, ci când se întâlnea la uliţă-, tot de învăţătură grăia şi se întreba unul pa altul. Fetele cele mari încă aduna.e la şezătoare a toarce, în loc de obicinuitele nebunii, despre învăţă .ura lucrurilor celor sfinte povestea şi se întreba"... Atâta au fost în.ru în âi prostia

•oamenilor acelora în treaba învăţăturii aceştiia, că unii, ca când ar fi veni o nevoie mare pe

sat, aşa şi până la domnii locurilor au ajuns cu plânsoarea asupra pro opopului, ca să-i scu­tească de învăţă ură. Iară după acTea, văzând nu numai pre fiii săi, ci prin dânşii şi pre sine însuşi învăţaţi în ceale trebuincioase, i au ier­tat de păcate lui Petru Maior şi părinţilor lui ce le-au făcut".

Un zel tot atât de fierbinte şi de rezistent a dovedit Petru Miior în rostirea predicilor din faţa altarului, precum şi în cuvântările ţinute la înmormântări.

Trei subs.anţiale volume mărturisesc pentru acest zel: Didachii, sau predice pentru creşte­rea pruncilor (1803), Propovi danii sáu predice la morţi (1809), Predice sau învăţături la toate Duminicele şi sărbă.orile anului £1811).

Pentru pro.opopul delà Reghin predicarea consti.uia una din obligaţiile categorice ale slujitorilor Domnului: „Nu e îndoială — afirmă £І în prefaţa cărţii sale de j redki — că preoţii cari sunt păstori sufleteşti precum după învă­ţă.ura Sf. Apos.ol Pavel la Faptele Apostoli­lor, cap. 20 Siih. 25 sunt puşi de Duhul Sfânt, ca să păzească turma lui Dumnezeu, cea cu­vântătoare, cars s'a câştigat cu sângele Său: aşa după canonul 19 al Sobarului delà Trula, în toaie zilele, dară mai vârtos în sărbători strânsă datorie au a face învăţă.ură popore-nilor săi".

Predica nu era legată însă exclusiv de bise­rică, sau de ziua de sărbătoare.

Ea se putea săvârşi în orice împrejurare prielnică unei cucernice manifestări. „De multe ori — precizează chiar în cuvintele da început ale „Propovedaniilor" — mai mulţi sa adună la îngropăciune decât' în sărbători la biserică, ba sunt unii ,mai ales întră proşti, pe cari arare ori are norocire preotul a-i vedaa în bi­serică, iară la îngropăciune sau pantru una sau pentru altă vremelnică pricină adeseori, de un totdeauna, se află. Prea bun dară şi sfânt obiceiu ieste prin bisericile din ţara noastră a face propovădanie noroiului la în­gropăciunea morţilor".

Nu toţi preoţii sunt competenţi însă a răs­punde unei asemenea obligaţii, căci — după lămurirea din fruntea „Predicilor" — „pre cum mulţi cu laudă împlinesc aceasta, aşa unii nu odată sunt siliţi a ţine buzele închise nu că doară nu ar avea învăpă.ată râvnă spre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, ci

S A L O N U L D E T O A M N Ă E un climat problematic de o înaltă

spiritualitate, acela al picturii lui Bra­que, în care am regăsit cu emoţie, ob­sesia unor preocupări asemănătoai e, de absolut al expresiei, sub semnul cărora s'a desfăşurat extraordinara ex­perienţă poetzcă a lui Mallarmé.

Dar Braque nu este numai un deco­rator şi desăvârşit artizan, pentru care culoarea îşi e deajuns. El e în arta lui ca în viaţă: un om întreg cu o viziune deplină a lumii. Inchipuindu-ne că dintr'un naufragiu universal ar fi scă­pat numai tablourile lui Braque, uma­nitatea ar putea fi reconstituită în toate sensurile şi valorile ei, după in­dicaţiile acestei picturi. Dar să vâră-sim domeniul ipotetic al reflexiei, pen­tru realitatea aparenţelor sensibile. Desigur, că descompunerea şi alătura­rea planurilor şi a culorilor din ta­blourile lui Braque joferă cel puţin tot atâtea, prilejuri de nedumerire ca şi de satisfacţie- Obişnuinţele spiritului sunt tot atât de înrădăcinate şi de îndărăt­nice ca şi ale simţurilor. Deprinderea utilitarista ne îndeamnă să ne între­băm involuntar, dacă fructele şi peştii din această natură moartă ar fi buni de mâncat, sau dacă în soba din acel colţ de interior s'ar putea face focul. Dar peştii par să fie tăiaţi din carton, coloritul fructelor văros şi stins, iar soba e o armonie feerică de tonuri ce-nuşiu-argintii, cu atât mai fascinantă cu cât orice urmă de ostentaţie e ab­sentă din tratarea acestei pânze. Re­nunţând ila interpretarea anecdotică, putem aprecia opera lui Braque în ra­port cu intenţia şi sforţările artistului, iar nu după asemănarea mai mult sau mai puţin aproximativă cu ceea. ce ne-am deprins să numim „realitate"- şi „natura". Oricum ar fi preţuită mai târziu această operă şi oricât de puţin va rămâne djn ea, în muzee, ea conlea-eă că experienţă, în care un om de-o admirabilă conştiinţă artistică s'a îm­barcat cu toate riscurile căutătorilor de absolut; în aventura spiritului. Mon­tesquieu însemna în „Căetele" lui : i,Clasicii eunt pentru autori, nu pentru public". In acest înţeles cuprinzător, desprins de localizarea într'o epocă, Braque mi se pare un „clasic" al cărui exemplu cred că va fi oricând hotărî-tor, mai târziu, pentru câţiva artistic autori ca şi el, sortiţi să devină clasici, la rândul lor, pentru alţi autori, etc .

M'am oprit mai mult lângă opera lui Braque, pentrucă în ansamblul Salo­nului, importanţa contribuţiei lui .ca­pătă amploarea unei expoziţii persona­le, dar şi pentru motivul unei afinităţi active, pline de consecinţe pentru mi­ne, — ceeace nu înseamnă, desigur, şi un criteriu. Totuşi, judecăţile noastre nu pot fi decât subiective în esenţa lor, în sensul că ele nu se justifică decât dacă isvorăsc din prilejul unei înţele­geri generoase, al unei preferinţe. O-biectivitatea judecăţilor nu poate fi de

" •) „Predicile" Uii Petru Maior: Cuvântul «dtto-

(Urmate aia van i-a)

cât formală, nu esenţială—dar aceasta e chestiune de cultura, de gust şi so-ciabilitate.Ca şi ierarhia valorilor, care nu poate fi stabilită decât în societate.

L-am regăsit pe fermecătorul Qufv, cu al său duminical „Kiosque d musi­que" pe care îl ştiam dintr'o expoziţie a pictorului, din primăvara trecută. Mi-aduc aminte, afară de o replică ma­gistrală la faimoasa „Le Moulin de la Gallette" a lui Renoir, de o pânză re­prezentând atelierul pictorului, în care statuia zugrăintă în mijloc surprindea prin soliditatea ordonatoare adusă fan­teziei artistului, care pare să nu ascul­te decât de propriul capriciu.

Tabloul trimis la Salon are seducţia imaginilor din cărţile cu poze colorate răsfoite cu încântare în anii copilăriei-Erorile de perspectivă în care porum­beii au de două ori mărimea aparentă a oamenilor din primul plan, stângă­ciile de compoziţie, naivitatea şi arbi­trarul culorilor, cu verdele împrăşitat pe iarbă şi pe acoperişul kioşkului, ca şi pe pălăria domnului sau pe căru­ţul copilului, au aerul unei mistificări sortite să uimească şi să scandalizeze. Dar câtă fineţă incisivă şi epigramătică în siluetele plimbăreţilor duminicali, ce sprintenă desinvoltură şi graţie spiri­tuală în mulţimea intenţiilor întreză­rite, abia sugerate, prin nestâmpărul colorilor care o iau razna pentru bucu­ria de a fi numai culoare, iar nu mate­rie colorantă încorporată în limitele stricte ale aparenţei obiective ! E un simţ al feeriei în pictura lui Dufy, a cărui corespondenţă literară cred că o recunosc în scrisul lui Giraudoux.

~ Pe cât de greu mi se pare să descriu şi să argumentez o capodoperă, pe atât mi se pare de lesne să o recunosc. Am avut certitudinea că mă găsesc în faţa .щеіа, înaintea naturii moarte a lui Dunoyer de Segonzac, expusă între două subiecte de „plein air ', reprezen­tând amândouă, femei la scăldătoaxe, într'un peisaj dens prin vigoarea rac-courei-ului şi robusteţea descurajantâ a capodoperei, a lucrului definitiv. Ri­guros, centrată, pcate voit simetrică in dispunerea verzei şi a moi covilor pe un şervet al cărui colţ cade exact la jumă­tatea mesei şi la egală distanţă de mar­ginile tabloului. Bogăţia, densitatea, maestria acestei pânze, în înţelesul au­toritar de „maitrise" — sunt atât de imperios evidente încât se disvensează parcă şi de a fi admirate. „Un poem perfect e ca un vas închis", spune un personaj din „Pantoful de mătase" al lui Claudel. Natura moartă a lui Se­gonzac are b rotunditate închisă, per­fectă, pe dinafară căreia osteneşti să intri înăuntru. Totuşi, până la urmă, i-am preferat un desen ül aceluiaş ar­tist : nişte copaci pe malul unei gârle. Frumuseţea desenului avea ceva atât âe intim, încât prezenta unui al treilea o făcea să pară neruşinată.

Cele două naturi moarte şi peisajul spaniol, ale lui Henry de Waroquier, solid construite, adm\rabil echilibrate, de un colorit saturat şi de o strălucire abia mai aparentă decât a picturii, lui Segonzac, îşi păstrează personalitatea, pe peretele opus acestuia.

Pe Matisse îl vedeam întâia oară în cele patru pânze expuse la Salon, din­tre care trei naturi mic;.»» Mărturisesc aci o nedumerire, acce \bnctă şi de vre-zenţa în ăcee'aş sală a pictorilor d'.n şcoala lui Matisse, al căror extremism •subliniază supărător unele îndrăzneli, atenuate în opera maestrului. Cü o ga­mă de culori mai variată, dat nü mai booată decât a lui Braque, pictura lui Matisse iuti « 'o.purul mai -eomţmicat^a-

prin strălucirea proaspătă a culorilor, dar mai puţin fascinantă. Un roşu vio­lent întins peste toată pânza e doar o suprafaţă colorată. Dincolo de orice in­terpretarea anecdotică, există la Bra­que o dramă a culorilor, o încercare de-a reconstitui lumea din culoare, cu un minimum de indicaţii anecdotice. Matisse e poate mai liric, mai inspirat şi spontan în desfăşurarea unei game cromatice exuberante, de-o puritate odihnitoare. Dar Braque mi se pare mai adânc, reflectat, omeneşte întreg.

Fără îndoială, lui Matisse nu i s'ar putea observa virtuozitatea gratuită a unuia dintre apostolii apreciaţi al ar­tei sale, Gischia. Emanciparea coloris-tică a pictorului acesta mi se pare îm­pinsă până la o extremitate primejdi­oasă, stearpă. Culorile lui Gischia nu mai sunt valori, ci simple date ale sen-soriului brut, suprafeţe materiale. Pers­pectiva fizică e suprimată. Obiectele împrăştiate arbitrar, pe o faţă de masă, par oriunde, în aer. E o delectare să priveşti aceste pânze cu nuştiuce ră­coare matinală în culoare, dar ochiul se miră de atâtea culori fără trecut şi fără identitate, care nu-şi aduc aminte nimic. Ale cui sunt ?

Eclectismul picturii franceze îmi pare atât de larg, de admirabil cuprin­zător, încât toate problemele expresiei artistice cred că ar putea fi ilustrate prin tendinţele unuia sau altuia din pictorii Salonului. S'ar cuveni, desigur, să vorbesc anume despre viziunea pic­turală a lui Bonnard ,care a trimis nu­mai o natură moartă, o farfurie cu căpşuni, dar câtă sensibilitate în des­făşurarea şi recompunerea nuanţelor nesfârşit schimbătoare ! Sau despre Utrillo, cu una din faimoasele lui per­spective de periferie citadină, atât de atent desenată şi de pasionat colorată, respirând seninătatea unei linişti i-mense. Dar voi avea, poate, prilejul să revin asupra lor şi-a altora.

Am fost de patru ori până acum, să văd Salonul de toamnă, în încăperile cu o topografie atât de bizar înţorto-chiată ale vastului „Palais de Tokio", fără să pot spune că am „terminat" de văzut. Abia am început să văd ceea ce doream să revăd după prima vizită...

Paris, Noembrie 1943.

MIHAI NICULESCU

lipsa cărţilor, de unde se pot scoa*e mântui­toarele învăţături, neîndiăzneţi îi face pe ei.

Că acelea Cazanii cari se află prin bisericile noastre, măcar că multe frumoasa cuvinte se cuprind în sânul său, .o uşi nu sant a ş i în'cc-mite că sau preö'ul să poată culege din tran­sele- dese învăţături, cari să le zică de rost înaintea poporului, sau însă dovezile cu ţăsă-tura lor să poată înduplica cerbirea mul'.or creştini-de acum, întru cari„nu numai s'a răcit dragostea, ci cu totul e înghaţată şi inima lor> ca stâlpul, întru carele se prefăcu muierea lui tot pen.ru neascultare, se află învârtoşată şi împetrită".

Iată. aces'a e puternicul motiv pentru care Petru Maior înainte de a-şi tipări „Istoria" cea care avea să i rid'ce numele în faţa veacului, timp de trei ani după numirea la t'pografia din Budha, s'a devotat în primul rând tipă­ririi de predici.

El nu era totuşi în limba noastră cel dintâi au'.or de cărţi cu conţinut ömile ic.

Coressi. la Braşov, în 1580, tipărisa ..Tâlcul Evangheliilor", un noroc pa cara. la 1583 nu putu să-l aibă şi Popa Grigore din Măhac-' în urma căruia rămânea O culegera .de predici manuscrise. La Govora, în 1642. Meletie Ma­cedoneanul isbütea însă a trece prin t :par „Evanghelia învăţătoare sau cazania peste Duminicele anului", iar în anul urmă'or se ivea la Iaşi acea minunată alcătuire a müro-poli'ului Varlaam: Cartea românească de în-

• văţătură. La Bucureşti apoi. un alt Varlaam, mitro-o4t al Munteniei, care a năs'orlt în re 1673—1679, făcea să apară în 1678 „Cheia în­ţelesului", o culegere de traduceri d in slavo-neşte, aceasta fiind cea dintâi carta da omile-tică tipărită în Ceta'ea lui Fucur. Tot o tra­ducere, din limba maghiară aceasta, era şi cartea „Sicriul de aur", publicată în 1683 la Sebeş de către Ioan Zobá din, Vinţ — traducerea cu­prindea predici funebrale. Un ma*e era or bisericesc fusese Antim Ivireanul (1703-1716), mitronoli ' ul Ţării Româneşti, dar predicile sale isbutiră să se tipărească abia în 1381 prin evlavia Episcopului Melhisedec. „Omiliarul" arhimandritului Filaret apăru la Bucureşti în 1775.

In Transilvania totuşi, prin ardeleni, până la 1784. când se iviră la Blaj „Propovdan'i le" lui Samuil Micu, nu văzuse lumina zilei încă nici o tipăritură omiletică strict românească. Micu însuşi aduce în „Propovedaniile" sale şi unele traduceri din Vasile cel Mare şi Ch :ril din Alexandria. In manuscrisele rămase numă­rul 'traducerilor Ieste imechs: 188 omilii ale

lui Ion Hrisostomul, atâtea altele apoi din Vasile cel Mare, Grigore din Nazians, Atana-sie, Efrem, Damaschin...

Protopopul dala Reghin, deşi se avânta ast­fel pe căi deschise de alţii, prin compoziţia originală a predicilor sale, — originaUtate care nu se răsfrângaa însă întotdaauia şi asu­pra fondu'ui, aiungându-se uneori chiar la simple compilaţii — aducea totuşi un adaos inteleciual şi un nivel necunoscut până la dânsul.

Modestia îl ispitea însă a spune cuvinte ca acestea despre înaintaşii săi în omiletica ro­mânească: „Ale acestor prea vrednici bărbaţi urme călcând şi eu, sigur pen'ru folosul su­fletelor creş'inilor noştri, după micşorarea talen'ului mipu m'am nevoit aceste propove-danii a le culege."*)

întocmai însă ca şi „Istoria pentru începu­tul Românilor în Dach'a", cărţile de predici ale lui Petru Maior au cucerit un întins ori­zont de influenţă, având un puternic ecou prin­tre clerici.

„Pu'em mărturisi, — susţinea î n 1921 dia­conul dr. Gheorghe Comşa, viitorul episcop ortodox al Ardealului — că predicile învăţa­tului profesor dala Blaj şi protopop,... au avut cea mai mare răspândire nu numai în biserica uni.ă cu Roma, ci şi în biserica ortodoxă ro­mânească. **)

In mijlocul v e a c u r i trecut un nou orator de predici, Sigismund Pap, făcând un bilanţ asupra scrisului românesc omiletic, scria ur­mă oarele: „Dară Românii noş'ri cu numirea Cazaniei şi în rare locuri predicelor a nemuri­torului preot Petru Maior, toată a sa litera­tură bisericească o pot săvârşi. ***)

Predicile lui Petru Maior veneau în primul rând din partea unui autor ca întrecea în cul­tură şi forţă stilistică preprie pe toţi înain­taşii săi în ogorul omile'icei românaşti.

Iată pentru ce o zăbovire asupra acestui compartiment din activitatea lui Petru Maior nu ni se pare zadarnică.

VASILE NETEA

*) Prefaţă la „Propovedán'i". **) Istoria predicei la Români, pag. 161. ***) Cuvântări bisericeşti, Pesta 1847.

