PEDEAPSA CU

MOARTEA

Leoveanu Madalina, grupa 1Popescu Simona, grupa 2 Cojocaru Daniela, grupa 3

CUPRINS:

1.Definitie2.Metode de executare a condamnatilor3.Pedeapsa cu moartea de-a lungul timpului:

3.1.Comuna primitiva3.2.Evul Mediu3.3.Epoca moderna

4.Conceptii preburgheze si burgheze privind pedeapsa capitala4.1. Pana la Beccaria4.2. Beccaria. Beccarianismul4.3. Scoala clasica penala4.4. Scoala pozitivista italiana4.5. Opiniile unor „eclectici”4.6. Karl Marx despre pedeapsa capitala

5. Istoricul pedeapsei cu moartea in Romania 5.1 Pedeapsa cu moarte în Romania înainte de instaurarea

regimului comunist5.2. Pedeapsa cu moartea în România în perioada comunistă

6. Revoluția română din 1989: executarea soților Ceaușescu7. Pedeapsa cu moartea in prezent

7.1.În România7.2.Alte state

8. Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capitale9. Rata criminalității la nivel global10. Argumente pro si contra în favoarea pedepsei capitale

10.1. Argumente favorabile pedepsei capitale10.2. Argumente împotriva pedepsei capitale

11.Nevinovaţi condamnaţi la moarte12.Femei care au primit pedeapsa capitală13.Bibliografie

1.Definitie

Pedeapsa cu moartea este uciderea prevăzută prin lege a unui om ca pedeapsă pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. De obicei este precedată de un proces judiciar, care se termină cu o sentință cu moartea. Aceasta este pusă în aplicare prin execuție.

Din punctul de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor politici a fost o practică comună aproape tuturor societăților. Acum, pedeapsa capitală are o arie de folosire mai izolată, dar mai este încă practicată.

În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se aplică această pedeapsă. Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind comună în dreptul militar.În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și pentru actele de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.

2.Metode de executare a condamnatilor

În decursul istoriei, s-au folosit diverse metode de executare a condamnaților la moarte:

Ardere pe rug Decapitare Execuție cu ajutorul unui elefant Execuția prin tăierea cu ferăstrăul Ghilotină Lapidare Scaun electric Spânzurare Tragere pe roată Trasul în țeapă

3.Pedeapsa cu moartea de-a lungul timpului:

3.1.Comuna primitiva

In trecut, studiile privind istoria dreptului, inclusiv istoria dreptului penal, nu s-au ocupat , in general, de oranduirea comunei primitive. Istoriografiei burgheze i-a fost convenabil sa inceapa cu antichitatea, cu sclavagismul, deci cu prima oranduire sociala impartita in clase antagoniste , pentru a lasa sa se inteleaga ca lumea a fost dintotdeauna astfel impartita si ca asa va fi mereu.

In oranduirea comunei primitive n-au existat clase sociale, si, in consecinta, nici stat si drept. Neexistand stat si drept, nu se poate vorbii de reglementari juridice in aceasta oranduire. Multa vreme , instinctele , superstitiile si bunul plac au fost singurii factori hotaratori in reprimarea actiunilor sociale socotite neconvenabile de colectivitatile primitive.

Cutuma a dominat viata primelor forme ale comunitatii omenesti, fie ca aceasta a fost hoarda, ginta sau tribul. In viata tribului si a gintii, crima este o amenintare resimtita profund de instinctele de conservare ale membrilor lor.

Razbunarea sangelui (vendetta) are , in general , un caracter privat iar forma ei de manifestare si realizare implica uneori procedee dintre cele mai crude. Dar nu aceasta este caracteristica dominanta a reactiei impotriva inconduitei.

In crimele intrafamiliale, ca omorul si furtul comise de un membru al unei familii impotriva altui membru din aceeasi familie , reactia colectiva consta intr-o desconsiderare profunda a faptuitorului , in ridiculizarea lui, efectul asupra acestuia avand un accentuat caracter umilitor. Nici paricidul nu era altfel pedepsit , deoarece familia nu putea , fara a slabi, sa condamne la moarte pe unul din membrii sai. In alte cazuri , colectivitatea putea sta deoparte si sa priveasca mai mult sau mai putin nepasatoare , ca de exemplu „ in cazul luptei cu cantece”(cand cel care canta mai frumos era considerat ca avand dreptate) si al trantei la eschimosi ; si cand era vorba de omor , colectivitatea lasa razbunarea sangelui in seama „ partilor interesate”. Obstea tribului intervine insa intotdeauna cand era vorba de „infractiuni” tribale si sacre cum sunt : tradarea, vrajitoria, sacrilegiul, otravirea.

Istoria dreptului penal suedez si a altor popoare nordice arata ca cea mai veche procedura pentru aplicarea unei condamnari la moarte pare sa fi fost urmatoarea : cel recunoscut vinovat de comiterea unei crime contra ordinii sociale sau contra unui particular era declarat mai intai fredlos(fara pace) de catre adunarea publica si putea fi apoi omorat de catre primul venit, fara ca acesta sa fie pedepsit. In acelasi fel se petreceau lucrurile si la germani , la care adevarata putere o avea adunarea poporului. Regele sau conducatorul tribului prezida adunarea; poporul hotara: nu – prin murmure ; da- prin aclamatii si zanganit de arme. Ea era totodata si adunare judecatoreasca.

Cand se omora un copil insemna ca tocmai moartea unui copil se cerea a fi razbunata . Sentimentul rasunderii colective era atat de dezvoltat, incat copii de 7-8 ani, auzind ca s-a savarsit un omor se informau daca ei apartineau tribului amenintat pentru a-si lua masuri de aparare. In exercitarea vendettei, unele triburi executau nu intotdeauna pe autorul faptei reprobate, ci pe „primul venit”. In Filipine , acest mod de razbunare consta in ceea ce se numea „vanatoarea

capetelor”: era omorat oricine , cu exceptia membrilor grupului caruia apartineau razbunatorii si ai triburilor aliate. In astfel de cazuri, „hazardul intalnirii orienta vendetta”.

Catre sfarsitul oranduirii comunei primitive apar elemente apartinand altei oranduiri sociale, promovate de un nou mod de productie care isi cladeste o suprastructura proprie. Prinsi in razboaie nu mai sunt omorati, ci devin sclavi.

3.2.Evul Mediu

Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne.

Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentința era dată de inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de vrăjitorie sau erezie.Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai.

Inchiziția este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman , în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.

O formă specială a inchiziției era cea a bisericii catolice, care se ocupa cu procesele ereticilor din Evul Mediu cu înlăturarea și combaterea altor învățături care nu corespundeau intereselor și ideilor bisericii romano-catolice și care erau condamnate ca idei eretice.

Persoane cunoscute arse pe rug:

Giordano Bruno (1548- 1600, Roma)-teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii.

Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (1412 –1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice.

