Ţara fântânilor

În acea ţară se vorbea mult, dar de la distanţă. Pământul era mereu gol în mijloc.

Erau cuvinte cu un sunet de ceva gol;erau... PALAVRE.

Şi cum scăpa de acel sentiment de goliciune?

Toate, mari şi mici, aveau ceva în comun...

Era setea DE A SE UMPLE CU LUCRURI.

Dar, în adânc, niciodată nu erau mulţumite

cu averile lor.

Exista ceva în adânc?

“Vai ce senzaţie neplăcută!”, spuneau unele.

“Este foarte greu de a merge până în adânc!”,

ziceau altele.

Şi când cineva vorbea despre acele “experienţe adânci”, majoritatea răspundeau: “Iluzii! Nu există altă realitate în

afară de ghizdea şi cea ce intră în ea”.

Dar a fost cineva care...

Merita efortul de a intra până în adânc,

chiar dacă trebuia să golească ghizdeaua?

Da, acela era, într-adevăr, motivul de a exista; acela

însemna a fi fântână. Acolo, în adânc, se simţea ea însăşi.

După aceea nu se mai ocupa cu ghizdeaua, ca celelalte...

Şi încerca să meargă MAI ADÂNC.

Descoperirea, foarte curând a ieşit în evidenţă şi fiecare a reacţionat în mod propriu...

Majoritatea gândeau că era mult mai binesă trăiască ca întotdeauna.

Unele, totuşi, încercau experienţa.

Şi surprizele creşteau; cu cât scoteau mai multă apă, cu atât se simţeau mai răcorite şi reînnoite.

Îşi dăduseră seama de faptul că apa

le unea pe toate înăuntru.

Un lucru era clar: în fiecare fântână apa avea un gust, nişte particularităţi diferite, speciale.

Dar descoperirea cea mai importantă s-a întâmplat mai târziu, când şi-au dat seama de faptul că apa care

le dădea viaţă venea pentru toate din acelaşi loc...

IZVORUL stătea în MUNTELE CEL MAREcare stăpânea ţara fântânilor, chiar dacă de prezenţa sa

puţine fântâni îşi dăduseră seama.

Muntele fusese acolo întotdeauna;

uneori abia visibil...

...şi în alte ocazii strălucitor...

Dar pe fântâni le interesase numai ghizdeaua lor.

Sfârşit