înseninare M'am deşteptat dintr 'un somn fără vise. Toate sufletele păreau în jurul meu deschise. Şi nicio umbră din noapte nu mai rămânea Să ascundă bucuria cea mare din viaţa mea.

Mi-am legat de lumina din grădină Privirea, care-mi rămăsese senină. Toate fâlfâirile de aripi îmi opreau Inima să bată, pentru gândurile noi ce-apăreau.

Şi din toate sufletele din jurul meii Numai unul mi-a părut ca de zeu. Am zâmbit... Cerul tot mi-a părut un soare. De azi toată bucuria pentru el înfloare.

M'am oprit lângă viaţa lui, pentru mâine Să-i fiu rază caldă, odihnă şi pâine. Senină <— ca o adevărată minune, — Viaţa lui încearcă viaţa să-mi adune.

ILEANA BUSUIOCEANll

s

: 21 Decembrie 1943 U N I V E R S U L L I T E R A R

„Ne jamais exposer d'idées qu'en fonji.on des tempéraments et des caractères".

(André Gide-^Iournal des Faux-monnayeurs).

D I N U N E D E L C U

" Predilecţia lui D inu Nede lcu de a participa la scene atroce, de a privi morUi acciden­tau. D e mie copil, a asistat la prea mui te morţi v iolente , INÎU poate uita cum a muri t tatăl său, in dimineaţa aceea de Mai, pe una d-'n străzile Odessei. Începuse un nou due l d e mitral iere între albi şi roşii. Depe aco-p-iiiiju-iiit; case-or, din ba-coăne şi d in î e r e -stre, g loanţele împroşcau strada ca o grindi­na , x-.itwi i i u r e uoua lOJun , cu j imbla sub braţ (jimbla după care se dusese la celălalt ca­păt ai oraşului şi o plătise c u cinci mii de ru -bxe ; , ei amândoi — tăiai şi n u l — ezuaseră câteva clipe pe trotuar, buimăciţi; Pavel N e ­delcu îşi ţinea copilul s trâns de mână şi pri­vea cu ochi rătăciţi în toate părţile, unde să se ascundă. Deodată, vizavi zări gangul sa l ­vator. „Fuga!" îi strigă lui Dinu, smuc in-du-1. Ö luară la goană deacurmezişul străzii, să traverseze.. .

Clipele dăinue în amint ire ca u n coşmar din îndepărtata copilărie. Dinu îşi s imte inima strânsă, în încordarea groazei; în tâm­ple, se zgudue paşii. Rafalele se înteţesc. Undeva se aude un ţipăt, apoi o hărmălae.. . o căruţă cu roţi de fier sdrângâne p e pietre... Un pas, doi, trei, patru... deodată o smuc i -tură: tatăl a căzut !

* Această predilecţ ie formează însăşi struc­

tura lui tragică „modernă". Este copilul r ă z ­boiului şi ai revoluţiei . Mai târziu va zice: „Noi aceştia, care purtăm ecoul tuturor mor ­ţilor trecute în sânge. Noi nu v o m putea sfârşi decât tot în sânge: ne cheamă tentaţia vârtejului . Sângele cere sânge, dupăcum abisul atrage abisul". DOI TINERI

Oamenii care iubesc moartea pentru moar­te, aşa oum altădată iubeau viaţa pentru viată. Radu Bogdan scrie depe front, lui Emil Dinescu, prietenul său: „Cred în moarte!"

Carnet d e s c r i i t o r Este răsturnarea tuturor valorilor umane ,

întoarcerea la starea de risc permanent a omul preistoric, care s e ştia î n fiece clipă ameninţat din toate nărţi le d e mii d e pri­mejdii .

Emil Dinescu, pictor şi artist cu principii pozit ive de viaţă, care crede în viaţă (fiindcă n'a fost niciodată pe front) nu ştie ce să răs­pundă lui Radu Bogdan. In aceaşi seară - — când primeşte scrisoarea lui Radu Bogdan -— (care-1 turbură cumplit) îşi înseamnează în jurnal :

„Sunt m o m e n t e ' c â n d văd că toată sdo-motoasa mea încredere în valorile vieţ i i are ceva putred la origine. N u pot scăpa nici e u , — eu care vorbesc mereu „înafara învălmăşel i i", eu care vorbesc mereu în n u m e l e armoniei artistice şi a creaţiei permanente , — nu pot scăpa de acest morb al generaţ ie i mele , care ne roade şi n e surpă pe toţi. Ce ridicole îmi par astăzi toate „certitudinile" mele , în faţa sumbrului strigăt al lui Radu — strigăt de afirmare a morţii împotriva vieţii , urlet de desnădejde triumfătoare — care are c e v a din voluptatea Eclesiastuiui, când s p u n e c ă totul e deşertăciunea deşertăciunii ! încep să mă clatin, îndoeHle mă asaltează: în def ini­tiv, cine are dreptate? Eu sau „ei"?! Viaţa sau Moartea ? Dar tocmai aici, la l imita desnădeidi i

pure, îmi revin — şi oare nu trebue să fie toate certitudini le noastre cu lese de pe l i ­m i t a desnădejdii ? Fiindcă, iată, îmi repet ceeace spune un erou din Adolescentul lui Dostodewski: „Dar cu astfel d e idei, viaţa este imposibilă!"

Ce s e va întâmpla dacă omenirea în locul l e f i lor vieţ i i ,ale existenţei , ar instaura pe planetă legi le morţii? Unde a jungem dacă nu n e reculegem pe marginea prăpastiei? î n ­ţeleg, s imt, cât de fascinantă e tentaţ ia morţii

Atunci ásó. rămâne: cu mic cu mare, toţi eu t o t « } a J m 9 i Ы bucătărie! cu ioni ta Jftiy* " " '

— Păi mă-sa-— Mă-sa face Crăciunul la nurori — are

o droae de gineri'-Tat-su? Tat-su stă toată noaptea cu bardaca cu

ţuică turnă argăsitâ cu scorţişoară. Noi s:ăm ce stăm, ciae peste grămadă, văriţi pana tn barbà m pătura, cu uimpa sunsă şi ta primul semnat o luUm pnn fund, prin corcoduşi; să­rim uiucue Uhioaiei şi dăm in uliţa Concor­diei, acoio in răspântia aia unde se nc/iină steteië vicleimului. D'acolo mărim tagma cu alţii, ne jacem Una cu ei, tăiem Podui Beili-cutut şi facem colindul m toată mahalaua Ta­bacilor — măcar de ne-ar da toţi!

— Bine, dar pe la ai noştri — cioclovinele care mai scapă şi eăteo băncuţă, — câni strigăm?

— Strigăm la ziuă, că atunci nu ne mai dibue mmeni şi abia nu mai impărţim golo­ganii; ne rămân nouă întregi.

—• Dar traistele? — Le legăm la gură, intrăm tiptil şi le

pitim în albia cu rufe. Babalâcii n'au să ne ghicească — la vremea aia horcăe cu faţa la perete — şi aşa ronţăim la bolindeţe toată săptămâna!

Din orbita învăpăiată a apusului se prelin­geau prin lentila aburită a soarelui, lumini gânditoare, aşezând pe zăpada stacojie poezia obosită a unor făgăduinţi întârziate. Oţelul orizontului tăia în două icoana înmurqitului care împroşca cu irizările înjumătăţite ale nimbului, ingândurarea visătoare a pămân­tului, ducând cu cealaltă jumătate departe, în fundul lui imens, în cealaltă -lume, zvonul bucuriilor de aci. Din frumuseţea lui răpusă, câteva cioburi de oglinzi sparte rămâneau să-şi topească luminile pe prispa bucătăriei lui Jingă. Treceam în „conclav". Hotărîrile se-puneau la cale cu înfrigurare, în aroma ademenitoare a iatacurilor nevoiaşe, împodo­bite şi ele odată pe an, cu oale pline pentru praznicul minunei din Bethléem. Căldura înecăcioasă a plitei strângea de prin colţuri, grămădind în mijlocul încăperei ponosite, at­mosferă particulară a pregătirilor, care pu­rifică sufletul şi încarcă stomacul.

— Ciomegile le strângem toate aci, dv,pă putină.

T— Bine, dar dacă le vede moşu, le svârlă în foc!

— Tăem altele, din pluta bdbii. —- Dar câinii ce aşteaptă? Până să le cro­

im noi, ne fac ciopârţi. — Dar noi nu îi zăpăcim cu potcoavele? — Nici aşa, nici aşa, mai bine fiecare cu

ciomagul lui. — Nici aşa. Dacă ne miroase fără ele, du­

lăii se întărâtă şi atunci prinde de veste tatăl lui Jingă!

— Mai bine era din bucătăria lui Jingă. Aşa, cu planul ăsta, te .pomeneşti că nu s'adună nici unul.

— riat jără ciomege! — Moş-Ajun fără ciomege n'are nici o

noimă! — Atunci hai cu ciomege. -Le pitim la Mi­

tana spălătoreasă, în sală'n'af-ë'clanţă, —- in trăm ca pe bărăgan!

— Nici acolo nu e rost. A pus ivor în uşe şi spală la Madam Francovici.

— Tot acolo rămâne, dar dormim cu ele, cu bâtele, îmbrăcaţi.

—• Da, dar dacă nu ne deşteptăm? Rămâ­nem cu ciomegile în plapomă şi colindul fără noi! . .

—-Фшіе Birica .-deşteptătorul!" Deşteptătorul JBiricăi întotdeauna ne-a ră ­

pit vraja colindului Când a sunat prea târziu.

când a sunat prea de vreme, când nu a sunat de loc, când a sunat la timp, dar nu l-a auzit nimeni! Dacă a sunat, a sunat aşa, în silă, ră­guşit, prelung şi şters, profund indispus în armura lui de tinichea, îngheţat, cu laringele îndopat de praf, de umezeală, de vreo gânga-nie moartă, sau de vreun miez de pâine, — târziu, desmeticit cu greu din toropeala în care l-a prididit somnolenţa cucului din mi­cul lui arsenal de roţi ruginite, într'o vreme când ,.haiducii de noi" dormeam buştean şi când Moş-Ajun îşi luase de mult poteca spre teslele Nazaretului, în dimineaţa străluci­toare a „ivirei omului pe pământ". Sau dacă s'a îndurat să sune, a sunat cu mult mai îna­intea vremii hărăzită expamiunei care avea să umple toate încăperile drumeagurilor cu

larma minunei din Bethléem şi a urărilor creştinismului pogorit peste Sodorna cea mo­dernă. Şi ceata de colindători s'a răsucit atunci greoaie în aşternut, a ascultat cu ne­încredere cântarea cucului grăbit, a clipit a nedumerire din pleoape, a pipăit cu convin­gere bâtele pentru a vedea dacă sunt la pos­tul lor şi a adormit îndată, pentru a se deş­tepta la vremea colindelor anului ce avea să vie. Sau dacă nu a sunat de loc, vina a fost a Biricăi cea nesinchisită şi cea cu gândul la vistavoiul căpitanului Opran de infanterie, uitând să 'ntcarcă clopoţelul. Sau dacă în fine, ceasornicul s'a îndurat să sune la timp, asa delà el, printr'o minune de răzgândire a roţi­lor înviorate şi ele de dogoarea dintre oalele pline cu şorici, trase de panglicuţa de oţel întoarsă încă de an, dar încremenită acolo ne­depănată, cu inima ei albăstrue, oprită îv inzilizeala unsorilor îngheţate, obida, frigul şi nemâncarea de peste an, a înghesuit mai stă­ruitor în fundul culcuşului ocrotitor ceata trudită a colindătorilor întârziaţi, şi din care nu am lipsit niciodată, deiarnici un Moş-Aiun de al lor. Printre ei mi-am strecurat şi eu, an cu an umilinţa, desorientarea şiMconştienţa elanului sărăciei, visând şi eu alături cu ei în mocnëala bucătăriei plină de tingiri gre­ţoase, dé ciomege dârze şi de lumini incerte, de speranţe şi maiineeriela pronia etern în-târziatnlui plocot^ăiţi: cârca gârbovului po-tenlat-éar mincinos spcţtiar „moş încărcat de daruri", aşteptat amande vreme să-si deşerte tótba, tnfwîăul căreia Ь încremenit deapururi zădămicio bunaiïlôr ca-şi Cântarea cucului dintre roţile deşteptătorului domnului Jinga.

eroice! într'adevăr, valori le vieţ i i ajung uneori să putrezească, să miroasă urât ; atunci v i n e reacţiunea. Este un fel de mit al lu i Anten, aici, în materie de valori. Valo­rile v ieţ i i se anemiază în propriul lor cult, şi atunci zeul răsboiului v ine să răstoarne pentru u n t imp viziunea tuturor lucrurilor, pentru ca în valori le morţii, valori le vieţ i i înseşi să recapete o nouă putere de ex i s te \ţă.

Iată c u m n u poţi scăpa de mare le r i tm cosmic al realităţii, care oscilează între atro­citate şi vis , între o geană de nour şi u n câmp d e bătălie după carnagiu...

Armonia, posibilitatea de a fi (totuşi) întreg, n u stă între aceste două balanţe? Nici prea mult vis, nici prea multă realitate; a nu uita nici viaţa, nici moartea, cu totul. Fiindcă, dacă uiţi moartea pe deantregul , devi i poltron şi cinic; iar dacă uiţ i viaţa cu totul — cum, vai! s'a întâmplat c u Radu Bogdan — devi i u n sumbru cavaler al Apo­calipsului.

Noua mea certitudine, de azi în colo: c u -lege- ţ i certitudinile depe marginea prăpas­tiei. Suspectează orice adevăr care nu e că­lit în focul distrugerii. — Sau ce l puţin, aceasta e deviza noastră, a tuturor acelora care n e - a m născut în pragul unui război mondial şi n e - a m aflat maturitatea în pra­g u l a l tu i război, tot atât de mondial . Iată-mă integrat, c ü voe sau fără voe , în „tragedia" celor de-o vârstă cu mine, iată-mi faimoasa izolare artistică topită în noianul vremii. . .

Şi totuşi, arta există!"

U N EROU D e câţ iva ani , urmăresc u n tip necunoscut

S e întâmplă uneori să remarci o figură, în mul ţ ime , pe care o revezi şi iar o revezi, imprimându-ţ i - se în memorie ca o veche cunoştinţă.

Mi-a lovit retina acum vreo zece ani, în­tr'o zi, pe calea Victoriei. Era slab, jigărit, şi s e p l imba în soarele primăveri i cu u n aer hămesit , de o m care are o socoteală sumbră cu omenirea. N u şt iu d e ce , dintr'o scurtă clipire a ochilor, dintr'un „nu ştiu ce" al ex ­presiei lui, a m înţeles că o m u l e u n ambi­ţios şi că va birui.

L-am uitat. Pes te vreun an, l -am văzut î n tramvai .

A m tresărit, chinuindu^mă să-mi aduc a-minte d e unde-1 cunosc şi dacă trebue s3-l salut sau nu. Ş i el s'a uitat la mine ciudos, plictisit. Era mai bine îmbrăcat şi în at i tu­dine avea o siguranţă de o m căruia nu- i l ip­seşte bucata de pâine zilnică-

Pes te doi ani, ace laş om: s e îngrăşase, fă­cuse obraji rumeni, avea un palton cu guler de blană şi călca ţanţoş.

L-am văzut acum câteva zile într'o m a ­şină mică, sport... tocmai traversam b-dul Elisabeta. Haine impecabile, în capul gol şi printre dinţi îi scăpase o înjurătură. Lângă el, o f emee în blănuri... El mă înjura, iar eu îi zâmbeam ca unui vechi prieten.

„Ce te uiţi aşa la mine, dobitocule!" mi -a strigat ,în ce le din urmă. Femeea d e iângă el a bombănit ceva în franţuzeşte. „Iată un om cu voinţă" mi -am zis. N'au trecut decât zece ani. El evoluase sub ochii mei , s imţeam oarecare drept de paternitate asupra lui.

In orice caz, eroul m e u necunoscut a fost u n om al... certitudinilor!

P A R A N T E Z Ă Act gratuit : A lupta pentru idei le g e n e ­

roase ale umanităţ i i , chiar dacă e l e sunt utopice!

Destui luptă pentru ideile... folositoare.

MONOLOG Monologul unui erou (Traian Hociung):

„Mi-e s e t e şi de acţiune şi de perfecţie, în acelaş t imp. In măsura în care m ă îndepăr­tez de lumea exterioară, pentru a deveni un contemplativ, mi -e sete de acţiune; şi în mă­sura în care trăesc, mi -e sete de perfecţia interioară. Te-a muşcat vreodată intensul, v ic leanul demon al puterii? Să conduci tu doi, trei, zece, o sută, un mil ion dintre se­meni i tăi? Să te simţi stăpânul lor absolut. Nu stăpânul unor obiecte neînsufleţ i te , ci stăpânul unor suflete!

Să conduci această massă amorfă care ?e numeşte „poporul", ca prin ea să-ţi ridici, singur, orgolioasă statue în istorie !

Dar c e silă m i - e d e mine, în acelaş t imp! Fiindcă totul n u e decât o caricatură a ade­văratei puteri. A ş fugi de lume, în singură­tate absolută, să mă cercetez numai în fata conştiinţei mele . Gol, cu spiritul, c u m e omul* sălbatec gol c u trupul!"

DIALOGURI Dinu Nedelcu: — Sunt fiu de muncitor, tatăl m e u a m u -

de D A N P E T R A Ş I N C U

rit sub ochii me i şi n u pot uita răsbunarea. Viaţa nu mi-a dat decât moarte; vo i fi deci unealta morţii!