Jan Hus (1369 -1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Jan Hus a contribuit la dezvoltarea limbii literare cehe prin scrierile sale.

Girolamo Savonarola (1452-1498) călugăr dominican italian, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice.

Quirinus Kuhlmann , (1651- 1689) scriitor german și propagator al misticismului, care a fost din ordinul patriarhului, schingiuit și ars pe rug ca eretic.

Trasul în țeapă reprezenta o metodă de tortură foarte sadică și execuție de mare efect asupra populației în timpul Evului Mediu. Condamnații la o astfel de pedeapsă erau străpunși cu țepe și apoi agățați de obicei pe zidurile cetăților pentru a crea o stare de teamă și a impune autoritatea domnului. Deși era foarte dură, metoda a dat roade în timpul lui Vlad Țepeș, atacurile turcești, respectiv tâlhăriile diminuându-se.

Scopul era de a răstigni omul în așa fel, încât moartea să nu urmeze îndată, să nu fie imediată, ca atunci când se taie capul cu spada sau securea, ci omul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar zile, până își dădea sufletul. Se pregătea un țăruș mare, mai lung decât statura unui om, care se va fixa în pământ (mai rar, se tăia și curăța un pom subțire), vârful fiind ascuțit ca un cui și uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea țeapă prin mijloc (burtă sau spinare, capul și membrele atârnând spre pământ), dar era riscul de a străpunge un organ vital, și omul murea prea repede. Așadar, în metoda cea mai răspândită la călăii lui Țepeș, victimei culcate la pământ, cu brațele legate la spate, i se înfigea țeapa prin anus, trăgând apoi de amândouă picioarele legate cu frânghii la glezne. Apoi, se bătea și cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al țepei, cu băgare de seamă, pentru a nu străpunge cele două organe de care se știa că provoacă moartea imediată: ficatul și inima. Omul stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcționând. Murea cu încetul de suferință, de sete, de foame și de atacul corbilor care veneau atrași de miros.

Decapitare are sensul general de a separa capul de corp, prin tăiere, cea mai obișnuită fiind acțiunea de a separa capul bovinelor de corpul lor la abator.

În sens juridic, decapitare înseamnă a executa un condamnat la moarte prin tăierea capului, de către călău.

În Evul Mediu se considera că decapitarea, spre deosebire de spânzurare, nu este o metodă de execuție dezonorantă, drept pentru care aceasta era rezervată nobilimii.

Au existat personaje ilustre care au sfârșit decapitate, între care Galba, Constantin al XI-lea Paleologul, Maria Stuart, Ludovic al XVI-lea al

Franței, Maria Antoaneta, Papa Ștefan I, Papa Sixt al II-lea, Vladislav al III-lea al Poloniei, sau chiar decapitați post mortem, ca Oliver Cromwell, Ioan Iacob Heraclid și Vlad Țepeș, dar și domnitori români ca Ștefan Tomșa, Ștefan Răzvan, Nicolae Mavrogheni, Ioan Potcoavă, Gaspar Graziani, Constantin Hangerli, Vlad al V-lea cel Tânăr,Alexandru Cornea.

În Transilvania, ultima execuție prin decapitare cu spada s-a produs în Piața Mare din Sibiu, în apropierea statuiei lui Roland, pe 5 decembrie 1703, executat fiind comitele Johann Sachs von Harteneck, ce fusese ridicat la rangul de cavaler cu numai cinci ani în urmă de către împăratulLeopold I. 

Spânzurarea este o metodă de executare a condamnaților la moarte, prin strangularea gâtului cu o funie. Strangularea este cauzată de greutatea proprie a corpului, iar moartea survine prin sufocare sau/și prin fractura coloanei vertebrale în regiunea cervicală.

Tragere pe roată, a fost o execuție la moarte care nu mai are loc în zilele noastre. Ea era practicată cu o roată grea folosită de călău cu care frângea oasele condamnatului. Cu această metodă erau executați hoții de drumul mare, răsculații, criminalii

Execuție cu ajutorul unui elefant (în limba persană, literalmente „aruncare sub picioarele unui elefant”) a fost o metodă des utilizată în trecut pentru executarea condamnaților lamoarte în Asia de sud și de sud-est, în special în India.

Elefanții asiatici au fost utilizați pentru călcatul în picioare, dezmembrarea sau torturareacondamnaților în execuții publice. Animalele, care erau bine dresate, puteau omorâ victima fie pe loc fie după o chinuire îndelungată, metoda depinzând de cum erau mânuite. Ținute de curtea regală, aceste animale erau atât simbolul puterii absolute cât și al abilității imaginare că domnitorul putea controla animale sălbatice.

Utilizarea elefanților pentru execuția condamnaților la moarte a atras uneori interesul, dar și oroarea vizitatorilor europeni, astfel de relatări apărând în jurnalele lor de călătorie cât și în descrierea vieții locuitorilor Asiei. Acest obicei a fost suprimat de către colonialiștii europeni în secolele al XVIII-lea șial XIX-lea. Cu toate că această metodă de execuție a fost întâlnită în primul rând în Asia, ea a fost folosită sporadic și de către europeni, de exemplu în Roma antică sau în Cartagina, mai ales pentru a pedepsi soldați rebeli.

Execuția prin tăierea cu ferăstrăul avea loc, în Europa, prin atârnarea cu capul în jos a condamnatului la pedeapsa cu moartea. Călăii, folosind un ferăstrău mare, tăiau corpul acestuia în două, începând cu zona genitală și terminând cu capul. Deoarece persoana atârna cu capul în

jos,creierul primea suficient sânge pentru a rămâne în viață până ce ferăstrăul secționa arteraprincipală din abdomen.

3.3.Epoca moderna

În urmă cu sute de ani, execuţiile prin fierbere, înfometare, deshidratare, tăierea unor părţi din corp, strivire nu impresionau pe nimeni, în afara condamnaţilor. Totuşi, din secolul XVIII, majoritatea ţărilor au început să treacă la metode mai puţin dureroase. Franţa a inventat ghilotina, iar alte popoare au înlocuit spânzurarea clasică cu spânzurarea prin aruncare de la înălţime, care rupea gâtul condamnatului.

Ghilotina (conform originalului din franceză, Guillotine) este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit masiv, mobil, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide condamnatului la moarte.

Maximilien Robespierre, unul din simbolurile Revoluției franceze, membru al Comitetului Salvării Publice este inspiratorul perioadei terorii, care a dus la ghilotină mulți reprezentanti de frunte ai revoluției, și, ca o culme a ironiei, inclusiv pe el însuși.