Emil Dinescu: — Nu-ţ i dai s eama că eşt i v ic t ima unor

împrejurări streine de fiinţa ta adevărată? D e c e nu cauţi să te birui, să-ţ i învingi acest „destin tragic" despre care vorbeşti şi cu puţină emiază? N a i impresia că îţi place puţ in acest rol, de „victimă a v e a c u h u ' ? Eşti, în lond ,un om slab,care-ţi teoretizezi s lăbiciunile . Păcat în care cade toată g e n e ­raţia noastră: puterea e i naşte din exaspe­rarea slăbiciunii . Adevărata putere constă în a-ţi stăpâni destinul. A învinge biologicul, a merge chiar împotriva interesului tău i m e ­diat.' Ce eroism e acesta, despre care-mi tot vorbeşti? A răsbuna! Eşti supus unei rigide mecanici a naturii , pe care n u ştii s'o depă­şeşti . Prefer mecanica simplistă a nobleţei din romanele de aventuri a secolului trecut: eroul are ocazia să se răsbune, dar n'o face. Bine le învinge întotdeauna răul, şi naivita­tea — viclenia. Ce faci tu? Trăeşti î n t r . m cerc vicios, care const i tue cea mai oribilă voluptate umană: îţi dai seama că răsbunân-du-te eşti u n învins , dar nu vrei să te învingi .

D i n u Nedelcu: — Eşti u n o m bolnav. De aceea ai ajuns la

„armonie". Te salvezi prin iluzia bunătăţii şi echil ibrul tău e făcut din groaza de a nu te prăbuşi.

Emil Dinescu: —; Eu, poate, sunt bolnav la trup, dar

mintea şi suf le tul îmi sunt sănătoase. Voi sunteţ i sănătoşi la trup, dar mintea vă e bolnavă! Cu mintea mea sănătoasă, îmi vo i însănătoşi trupul; dar cu o minte bolnavă nu s e poate îndrepta u n trup sănătos.

Radu Bogdan: — Nici unul n'aveţi dreptate! Mântuirea e

în iubirea d e patrie. N u poţi trăi fără rea­lităţile deia rădăcina însăşi a e x i s t e n v e i tale. După c u m ai veni t pe l u m e prun pântecele m a m e i tale, tot ast fe l Patria îţi este plămada sufletului şi a trupului. Aceasta am invă v at -o p e câmpul d e luptă, când nu mai credeam că vo i mai avea ocazia să v i u să discut cu voi...

Emil Dinescu: — Tocmai de aceea, Radule, orizontul tău

e l imitat. Mai întâi eşti o m şi pe urmă conilul m a m e i tale ş i al pământului natal. N u vezi cât de egoist eşti când proclami întâietatea sent imente lor native? Omul nu poate romane la viziunea strâmtă a iubirii fanatice pentru realităţi le sa le biologice; istoria ne învaţă că evoluăm în sensul unei lărgiri de orizont Spiritual şi în sensul unităţi i ideii d e om. Tot ca tine, omul din evu l -med iu îşi făcea apologia feudei sale, împotriva Vecinului . Eu nu m ă pot opri, sau nu mă pot întoarce în trecut — e u sunt silit, prin insăşî legëà de continuitate a umanităţii , să privesc înainte... Cu orice risc. Eu iubesc mai m u l t viitorul. Aceasta e diferenţa dintre noi trei, dragi prieteni. Tu, Dinule , iubeşti prea mul t pre­zentul. Fanatic, eşti în stare să mori pentru a afirma suveranitatea vieţii . Tu, Raduie, iubeşti prea mult trecutul. Eşti u n romantic. A i nostalgia cuşmelor voevodale ş i te-ai simţi mai bine în garda lui Ştefan cel Mare decât în această uniformă cu c a r e v i i depe front. Eu, dragii mei, iubesc viitorul. Dar să ne înţelegem*: nu- l iubesc î n t r a t â t încât să uit trecutul şi prezentul . Nu v i se pare că toate nenorociri le lumii v i n de acolo că oa­menii n'au putut niciodată avea viz iunea de ansamblu, • pentru a acţiona î n consecinţa? N u v i se pare că aici stă însuşi idealul armo­niei dintre gândire, s imţire şi acţiune? Isto­ria e făcută din fragmente . Deaceea, Platon sau Thomas Morus nu erau nişte caraghioşi când preconizau o republică universală con­dusă de înţelepţi .

Ei, în fond, ne invită la această viz iune de anssmblu a celor trei momente ale realităţii omeneşti . Nu credeţi că eroarea parţialităţii este cea mai mare crimă a omenirii?

(Urmare în pag. 6-a)

Clopote le Seminarulu i Nifcm bat aprig în cupola ceasornicului .

Dormitorul se goleşte şi portarul şcolii duce melancolic spre rigolă muşuroaie d e frunze aspre de castan sălbatec.

Pupitre le îşi închid capacele. In clasă, pe tablă a rămas desenul în t ib i -

şir al unui pol igon neregulat , a unei reguli de trei compusă, neterminată şi a unui bou-apis cu u n joben pe cap.

Ferestrele internatului se deschid v i să ­toare in curtea unui dogar.

U n student răzimat de cercevea fredonează un cotind in r i tmul barosului care loveşte doagele in pântec.

Vacanţa aceasta ,nu se va duce la părinţi. Cântarea cea amară şi loviturile meşterului

dogar îi vor ţine de urît. P e culoare suspină u l t imele viori. Cele m a i mul t e ş i-au luat locul în cuti i le

lor negre, pentru a se cocoţa apoi pe boccele­le înghesui te de pe poliţele clasei a I lI-a a trenului de vacanţă.

U n cor sparge plafonul odăii pedagogului — o amestecătură de voci de toate nuanţele ,

D O U A S C H I T E d e

Sărmanul Klopştoek

incerte, tremurătoare şi opace, cu amplificări grosolane, adunându-se îngrijorate i n t r u n ritm d e nebună frenezie, de disperată uitare de s ine, de infinită şi intransigentă boemie, — cântarea dezrobirii de o clipă — ş i mai târziu a reinfrăţirii pentru vecie.

Dogarul opreşte o bătae în loc, înf ige tesla în fota unsuroasă de piele, scoate din giiră un p u m n de cae le şi le seamănă pe scândura nouă a butoiului, urmărind sedus cântarea seminaristului .

O dispoziţie de nepotolită exuberantă luată de un alt grup care a visat toată vre ­mea într'un colţ, pentru o întrebuinţare ma i ierti lă a vacantei , u e brusc cântarea.

Corul se amestecă cu ei ducând cu toţii spre o altă fereastră nostalgia celor cari îi aşteaptă.

Acolo devin tăcuţi. Câteva suspine dau perdele le la o parte. La o altă fereastră, în dosul căreia o cân­

tare la fel şi-a întrerupt întrariparea, fu l ­geră lumina altor priviri îniăcrămate.

Acolo este un internat de domnişoare pitit în schimnicia unor roşcovi sălbateci şi din ursuzlucul căruia tot anul n u s'au abătut decât svonul semnalului de recreaţie şi ad­monestări le supraveghetoarei .

Щ în dormitorul d e ajsolo se ia vacanţă. Ş i în dormitorul de acolo a trăit astă

noapte. îngrijorarea despărţirii vremelnice şi expansiunea uitări i d e sine.

P e tabla cea neagră din clasa d e acolo, ca şi pe aceea a seminarişt i lor de ac i au rămas să ţie de urît pustiului, u n faun, o mimoză şi un Apol lon din Belvedere .

Şi într'acolo ca şi spre băeţii de là Seminar, meşteşugul de butoae şi-a îndreptat întrista­rea, de îndată ce cântarea cea falsă i-a între­rupt avântul sculelor şi, tot atunci , când la Seminar ca şi la şcoala de fete, ea a încetat după perdele, barosul s'a înălţat din nou deasupra doagelor de fag netezit .

Şi în cancelaria domnişoarelor ca şi în aceia a studenţilor, a zâmbit, toată v i e m e a împa­chetatului , "scheletul şcoalei — ce l din S e m i ­nar Împodobit cu o gambetă, cel delà şcoala de fele , cu un crêpe enorm de doliu.

Şi într'o v r e m e capete le plânse de înduio­şarea despărţirii s a u pierdut prin coridoare şi o altă avalanşă de visători şi visătoare au dat perdele le la o parte, pentrucă in dosul lor să continue mai departe aceeaşi înfrigurare a plecării, aceeaşi înduioşătoare reverie a aş­teptării întâlnirii de după vacanţă, aceeaşi în­văpăiată voioşie delà începutul vacanţei , care amestecă bucuria cu necazul, dorul cu apro­pierea, resemnarea cu izbânda.

Studentul Hobjilă delà Seminarul Nifpn a rămas in dormitor.

El n u are vacanţă! Studentul Hobjilă este orfan. Crăciunul este al colegilor din fereastra

umbrită de crăcile castanilor sălbateci care şi-au luat rămas bun delà co lege le d in fe­reastra umbrită de crăcile roşcovilor săl­bateci.

Studentul Hobjilă nu a r e unde asculta, în t ihnă, orchestra colindului .

In vară i-a murit^o bunică în prispa căreia şi-a preparat e x a m e n e l e Seminariatului . Em-baticarii au cotropit casa cu locul, şi portăreii au izgonit pe Hobjilă din acaret.

Toamna şi-a luat bocceaua şi vioara şi a venit ia oraş.

Un e x a m e n strălucit absolvit, i-a asigurat o bursă, şi bursa o pernă şi o pâine în podul Seminarului Nifon. Pentru el , acolo e s t e va­canţa colindului şi tot acolo fulgeră steaua celor „Trei Crai de la Răsărit".

In mutismul visător al dormitorului golit îşi va trăi olanul Hobjilă, Moş Ajunul copilă­riei îmbătrânite fără de vreme, într'un calei­doscop al reveriei e i amare.

In aşternuturile reci ale pensionului bise­ricesc, viitorul puţtător al cârjei arhiereşti îşi va aminti măreaţa povestire a miracoi-uiui din Nazaret împodobit cu aurul magilor şi cu văpăile din gura sobei , în apropierea căreia bunica iui torcea firul basmului şi ai fusului.

Şi tot în podul Seminarului se vor Întâlni arborii Crevediei şi d iaman.e le erburilor to­pite de soare, lângă o cumpănă care scandează în scârţâeturi r i tmate graba unei crăese venite să-şi adape boii, pentru a pieri apoi grabnic, cu ei neindestulavi, în apa morţilor.

Mai departe, intr'o cârciumă plânge un cimpoi.

E muzica năzuinţei seminaristului Hobjilă pe care poetul o aşează în versuri, iar muzi ­cantul în melodii .

Dar versuri le şi melodia năzuinţei orfanu­lui Hobjilă au avut o cadenţă şi un ton atât de fals!

Totuşi în inima codrului Crevediei, m i n ­ciuna lor ar fi mai preferabilă urgisitului Hobjilă, decât vitregia vacanţei din dormito­rul şcoalei.

In reveria ei se strecoară reveria binefă­cătoare a amintirilor.

Undeva .departe, ţ ignalul unui tren aţâţă melancolia trecutului şi îndurerarea s tuden­tului fără de Crăciun, Hobjuă. '."_" „

«

9

U N I V E R S U L U T E R A R 21 Dftcembrto 1943

ET a iarnă. Un «oare alburiu şi 'ngnt-ţat cernea ca prin sită, o lumina trată şi rece, peste zăpezile aş.emute din b.işug.

Simţea în acea zi o nelinişte chinui­toare şi oricât îşi cercei* sujletul, nu gàsm nctun moiiv să trenară la once tgomot din afară; nu aştepta pe ni­meni.

Ins inctiv, privi calendarul din pere­te : două Decembrie. „Doi'. Cenţeles cald, pentr'un sufle s singur pe lume : doi prieteni, doi soţi, doi îndrăgostiţi; andecă:eori îs doi, mima nu mai bate stingheră.

Dana simţi cum i se 'nroşesc obrajii. Ea nu era singură pe lume. II avea pe Gilt, cel mai corect şi mai iubitor soţ. Acuma era plecat pentru o lună la Re-şiţa. Dar câţi în acest timp nu sunt singuri pe'lume/ — îşi deapănă ea mai departe gândul.

Să n'ai părinţi, rude, iubită, trebue să He îngrozitor In definitiv, dece se

gândeşte azi atâta la alţii ? Dând ino­cent din umeri, trecu tn faţa oglinzii. Iţi.zâmbi mulţumiă. Aceeaş figură de-

-ld optsprezece ani şi doar are douăzeci fi cinci împliniţi. Nicio urmă n'a b'ăzdat obrajii p-oaspeţi, fruntea înal­tă, frumos curbată. Numai ochii îi sunt mai adânci. Inco'o, aceleaşi bucle blon-d>, acelaş trup mlădios şi pe deasupra u pură cu cel mai copilăresc zâmbet G'li totdeauna o ameninţă: vezi fii mai serioasă, că se'ndrăgostesc copiii de line.

Aşa se întâmplă când ai o figură ca luna şi'n mijlocul ei un nas mic si o-braznic.

I se păru c'aude o bătaie tn usă si tresări. Se repezi s'o deschidă. Nimeni Curios / gândi ea.

,.De azi dimineaţă, am tot timpii! im­presia, că din minu f în minut, trebue.. tn intre cineva pe u-в. Nu Gili, altei-ticţşt ?i n'a? putea preciza, dacă va fi Qă'bat sau femeie, băfrân sau tânăr.

Dana-şi lăsă 'n jos colţul gurii, tristă. De când a rfecat Gi'f. ricoşaţi

nu i s'a 'ntâmp'at asta: a fos* liniştită şi acum din senin e 'nfrigurată, emo­ţionată şi mereu aş'eaptă săise'ntăm-ple ceva.

Nemulţumită. îşi ia căciula, paltonul şi iese *n stradă. O plimbare de un sfert de oră ii va Umpezi sujletui. ifi nu se oa gândi la nimic, pentrucă să fie cu creierul reconfortat.

A pornit pe unu U I » cete trei străzi, ce se ra j i r a ca nişte imense p-cica-re de păianjen.

După vreo zece paşi, inima îi svâc-neste nebuneşte. S'a oprit pe loc şi a înx>rs caput. Cat pe ce sa se c.ocneascâ w ' n tânăr brunet, cu căciulă brumărie. şt palton negru. N'auzise paşi pe urma et şi incidentul a turburat-o puţin, mai ales că el, in loc sá treacă 'naMte, s a oprit pe loc, privind-o făţiş fără nici o scuză. A luat-o mai repede la picior, adulmecând cu urechea ascuţită, de «aud paşi pe urma ei.

Cu această singură preocupare, a a-juns in poarta cimitirului. Nu, n'avea gust să intre printre morminte şi s'a mirat că nu i-a dat prin cap de acasă, că drumul aceia duce spre cimitir. Sa întors iar. A doua oară, s'a găsit faţă'n faţă cu necunoscutul. Acuma s'a oprit «a. aşteptând să treacă; dar după două clipe, de aşteptare zadarnică, el sta-tot pe loc.

N'a mai putut răbda: „Asta e obrăznicie. Ai greşit adresa.

Te rog să nu mă mai urmăreşti". El n'a răspuns nimic, ci a continuat s'o privească.

Din repezeală, n'a putut observa, de­cât că are genele foarte lungi. Ca să nu mai treacă pe lângă el, nu s'a mai întors, ci a luat-o deacurmezişul dru­mului, peste câmpul înzăpezit, spre sa­tul Buciumeni.

Omătul era până la genunchi şi era convinsă că tânărul cu -pantaloni la dungă şi ghete lucitoare, nu va fi dis. pu* pentru o astfel de aventură.

După vre-o sută de metri, sa oprii, a'ntors capul, răsuflând uşurată. Dar i-a năvălit tot săngele'n obraz, când la câţiva metri în urmă, el şedea turce. «te deadreptul pe zăpadă, râzând cu cei mai sclipitori dinţi, ce i-a văzut vre.odată.

„Cine eşti d-ta, i-a strigat, şi cu ce drept te ţii după mine ?"

Imobilizat in acelaş râs diabolic, pă­rea că filtrează lumina printre gene, scrutând depăr'ârile; n'o privea.

O clipă, soarele a lucit puternic, în­văluind totul tn pulbere de beteală.

Băiatul a şffos căciula din cap, des­coperind un păr negru, răvăşit tot in inele

Înspăimântată de frumuseţea tablou­lui, fără să-si dea seama, Dana a lua­t-o razna prin zăpadă mai departe. T reov iocu orice preţ să scape de «L,

va fugi până la huceagul din marginea satu.ui.

A căzut. Un bulgăne de omăt i-a sburat după gât, apoi altul şi altul.

De astă dată copilul mare, râdea ta­re, sgomoios ca o cascadă tumultoasă.

Scoasa din fire, a început si ea să-i arunce bulgări.

Dar antâlnit atăta fericire tn râsul deschis, că a lăsat mâinile 'n jos, în­tinsă. A'nceput să zâmbească. Intr'un moment, s'a trezit în ea toată copilă­ria bătând din palme, tot clinchetul de агдіПі. a celor mai frumoşi ani de ado­lescenţă.

Pe câmpul deschis si soarele râdea resel.

El s'a apropiat, dar Dana a sbughit-o iepureşte:

„Ţigănuş, mă prinzi V Un chiot vesel cutremură păduricea

despuiata dm preajmă. In câteva mi­nune, ei a prins-o de mâneca, ta s a smucit şi el iar a prms-o, până au a-juns gâjâind la bisericuţa din vaie. S'au lăsat pe banca dela poartă, Până'n sat, mai erau vre-o doi km. Se uit.au unul ia altul râzând sincer, ca doi camarazi de pozne.

Un clopot depărtat a'nceput să ba­tă; apoi altul deta aită biserică...-

Râsul sa topit pe loc şi'n ochii lui a năvălit o tristeţe întrebătoare.

i/iijutaria-o ue braf si deschizând ncarta dela bisericuţă. Dana s a văzut în ал cimtiir, cât vezi cu ochii, numai cruci cu căciuli de zăpadă.

începe să sufie un vănt ascuţit. El o tiage de mână printre cruci, a-

coio, unde se vede lângă gard un fel de bordei, c-un geam rotund şi o uşă scunda de lemn, bălăbănindu-se "n vânt.

un cârd de ciori începe să se rotea­scă printre cruci. Au ajuns. In mijlocul bordeiului e o năsălie. „Casa mortua­ră'-, svdcneste gândul femeii.