Lapidarea (Linşajul / omorârea cu pietre) (în latină lapidatio) este o execuţie la moarte dintre cele mai crude, osânditul este ucis prin aruncare de pietre. Această metodă barbară din vechime, în ciuda protestelor organizaţiilor pentru drepturile omului, este şi azi aplicată în unele ţări islamice din Africa, ca şi unele ţări din Asia, ca Afghanistan şi Iran. Sentinţa este dată în general de un monarh sau de justiţie, osânditul este îngropat până la bazin sau piept, restul corpului fiind expus pietrelor aruncate de mulţime. Acest mod de execuţie se aplică într-un procent mai mare la femei ca la bărbaţi. Motivul osândirii pot fi relaţii extraconjugale, vrăjitorie sau hoţie.

Scaunul electric este un dispozitiv ce permite executarea condamnaților la moarte prin electrocutare. Pentru execuție, condamnatul, care a primit pedeapsa cu moartea, este legat de scaun cu brățări de metal, iar pe cap i se pune un burete ud și o cască metalică. Electrozii sunt plasați la cap și la picioare, pentru a se crea un circuit închis. La o execuție, condamnatul este conectat de două ori la curent. Prima conectare este la o tensiune de 2000 volți timp de 15 secunde, cauzând inconștiența și oprirea inimii. A doua conectare se face la o tensiune moderată, timp în care curentul cauzează

dereglări importante ale organelor interne, iar organismul poate ajunge la o temperatură de 59 grade Celsius.

Prima execuție publică cu scaunul electric a avut loc la 6 august 1890 la New York și s-a sfârșit catastrofal: delincventul a fost prăjit de viu în fața publicului.

4.Conceptii preburgheze si burgheze privind pedeapsa capitala

4.1. Pana la Beccaria

In antichitate , unii ganditori au justificat exploatarea sclavagista si inegalitatea dintre oameni ca fiind in firea lucrurilor , iar represiunea ca fiind un instrument al statului pentru mentinerea acestor stari.

In Roma antica, Aulus Gellius, Caton, Cicero se pronuntau pentru pedeapsa cu moartea . Tot in aceasta perioada insa, apar si persoane cum ar fi: Carrara si Civoli care au o tendinta de a „indulci” pedepsele.

Ganditorul umanist Thomas Morus , ale carui idei au exercitat o influenta considerabila asupra teoriilor socialiste premarxiste , a sesizat, de asemenea , inegalitatea pedepselor in raport cu gravitatea infractiunilor savarsite.

Montesquieu, Voltaire, Rousseau nu contestau legimitatea pedepsei cu moartea , desi aveau unele retineri in ce priveste prea larga ei folosire. In „ Despre spiritul legilor” Montesquieu s-a pronuntat pentru restrangerea cazurilor de aplicare a pedepsei capitale. Fara a se ridica impotriva pedepsei cu moartea , Voltaire s-a limitat la afirmarea ideii ca ar fi de preferat pedeapsa privativa de libertate insotita de munca fortata:”un om spanzurat nu este bun la nimic” spunea el. Rousseau a facut totusi un pas mai departe intrebandu-se daca „suveranul depaseste oare limitele puterii sale in special atunci cand ia viata unuia dintre supusii sai”.

Intre toate aceste conceptii , majoritatea lor fundamentate pe consideratii de ordin filozofic, moral sau religios , se remarca opinia iluministului austriac Joseph von Sonnenfels care , in 1746 ,, declarandu-se impotriva pedepsei cu moartea , a adus poate pentru prima data un argument juridic in sustinerea tezei sale si care avea sa fie reluat de Beccaria :”pedeapsa cu moartea-spunea profesorul vienez-se afla in contrazicere cu scopul final al pedepselor; numai muncile grele publice , de lunga durata , corespund mai bine acestui scop si fac ca pedepsirea infractorului sa fie folositoare statului”.

4.2. Beccaria. Beccarianismul

Incepand cu Beccaria, pedeapsa cu moartea devine o problema, el punand in mod ascutit chestiunea legitimitatii acestei pedepse , prin intrebarea formulata in chiar introducerea lucrarii: „moartea este oare o pedeapsa cu adevarat utila si necesara pentru siguranta si buna ordine a societatii?”. Concluzia lui Beccaria este : „pedeapsa cu moartea nu este deci un drept...ci un razboi al natiunii impotriva unui cetatean , ea considerand necesara si utila distrugerea fiintei lui; dar daca voi demonstra ca moartea nu este nici utila, nici ncesara , cauza umanitatii va invinge. Pentru a-si sustine rationamentul, Beccaria a privit pedeapsa cu moartea din toate punctele de vedere- juridic, filosofic,social,moral-, ajungand invariabil la concluzia nelegimitatii ei, dedusa mai ales din injustetea ei.

Ideile novatoare ale lui Beccaria , controversele pe care le-au provocat, precum si pozitiile unor ganditori de seama ai vremii , in special cele ale enciclopedistilor francezi, au creat in problema pedepsei cu moartea premisele dezvoltarii a noi opinii, conceptii si curente.

4.3. Scoala clasica penala

Dupa Beccaria, considerat promotorul scolii clasice penale, cei care abordeaza problema pedepsei cu moartea s-au impartit in „legitimsti” si „nelegitimisti” sau, cu alte cuvinte , in „antiabolisti” si „abolisti”.

Scoala clasica penala a militat , in general, pentru desfiintarea pedepselor infamante, precum si pentru indulcirea tuturor sanctiunilor , pentru asigurarea unor garantii infractorului, atat in timpul judecarii procesului, cat si in timpul executarii pedepsei. Unii teoreticieni ai scolii clasice penale s-au pronuntat pentru abolirea pedepsei cu moartea, in timp ce altii au afirmat o pozitie mai moderata , iar in unele tari chiar legitimista.

In Italia , scoala clasica penala a ajuns la apogeu cu Fr. Carrara care , dezvoltand ideile lui Beccaria , a impus in teoria si practica dreptului penal cerinta ca pedeapsa sa fie strict gradata in raport cu gravitatea infractiunii.

In Franta, Brrisot de Warville a sustinut in Teoria legilor penale abolirea pedepsei cu moartea fara nicio exceptie.

In Anglia, filozoful J Bentham a fost un legitimist convins, fiind partizanul pedepsei cu moartea mai ales in materie politica , pentru conducatorii rascoalelor populare. In Theorie des peines et des recompenses, el a consacrat un capitol examinarii pedepsei capitale careia ii gaseste o prima calitate in faptul ca ridica infractorului „puterea de a vatama”.

4.4. Scoala pozitivista italiana

In a doua jumatate a secolului XIX-lea, conditiile privind pedeapsa cu moartea incep sa reflecte o noua pozitie a burgheziei, care are nevoie in politica represiva de o justificare a masurilor crude, eliminatorii , dictate impotriva elementelor care aduc atingere intereselor sale de clasa cele mai esentiale. Astfel a luat nastere, ca o reactie impotriva beccarianismului si scolii penale clasice, carora li s-a reprosat ca ar fi periclitat apararea sociala , scoala penala pozitivista italiana , al carui curent mai radical a fost cel antropologic .

Initiat de Cesare Lombroso si expus in L’uomo delinquente , curentul antropologic vedea in infractiune un fenomen biologic, in infractor o fiinta anormala , un criminal innascut, ceea ce justifica, in interesul apararii sociale , masurile represive cele mai eficace, inclusiv pedeapsa cu moartea, pentru a-l face inofensiv, sau unele masuri de izolare, chiar daca nu s-a savarsit inca vreo infractiune.

Un alt pozitivist, R. Garafalo , era de asemenea partizanul pedepsei cu moartea , el observand ca munca zilnica pe viata nu infricoseaza suficient criminalii „din clasele de jos” pentru care viata intreaga este o munca zilnica.

4.5. Opiniile unor „eclectici”

Unele opinii, formulate ca reactii impotriva scolii clasice penale si scolii pozitiviste italiene sau ca incercari de conciliere a acestora, au aparut conceptii eclectice afirmate fie pe pozitii independente , fie in cadrul unor organizatii specializate ale penalistilor. (Uniunea internationala de drept penal)

E.B Ortolan pornind de la afirmatia ca „moartea nu este raul suprem pe care societatea poate sa-l faca unui om” si ca „mai mult, ea nu este un rau”, Ortolan considera moartea drept „ termenul fatal al existentei noastre pe care nu ne este permis a-l grabi nici pentru noi insine, nici pentru semenii nostri”.

R. Garraud , considerat in mod obisnuit un „eclectic”, n-a avut in principiu nimic de obiectat impotriva pedepsei cu moartea daca ea satisfacea dubla conditie: de a fi justa, de a fi necesara, adica numai ea sa fie proprie a garanta apararea societatii .

4.6. Karl Marx despre pedeapsa capitala

K. Marx nu ataca problema pedepsei cu moartea in sine, ca pe o simpla chestiune teoretica, ci inscrie pozitia sa in preocuparile constante legate de analiza critica a unor fapte concrete si realitati ale societatii capitaliste , dand in vileag viciile organice ale acesteia.

In expunerea opiniei sale fata de pedeapsa cu moartea , K Marx pleaca de la conceptia sa privind necesitatea schimbarii oranduirii sociale capitaliste nedrepte si exploatatoare.

Analiza pozitiei de ansamblu a lui K. Marx fata de pedeapsa cu moartea nu poate fi desprinsa de analiza conditiilor economice , sociale si politice ale timpului si societatii in care ea a fost afirmata. Marx dezvaluie caracterul barbar al sistemului capitalist de a recurge la pedepse crude si critica toriile filozofice si juridice burgheze care apara si justifica acest sistem.

K. Marx arata ca mijlocul radical de lupta impotriva criminalitatii nu consta in cruzimea pedepselor aplicate , ci in lichidarea societatii burgheze insasi, ea fiind aceea care genereaza in mod inevitabil crimele.

In lumina celor expuse , apare de necombatut concluzia potrivit careia , in esenta, conceptia lui Marx privind desfiintarea pedepsei cu moartea este o componenta a problemei esentiale si prealabile: schimbarea oranduirii sociale capitaliste insasi.

5. Istoricul pedeapsei cu moartea in Romania

5.1 Pedeapsa cu moarte în Romania înainte de instaurarea regimului comunist

Încă de la existența începuturilor sale , poporul român a cunoscut influența vieții și caracterului stramoșilor săi , geto-dacii și romanii.După mărturia din Tristele lui Ovidiu exilat la Tomis , daco-getii erau netemători de moarte și veneau la judecată ținându-se de mână , aluzie la “dreapta lui Dumnezeu”, sau la răzbunarea privată ori la duel. Alte surse spun că zeul Zamolxis “a întipărit în inima dacilor că ei nu mor , ci numai cât își schimbă locuința și , de aceea ,merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie.

Lipsa datelor istorice ne împiedică să știm care au fost legile Daciei,totuși potrivit cu deprinderile celorlalte popoare , se pare că “voia căpeteniilor și drepturile firei să fi avut puterea și aria legei scrise”.

În epoca Daciei romane , justiția penală apartinea în provincie guvernatorului care dispunea de imperium merum , adică drept de viață și de moarte , limitat numai pentru catățenii romani prin ius provocations popolum.

În perioada cnezatelor și voievodatelor ca prime formațiuni statale românești , viața poporului era în grija oamenilor buni și bătrâni , a capeteniilor satelor(cnezi,juzi) , precum și a voievozilor conducători de uniuni ale obstilor , deveniți ulterior stăpâni feudali puternici din punct de vedere economic și militar,care împarteau dreptatea conducându-se în mod tradițional după lex terrae.

Dupa formarea voievodatului independent al Transilvaniei,către sfarșitul secolului al IX-lea , precum si a statelor independente ale Țarii Românești și Moldova , cunoscute din documente începând cu secolul al XII-lea,în fruntea lor se gasea domnul care conducea țara cu ajutorul sfatului domnesc. Astfel , izvoarele ne vorbesc despre asprimea pedepselor pe care domnii le hotărau. Pedepsele draconice ale tragerii in țeapă , sub Vlad Tepes ,la mijlocul secolului al XV-lea in Țara Românească au intrat in istorie.

Domnii moldoveni practicau o justiție severa față de boierii care unelteau împotriva scaunului domnesc sau care asupreau crunt poporul. Grigore Ureche consemnează unele din execuțiile săvârșite de Ștefan Vodă împotriva unor mari boieri. In a doua domnie a lui Alexandru Lapușneanu (1564-1568) , 47 boieri au fost uciși , domnul vrând-după cum arăta tot Grigore Ureche-“să se curățească și de vrajmașii cei de casa , pre care presupusese el că pentru vicleșugul lor a fost scos din domnie”.

În pravilele domnesti , cum sunt Cartea românească de învățătură din 1646 a lui Vasile Lupu și Îndreptarea legii din 1652 a lui Matei Basarab , faptele penale considerate cele mai grave erau pedepside cu moartea , făcând deosebire între condamnați după rangul lor social. Astfel , în timp de razboi dacă un om din poporul de jos se lăsa prins viu i se tăia capul , iar dacă era cazul unui boier , el era spânzurat. Aceste pravile aveau unele dispoziții care conțineau prevederi înaintate pentru acea perioadă. Astfel , judecătorul care urma să pună în executare o sentință capitală dată de domn putea să refuze dacă era convins de nevinovăția condamnatului , încât prefera mai degrabă să își dea demisia decât să se supună hotărârii domnului . Pravilele domnești conțineau chiar mijloace prin care un osândit la moarte putea scăpa de execuție , putând fi iertați de domn în urma rugăminții mitropolitului , alții își ofereau serviciile lor pe viața oricui i-ar fi salvat de la moarte.Prin secolul al XVIII-lea pedeapsa cu moartea se rascumpăra adesea cu bani și cel care plătea pentru osândit , dacă acesta nu putea platii el insuși , se despăgubea cu pamântul sau îl lua rumân. De asemenea , potrivit obiceiului pământului , un condamnat la moarte nu era executat dacă o fecioara îl lua de bărbat.