— Sa sium puţin aci, căci n'avem unde, rosti el primele cuvinte. Pe ban­ca de.a poartă ne vede tot satul", şi o târî de braţ, înăuntru. '•

Danei începură să-i clănţăne d'n'.ii. Mersese prea departe cu'n băiat necu­noscut, care pu-.ea ji un nebun.

O putere dincolo de voinţa ei, îi mâ­nase paşii. Poate vijelia copilăriei ne­trăită din plin, îşi cerea întârziat drep­tul la joacă.

„£u sunt Romică, o'mpinse el pe nă-«ălie, aşezându-se alături. Dar tu să-mi spui Ţigănuş, cum mi-ai spus întâi".

Afară, vântul invoibwa zăpada şi ţi­pa preiung ca un hohot rostogolit, in erângul din spatele bisericii. Dana ră­tăcea gândurile pe pereţii scorojiţi şi tavanul nelipit; nu-şi putea ierta acea­stă glumă.

Dar ochit li s'au întâlnit şi s'au în­cleştat în t ro privire ermetică, neome­nească. Era cu braţul föpit de al lui şi totuşi aşa departe de el, ca 'ntr'un în­ceput de lume. Vijelia printre crucile de afară, năsălie pe care şedeau şi o-chti, mat ales ochii lui o zăpăceau. Simţea cum i se sbaîe neputincioasa privirea, să se desprindă de a lui, dar zttdarnic.

In acelaş timp, are sensapa că ochii

de 1 A N A i U G U .liL

ne iubim prin parcuri înflorite, pe apa limpezi, Uitam că suntem oameni. Dar să-fi strângi iubita la piept în jaţa mormintelor, înseamnă să iubeşti dis­perat, să simţi c ă n clipa următoare, moartea te 'nghile, să ştii că nu eşti decât om, aceasta vietate ce durează nui: puţin aecat o cruce strâmoă de lemn'.

Ceaţa s'a lăsat fumurie şi aproape nu se mai veaé'ntm-tc m jur. bUji-iUl Danei se destramă ca un ghem vrăjit, par că se nvprăştbe pe copaci, pe cruci, în ceaţă. Simţea un gol aşa de imens, că abea se mai ţinea pe picioare.

O ridică 'n braţe ca pe o pană şi trânti uşa bordeiului, apoi a porţii şi'n-cepu s'alerge cu ea 'n vale, acolo unde se vedeau licărind lumini.

— Unde mă duci, nebunele? — In sat, ca să-mi bat joc de moar­

te, să te fac să trăeşti veşnic, veşnjc. Măcar tu să trăeşti.

Dana a crezut că el şi-a pierdut min­ţile şi a ţipat Inf ricoşată.

— Lasă-mă aci / — Nu, ai să mergi cu min*. Eu sunt

%ingur pe lume. N'am părinţi, n'am fraţi, toţi au murit. Am să mor şi eu, dar tu ai să trăeşti. Simt eu in noap­tea asta, că tu ai să treşti veşnic. Nu te uita că-s aşa tânăr, dar sunt duşmanul morţii. Ea mi-a luat tot ce-aveam mai scump. Tu mi eşti ultima Junta ácum-pă şi prima străină iubită, pe tine nu mi te va lua, pe tine nu te va omori''.

Dana-şi aminti, tremurând, cifra „doi" din calendar. „Câţi in acest timp, nu sunt singuri pe lume !"

— Eşti pic or / a bâiguit ea. — Nu sunt încă, dar am să fiu, am

să ajung un picior mare şi chiar în noaptea asta.

Am avut neoie de o sguduire, de o femeie nouă, neaşteptată. Cum te-am văzut, am s mţit că tu eşti aceea, că nu mai poate fi alta.

La prima poartă din sat a slobozit-o din braţe.

Bate la geam. A ieşit o femeie sgri-buriră :

— Ce vreţi ? — Am inoptat pe aici; primeşte-ne

поарла asta la d-ta. Iţi plătim. — Dar care sfântul vă poartă pe vre­

mea asta? sau nu ştiţi că umblă lupii, când îi ceaţă? Eu sunt văduvă, sinçu. ră şi săracă; n'am undi vă culca.

Câteva monete, strecurate în mâna ăe sub ilic, i-au schimbat pe dată cu­vintele.

— Apoi, hai maică; îţi dormi, cum îţi putea.

— Tocmai, aici e aici, începu Romi-că. Noi nu vrem să dormim. Iţi plătim gazul, să ne laşi să stăm toată noaptea la lampă.

— Vai de mini, da sîntem creştini. — Uite ce e, mătuşă. Eu am să stau

cu domnişoara la masa asta, continuă el, păşind pragul, spre masa de sub •'coană. Vreau să o desemnez pe hârtie, şl scoase din buzunar o coală păturită ii un creion de cărbune.

— Aha! se dumeri femeia. D-ta, eşti iconar

— Da mătuşă, ţine încă două sute si culcă-! e să dormi.

lui beau dintr'ai ei, beau ca şi cum ar ăa un pahar peste cap, că trece un fluid din ochii ei în ai lui şi-şi simte irişii cum se golesc; are din ce în ce sensaţia, că vede mai puţin şi că ochii lui se umplu mereu de o lumină aşa de intensă, că o clipă a zărit jucând scân­tei Un leşin sec i-a năvăliţi dela inimă şi când ultima picătură de fluid a sim­ţit că i s'a dus din ochi, capul lui, i-a jăzut ameţit pe umăr, beat, ca'n urma unei orgii.

— Ce-i asta ? silabiseşte el. Par'că te-am jurat toată 'n mine. Nu

mâi este. nevoie să te apropii. Te simt acuma ca sângele, care-mi curge prin vine.

— Da, m'au băut ochii tăi. Simt şi eu că mi-am pierdut sufletul, ca-n urma unui sărut nepăraântean.

:— N'am ştiut eă este şi o sărutare a ochilor. Prin ea îţi pierzi sufletul, după cum prin sărutul buzelor, îţi pierzi trupul, par'că de ani de zile, ne iubim pe această năsălie.

— Ne iubim? a 'ntrebat ea 'năbuşit. — Tu nu vezi ce ceaţă s'a lăsat ? Ce

este după această negură, nu mă inte­resează. Acuma e dragoste şi moarte.

Danei îi fugi tot sângele din obraji. Clopotele încep iar să bată. Çu ochii

peste cruci, se lasă sărutată şi sărutul acesta are gust de ţărnă grea, ameste­cată cu sânge.

— Moarte, uite moartea, arată el cu degetul, crucile înşirate r&sleţ. Să te să­ruţi tn faţa crucilor depe morminte, pe •» năsălie, unde acu douăzecişipatru de ore a fost un trup mort. Ne sărutăm,

— Apoi vă las Ы plata Domnului, consimţi gazda, eu mă duc să mi odifu nesc ciolanele în-tindă, că nu odată m'o pus să dorm acolo, răposatul.

Din uşă, îşi mai întoarse odată capul cu ochi mici şi speriaţi, apoi se gândi că e mai bine să se facă a nu vedea nimic. — Maică, să vă deie Dumnăzău no­

roc, că aţi vinit la mini, ct tari năcă­jiţi stnt.

Kămasi singuri, Romică îşi scoase paltonul, vestonul şi rămase într'o fla­nelă stacojie.

Huflecăndu-şi mânecile, o invită să stea pe scaunul din faţa lui şi potrivind lampa la stânga, începe/ să schiţeze. O putere nevăzută îi poartă mâna cu o precizie ce uimeşte femeia. Dege.ele tremură şi parcă toarnă pe foaia albă, ochii, gura, tot chipul ei.

Dincolo de figura pe care aproape n'o mai vêde, o scoate din suflet, aşa cum a absorbit-o toată, în momentele, când ii s au sărutat ochii, dureros de încieş-taţi. E ca o descărcare nervoasă-.ce nu cunoaşte oprire.

După vreo trei ore, în care Dana a-proape a încremenit, a putut vedea cel mai reuşit portret al s ău : o minune, cum uneori nu reuşesc nici pictorii cei mai încercaţi.

— Komtcâ.' Asta întrece toate aştep­tările şi braţele Uau incerpuiţ gâtul, simţind că are lângă ea ceva care o depăşeşte, de care nu poate fugi.

— De-acum, nimic nu ne va mai des­părţi, o cuprinse şt ei.

Danei i s* pdra că trec prin faţa fi

гесі şi zeci de ani... Au rămas aşa, eu sufletele'nlănţuite. Li era teamă să se mişte, să nu piardă nici o clipă din a-ceastă contopire dumnezeiască.

Romică vorbea'ncet, fără şir, ca prin eis : tu trebue să fit a mea,... n'aş mai putea trăi fără tine... ai să devii so­ţia mea... ce mai contează de-acuma lu-•nea... tu eşti toată lumea mea, eşti pri­ma mea dragoste adevărată, prima Şi ultima. ' • ' • „ • . i

L-a lăsat să vorbească, jucându-se ir. părul lui, până zorii au început să tn-*rc pe fereastră. Afară, trosneau ceree-celele de ger şi se vedea o lună ctu-dată, sbăiându-se să apună, tn non ai-bicioşi. Adunându-şi ultimele puteri, Dana se sculă depe la i ţă :

— Eu, de-acuma, trebué să plec, sa nu ne vadă lumea ieşind amândoi".

O conduse până la portiţa de nuele : — Când ne mai vedem ? Mâine, da 7 — Niciodată, Ţigănuş. Iţi rămâne

tabloul. El izbucni în rfts : — Ce fericit sunt / Hai, nu mai

glumi. Ne'ntâtntm mâine. Nu vei fi tu soţia mea?

— Nu, zise ea scurt şi rec* Ochii lut se'năsprtră. — Dece ? _ pentrucă, a fost un vis... si lasăn-

du-l, începu să fugă tn vale, pe poteca de lângă lanul cu păpuşoi. După vre-o zece metri, in-oarse capul, aruncându-t altimele cuvinte:

„Pentrucă sunt soţia altuia", şi dis­păru pe drumeagul ' ce coteşte spre oraş. ,

Pironit, cu ochii după ea, Romică n a mai fost in stare să facă doi paşt.^ A i tat aşa încremenit un timp, apot tm-pleticindu-se, a intrat tn casă, a spus rină bună si a plecat. " Aşa pleacă toţi înfrânţii, pe calea ar­tei adevărate, aşa a plecat şi Gngo-rescu şi Băncilă, când şi-au ascuns p n -,na lacrimă, ce mai târziu s'a cristali­zat într'o capodoperă.

In acest timp, Dana nu-si putea erta uşurinţa cu care « consimţit la aceas'ă peripeţie, ce nu şi-o mai putea scoate din minte.

Nu i-a spus decât că-l cheamă Ro­mică, dar ce familie, de unde e, ce o-cupaţie are, nimic.

..Ciudat mai e şi sufletul femeii că, teodva, tşi zise ea, sau cine ştie... poa­te şi viaţa asta exasperant de unifor­mă, m'a făcut să mi ies din fă /W .

O săptămână, n'a mai teşit deloc tn oraş, de teamă să nu-l întâlnească, a-poi cum uitarea e legea cea mai trai­nică- şi cum Gili a sosit acasă. înainte de termen. Dana a uitat această întâm­plare stranie.

N'a 'mai spus nimănui nimic; avea să r&mâe singurul ei secret.

* Au trecut anii cu bucuriile şi dure­

rile lor. Pe Romică nu l-a mai întâi. rtiv Din cauza serviciului soţului, a umblat prin multe oraşe din România.

Dana nu mai era acuma o copilă cu ochii miraţi, ca'n primii ani ai căsni­ciei. Trupul i se împlinise şi ochii că­pătaseră ceva din culoarea toamnelor: un verde castaniu mat si trist.

Anul 1943 o găsi in Bucu-eşt. Se instalaseră pe str. Alexandru Da­

niei, într'o căsuţă cumtă, cu iederă la poartă.

— Asta-mi aminteşte de orăşelul meu din Nordtd Moldovei. Pe acolo aproa­pe toate casele au iederă, explică ea într'o zi prietenei Nuşa, ce venise s'o radă.

— Apropos ! de. oraşul tău, dragă, ti spuse aceasta. Cunoşti pe pictorul Bu-zescu ?

— Nu, răspunse Dana. — A câştigat premiul naţional de

pictură. E cel mai valoros pictor al no­stru. Se zice că faima i-a făcut-o un portret formidabil, o femeie. Dar cum Dumnezeu, nu-ţi cunoşti conjudeţenii ?

Dana r â se : — Simpiu; pentrucă n'am urmat

Яеііе-Агіе, ca urne şi mă interesează mai puţin mişcarea artistică. Apoi în bucureşti, tu ştii de când am sosit.

— A'unci mergem mâine împreună, tă vedem poruretul, care face epocă. în­ţelege dragă, e o nouă şcoală tn pers­pectivă.

— Cum îl cheamă pe pictor ? între­bă din nou Dana, ca să-i facă plăcere prietenei sale, arătându-i că nu rămâ­ne- năpăsâtoare, in faţa unor asemenea subiecte.

— Buzescu, Romeo Buzescu, o privi insfârşit sa.isfacută prietena sa. - Dana tresări : Romeo ! Şi amintirea din trecut i se aprinse'n creier ca o flacără. Romică ?! Nu, nu se poate.

' — Dar ce ai, dragă, de-ai îngăfbenit, ne sperie Nuşa.

— Nimic, o uşoară ameţeală. Cred că ain cauza digestiei.

— Atunci te las si dacă mâine eşti bine, îmi telefonezi ora când vrei să mergem la expoziţie.

Cum a plecat prietena, Dana a sărit revede la telefon cerând un comisionar jit într'o jumătate de oră, aces« t-a a. au» un album al pictorului Buzescu.

Cu degetele tremurânde, gâfâind de emoţie, râsfoeşte. Dac'o fi Romică ?!

Dcoda:ă tresare, scapă albumul din mâini. A treia planşă, portretul ei, por­tretul celebru. II ridică de jos, abea ţi-tidndu-şi răsuflarea.

Portretul ei ,dar nu aşa ca'n noaptea ceta din copilăria lui, ct pretlucrat poa­te ani întregi... o fată într'o odaie ţă­rănească, in odăiţa dela Buciumeni.

Gândul ei sângeră : Romică, ţigănuş ce te-am părăsit în­

tr'o dimineaţă de iarnă, cum ai putut păstra în sufletul tău, atâţia ani, amă­nuntele feţii, ale expresiei femeii ce-ai iubit-o ?

Ce tânăr şi frumos e portretul ! „Cu neputinţă să fiu tot aşa Instinc­

tiv, cu pîanşa'n mână, se duce'n drep­tul oglinzii. Chipul cu riduri pe frunte şi'n colţul gurii, o priveşte batjocoritor.

Simte cum degetele se crispează pe hârtia din mână, apasă cu ură, mai tare, mai tare... aşa ! „Să nu mai văd ! Până acuma n'am ştiut cât sunt de bă ' trână..."

Şi'n timp ce un hohot de plâns, cel dintâi plâns pentru tinereţe, pentru anii ei, îi sgudue toa'ă fiinţa, în coşul piep­tului o bătaie tnebunită si'âcnjcşte ti­nereşte ca şi atunci: Ţigănuş, Ţigănuş.

Când uhimele umbre ale serii se răsfrâng din oglindă pe rămăşiţele por-tcetului distrus, cu degete nervoase, re-voltate, îşi pipăe pieptul.

Simte acolo o al'ă operă de artă ; căci în ciuda timpului, a legilor fizice şi mai ales in ciuda ei, a rămas aceeaş . de!a d^ăzecisicinci fie ani...

Ji vine s'o sfâşie, dar nu mai poate. cjSci ţsţe însăşi inima ej.

Carnet de scriitor (Urmare din pag. 5-a)

Dacă tu, Radule, ai fi mai puţ in romantic (fiindcă eşti, orice ai spune, u n neadaptabil în prezent), iar tu, Dinule , a i renunţa puţ in­tel la atrocele tău real ism, n e - a m putea î n ­ţe lege .

D inu Nedelcu: — Aşa dar, un compromis . Veşnice le c o m ­

promisuri intelectuale, cu care cmenirea a fal imentat de atâtea ori până acum!

— Spune- i aşa, Dinule , dacă vrei. Dar n u uita că orice echi l ibru are aparenţa unui compromis.

Şi noi ex i s tăm numai prin astfel de c o m ­promisuri. Viaţa însăşi e un compromis — în sensul ei ce l mai int im, adică în sensul chimic. Apelează chiar la ştiinţa p e care o exaltezi fără să- i cunoşt i l imite le: vei vedea că ea nu găseşte, în toate niveluri le d e e x i s ­tenţă, decât „compromisul". In univers, o i i ce atom este creaţia .unui compromis între ceea c e noi n u m i m existenţă şi ne-ex:stenţă . S imetr i i le cerului ca şi cert i tudinele noastre umane există prin echilibru, adică prin c o m ­

promis. N u exis tă altă cale . Trebue să alegi: o n compromisul , or moartea...

D inu N e a e x u : — Dacă-i aşa aleg moartea! Radu Bogdan: — Ce i tumoasă invenţ ie e rnitralieral

într'o mmutá , culcă la pământ o sută a e oameni! Ea îţi dă puteri uriaşe, d e zeu. Devi i o mie de oameni, n u unul s ingur!

Şi-apoi, sunt prea mulţ i oameni p e p ă ­mânt!