În 1780 , Alexandru Ipsilante a promulgat Pravilniceasca Condicș , cel dintâi dintre codurile românești mai noi în care dispozițiile penale , influențate de idelile lui Beccaria , se împletesc puternic cu elementele feudale , ceea ce caracterizează acest cod ca fiind în esență un cod feudal . Elaborată de catre domn în colaborare cu persone instruite , Pravilniceasca Condică dovedește că autorii ei “cunoșteau ideile de reforme din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea si au cunoscut unele principii fundamentale progresiste cu mult înaintea altor legislații . Sub influența ideilor beccariene , pedeapsa cu moartea fusese ca și desfințată , Alexandru Ipsilante rezervându-și judecarea pricinilor penale mari “ca o garanție împotriva abuzurilor și arbitrarului dregătorilor și judecătorilor”.

Până la obolirea pedepsei cu moartea prin Regulamentul Organic al Țării Românești , care în art.298 stabilea ca “pedepsele cu tăierea mâinilor sau cu

moartea , precum și cazna și muncile să strică și să desputernicează fără a să mai putea urma de acum înainte”, aceasta a fost practicată de diferiți domni precum , Ioan Caragea sub a cărui domnie a intrat în vigoare Legiuirea Caragea , care prevedea pedeapsa cu moartea doar în patru cazuri , Scarlat Calimachi care a elaborat Codul Calimachi intrat în vigoare la 1 octombrie 1817 , în care se prevedea pedeapsa cu moartea pentru omor ,paricid , tâlharie , otrăvire și incendiu intenționat.

În Moldova însă , Regulamentul Organic , nu numai că menținea pedeapsa capitală , dar mai adăuga un caz în care ea putea fi aplicată, și aceea pentru “funcționarii carantinelor , pentru anumite crime grave în legătură cu funcțiunea lor”. 1847 a fost anul când a funcționat pentru ultima oara pedeapsa cu moartea în Moldova.

Ideea abolirii pedepsei cu moartea a fost reluată de revoluționarii de la 1848 , pe care au înscris-o în programele lor . Astfel , Proclamația de la Islaz , glăsuia că “poporul decretă desfințarea cu totul al pedepsei cu moartea atât în lucrare cat și în sentințe” , cerere pe care Guvernul provizoriu al Țării Românești a satisfăcut-o edictând la 14 iunie 1848 , decretul nr.7 prin care hotăra desființarea desăvârșită a pedepsei cu moatea.

Sub domnia lui Basarab Știrbei a fost promulgat în Muntenia un nou Cod Penal (decembrie 1850) și primul Cod penal de justiție militară (aprilie 1852) , în ambele figurând pedeapsa capitală care trebuia executată prin tăierea capului sau prin împușcare , însă ea nu a fost practicată decat rareori pentru că la noi nu exista nici ghilotină , nici călău.

Pedeapsa cu moartea a fost desființată prin Codul penal din 1864 , fiind reintrodusă abia prin Constituția din 1866 , doar pentru cazurile prevăzute în Codul justiției militare pentru timp de război. În 1871 s-a cerut modificarea Constituției pentru a se putea introduce în legea ordinară pedeapsa capitală de către partidul conservator , cerere care a fost acceptată.

Constituția din 1923 a abolit și ea pedeapsa capitală , fiind reintrodusă prin Constituția din 23 februarie 1938 pentru atentate împotriva regelui , membrilor familiei regale , șefilor statelor străine și demnitarilor statului , precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic.

5.2. Pedeapsa cu moartea în România în perioada comunistă

Între 1944 și 1969 , pedeapsa cu moartea era cuprinsă în unele legi speciale. Codul penal din 1969 a renunțat la împărțirea infracțiunilor în “crime” și “delicte” , la pedepsele perpetue (închisoarea pe viață) și la împărțirea pedepselor în “politice și de drept comun” , precum și la clasificarea acestora în genuri ( muncă silnică , temniță grea , detențiune riguroasă , închisoare corecțională ) , instituind o scară de pedepse , rigidă și insuficientă , compusă

din pedeapsa închisorii pe timp mărginit și amendă penală . În ceea ce privește pedeapsa cu moartea , aceasta nu făcea parte din scara pedepselor , fiind prevăzută într-un text aparte și continuând să fie considerată “o infracțiune excepțională pentru infracțiunile cele mai grave”, fiind însotită , în partea specială a Codului penal de pedeapsă alternativă a închisorii pe timp limitat (15-20 ani).

Sub imperiul acestui cod penal , între 1969 și 1989 au fost condamnate la moarte și executate 96 persoane,dintre care 93 pentru infractiunea de omor deosebit de grav.În perioada 1977-1988 pentru alte 34 persoane condamnate la moarte , pedeapsa a fost comutată în pedeapsa inchisorii pe 25 ani.Dintre aceste personae ,13 fusesera condamnate pentru infracțiunea de omor deosebit de grav , 11 pentru diferite infracțiuni contra avutului obștesc, 9 pentru infracțiunea de subminare a economiei naționale și una pentru infracțiunea de deturnare a unei nave.Gheorghe Ștefănescu , Alexandru Câinaru , Ion Pistol ,Mircea Răceanu si Ion Râmaru au fost unii dintre persoanele condamnate la moarte in perioada comunista.

Deşi a fost unul dintre cele mai cunoscute cazuri de condamnare la moarte din epoca comunistă, execuţia lui Gheorghe Ştefănescu nu reprezintă un moment singular.Deznodământul anchetei în cazul „Bachus" este, mai degrabă, demonstraţia perfectă a modului în care regimul reacţiona faţă de persoanele considerate a fi responsabile de subminarea autorităţii. Girate de celebrul cod penal comunist, inspirat din legislaţia stalinistă, execuţiile la moarte erau, în general, asociate direct acuzaţiilor de subminare a economiei naţionale sau omorului în formă gravă.

Un foarte bun exemplu despre infracţiunile ce conduceau la dictarea sentinţei de condamnare la moarte, dar şi a modului în care acţiunea penală se derula în epoca comunistă o reprezintă un caz mult mai puţin cunoscut decât celebra poveste a lui "Bachus". În 27 iulie 1966, Alexandru Cîinaru, în vârstă de 29 de ani, din comuna Micşuneşti-Moară, raionul Urziceni, era condamnat la moarte pentru infracţiunea prevăzută de articolul 245 din Codul Penal. Concret, Cîinaru era trimis la moarte pentru "părăsirea de către personalul de conducere a trenului sau orice faptă din activitatea personalului ce asigură direct securitatea transporturilor pe căile ferate şi care are drept urmare o catastrofă".