Acesta e apocalipsul. Maltus a avut drep­tate. Cmenirea s e înmulţeşte vertiginos. Dela •ùt, a trecut la oraş; metropole .e dev in uriaşe îngrămădiri de oameni , m care indi­vidul e o biată furnică, strivită de mulţ ime. Ast ie l a scăzut respectul ideii de om. N u m ă ­rul a ucis calitatea. Cu cât sunt mai mulţ i oameni pe pământ, c u atât se inmuHese ero ­rile, pofte-e, bestialităţile, prostia, interesele, riein,eiegerile. Se ivesc probleme peste pro­bleme, imposibil d e rezolvat. Indivizii devin fe , e l e înmulţ i te a le acestei uriaşe Erori care rânjeşte d in c - în ce mai cinic o m Babilonul modern. Fiecare ins în p lus adaogă c e v a la neputin;a cmeniri i de a s e perfecţiona; în ­mulţ ire înseaimnă pulverizare a adevărului, a binelui, a dreptăţii. Ce-mi foloseşte că s u n i pe l u m e atâtea trupuri şi atât d e puţ ine su ­flete?

Inmulţindu-ise, omenirea dev ine din c e în ce mai m u l t materie , ş i mai puţ in spirit. In­

tre Adam, omul unic, ş i Turnul lui Babei , mulţ imea, raportul e ca de ia Spirit la M a ­terie. C m u l începe prin a fi S p m t , D u h a i lui D u m n e z e u ,penti>u a decădea în Mâtarie pură. Dar mater ia fără duh n u poate i i inţa; ea s e prăbuşeşte de propria sa greutate, fără o axă interioară.

Iată spectacolul gigantic a l c ivi l izaţ ie i mouerne, care decade d in cauza propriei sa ie inerţii.

Legea e valabilă ş i polit ic. N u m a i s tate le mici , armonioase, realizează oarecare per­fecţie. Mu cunosc pană a c u m ceva mai „per­fect" decât repubuca Ateniana, in epoca ei de echil ibru, c a n d Atena n u avea mai mul t decât câ teva zeci de mi i d e cetăţeni. Ce i m ­periu, c u toată opuienţa lui pestriţă, se poate compara c u o asufel de republică? Imperii le sune nişte Dmosauri care mor de propria lor u n e ş e m e imperfectă. Dante era un iluzionist nepriceput cand visa „un imperiu şi o c o ­roană','. Este, aici, de fapt nostalgia unităţii pierdute, a unităţi i pământene in tocul cele iâ divine. In realitate, imperiul es te s emnul de decadenţă; întotdeauna, după e l a urmat fărâmiţarea, dizoluţia bruscă ş i haosul. Apoi , umanitatea ia drumul dela capăt. După c e cunosc epoca modernă s e apropie d e c a ­tastrofa ei finală? D i n faptul că s e pregă­teşte la orizont cea mai mare acumulare de imperi i pe care le-a cunoscut veodată p la ­neta. După aceea urmează potopul , sau u n nou catacl ism, g e n Atlantida.. . Ce fantastică ironie e aoest d r u m exterior al «umanitaţii!

D e altfel, aşa scrie şi în Biblie , textual: Potopul a venit „fiindcă lumea se înmulţise prea mult". Se înmulţ i se şi, deci (consecinţă firească s a u „fatală" ,cum vre i să- i zici) s e înrăise!

Dinu Nede lcu: — Ai o minte sucită numai spre pi lde le

trecutului. Gândul tău suferă, m toace, o deformare caracteristică: ai citit prea mult . Conformaţia nunti i ta le are ceva de E v -Mediu.

Eşti infectat d e prea multe mituri.. . m i s ­tice. Ai superstiţ i i istorice pe care l e numeşti adevăruri umane. Eşti metafizicianul ce i mai periculos; d l n t r a c e i a care amestecă realita­tea cu abstracţia, imaginaţia cu ştiinţa, s u ­perstiţia cu adevărul. N u uita că orice j u d e ­cată a trecutului nu e valabilă pentru pre­zent: fiindcă înainte nu exista ştiinţa, care a dat un c u totul alt impuls umanităţii .

Voi n u vă daţi seama c e formidabilă schimbare de drumuri s'a întâmplat odată c u apariţia şt i indi? Voi judecaţi viitorul .prin trecut. V ă e frică de realitate, de aceea ѵгеД să renunţaţi la ştiinţă, ca să vă întoarceţi la balaurii d in poveste . Dar drumul umanităţi i e invincibi l .

Ş t i m , a v a crea o nouă umanitate , care v a trese toate bazmele astea biblice la rând c u balaurul cu şapte capete ş i cu zmeii-paraîeii . . .

Emil Dinescu: — Bles temat impas! N e v o m înţe lege

vreodată? Pentru c e să s e dărâme lumea, oa numai

câţiva să vadă adevărul. . .?!

D A N P E T R A Ş I N C U

4 4 *

Rolul virtuţilor feminine in creştinism [Urmam dim pag. I-a)

Rase'e nordice sunt prin excelenţă virile. Ele n u cunosc ideal i tatea femi­nină. Principiul mascul in e aci predo­minant . (Nietzsche n u atribue germa­nilor o nobilă „frumuseţe" a inst inc­telor, u n gust delicat, ci virtuţi virile, mare curaj şi respect de s ine însuşi, s iguranţă în relaţii şi în reciprocitatea datoriilor, o mare tenaci tate şi so­brietate) . Resurecţia'protestantă, a în­semnat de fapt revoia forţelor virile împotriva formelor feminine din do­meniul religios.

Dacă. femela e m a i caritabila, mai sociabilă, preocupândţu-se ma i mul t de alţii decât de ea însuşi, bărbatul e mai individualist şi .„egocentric, fapt care impr imă virilităţii o ma i pronun­ţa tă varietate. Decla*ânau-l pe om major, suprimând diferenţele dintre profani şi cler, Luther a infuzat o pu­ternică doză de virilitate religiei. El reduce aparatura exterioară ce serve­şte progresului religios, lăsând f iecă­ruia calea c e - o preferă, fără sprijin dinafară, pentru a intra î n contact cu divinitatea,

Ideea autonomiei absolute, a liberu­lui arbitru, prin oare s e renunţă la idealurile născute din spiritul de de­pendenţă şi mi lă feminină, a tâ t de vehement atacat de Nietzsche (care

.Aur- ?\i<- »'

susţ ine că morala religioasă e ant ina-turală. inamică a vieţii) , a făcut pe om suveran asupra sa însuşi, deslegându-1 de u n întreg complex de inferioritate, căci cel ce e suveran n u aşteaptă ni­mic dela nimeni , suportând consecin­ţele acteloi» sale cu 6 mândrie ca lmă şl s imţind, poate fără prea m a r e tris­teţe, intervenţia foarte redusă a divt-rujtaţii într'un mediu uman, în oare creatura ş i -a luat asjipra-şi responsa­bilităţile. Concepţiile" de predestinare şi fatal i sm se estompează, un anumit eroism şi o at-tudine luptătoare se proectează în primul p l a n al conşti in­ţei umane .

Spiritele protestante luptă în fervoa­re împotriva adeziunii la virtuţile fe ­minine , care a m văzut că sunt com­pasiunea, umil inţa , supunerea, etc. Ele conf irmă fal imentul aitruismuiui, şi văd o superstiţie îh sârguinţa creş­t ină de a face pe aifcü fericiţi, în re­semnarea de a te supune mizeriilor vieţii pământene , pentru a-ţi câştiga fericirea cerească, ş t i ind că cei chn ur­m ă aci vor fi dincolo cei dintâi; aceste spirite predică iii schimb efortul pen­tru araejiorarua acestei vieţi, Justifi­când din punct de vedere etáo tot ce ­eace este productiv, propunând neres-peJtarea sent imente lor s trăine şi s c u ­zând cWar substituirea carităţii cu producerea suferinţei în alţii, — daca toate aceaţşa: |e , ,ajută să progresezi, să te depăşeşt4V*ele''cfetf că numai desfă-cându-te in acest ! mod oarecum vio , lent, de determinismul emoţ ional poţi ajunge la forma mascul ină a re ligiozităţii, s ingura care convine fiinţei umane , fiavorizându-i progresul. Dacă acest dest in e pentru o m eroic, pentru religie e indiscutabil primejdios, căci credinţa religioasă se complace i n -tradevär într'o atmosferă efeminată.

ION ŞTEFAN

U N I V E R S U L L I T E R A R 7

Siluete literare fino-suedeze Cronica l i t erar i

COCA FARAGO: Poeme pentru singurătate Am urmărit, în totdeauna şi

cu grija cea mai mare, literatu­ra scrisă de femei. Nu fiindcă i-am fi acordat dintru început, anumite calităţi superioare în ierarhia valorilor estetice, nici din vreo specială atenţie pen­tru opera literară a camarade­lor întru condei. Ceeace ne-a stimulat curiozitatea a fost, în primul rând, problema dacă versul, schija, nuvela, romanul sau piesa de teatru prezintă, într'adevăr, toate acele aspecte prin care, se spune, literatura scrisă de femei s'ar deosebi structural de opera de artă produsă de bărbaţi. îndelunga noastră răbdare a fost răsplăti­tă, până în prezent, cu consta­tări puţine în această direcţie de cercetare şi constatări cu semnificaţie provizorie. Aşa, spre exemplu, se poate afirma că „scriitoarea" înclină mai puţin decât „scriitorul" să-şi construiască poemul sau pagi­na de proză la care lucrează. Deasemenea şi piesa de teatru pe care o organizează ea, este, de obiceiu, mai puţin organi­zată, mai puţin centrată în ju­rul unui punct de gravitate şi, deci, mai pu(in concentrată. Schi{a femenină, e, în majori­tatea cazurilor, un instantaneu agreabil, poate chiar sentimen­tal, în câmpul de tensiuni al că­ruia amănuntul şi generalul nu se prea deosebesc. Firul de ni­sip se găseşte tratat cu aceeaşi conştiinciozitate tehnică şi cu aceeaşi dragoste cu care, în a-ceeaşi bucată literară, se.poate întâlni tratată ascensiunea pe o culme alpină. In nuvelă şi ro­man predomină particularul, deci tot amănuntul, şi, în cazul când se găsim în prezenta unei autoare de mare format, anali­za psihologică sau, mai precis, za psihologică sau, mai precis, un caracteristic refugiu în ana­liză psihologică. In această pri­vinţă o Hortensie Papadat-Ben-gescu, în literatura noastră, are abilităţi pe care nu le are aproa­pe nici unul dintre romancierii bărbaţi. S'ar putea spune că, în această privinţă, deosebirea dintre un roman scris de Hor­tensia Papadat-Bengescu şi un roman ieşit de. sub greoaia mâ­nă de stilist a lui Liviu Rebrea­nu prezintă diferenţele pe care le pot prezenta, comparate din punct de vedere al construcţiei lor, o broderie veneţiană şi un zid ridicat din blocuri neciopli­te. In piesa de teatru, lucrurile nu stau altfel. Femeia nu-şi construieşte dialogurile, nu-şi dozează acţiunea, nu urmăreşte nimic în mod fanatic sau rece teleoctin. Dar în lirică ?

Lirica, privită ca dimensiune a cântecului în cuprinsul căreia toate volutele ritmului şi ale sunetului susţin un sens în per­petuă mişcare, pare a oferi fe­meii cele mai multe probabili­tăţi pentru realizări esenţial fe-menine.

Această „părere" ar putea fi întărită şi prin faptul că poeţii lirici sunt, în majoritatea cazu­rilor, firi oarecum femenine. In afară de aceasta, în lirică fe­meea se simte la ea acasă, in­tuind, ea cea dintâiu, frumuse­ţile noutăţii şi luând, ea cea dintâiu, apărarea acestor fru­museţi. In câteva epoci de tot importante pentru evoluţia po­eziei europene, părtinirea a-ceasta a fost hotărîtoare.

Având specială afinitate pen­tru cântec, se înţeleoe că fe­meia, devenind scriitoare, va fi, în primul rând poetesă, — po­etesă pânî şi 'n acele dcmenii literare in caro e necesară proza.

In ultimul timp, literatura noastră s'a îmbogăţit cu câteva nume de scriitoare de prim rang. Yvonne Rossignon, Ani-şoara Odeanu, Coca Farago, Magda Isanos, anul acesta, şi altele. Prezenta acestor femei în zăvoaiele literare româneşti, le dă culoare şi farmec deose­bit. Ni se mai întâmplă însă un lucru ciudat: Ori de câte ori ci­tim un poem scris de una din­tre aceste autoare de cărţi liri­ce, ne gândim, în totdeauna, la

toate scriitoarele citate, uitând că una este Anişoara Odeanu, una Magda Isanos şi una Coca Farago.

Se prea poate ca această ui­tare să se datoreze faptului că ne găsim în faţa unor cărţi scrise de femei. In acest caz aici ar trebui căutate caractérisa ticile poeziei femenine. Până a putea însă descifra definitiv te­meiul tonalităţilor oarecum a-semănătoare ale versului scris de poetesele de mai sus, cre­dem că èle se datorează, în mare parte, faptului că aceste autoare participă, vrând ne-vrând, Ia atmosfera astăzi do­minantă în poezia românească, depăşind-o numai acolo unde instinctul lor femenin le arată clar că ar comite o eroare gra­vă fixându-se în formulele pre­dicate de confraţi.

Coca Farago, а publicat zile­le acestea, un nou volum de versuri : Poeme pentru singură­tate.

„M'am oprit cândva lângă singurătatea mea, scrie poeta, şi am simţit că înfăptuiesc ceva minunat, am simţit că răspund unei chemări şi m'am înfiorat, pentrucă în aceeaşi clipă am gândit : Singurătatea nu are glas-

Singurătatea nu e nicăeri. „Ivaţă-mă Doamne, să des­prind melodia cântecelor mele din tăceri pe care doar trece­rea Ta poate să'le înfioare, şi cu ea să-mi cuprind nopţile şi zilele toate".

Aceasta este în general, ga­ma în care sunt scrise cele mai multe dintre poemele Cocăi Farago.

Ajunsă într'o zonă a carierei d-sale poetice în care experi­mentările nu mai pot satisface, deci nici tenta şi ajunsă într'o fază a scrisului d-sale în care risipa de verb, ritm şi rimă nu ar mai putea acompania dorul de aplecare peste singurătăţile cele mai de preţ ale sufletului. Coca Farago îşi simplifică ver­sul, imprimându-i o neostenta­tivă melodie de rugă şi mărtu­risire, căci ruga şi mărturisirea se ascund în întrebări ca acea­sta : „Cum aş putea împlini gându­

rile Cuvinte pentru viaţă şi pentru

moarte, Când tn toate singurătăţile Suntem numai tremurate oglinzi Ale nedumeririlor ?

Mi-ar fi cu putinţă în jurul meu Să nu aud Nimic alt decât crescutele de a-

muţiri tristeţi, Când cuvintele într'atăt Unul cu altul seamănă

Şi când Văd cum de fiecare lucru Lumina se frânge negrăit, Ca şi avântatele-mi spre crunt

adâncite zări, Amare cântece ?

lemi, Pretutindeni ierni.

Nu ascultaţi cum somnul începe fără valurile — Fără unduioasele încreme­

niri ale adormirii — Şi cum visele sunt Numai prelungirile cumplitelor

nopţi Peste şi mai cumplite zile ? Aceleaşi nopţi şi aceleaşi zile. (Pentru sufletele-corăbii Plecările mai departe nu sunt).

\ De ce, In numele vieţii şi al morţii Şi tn acela ,gârbov al uitărilor, Să mai cerşim darnice aduceri

aminte, Nestrăbătutelor de anotimpuri

peisagii Ale prea întârziatelor presim­

ţiri ?

(Pentru sufletele-corăbii Plecări mai departe nu sunt).

lată, Ne-mai-auzitul şi-a dibuit me­

lodia . In trăite răstigniri.

De aici, poate începe tihnita salbă de grădini

Din a căror ştiută nemărginire Nici-un înger Nu se va încumeta să ne a-

lunge...

Această Elegie epuizează ca­lităţile mari ale versului nou cu care vine, în preajma Crăciu­nului, poeta Coca Farago- Este un vers unduit după undele în­seşi ale sufletului, vers desbră-cat de orgolii şi frumuseţi tre­cătoare, vers simplu, şi sincer, izvorînd din adâncurile pe ca­re le-a cunoscut un Rilke spre exemplu. Coca Farago a intuit just amplitudinile elegiei şi so­cotim că elegiile cu care şi-a împodobit d-sa Poemele pentru singurătăţi sunt cele mai fru­moase din câte s'au scris la noi.

Iubirea, peisajul, cântecul, a-mintirea, meditaţia. Dumnezeu, toate temele pe care Ie abor­dează Coca Farago în acest vo­lum sunt teme elegiace şi teme în care numai o scriitoare pu­tea atinge profunzimi pe lângă care nici un poet nu ar fi pu­tut trece fără a le tulbura pu­rităţile.

Coca Farago a dat un volum de versuri care o depăşeşte şi acest fapt ne permite să aştep­tăm, din parte-i, cântecul mare pentru înfăptuirea căruia au ră­tăcit şi cucerit, au luminat şi au fost înfrânte, toate elanurile şi iluziile ce i-au pus, asemeni u-nor Parce necruţătoare, con­deiul în mână.