Ultimul civil condamnat la moarte în regimul Ceauşescu a fost Ion Pistol, trimis în judecată pentru omor deosebit de grav. Procesul acestuia a avut loc la 9 aprilie 1986, în faţa unui auditoriu de 500 de persoane. La acel moment, avocatul lui Pistol, Liviu Ardeiaş susţinea în faţa instanţei că, dacă i se va aplica pedeapsa capitală, clientul său "nu va fi executat, ci ucis". Prin Sentinţa Penală numărul 6, pronunţată în aceeaşi zi, Tribunalul Judeţean Teleorman l-a condamnat pe Ion Pistol la pedeapsa cu moartea. Prin Decretul Prezidenţial numărul 74, din 4 mai 1987, Nicolae Ceauşescu respingea cererea de comutare a pedepsei cu moartea. La data de 12 mai 1987, condamnatul a fost executat, prin împuşcare, în Penitenciarul Bucureşti.

Cazul Răceanu

Mircea Răceanu, fost diplomat român în perioada comunistă, a fost ultimul condamnat la moarte al regimului Ceauşescu. El a fost arestat din motive politice, fiind acuzat că a spionat pentru Statele Unite. Răceanu este fiul vitreg al lui Grigore Răceanu, membru marcant al Partidului Comunist în perioada stalinistă şi semnatar al „Scrisorii celor şase" în martie 1989.Mircea Răceanu a fost arestat la 31 ianuarie 1989, pe stradă, în timp ce mergea la la reşedinţa ambasadorului Statelor Unite la Bucureşti unde urma să vizioneze filmul „Spărgătorul de nuci". În momentul arestării, conducea Direcţia America de Nord din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar asupra lui au fost găsite documente pe care intenţiona să le predea americanilor.

Cazul Răceanu a fost mediatizat de puterea comunistă la mai bine de două luni de la arestarea diplomatului. În ziarul „Scânteia" din 14 martie 1989, la numai trei zile de la valurile făcute în Occident de scrisoarea celor şase, Mircea Răceanu era acuzat că „s-a pus în slujba unei puteri străine". Mircea Răceanu a fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989. Aceasta a fost ultima pedeapsă capitală pronunţată în perioada comunistă. Trei luni mai târziu, Nicolae Ceauşescu îi comuta pedeapsa la 20 de ani închisoare.

În afara condamnaţilor politic, au fost executaţi şi criminali, cel mai cunoscut fiind Ion Râmaru, care a ucis şi violat mai multe femei, în Bucureşti, în 1970 şi 1971. A ajuns în faţa plutonului de execuţie de la Jilava în 1971, după ce condamnarea sa la moarte a facut sala de tribunal să izbucnească în aplauze şi urale.

Ion Rîmaru (1946 —1971) a fost un asasin în serie român executat după ce a fost condamnat la moarte de instanțele competente pentru asasinate, violuri și furturi. Criminalul in serie Ion Ramaru a tinut sub teroare Bucurestiul un an de zile - intre 1970 si 1971. Nu se numara printre criminalii cu un numar mare de victime, dar cu siguranta este unul dintre cei mai sangerosi. Si-a savarsit faptele cu violenta si sadism; obisnuia sa-si muste victimele si sa le suga sangele. Pe toate le-a violat, pe unele chiar si dupa ce au murit. În anul 1971 a fost condamnat la moarte, a fost dus la Jilava, legat de un stâlp și executat pentru crimele sale. Ulterior, un fapt socant a iesit la iveala: tatal lui Ion, Florea Ramaru, a fost si el criminal in serie, dar acest lucru nu s-a aflat decat dupa moartea acestuia. În anul 1944, patru femei au fost omorâte de un individ rămas necunoscut decenii întregi. Autorul acestor crime a fost identificat de criminalistul Constantin Turai ca fiind Florea Rîmaru, tatăl lui Ion Rîmaru.Florea Rîmaru a fost asasinat în 1972 de Securitate, la un an de la execuția fiului său, fiind aruncat dintr-un tren.

Regulile execuţiei

În „camera neagră”.Pe durata aşteptării execuţiei, condamnatul era legat la mâini şi la picioare. Condamnaţii la moarte aveau dreptul de a fi scoşi la plimbare în curtea interioară, dar nu mai mult de 10 minute într-o lună. Înaintea execuţiei, persoana condamnată era mutată în „camera neagră", o cameră fără niciun fel de lumină. Când era scos pentru execuţie, condamnatul era atât de dezorientat din cauza luminii, încât nu vedea mare lucru din ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Cei aleşi să facă parte din plutonul de execuţie erau selecţionaţi, din timp, pe baza unui profil psihologic bine conturat şi obligaţi să semneze o declaraţie de confidenţialitate. În cazul în care ar fi divulgat vreun secret, aceştia erau aspru sancţionaţi, excluşi din sistem sau chiar arestaţi. La Penitenciarul Rahova, execuţiile se făceau într-un poligon subteran, distrus la mijlocul anilor 1980.

6. Revoluția română din 1989: executarea soților Ceaușescu

Revoluția din decembrie 1989

Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.

1. Distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc.2. Subminarea economiei naționale.3. Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de

dolari depuse la bănci în străinătate.

Acest acuzații n-au fost dovedite, ci doar numite de acuzatori împreună cu menționarea descrierilor făcute de presă ale unor infracțiuni atribuite de jurnaliști Ceaușeștilor Avocații impuși cuplului i-au acuzat în loc să-i apere · Nicolae Ceaușescu a afirmat că nu recunoaște tribunalul și se pare că avea dreptate în această privință, singura calitate oficială a celui care a semnat decretul era cea de a fi unul din liderii loviturii de stat.

Nici până azi nu a putut fi dovedită existența unor conturi secrete care ar fi conținut banii menționați de acuzatori. Acuzația de genocid nu a fost probată nici până acum.Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la ora 14:45 și deși verdictul admitea recurs, a fost executată cinci minute mai târziu, în curtea garnizoanei, lângă clădirea corpului de gardă. Unul din avocați motivase

că din moment ce inculpații nu recunosc tribunalul, nu mai există cale de atac a sentinței, așa că decizia trebuia să devină definitivă.

7. Pedeapsa cu moartea in prezent

În 2011,  58 de ţări din întreaga lume folosesc încă pedeapsa cu moartea, 96 au abolit-o, în nouă state, este permisă în circumstanţe extraordinare, iar, în 34, nu a mai fost folosită de peste zece ani, arată un raport al organizaţiei Amnesty International.

7.1.În România

În România, art. 22 din Constituție reprezintă o interdicție a pedepsei cu moartea, de la care nu pot exista excepții. Pedeapsa cu moartea este considerată a fi contrară drepturilor naturale ale omului. Constituția României are la bază pozițiile beccarianiste și pe cele contrare concepțiilor școlii pozitiviste exprimate în domeniul dreptului penal și al criminologiei.