înainte de a încheia mai ci­tăm această Poemă : *

Către tine, Maria din Magdala, mi se ridică privirea gândului Şi te văd rătăcind printre veacuri ţi inimi, Cu ochii lărgiţi de uimire şi chin. In mersul vremii îţi aud pasul trudit — mereu tânăr Aci liniştit, aci sbuciumat. Mâinile — sfinte de mult ce-au mângâiat — Ţi se întind, ca un sbor de vedenie, spre cer Şi par că cer. Te opreşti câteodată şi te uiţi în urmă. Şi atunci 'mi fac din închipuire, punte pe care trec până la tine Şi îţi cânt viaţa înaltă, coborîtă în uitarea oamenilor Cu 0 linişte mare. Către tine, Maria din Magdala, urcă ruga mea treptele tăcerii Şi'n ruga mea nu e nimic : n'am ce-ţi cere Şi n'ai ce-mi da, orice ţi-aş cere. Ca o petală de iubire e ruga mea pentru tine, Sfântă a iubirilor, E ruga mea drumul pe care-ţi trăesc paşii de umbră şi lumină In a zilelor şi a nopţilor trecere lină — Către tine, Maria din Magdala, îmi îngenunchiază singurătatea In care îmi plâng bucuriile străine de zâmbet Şi zâmbetele d!tn care am înţeles înspăimântarea de viaţă. Şi am cuutat-o spre câmpia unduită a visului Până ce visul Şi-a îngropat vraja în ochii mei îngreuiaţi de gând. Sufletul meu te aşteptă, Maria din Magdala, te aşteaptă mereu La capătul de nimeni ştiutei cărări pe care, înlănţuită în truda netălmăcită, Delà începutul lumii, te poartă neliniştea şi blestemul cerului, Acolo mi-am bănuit adâncul tâlc al trăirii Acolo te vei opri, cândva, să-ţi aduci aminte că n'ai murit niciodată. Acolo te vei opri , Şi-ţi vei pogort mâinile către sufletul meu Care te-a aşteptat cuminte şi mereu Dincolo de vremi şi întâmplări, dincolo de presimţiri ce nu-s Acolo te vei opri, Maria Magda.a, şi vei îngenunchia zâmbind Ca lângă vecinătatea vie a dragostei lui Isus.

f nUOAS CSELAR1U

Johannes Linnankoski (1869—1913), este poate cel mai delicat şi totdeodată cel inai fin şi uman dintre toţi scrii­torii pe oare pământul tinez i-a născut.

Parcurgându-i opera, dar mai ales perla htera turei fmeze : „Cântecul roşi­ei fiori", nu poţi să nu rămâi mirat, aproape extaziat în faţa acestui om oare a putut să se rupă de teluric, de cotiuan, şi să lase posterităţii o operă care a spart hotarele strimte ale ţării sale şi a intrat în literatura univer­sală, unde este gustată mai intens de­cât .la sine acasă.

Ascensiunea acestui scriitor nu-i mai puţin lipsită de bizar şi straniu ca în­treaga-i operă. A început ca institu­tor, funcţiune socială care l-a pus In contact cu oamenii dar mai vârtos cu sufletul lor. Mult timp însă n'a rămas ancorat aici, într'o bună zi, tempe­ram entu-i vulcanic şi 'n plină efer­vescenţă îndemânându-1 să părăsească apele liniştite ale dăscăliei şi să se arunce in vâltoarea ziaristicei Era toc­mai epoca în care poporul finez era frământat de o sumă de probleme so­ciale, politice, culturale, economice. Se simţea nevoia unui spirit polilateral,

JOHANNES LINNANKOSKI

bogat, viu şi energic care să antreneze massele, luminându-le şi explicându-le semnele timpului. Xunp de şapte ani, Ѵ*ііѵч*гі fci*«siicil, aceaiît tt luat liuiuieie cel aaevarat ai scriitorului Lnian-kosni, a scris la Uusi Suometar, sem­nând tot telul de articole cari agitau pruDiemexe vremei. tiu altui iară în­doială că ar fi fost mulţumit Şi de­pun satisfăcut in orgoliul său de ac­tivitate şi erectele ei: era cel шаі apre­ciat ziarist, fiind spiritul rector al con-tfcnipoi auuur sai. Peltonea insa şi-a parcurs anii daţi ziaristicei, ce a rămas pozitiv tun tot ce a scris şi ce anume a veuit sa-i înavuţească spiritul. După un proces aspru si un examen de in­trospecţie intetectuală din cele mai ne­cruţătoare, cum n a îaUrazmt pană astăzi nici un compatriot de al său, el a respms UIUV*UA »cc^sta literatură de diletant şl cuceritor de succese ief­tine şi a părăsit ziaristica retragându-se in solitudine. •

Ceeace n a făcut cu ani in urmă a început acum. Cu o sete pe 1 care o în­ţelegem, el a devorat biblioteca delà Abo şi 'ntreaga literatură universală, întocmai lui Jack London, alt auto-di'uact de mari proporţii, Ьшпапкодкі şi-a completat şi a ajutat sufletului şi spiritului său bogat dar flămând de sămânţă tot ceeace i se cerea.

Dupa o pustnicie fructuoasă, in care timp a cunoscut pe cei eterni, Linnan­koski a lepădat haina de eremit şi a prins a da la lumină roadele lungei in-semăn ţări şi germinări. Prima operă n'â corespuns aşteptării. Pana era ne-exersată, iar tolba cu idei nelimpezită. Spiritu-i şi suiletu-i încă pluteau între concret şi fantastic, între întuneric şi lumină.

Drama religioasă.: „Lupta eternă", (1903), sintetizează perfect această stare de nebuloasă, de frământare, de dospire şi plămădire a unui material imens, absorbit într'un spaţiu de timp prea redus. Drama a avut răsunet însă recent ; după scurgerea a patru decenii, ea nu-i deoât piesă de istorie literară.

Au fost necesari doi ani pentru ca apele să lepede tulbureala lor, bolova­nii să rămână la fund şi limba să se cureţe de toate impurităţile. In 1905, Linnankoski a dat la lumină „Cântecul .roşiei flori", operă care l-a consacrat definitiv atât la el in iară cât şi pesie hotare. Сліц a ш^і scris Linnankoski, insă nici una nu se ridică la nivelul acesteia. Cântecul florii roşii a fost totdeodată cântecul său de lebădă. Peste ceeace a dat n'a mai putut trece atât ca formă de exprimare cât şi ca stil de viaţă şi înţelegere umană.

Cnuecui n o i a i i / f j oA.e o poemă de iubire a unui Don Juan rustic, Olavi, oare întruchipează sensul vieţei, al dragostei mari şi generoase, înu-o for­mă care se 'nalţă până la imn.

Olavi trece, întocmai unei albine, din floare in floare, iară ca florile să fie laii.ve ue commua lut peregrinare, fără ca să-i ceară să rămână şi fără ca obrazul şi inima să fie muşcate de gelozie sau răutate. Fiecare floare e fei'icită ca e ieounuatâ. Аселіа e sensul adânc ai cărţii şi totdeodată al vieţii ; totul e ca fecundatorul să ştie oferi, să transforme actul într'un moment dorit şi niciodată regretat. Floarea se oferă, ea e încărcată de speranţă, daruri şi iubire generoasă care nu precupeţeşte clipa şi urmările, numai să poa.ă strînge in petalele-i calde căldura, fru­mosul şi transfigurarea momentului.

Olavi a înţeles sensul acestei cerinţe. Florile pe cari le-a sărutat, destul de numeroase, i-au păstrat o amintire frumoasă, pentru că sufletul i-a fost curat şi s'a oferit fiecăre.a integral.

Cântecul florii roşi] rămâne aproa­pe o excepţie în literatura fineză pen­tru spiritul, limba şi felul de a con­cepe viaţa.

Cartea degajează atâta parfum idilic, suavitate, gingăşie şi frăgezime, încât lectura ei rămâne o perpetuă necesi­tate sufletească. Ce-i drept, este singura carte care are o limbă îngrijită, cio­plită cu artă şi suflet. Fieeare cuvânt vorbeşte, e plin de rezonanţe şi evocă e întreagă gamă de stări şi sentimente

. Romane şi piese a mai scris Linnan­koski după această bijuterie, însă nici unul nu se ridici Ia înălţimile atinse de Cântecul fiorii roşii. Sinmr romá­

niai severe. Tema e interesantă, însă limba şi modul tratării sunt pe alocuri defectuoase. TJn ţăran destul de în vârstă ia de soţie o copilă. Fata, îna­inte de a se mărita cu cel care putea să-i fie bunic, nu tată, se oferă iubi­tului. Căsătoria are loc şi imediat ur­mează drama. Fată se vede forţată să se destăinuie părinţilor ei. Aceştia, după o luptă care e minunat redată, se spovedesc ginerelui. După mature şi sângeroase chibzuinţe, hotăresc să pă­răsească satul unde s'au născut şi au avere, pentru a se muta tocmai undeva tn Nord. Aici drama psiho-fiziologică ţâşneşte la lumină torturând şi dizol­vând sufletele întregei familii.

Romanul e plin de dramatism inten­siv şi nu odată mi-am pus întrebarea dacă transpus pe scenă n'ar câştiga şi mai mult, recuperând ceeace pierde în proză.

Ultimii ani, Linnankoski şi i-a con­sacrat dramelor religioase, cari au a-vut aceeaşi soartă ca şi opera lui de debut

* O figură oarecum remarcabilă prin

temperament şi nota stilistică este Aino h&iias (liii»;, inea cunoscutului proza­tor lulius ivronu, coiiiemporanul lui Lónnrot, Sneiunan şi Amu. vist, făuri­torul laeamiui spiritual şi national al Finianaei secuiului trecut.

1>ш faniuia actualei Aino Kallas, fac pai*«c; na mâi pui^u îeîituu.vii itarie Krohn, fondatorul şi spiritul rector al şcoaiei îoiiuuriâuce і ш ш , precum şl fratele acestuia llmari care e cunoscut prm cuiegcrea lui de cântece populare fineze (Suomen Kansan Săvelmia). Sora acestora, Aino a debutat ш io97 cu'n volum de poezii în stil romantic, continuând in 1899 cu o culegere de nuvele şi apoi in anii cari au urmat ou volume similare.

Talentul lui Arno Kailas a prins a se reliefa după căsătoria ei cu Oskar Kaiias, estouian. In noua patrie adop­tivă, ea cunoaşte legendele şi credinţele acestui popor, fapt care-i îmbogăţeşte imaginaţia, hotar ind-o să le transpună pe nărtic.

Fără să fie un talent impetuos, de­bordant de bogăţie şi viaţă, Aino Kal­las are o limbă frumoasă, îngrijită, care îmbracă conţinuturi pline de in­teres, atât prin bizareria subiectului şi fantasticul povestirei, cât şi prin natu­raleţea tonului şi tâlcul uman al dra­mei. In fiecare legendă povestită se poate vedea cu uşurinţă sensul real al naraţiunei.

* TJnto Seppănen (1904), reprezintă cu

destulă strălucire generaţia tânără de scriitori finezL Născut in istmul Ca-reliei, el s'a transformat în bard al vieţii ţăranilor din această limbă de pământ, descriindu-le lupta cotidiană pentru a-şi încropi o stare mai bună.

LARIN KYOSTI

Seppănen a luat o familie de ţărani diu i/aieiia, pe care a urmărit-o din 1870 până la 1920. Romanul astfel al­cătuit, in jurul personajului principal, Marcu şi copiii săi, este nu numai o operă care se cere aşezată in galeria genului respectiv, dar în primul rând o epopee, poate prima, a vieţu ţăra­nului finez şi a Finlandei în general. Juxtapunând lupta iui Marcu pentru a se 'паі(а Ja o stare materială supe­rioară, cu frământarea lui na^şnală peiiu'u a contiacara penetrati* rusă in Carelia, autorul a dat o adevărată istorie naţională a ultimilor cincizeci de ani, in rândurile căreia lipseşte amănuntul şi aata istorica. In rest, ro­manul este un adevărat film, poate uneori cam încărcat şi prolix, care transpune sugestiv efortul leat, ano­nim al unui popor care voia să fie singur stăpân pe pământul lut. in a-ceiaşi timp, rouiauui „ruituna asupra casei" iucnide şi un sens mai a dane al vieţii, un sens religios, de efort uman care nu trebue să râvnească la mai mult decât a dat divinitatea.

Desigur că stârneşte admiraţie tena­citatea şi voinţa lui Marcu de a în­frunta totul pentru a avea cât mai muit, dar in acelaşi timp linişteşte şi satisface când îndrăzneala lui nemă­surată şi ambiţia nestăvilită sunt frânte în două de mânia Cerului, su­părat că omul e mereu nemulţumit Totuşi, in ciuda acestui duel inegal om-divinitate, se poate distinge cu uşurinţă viaţa care pulsează, energia fără sfârşit a eroului. După fiecare lovitură, el se ridică din nou ţi reîncepe lupta. Poate că acesta a voit să fie u-nui din tâlcurile pe care autorul Ie-a dat romanului. Poporul finez va primi în drumul ascensiunei lui lovituri şi obstacole i se vor aşterne in cale, el însă va trebui să se ridice mereu, pâ-nă-şi va îndeplini integral misiunea. Nu fără sens, autorul a purtat pe eroii săi până 'la 1920 când s'a declanşat războiul intern intre albi şi roşi şi când patria şi-a recăpătat liniştea, în­cepând o nouă viaţă.

Pentru cel care vrea să cunoască sufletul şi întreg complexul finez, so-cot că romanul lui Unto Seppäuen: „Furtună asupra casei", este cea mai bună oglindă, cel mai complet com-pedium psihologic, social şi politic. Această epopee naţională este totdeo­dată cea mal bună istorie naţională pe 'nţelesul tuturor.

* Sally Salminen (1906), ştie să con­

tinue 6a aceeaşi strălucire drumul parcurs de Selma Lagerlöf şi Sigrid Udset Ba chiar, această atât de tâ­nără aecttteare in limba suedeză, a în­

trecut prin motiv, energie de a da viaţă şi forţă stilistică pe cele două înaintaşe intrate de mult în literatu­ra universală.

Curioasă şi plină de farmec dureros e viaţa Sally-ei, dar mai bizară e ascensiunea ei literară şi tâlcul care se ascunde în spatele acestui roman plin, ca un copac în floare, de amară experienţă.

Sally Salminen a demonstrat încă odată că adevăratele opere trebuesc trăite, hrănite din proprie experienţă şi chin intern. Edificiul nu poate fi înălţat pe pământ strein, cu material strein. La baza fiecărei realizări u-mane trebue să stea o parte din viaţa şi trupul creatorului. Simbolul legen­dei meşterului Manole e mult mai u-niversal şi mai adânc. Viaţa, destul de aspră cu ea, a purtat-o fără cruţare prin toate cotloanele mizeriei sociale, rănind-o, făcâdd-o suferindă, zdrun-cinându-i voioşia şi generozitatea pue­rilă, dar în aceiaş timp i-a dăruit, in schimbul celor luate, experienţa vieţii.

-..4.

ARVID JARNEFELT

sensul şi adâncimea ei. Având aceste elemente, ea s'a încumetat să pornea­scă pe marele drum al creaţiei ar­tistice.

Încă un fapt care se cere reliefat înainte de a-i vedea existenţa-i atât de pitorctscă şi colorată, e autodidac-ticismui pe care-1 întâlnim şi la ea cum l-am aflat la aţâţi alţi prozatori suedezi prezentaţi cu altă ocazie.

Problema autodidacttcismului Începe să mă preocupe din ce în mai intens, punându-mi variate întrebări, după ce am analizat viaţa atâtor scriitori streini şi chiar români cari- fără să treacă treptele metodice, logice şi du­pă unii naturale şi necesare ale în­văţământului bazat pe principii pe­dagogice, au dat contemporanilor şi urmaşilor lor opere menite să se ad­mită că şcoala e o instituţie utilă me­diocrităţilor, celor cari nu cer шт іс vieţei, pentrucă nu au nimic şi nu pot da ceva. Neobişnuiţi fiindcă nu pot să gândească propriu şi să ajungă la un concept personal, ei sunt mulţu­miţi că cineva se oferă să Ie dea nor­me şi forme cari să le ajute în dru­mul lor cenuşiu. Spiritelor tari, re­celer de gresie şl granit individuali­tăţilor, şcoala le impune un corset prea strâmt pe oare nu-1 pot suporta fără a se sufoca sau ofili. Intuind şi simţind acestea, această categorie de flori sălbatice, trăesc viaţa 1er dezor­donata, uneori ilogică, mizeră, fără sens pentru unii, dar proprie clima­tului lor sufletesc şi spiritual.

Sally Salminen s'a născut în paro­hia, cum se spune aici deoarece nu există forma precisă de sat de tipul Europei Centrale, Vardö, dintr'un tată suedez şi mamă tot suedeză, venită cu ani în urmă în insulele Aland un­de s'a stabilit Aşa fiind, Sally apar­ţine nu numai prin limba în care şi-a scris cărţile, suedeza, dar şl datorită sângelui şi atmosferei casei părin­teşti, spiritului şi conceptului suedez.

Dealtfel, acest fapt se va remar­ca îndată din însăşi opera ei. De­sigur, cum se 'ntâmplă adeseori în a-semenea cazuri, de bilinquism şi a-partenenţă teritorială disputată, au­toarea noastră este revendicată şi de

de HORIA OPRI ŞAN

alte literaturi. De mulţi ani ea tră­eşte în America.

Tatăl bău a îmbrăţişat diferite me­serii; a fost rând pe rând marinar, cultivator şi factor rural, dar ceea ce se vede că i-a plăcut mai mult decât toate a fost soţia: a avut doisprezece copii, dintre can Sally a fost al noulea.

Tatăl n'a trăit prea mult şi odată cu el s'a dus pe cea lume şi fratele lor cel mai mare, lăsând pe sărmana ma­mă înconjurată de unsprezece copii. Vajnică, energică si fără să piardă cu­rajul, întocmai lui Kati, eroina lui Sally. femeea a luat viaţa 'n piept şi a ştiut să se descurce singură cres-cându-şi copiii şi oferindu-le un spri­jin pentru lupta ce aveau să o 'n-ceapă.

După ce şi-a terminat studiile ele­mentarei în şcoala satului, s'a angajat vânzătoare într'un magazin. Aici în­să n'a rămas mult timp. TJn foc inte­rior o rodea.

A părăsit pământul natal, trecând în Suedia unde viaţa n'a fost mai gene­roasă cu ea. A început ca servitoare, aspră dar şi bogată experienţă pentru un suflet complex ca al ei, inălţându-se mai târziu la rangul de vânzătoare de magazin. Pasul nu era deloc mare şi se pare că destinul ţiuea să o plim­be numai în această lume. Totuşi, prin­tre cratiţe şi oale, între două socoteli la prăvălie, dar mai ales scara când oboseala şi mizeria socială îşi cereau dreptul pentru a repara bietul trup trudit, servitoarea Sally mai afla o energie un timp să-şi facă lecţiile prin coreipondfinţă pe cari ic urma cu o şcoală de acest gen şi să citească opere suedeze, penitru a-şi şlefui exprimarea.

In 1926 s'a întors în insulele ei, la Mariehanm, unde s'a angajat contabilă. Săltase câteva trepte pe scara socială.

Atmosfera strâmtă, orizontul îngust viaţa monotonă şi săracă până la des­compunere spirituală şi morală, o su­focau. După patru ani, Sally pleacă spre pământul făgăduinţei, care a pri­mit-o aşa cum o cunoştea, ca servi­toare şi nu drept contabilă. In America, Sally a reluat» şi mai dureros, un drum pe carei-1 străbătuse odată. Se vede că destinul ii sorocise ca naşterea artis­tică a prunei ci opere să se facă numai în acest mediu. Aşa s'a şi întâmplat Pe un colţ de masă de bucătărie, poa­te pe un tocător sau răcitor, şi-a scris încet dar adânc Sally primul ei ro­man: „Katrina^- Paginile albe ale hârtiei s'au umplut de un scris lim­pede, vioi, sincer, mişcător până la la­crimi şi totuşi real până la sânge, până la refuzul de a fi acceptat drept rea­litate. Fraze scurte .lipsite de înflori­turi inutile, curate ca diamantul şle­fuit, povesteau viaţa unei mândre: ţă­rănoi din Ostrobotnia, bogată şi frumoa­să ca o zi de Mai, care vrăjită de un marinar cu sufletul de aur, dar fără reazim în realitatea crudă, se lasă du­să la el în insulele Aland, unde Kati cunoaşte mizeria umană şi socială, lupta cu viaţa şi hidoşenia oamenilor.

Prea mândră ca să plângă şi să dea înapoi, prea tare in iubirea ei pentru cel care-i vorbise de palate şi nu-i o-ferea decât o cocioabă, Kati porneşte dârz şi cu tărie masculină pe drumul presărat cu spini.

In 1D35 o casă editoare suedo-fineză anunţă un premiu de 50.000 de mărci pentru cel mai bun roman trimis în manuscris. La 1 Mai 1935, 76 de ma­nuscrise şedeau pe masa juriului, că­ruia nu i-a trebuit prea mult să acor­de premiul lui Sally.

Din acest moment, viaţa servitoarei Sally iese din anonimat, părăseşte ex­perienţa zilnică şi se orândueşte pe piedestalul celebrităţii care nu mal poate oferi nimic. Ciclul s'a închis. Numai o nouă viaţă mai poate da o nouă creaţie. Afirmaţia e profund ade­vărată. Sally a dat la scurt interval un alt roman: „Mariana", care nu nu­mai că n'a putut depăşi pe „Katrina'*, dar cu greu l-a egalat pe alocuri. In Mariana, reia tema din Katrina» ampli­ficând-o fără să poată însă ajunge la realizarea din Katrina. Vâna se cere alimentată, altcum se usucă.

R E V I S T E K. J. BENEŞ: CASA

FERMECATA

Autorul romanului... „Viaţă fu­rată" a mai scris o carte, de o admirabilă factură, ca şi întâia sa lucrare, care i-a făcut faima.

K. J. Beneş ne-a dat „Casa fermecată" un pasionat roman de dragoste, brodat pe o împre­jurare care iese din comun, ca şi in romanul „Viaţa furată".

Dar orice precizare asupra cu­prinsului, asupra acestui sur­prinzător roman, nu poate de­cât să strice, chiar cititorului dornic să-l străbată filă de filă.

KARL MAY: „CORCITURA"

Karl May, germanul acesta dă­ruit cu o imaginaţie a exoticu­lui, a creiat pe celebrul Winetu, indianul piele-roşie, care ne-a fermecat copilăria.

Şi Winetu apare în CORCITU­RA, romanul pe care ed tura Gorjan l-a t 'părit şj trimis în librării, nu de mult.

Acţiunea ne poartă prin peisa­jul de aventură al Americii de Nord, de o cutremurătoare săl­băticie, de care sunt pătrunşi şi eroii cărţii.

PRIMIM

spr© publicare, din partea mu­zeului regional Alba-Iulia, ur­mătorul

A P E L

Oraşul Alba-Iulia, metropola românismului şi locul sfânt, un­de s'a pecetluit pentru totdeau­na, prin unanima voinţa naţio­nal», n e M ankam «*t» I De­

cembrie 1918, are un puternic muzeu — instituţie a Ministeru­lui Culturii Naţionale — cu o bo­gată secţiune închinată Unirii.

Acest muzeu a urmărit şi în trecut, ca una din datoriile sale cele mai de seamă, strângerea la un loc a documentelor Unirii.

Astăzi, la un sfert de veac de la această dată memorabilă intre toate şi în clipele grele, prin care ne este sortit să trecem, adunarea acestor relicve, în pan-theonul delà Alba-Iulia, nu este numai o pioasă aducere aminte a celui mai important eveniment din istoria Transilvaniei, ci şi o imperioasă necesitate naţională.

In acest sens şi pentru a adu­ce la îndeplinire unul din sco­purile mari ale acestui aşeză­mânt de cultură din inima Ar­dealului, acela de a pune în lata generaţiilor tinere dovezile vred-

' hiclei străbune, adresăm, pe a-ceastă cale, instituţiilor, făurito­rilor Unirii şi tuturor oamenilor de bine, un călduros apel, cu ru­gămintea de a binevoi a da în păstrare sau în deplină proprie­tate Muzeului Regional din Alba-Iulia, orice act, manifest, scrisoa­re, tablou, hartă, stampă, obiecte de orice fel, în legătură cu Uni­rea cea mare.

Păstrarea şi expunerea» în cele mai bune condiţuni, sunt asigu­rate, iar folosirea, în publica­ţiile muzeului sau ale cercetăto­rilor istoriei naţionale, va fi mult uşurată, ceeace constitue o con­tribuţie neasemuit de mare, pen­tru cauza noastră şi pentru mă­rirea zestrei spirituale a neamu­lui românesc.

Toate trimiterile şi cererile de eventuale informaţiuni se vor a-iresa Момигаі Regional Alba-lulla.

Mai acum câ tva timp a m aflat din ziare c ă a fost sfinţită b iser ica din I.„. într'o b o g a t ă d a r e de s e a ­mă , se s p u n e a în cuvinte emoţionante că pentru mo­destul orăşe l din sudul Moldovei -a fost un m a r e eveniment, a ş a cum nu se în tâmplă decâ t o d a t ă în v e a c .

In sufletul meu ves t ea a stârnit ecouri prelungi , a-semeni unor chemăr i venite din afunduri d e fântâni. Acolo, în târguşorul îndepăr ta t , din p rea jma unei bisericuţe n ă p ă d i t e de buruienile uitării, se înăl ţau, c a într'un prolog faustian, plăsmuiri le de abu r a l e trecutului, chipuri cunoscute d a n s a u în valur i a lbu­rii, unele ag i t ându-se v a g în cercul d e c e a ţ ă a l co­pilăriei , a l tele mai ap rop ia te în timp, toate însă la fel de dragi , l a fel d e turbură toare prin duioş ia n e -bănu i t ă ce-o d e ş t e a p t ă răr i rea întâmplări lor de o-dinioară , într'o zi d e toamnă târzie.

... A fost o d a t ă un b ă i e ţ a ş de ş a s e ani , — a ş a m'ar î n a e m n a inima s ă încep aces t e destăinuiri , d a c ă mi-ar îngădu i zaţul măsura t at t ipograiuiui şi d e si­gur poves t ea m e a a r s u n a la tel cu a n e c ă r u i a din­tre i /omnuie-Voastre, poa t e , sch imbând, p e ici, p e colo, c a t e c e v a din decoruri şi nguranţ i .

Şi băieţelul a c e i a t ră ia în c a s a bunicilor o v iea ţă d e v ia ţă şi sburdălnici i , cum n ' a mai lost şi n ' a re s ă m a i fie. U n e n ' a trăit m ă c a r o c l ipă în g r ăd ina p i ină d e leandr i şi iasomie a bunicilor n o s ă în ţe leagă ni­c ioda tă sentimentul de p ie ta te cu c a r e scotoceşti în s ipetele prătui te din poduri , s co ţ ând l a lumina soa ­relui o fotografie cu ma lacov s a u vreo cutie minus­culă d e prizat t a b a c .

Cât e r a ziulica d e m a r e , omuleţul cu t reera fără odihnă uliţa târgului cu alţi ur iaşi de vâ r s t a lui. pu­n â n d la ca ie lupte cu c ă p c ă u n i şi răpiri de zâne , p e ca i năzdrăvan i , ajutaţi ă e duhurile pr ie tene a le p ă ­durii, d e ştimele apelor , numai d e ei văzute şi iuuite. Atâ tea drăcoveni i se fâptuiau zilnic, a t â t e a planur i fantastice se p u n e a u la ca le , încât te miri cum d e î n c ă p e a u toate în min tea a c e e a m a r e cat o c e a ş c ă d e ca l ea .

Din v a s t a lui împără ţ ie p e ca re o hotărnicise fră­ţeşte cu tovarăşi i d e joacă , cu feciorul preotului „primul m a r e sietnie, cu fiica primarului , p ă s t r a t ă muiţi an i ă u p ă a c e e a tot cu „domniţa din vis" , nu-i r ă m ă s e s e niciun colţişor necunoscut , nicio p ia t ră , s a u pom, nici nouta te din vitrinele prăvăl i i lor .

Programul zilei e r a r iguros întocmit. C â n d se a p r o ­p i a ora trecerii trenului d e Galaţ i , a l e r g a într 'un iu­reş cumplit l a „linie" cu î n t r eaga oas te d u p ă el, s ă întrunte ba lauru l cu chiote de piei roşii, s ă d e a cu t ina călătorilor sgribuliţi p e l a geamur i .

Vara , se l ă s a a e va te spre a p a Bârladului , aco lo unde p e vremuri popos i se Vodă Ştefan, pu rces sp re Dunăre s ä în tâmpine p ă g ă n â t a t e a şi a runcanău- ş i d in fugă vesmintele u şoa re , s e a v â n t a înotând c a ra ţe le tocmai l a cotul morii, a co lo unde în l i ecare a n duhul ape lor c e r e a bir o v i e a ţ ă d e om.

— Să nu spui păr in te lui c ă a m fost l a scă lda t , îi şop t ea c a t e o a a t ă teciorul preotului , a ş e z â n d u - s e l â n g ă el în nisipul ca ld d e p e ma l .

— Nici tu s a nu suni o v o r b ă bunicului . Apoi, d u p ă un r a sump , exc l ama nedumeri t : — Ce-or ii a v â n d oa re oameni i aceş t i a? Nici t a tă l

tău, nici bunicul, nu vor s ă a u d a d e a p ă s a u d e tren. — De, ştiu eu, p o a t e le es te ir ică. — Nu-i a ş a că tu nu eşti fricos? — Nu. — Nici eu... Târgul I... Toa tă l u m e a lui d e a tunci şi-o d e ­

s e n a cu că rbune le p e pereţi i din dosul case i , din trei Unii pa ra i e i e . l a t a . d u n g a g r o a s ă d e l à mijloc în­făţ işează ş o s e a u a c e a m a r e 1 ecuci-Galaţ i , p e ca re s e a n a targui . In s t ânga , la câ ţ iva pa ş i . e c a i e a ferată, iar în d r e a p t a linia a c e e a c a un ş a r p e închipue râul Bârlad. La un c a p ă t un b a g e a c d e locomotivă cu fum: g a r a ; l a ce la ia l t c a p ă t o c ruce mică : b iser ica . Atât. «estul s e i m p u n e a a e hărn ic ia fanteziei, mereu in c ă u t a r e a altor torme, mereu c rea toa re d e noi îm­părăţ i i .

Se în tâmpla c â t e o d a t ă s ă uite d e m a s ă şi de c a s ă , că lăr ind p e te legarul înar ipa t a l imaginaţ ie i sau în-deletnicindu-se cu lucruri absolu t n e c e s a r e a rmate i lui. Atunci bunicii, l â săndu-ş i b a l t ă treburile negus ­toriei, se po rneau îngrijoraţi în cele pa t ru vânturi , în t rebând şi ce rce tând , p â n ă îşi g ă s e a u odorul, fie în atelierul lemnarului Pricope, cioplind un i a t a g a n d e lemn, fie l a b iănar , co sând o c o a d ă d e miel drept p a n a ş p e c a p e l a unui genera l .

— Să-i faci b u c c e a u a şi să-l expediezi imediat a c a s ă , — se r ă s t e a bunicul că t re b l â n d a lui tova­r ă şă . Ne-am luat un d r a c împieli ţat p e c a p . Intr'o zi o s ă d a u de-o m a r e d a n d a n a .

După a c e e a , u rmau c â t e v a zile d e suspine şi a ş ­teptări , p â n ă ce a p e l e s e l inişteau iar hoinărel i le e r au lua te d e l à început .

In cuprinsul lumei lui d e atunci , înafară d e supu­şii lui credincioşi , oameni i mar i n ' a v e a u ce cău ta . Ii эхаи ostile şi mustă ţ i le r o şcovane a l e şefului de jan­darmi şi g lasu l veşnic răguşi t a l negustorului ar­mean . Cei mar i e r a u oamen i din a l tă p l a n e t ă şi ori­câ t i-ar fi da t nu intra în relaţii cu ei . Totuşi îşi amin­teşte cu s impat ie d e un t ână r pa l id , cu l ava l i e ră n e a g r a şi cu început d e bă rbu ţ ă . II c h e m a Ştefan Petica şi bunicul s p u n e a c ă face poezii . V e n e a din c â n d în c â n d prin p r ă v ă l i e şi a tunci îi p o v e s t e a b a s ­me a t â t de frumoase, cum nici bun i ca nu ştia. F a p ­tul a c e s t a l-a făcut s ă se ap rop ie fără sfială d e su­fletul poetului .

Dintre toate aşezăr i le ace lor oameni , b i ser ica de l à m a r g i n e a târgului îl re ţ inea ce l ma i mult. Nicio c a s ă nu e r a a ş a d e înal tă , a tâ t d e s ingură în mijlocul unei grădini p l ină d e stufişuri şi cruci, prin faţa că r e i a nu s 'ar fi încumetat s â t r e a c ă n o a p t e a . Se o p r e a de multe ori în faţa ei cu ochii fascinaţi ; sus d e tot, c rucea s t ră lucea In raze le soarelui , cu totul şî cu totul d e aur , iar în jurul turlei fâlfâitul porumbeilor p ă r e a cu ar ipi de îngeri .

Acolo, înăuntru, e r a c a s o d e ta ină a lui „Doamne, Doamne" — unde nu se p u t e a intra decâ t în s t rae de s ă r b ă t o a r e şi cu bun i ca d e m â n ă . S tăpânul a c e ­lei locuinţi ş t ia toa te p ă c a t e l e copiilor şi nu v o r b e a decâ t cu păr in te le Sandu, că ru i a îi p o r u n c e a în aju­nul Paştilor câ te mătăn i i s â facă bă ia tu l pent ru ne ­număra te le greşel i , c a s ă fie vrednic d e împăr tă ­şan ie .

Oda tă , fiul preotului îl introduse în sub t e r ana bi-sericei, aco lo u n d e se od ihneau membri i familiei Balş, ctitorii bisericei . Ce t e a m ă l-a cuprins a tunci în bec iu l a c e l a în tunecos , plin de morţi zidiţi în p e ­reţii

Multe nopţi, d u p ă a c e e a , a speriat-o p e bun ica prin ţ ipetele lui. I se p ă r e a c ă boierii din criptă ve ­n e a u l a el în oda ie , în h a l a t e negre şi cu bă rb i lungi, ţopă ind şi s t r âmbându- se l a el.

— Cine mi-o fi deoch ia t bă ia tu l , se în t reba buni­c a îngrijorată.

— D'apoi n ' a re c ine? Câ te face şi des face el toa tă ziua, cine să- i m a i d e a d e u rmă? mormăia trezit din sómn bunicul .

— Şă chemăm p e b a b a Gahi ţa să-i d e s c â n t e d e sper ie tură .

Şi p â n ă nu I-a descân ta t , nu i-a trecut. A venit b a b a n o u ă seri în şir cu a p ă ne începu tă şi că rbuni stinşi. II bosco rodea cu vorbe c iudate , îl scuipa , îl afuma, apo i cu un biciu fermecat p l e s n e a în pode le .

In ajunul Crăciunului b a n d a d e prichindei scula târgul cu n o a p t e a în c a p : „Ne daţ i , ori nu ne dali? Ne daţi , ne d ă ă a ţ i ! "

Şi cu tot accentul afirmativ p u s p e ultimile cu­vinte, de obiceiu nu se a l e g e a decâ t cu lătratul ză-vozilor şi vociferările somnoroşilor.

Singură locuinţa preotului ne p r imea cu ferestrele luminate şi b ra ţe le desch ise . Vezi, c ă păr in te le San­du ţ inea să-şi a u d ă feciorul cum îi c â n t a la fereas­tră. Repetiţiile le făceam chiar cu Sfinţia Sa, c a r e ne învă ţa ce le mai frumoase col inde.

Adeseori , ne s p u n e a anumite vorbe al căror tâ lc nu l-am pă t runs decâ t mult mai târziu.

î i/Y.

— Copii, să cânta ţ i cât mai inimos, s ă a u d ă toţi ce fel d e colinde avem. Niciodată sâ nu uitaţi da ­unele noast re s trămoşeşt i , sunt cele mai minunate din lume.

De a c e e a ne p u n e a sâ-i cân tăm toi ce ştiam, apoi ne p r imea în c a s ă , ne a ş e z a la m a s ă , servindu-ne ceai , colaci şi a l te bunătă ţ i . Se uita cu ochi duîoşi la feciorul lui, spunând c ă tare se bucu ră că-1 v e d e în­tre noi, d a r eu îi vedem ochii în lacrimi şî ş t iam c ă poa r t ă o m a r e a m ă r ă c i u n e p e suflet, pen t rucă îi mu­rise p reo teasa , iar pentru copil el e r a şi t a tă şi m a m ă .