Primul alineat al articolulului 22 din Constituția României precizează următoarele: „ Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.” Alineatul al doilea spune că „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.”Cu toate acestea, zilnic li se ia viața oamenilor nevinovați din diverse motive ce se întrec în absurditate. Copiii sunt torturați de părinți ce merită să fie decăzuți din drepturi și sanctionați de instanțele judecătorești, indivizi care au probleme psihice mutilează oameni nevinovați sau le iau viața ș.a. De aceea , alineatul al treilea, „Pedeapsa cu moartea este interzisă.”, se află în contradicție cu primele două , după părerea noastra. Atât timp cât nu s-au respectat dreptul la viață, la integritate fizică și psihică ale victimelor, rezultă că nu e cazul să fie invocate nici drepturile individului găsit vinovat de crimă, acesta pierzându-și prin propriile fapte, calitatea de cetățean ale cărui drepturi trebuie respectate și ocrotite.

7.2.Alte state

Conform Amnesty International, în prezent există 95 de ţări care au interzis pedeapsa cu moartea, 9 ţări care o folosesc doar în situaţii deosebite, de pildă în vreme de război, 35 de ţări unde este legală, dar nu se aplica şi 58 de ţări care folosesc în mod curent pedeapsa cu moartea. Printre acestea se numără

SUA, una din puţinele ţări dezvoltate care au acceptat aceste pedepse, ele fiind legale însă în numai o parte din statele americane.

În 2009, ţara cu cele mai multe execuţii a fost China, care a avut mai multe cazuri decât toate celelalte ţări la un loc. Au urmat Iranul, cu peste 388 de cazuri, Irakul cu peste 120 de execuţii şi Arabia Saudită cu aproximativ 70. Tot în 2009, SUA a executat 52 de persoane.

SUA a trecut de la spânzurare la scaunul electric şi la gazare, iar astăzi se foloseşte mai degrabă injecţia letală. Întâi condamnatul este anesteziat şi adoarme. Apoi i se administrează substanţe care îi paralizează muşchii, inclusiv pe cei necesari în respiraţie. Ultima injecţie conţine un medicament care îi opreşte inima. Injecţia letală are oponenţii ei, care susţin că este o metodă dureroasă, însă victima nu se poate manifesta din cauza paraliziei.

Totuşi, cei mai mulţi condamnaţi la moarte sunt împuşcaţi, aceasta fiind metoda preferată a chinezilor. Pe lângă plutonul de execuţie, care trage mai multe gloanţe, chinezii folosesc şi metoda unui singur glonţ, tras în regiunea gâtului, cu prizonierul îngenunchiat.

Dacă în SUA unii se opun injecţiei letale, anumite ţări permit încă execuţia prin lapidare şi spânzurarea clasică, ce duce la o moarte lentă, prin asfixie. Se întâmplă în special în ţările musulmane.

8. Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capitale

Ideile cuprinse in opera lui Beccaria, „Despre infracțiuni și pedepse”, au declanșattransformări rapide și radicale în sistemele penale ale unor state europene. Principiile umaniste formulate în cuprinsul tratatului au stat la baza redactării unor articole importante din « Declarația drepturilor omului și cetățeanului » de la 1789. În tratatul său , Beccaria demolează un întreg sistem juridico-penal existent până la acel moment, cu rădăcini adânci.

„Orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei.” „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.” Există în lume o tendință dominantă prezentă în documente juridice, politice, sociologice de înlăturare a pedepsei cu moartea, ea fiind considerată o cruzime care foarte rar s-a dovedit dreaptă, dar niciodată eficientă, având în vedere faptul că au existat în istorie grave erori judiciare.

Un stat poate să prevadă pedeapsa cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război, conform dispozițiilor sale. Nu se admit derogări de la acest protocol.Nu se încalcă drepturile omului în situația în care moartea „rezultă dintr -o recurgere absolute necesară la forță”, ca în situațiile următoare: pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a face o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unui deținut, pentru a reprima în mod legal tulburări violente sau o insurecție. Comisia Europeană consideră că „recurgerea absolut necesară la forță” se poate realiza când minim una din cele trei condiții de mai sus este îndeplinită. Pentru constituțiile care prevăd pedeapsa cu moartea, Pactul recomandă în articolul (art.) 6, iar Convenția în art.2 că, acolo unde pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, să se pronunțe o sentință de condamnare doar pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legea în vigoare la momentul săvârșirii crimei. Condamnarea la moarte trebuie să fie făcută de un tribunal competent, iar cel condamnat să aibă drept de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea, nu pot fi condamnate la moarte persoanele ce nu au împlinit vârsta de 18 ani, precum și gravidele. Când pedeapsa capitală este aplicată, ea se execută astfel încât să cauzeze minimul de suferință posibil.

Desființarea pedepsei cu moartea apare atât în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei în 1950. Dintre toate țările europene moderne, San Marino, în 1865, a fost printre primele care au desființat pedeapsa cu moartea. Letonia și Kazahstan au abolit pedeapsa capitală pentru infracțiunile obișnuite, dar nu și pentru crime pe timp de război. Tot Consiliul Europei este acela care a adoptat „Ziua europeană împotriva pedepsei cu moartea” la data de 10 octombrie 2002. Acesta poate reprezenta un prim demers într-o luptă în care principalul obiectiv este suprimarea pedepsei capital la nivel global.

În prezent, în Europa, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor, mai puțin în Belarus, unul din motivele pentru care Belarus nu este membră a Consiliului Europei fiind aplicarea pedepsei cu moartea. Autorităţile publice refuză, însă, să desființeze pedeapsa capitală pe motiv că societatea nu este pregătită să renunţe la ea, ca dovadă invocând referendumul din 1996, în care 80,44% din populație a votat în favoarea păstrării pedepsei cu moartea.

9. Rata criminalității la nivel global

Autoritățile din Statele Unite sunt de mult timp preocupate de infracțiuni și de rata

omuciderilor. Deși Londra are o populație de trei ori mai mare decât Chicago, în 1916 în orașul britanic au fost identificate 45 de cazuri de crimă, față de 198 de crime în cel american , ceea ce ridică multe semne de întrebare, ținând cont de faptul că SUA, în ansamblu, spriji nă pedeapsa cu moartea, ceea ce ar presupune o mai mare precauție sau prevenție împotriva infracțiunilor. În ultimii 47 de ani, rata criminalității în SUA a crescut cu 350%, deși în 1993 a existat o ușoară scădere. Tocmai în acest an guvernul american a introdus Legea celor trei lovituri, care prevedea că acele persoane care au fost declarate vinovate pentru comiterea a trei delicte grave erau condamnate la închisoare pe viață. De aici deducem faptul că asprimea pedepselor era, totuși, o soluție pentru anihilarea crimelor și pentru protejarea indivizilor ce aparțineau societății.