... De atunci a u trecut ani . Şcoa la mă primi în vâr­tejul grijilor d e l à o ra ş . De a b i a a ş t ep tam vacan ţe l e să le pe t rec în târgul bunicilor, da r pe m ă s u r ă ce re­veneam, uli ţa s e făcea tot ma i s trâmtă, case le par ­că se închirceau, p â n ă într'o zi când totul se p ră ­buşi în h â u .

Asta s 'a în tâmplat c a m p e la sfârşitul claselor pri­mare . O t e l eg ramă căzu c a un trăsnet: murise buni­ca . Acolo, în ţintirimul din dea lu l viilor, am înmor­mânta t l umea d e b a s m a primei copilării . Bunicul apoi , de urît, a vându t tot şi a p lecat depar te , la unul dintre feciori, iar eu mi-am purtat îns t ră inarea mereu prin alte şcoli, prin a l te vieţi, s u p r a p u n â n d pes te lu­m e a bucuriilor d e od in ioară mereu al te lumi, din ce în ce mai a sp re , mai s ă r a c e .

... Şi i a t ă c ă într'un sfârşit d e toamnă , când frun­zele de a b i a se mai ţ ineau în grădini le Capi talei , m 'a prins d e o d a t ă un apr ig dor d u p ă târguşorul co­pilăriei mele . Era puţin timp d u p ă cutremur şi auzi­sem că prin p a r t e a locului ' fusese m a r e p r ă p ă d . Poate c ă sgudui rea pământu lu i îmi scosese la su­prafa ţă cetăţ i le ce do rmeau în nisipul uitării, a s e ­m e n e a insulelor răsăr i te pes te noap te din a d â n c u l oceanelor .

Bătea un vânt rece c â n d om coborît într'o b u n ă zi în g a r a I... De cum am intrat p e uliţa târgului , c a se l e pitice cu uşile şi geamur i le înclinate c a într 'un ta­blou modernist , a u început s ă se s t râmbe l a mine.

Din vitrinele negustorilor, cari odin ioară îmi des -fătaserâ curiozi tatea cu fel de fel de lucruri minu­na te , nu r e g ă s e a m decâ t nişte biete ferestre peticite de dughene provincia le . Cău tam cu ochii aiuriţi un semn apropia t , vr 'un colţ cunoscut, dar nu mai aflam

nimic. De c â t e v a ori, mi-am târît paş i i în sus şi în jos, în faţa zidurilor p e unde odin ioară t rebuie s â fi fost p r ă v ă l i a bunicilor, da r îmi fu pes te put inţă să mai g ă s e s c vreo urmă. O pis ică j igări tă îmi tăie c a l e a miorlăind desnâdâjdui t , c a în filmele de groa­ză. Privirile animalelor c a şi a le oamenilor m ă ur­m ă r e a u cur ioase . Vântul p a r c ă sufla mai rece . Am ridicat gulerul pardes iu lu i , t recând sgribulit prin faţa lanţului de c a s e sprijinite în b â r n e .

— Cutremurul, mi-am zis, a răsturnat totul p e aici . Dar s imţeam c ă adevă ru l e r a altul; un şir d e cu­

tremure a v u s e s e r ă loc p e nesimţite în adâncur i l e mele, falsificând dimensiunile, deformând pe r spec ­tivele. Trebuie s â fi avu t o figură t a re c iuda tă ră tă­cind a ş a c a un scafandru prin fundul faunei mar i ­ne, d e o a r e c e un şef d e jandarmi , scurt şi gros, se opii înt rebător în faţa mea , pe t r ecându -mâ cu ochi iscoditori.

Deoda tă am ajuns l a p o a r t a bisericii. Binecuvân­tai aces t moment . In sfârşit, un loc cunoscut!

Bisericuţa d r a g ă a copilăriei e r a tot a c e e a ş i , tot acolo , dar , va i , în ce s ta re ! Turla îi e r a d ă r â m a t ă ca o columnă funerară! zidurile sp in teca te de a b i a se ma i ţ ineau în proptelele ce o spri j ineau de jur împrejur. In o g r a d ă , t oamna s ă v â r ş e a impres ia de nărui re . Scaeţi i n ă p ă d i s e r ă pes te crucile morminte­lor.

Simţeam c ă încep s â m ă p r ă b u ş e s c în a c e a s t ă atmosferă d e p a r a g i n ă şi ui tare . M'am descoperi t şi mi-am făcut cruce , a ş a cum nu cred s ă mai fi fă­cut p r e a d e s .

Un g â n d sa lva tor îmi veni, privind c a s a p a r o h i a l ă ce p ă r e a locui tă: „Oare părintele Sandu s'o ma i fi aflând p e aces t e t ă râmur i?"

Cu sfială, am ciocănit în u şă . — Intră, îmi r ă s p u n s e un g l a s dinăuntru. Inima mi se învioră d e un va l de lumină. Mă în­

torceam l a v i ea ţă dintr 'un somn greu, dintr 'un coş­mar trăit în p l ină zi.

— Sărut d r eap t a , moş păr inte . — Fii binevenit , fiule! Preotul Sandu e r a acolo , tot a ş a de viu şi impu­

nător « u m îl ş t iam din al te da ţ i ; b a , încă, mi se p ă ­rea ma i falnic cu păru l şi b a r b a colilie, c a un Ceah­lău încununat de zăpezi .

Mă privi c â t e v a clipe pe d e a s u p r a ochelarilor, câsnindu-se să m ă gh i cească din amintire. II a juta i să-mi s t ab i l ea scă identi tatea şî preotul pă ru tare bucuros d e revedere . După cum aflai ma i târziu, il turburasem p e Sfinţia Sa din nişte socoteli destul d e grele şi anume , c ă u t a s ă îmbine puţ inele sa le e c o ­nomii cu anumite dani i din liste de subscripţ ie , dar pesemne c ă rezultatele e rau d e p a r t e de aş teptăr i .

— Am păstori t cu osârd ie pes te pa t ruzeci de ani în c a s o Domnului şi a m primit cu supunere v iea ţa d e schivnic juruita mie, îmi spuse el cu aprindere. Preo teasa m ' a l ăsa t de tânăr , iar în războiul de ucum douăzec i d e ani l-am pierdut şi p e bă ia t . Suni feri­cit c ă am putut s ă le a d u c osemintele într 'o cripta din p rea jma aces tu i locaş , unde m ă a ş t e a p t ă sä viu şi eu. Dar înainte d e a, m ă duce in p rea jma lor, v reau s â v ă d biser ica înăl ţa tă ,a l t fe l n a ş meri ta o-d ihna veşn ică .

— In al te vremuri, păr inte , t r e ab a ar ii mers ma i uşor, da r a c u m e greu, e foarte greu.

— Ştiu, d a r nu m ă descurajez . Puterea lui Dumne­zeu es te nemărg in i tă şi v a ajuta servitorului său . Acum, ha i s ă vezi locaşul .

Intrarăm în cuprinsul bisericii. Prin crăpătur i le zi­durilor, se z ă r e a lumina de ai a r ă . De vânturi şi ploi, sfinţii de p e pereţ i î ncepuse ră s ă p ă l e a s c ă . Un ar­hanghe l cu faţa b r ă z d a t ă d e urmele apelor p ă r e a că p l â n g e p r ă p ă d u l lumii.

— Singur al tarul a r ă m a s neat ins , îmi spuse p reo­tul ihimin > Vino s ă te încredinţezi .

Da, a l tarul e r a întreg. In a tmos te ra adumbr i t ă de tăcere , se p ă s t r a s e mi reasma de t ămâ ie a rugăciu­nilor. Firidele e r a u înţesate d e c e a s l o a v e cu scoar ţe afumate, d e odăjdii cu broderii le ofilite. Mai p resus de orice, m ' a minunat bogă ţ i a icoanelor ce îmbrăcau p â n ă sus interiorul. Erau icoane b ă t r â n e d e sute de ani, lucrate în au r şi argint, c o m o a r a părintelui Sandu a d u n a t ă cu fanat ică hărnic ie în anii săi mulţi de păs tor ie . Obiectele sfinte, a ş eza t e în ordine p e m a s a din mijloc, măr tur i seau grija s ta tornică a slu­jitorului, c a r e d e aici, din b iser ica nărui tă , îşi ali­menta izvorul neseca t a l nădejdilor.

Am îngenunchia t şi eu, d u p ă Sfinţia Sa, să ru tând crucifixul şi evanghe l i a , copleşit d e misterul c a r e te făcea mic şi pieritor în faţa Dumnezeirii veşnice .

Cu g l a s t remurat , păr intele Sandu cuvân t ă : — Iată , aici II rog eu în fiecare zi p e Atotputerni­

cul s â nu-mi ia zilele p â n ă nu-mi voiu v e d e a eno­riaşii aduna ţ i din nou cu cape te l e p l eca t e în faţa aces tu i al tar . Voiu ba t e la toa te porţile, voiu a p e l a l a toţi feciorii porniţi d e pe aces t e plaiuri , s ă m ă ajute. Am conv ingerea c ă într 'o zi voi v e d a b ise­rica înă l ţa tă , mai frumoasă decâ t a fost v reoda tă .

A v e a în ochi bă t rânu l apostol o f lacără ce te ar­d e a , o putere de credinţă d in t r ' ace lea c a r e mişcă munţii din loc.

S BOR Ascultă, e a t â t a podoabă de soare şi l impezi lumini !.... Se scutură visul peste-iconostasul amintirii 'n recile tranşei In suflet picură ne'ncetat zi şi noapte lacrimile ciorchini Şi veninul durerii a inundat peste tot întregul bordei...

Odată cu umbrele nopţii, pe cerul întinsei Rusii Din virginile caucaziene păduri, ca o cupolă de bizantină catedrală Se 'nalţă o spăimântător galbenă lună crăpată în felii... O! parc'aş fi într'o demonic străluminată sală.

Mi-e frică, mă sguduie groaza acestor nopţi de blestem.. . E-un val de stihii şi de plânset ascuns ca'n infernul lui Dante Prin firul de iarbă, prin frunzele toate adâncurile gem.. . O! cât mă tem de năstruşnica viaţă a lumii celeilalte...

Aci, aci unde tinereţea stă trează ca u n far pes te ape. Aci lângă rânjetul ştirb al morţii ce umblă nebună Am oprit telegarii amintirilor să pască şi să s'adapè Dm fluvîui crescut ca un vis între moarte şi lună..

Tu ai ascultat vre-odată privighetorile cântând noaptea?... Ai privit adânc ciobanul ridicat într'o rână stăpân peste stele?.. . Te cufunzi într'o letargie soră cu moartea Şi fioruri profunde te încing, te sorb către nefiinţă blestematele iele.

Te destrami ca o pânză, ca un scâncet de copil ostenit Şi pluteşti peste ape, transfigurarea albastră, suavă, Nimeni n u te opreşte şi n u te întreabă de,unde ai venit Ce cauţi pe drumul ce suie Jţntr'ţina spr,e slavă. ; 4 '.n

CONST. ENE

de I . V A L É R I Á N

De unde-i v e n e a a c e a s t ă tărie? C a şi bă t rânu lu i Iov, o v i ea ţ ă î n t r e a g ă Tată l Ceresc îi tr imisese grele lovituri, îl despăr ţ i se de cei d rag i , c a s ă r ămâ ie ne ­clintit şi singur în credinţă , închinat numai bisericii şi creştinilor din tâ rg .

Oare a v e a s â i s b u t e a s c ă păr intele Sandu, în p la ­nul s ă u îndrăsneţ?

De b u n ă s e a m ă , el ascu l ta de-o poruncă ce v e n e a din sferele une i raţiuni necunoscute , d e p ă ş i n d min­tea chivernisi tă a oameni lor şi p o a t e gându l ca re îmi p ă r e a a tâ t de i real izabil s ă se fi putut totuşi în­făptui v r e o d a t ă . Cine şt ie!

Delà a c e a s t ă r evedere a u trecut vreo trei ani, în răst impul c ă r o r a n e - a fost dat s ă trăim cele ma i sbu-c iumate evenimente din istoria neamului .

Şi i a t ă într'o zi d e va ră , paş i i m ă pu r t a râ din nou prin meleagur i le d e odinioară . O misiune din p a r t e a scriitorilor îmi oferea piosul prilej de -a a d u c e închi­na re l a mormântul lui Ştefan Petică, din vec ină ta ­t ea târgului meu na ta l .

Mergeam afundat în gândur i , încercând s ă întru­chipez, din aburi i anilor depăr ta ţ i , i c o a n a ace lu ia d e ca re m ă a p r o p i a s e vra ja basmelor , fără sâ-i pri­c ep t r aged ia ce o t ră ia , — c â n d m ă pomenii , c a şi a l t ă d a t ă , în faţa porţii părintelui Sandu.

Mărturisesc fără înconjur că r ămăse i cu totul u-luit, c a şi necuvântă toru l erou a l fabulei, l a poa r t a c e a nouă . Şi veţi v e d e a c ă a v e a m destule motive d e surpr indere .

Mai întâiu, p o a r t a nu m a i e ra propriu zis o poar tă , ci o intrare triumfală într 'un p a r c occidental , cu a le i nivelate ca în p a l m ă , cu globuri a l be şi te rase ce coborau p e p a r t e a cea la l t ă , scoţând în evidenţă p e ­isajul p â n ă depa r t e , sp re a p a Bârladului . In locul bisericuţei sprijinită în cârji, t rona o monumenta lă clădire , o reuşi ta îmbinare de mănăs t i r e bucovinea­n ă şi b iser ică modernă .

Ce meşter „Manole" isbutise s ă transforme ace l colţ năpăd i t d e bă lăr i i într'un tablou minunat , a rmo­nizând a lbul zidâriei , cu roşul ţiglelor, profilat p e fondul ve rde a l pădur i i şi ga lbenul lanurilor?

Se o b s e r v a în jurul bisericei o m a r e forfoteală d e meşter i şi lucrători , d e ţă rani şi ostaşi . Munceau de -a -va lma , unii d e s c u r c â n d pietriş, alţii tencuind stâlpii împrejmuirii s au r ă s ă d i n d b razde d e flori şi pretut indeni se s imţea o vrednicie a tâ t de neobişnu­ită, o r â v n ă însufleţită c a în l egende le marilor cti­torii voevoda l e .

— Daţi zor, daţ i zor, băie ţ i , — se auzi un g l a s de s -mierdător , c ă i a tă o s ă n e a p u c e ziua târnosiril cu t r e a b a neterminată .

De d u p ă zidul bisericii, se ivi fluturând c a un s t e a g a e шгшп ( й amereu l paun te lu i b a n a u . Am a-lergui într'un sunet sa-i îmutauşez .

— t u r n a t a să i i t minunăţ ia as ta , t a i că păr inte? — Hi te rea iui uumne^eu , uuie , a ş a cuui iu spu­

neam, l a ta , Dunul ь ш ш a inspirai p e aieşii săi , c a p re uposiOii şi voia i/omnuiui s a îucut.

Şi ш ѵ о ш а lui moicomu, mo ldovenească , îmi isto­risi cum mir o buna zi popos i ш locali tate o a m z i e d e os taşi , iot unul şi unui, cu a rme şi b a g a j e . Lia m p r e a j m a râzbomiui şi uaca i i o porn iseră mainte , p e drumul răsări tului , să-şî a p e r e notare le , a ş a ca p e vremuri a rcaş i i lui Şieian v o d ă .

— l-am mărturisit locui meu comandantulu i cel m a r e şi aces t a , d u p ă o c l ipă de chibzuire, mi-a r ă s ­p u n s răsp ica t :

— Pămi te , acum suntem pe drum d e războiu şi n u ş.tim cat v a ţine. Dar ne vom întoarce şi atunci, c u vo ia lui Dumnezeu, vom ridica noi biser ica .

Şi a u p leca i vitejii noştri in lupieie ce a u urmat a ş a d u p a cum le şui şi mulţi dinire ei, "Domnul să-i od ihnească , s 'au suit la cer. Vorba ostaşului însă a r ă m a s d e s t âncă şî într'o zi m 'am pomenit cu gene ­ralul şi mi-a zis: „ începem". Aducea un câ rd de meşter i şî lucrători şi cu ce am mai avut noi, cu ce a u mai dăruit şi alţii, ia tă că zidirea s 'a înălţaţi Ne-au ma i r ă m a s doa r câ ţ iva sfinţi d e zugrăvit înă­untru şi c e v a d e robotit p e afară . Peste d o u ă luni ii facem târnosi rea . Sâ nu uiţi, s ă vii.

La p l eca re , păr inte le Sandu a ţinut să-mi şop teas ­c ă la ureche , cu g las înnecat d e emoţie.

— A ieşit ma i f rumoasă decâ t a ş fi îndrăsnit s ă mi-o închipui cu gândul .

... Şi ia tă , ziarele mi-au ară ta t că tâ rnos i rea s 'a făcut iar eu nu am luat pa r t e la bucur ia r a r ă a târ-guşorului na ta l . De a c e e a , prin s p o v e d a n i a d e acum încerc, c a fiul risipitor, s ă înapoiez talantul primit din tezaurul inimii părintelui Sandu.

Mai a l e s d e un lucru îmi p a r e ta re rău că am lip­sit. Mult a ş fi ţinut s ă v ă d cum a r ă t a faţa bă t rânului apostol , în mijlocul soborului d e preoţi şi a l miilor de credincioşi .

De sigur, în c l ipa sfinţirii bisericii, soare le d e toamnă va ii a şeza t în jurul pletelor a l be un nimb cu totul şi cu totul d e aur şi poa t e privind la cer transfigurat, v a fi rostit c a şi fericitul din Biblie:

— „Şi acum. Doamne, s lobozeşte robul tău, că văzu ră ochii mei, mân tu i rea ta" .

TIPOGRAFIA „UNIVERSUL" S. A. BUCUREŞTI STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24.484.939