Trebuie menționat, însă, că există și orașe în care criminalitatea a scăzut uimitor de mult, cum ar fi New York City, unde, în anul 2005, numărul omuciderilor ajunsese la cel mai mic nivel al său încă din 1963. În anul 2007, în New York s-au înregistrat mai puțin de 500 omucideri, pentru prima dată de când s-au publicat date despre rata criminalității, în 1963. Deși rata omuciderilor din SUA, în ansamblu, a rămas constantă în ultimii ani, aceasta este una dintre cele mai ridicate din societatea modernă. În 2004, pe teritoriul american, s-au produs 5.5 omucideri la suta de mii de locuitori, aproape triplu față de Canada (1.9) și de cinci ori mai mult decât în Germania (1.0), în condițiile în care majoritatea țărilor europene care nu acceptă pedeapsa cu moartea, au o rată a crimelor de sub 2.5.Concluzia cu privire la acest aspect este că, oricâtă teamă ar impune oamenilor obișnuiți pedeapsa cu moartea, ea nu pare să aibă același efect asupra criminalilor. Conform datelor de mai sus, rata criminalității în statele care au prevăzută în constituție pedeapsa capitală este mult mai mare față de cea a statelor care au abolit-o. Constatăm, astfel, ineficiența existentă la moment ul de față a unei astfel de sancțiuni, deși, cel puțin la nivel teoretic, instituirea ei ar trebui să reducă numărul omuciderilor, făcându-i pe cei ce intenționează să încalce legea să se gândească de două ori înainte de a face acest lucru.

Cu toate acestea, se poate foarte ușor demonstra viceversa. De exemplu, în Suedia, după abolirea pedepsei capitale în 1921, numărul persoanelor condamnate pentru omor a crescut de la 49 la 100.000 de locuitori în perioada 1910-1921, la 58 la 100.000 de locuitori între 1919 și 1935. La data de 23 noiembrie 1950, în Franța, edictarea pedepsei cu moartea pentru furtul săvârșit de autori înarmați a atras o diminuare a acestui gen de infracțiune, fapt care sprijină argumentul de menținere a pedepsei cu moartea pentru infracțiunile grave ce pun în pericol viețile oamenilor, a căror protecție trebuie să fie asigurată de stat.

10. Argumente pro si contra în favoarea pedepsei capitale

10.1. Argumente favorabile pedepsei capitale

„Pedeapsa cu moartea este o frână pentru creșterea numărului infracțiunilor cele mai grave”.spune Iulian Poenaru. El este de părere că acest tip de sancțiune este necesară pentru apărarea vieții umane, dar și pentru ocrotirea și salvarea unor valori culturale și sociale aflate sub protecția legii. Deși la o primă vedere poate părea crud și imoral să promovăm pedeapsa capitală, trebuie să ne amintim că aceasta nu este decât o măsură de represiune. Așadar, doar acei indivizi care acționează ca și cum ar avea drept de viață și de moarte asupra altora, care ii supun pe ceilalți la torturi fizice și psihice sunt vizați. Există o serie de motive care spijină introducerea pedepsei capitale în legile interne ale unui stat.

Statistica judiciară

S-a afirmat nu odată că pedeapsa cu moartea constituia o frână a creșterii numarului infracțiunilor , mai ales a infracțiunilor celor mai grave , sancționate cu această pedeapsă , de aici decurgând necesitatea existenței pedepsei cu moartea nu numai pentru apărarea vieții umane , dar și pentru ocrotirea și salvarea unor valori culturale și sociale aflate sub protecția legii.

De-a lungul timpului diferite statistici au venit în sprijinul acestei teorii. Astfel statisticile efectuate în statul Arizone din S.U.A , în Suedia , Franța au arătat că în urma abolirii pedepsei capitale a crescut numărul persoanelor condamnate pentru omor. Alte cifre au demonstrat însă că desființarea pedepsei cu moartea nu produce o creștere a criminalității , dupa cum introducerea ei nu contribuie in mod absolut și nici măcar relativ la micșorarea fenomenului. Aceste date l-au facut pe profesorul american Th. Sellin să aprecieze că evoluția factorilor criminogeni nu are legatură directă și nici chiar indirectă cu problema abolirii , menținerii sau reintroducerii pedepsei cu moartea.

Efectul intimidant-argumentul psihologic-

Unul din argumentele cele mai serioase ale legitimiștilor este furnizat de puternicul efect intimidant al pedepsei cu moartea , prin care societatea ar fi apărată împotriva infracțiunilor foarte grave. Acest efect are loc tocmai pentru că omul nu se teme mai mult de pierdere nici unui alt bun sau valoare cum se teme de pirderea vieții. Tocmai de aceea , efectul intimidant al pedepsei cu moartea își menține o valoare indiscutabilă acolo și atunci când executia se face

în prezența unui cât mai numeros public. Executarea pedepsei cu moartea provoacă uneori în conștiința celor care asistă la execuție , mai ales atunci când pedeapsa este apreciată ca depășind pericolul social al faptei săvârșite , un sentiment de compătimire și chiar de admirație , dându-se condamnatului o aureolă de erou.

Argumentul economic

Condamnarea la închisoarea pe viață nu este eficientă deoarece deținuții sunt întreținuți de societate, lucru care este, într-o mare măsură, anormal și departe de a fi moral. De asemenea, pedeapsa capitală ar trebui să se aplice și din motive de siguranță și protecție pentru ceilalți membri ai societății. Individul condamnat pe viață poate face rău cuiva prin intermediul unei terțe persoane care nu se află în spatele gratiilor.

De cele mai multe ori, cei care comit crime cu premeditare sunt irecuperabili. Chiar dacă inițial nu par atât de rău-intenționați precum am crede și au avut un moment de rătăcire, după timpul petrecut după gratii, acești indivizi, în loc să își schimbe comportamentul în unul moral și să adopte o altă mentalitate în viață, își petrec timpul în închisoare gândindu -se la noi modalități de a face rău celor din jur direct sau prin intermediul celor din exterior. Mai mult decât atât, e foarte puțin probabil ca un individ să își schimbe principiile după 20 de ani în care a avut timp să le sedimenteze. Cesare Lombroso redă în „Omul delincvent” un interogatoriu cu o persoană de sex feminin care a împins de la balcon un copil după ce i-a smuls cerceii din urechi. Ea povestește în detaliu cruzimile comise fără a arăta niciun fel de remușcare. Pe lângă faptul că astfel de indivizi nu se pot reintegra în societate și nu pot ajunge la acel stadiu în care să nu mai comită vreodata vreo ilegalitate, ei nu merită să aibă același statut cu un cetățean care este cinstit, nu comite infracțiuni și, ceea ce este cel mai important, nu ia viața altuia. De asemenea, justiția ar trebui să nu fie atât de indulgentă în ceea ce privește tinerii care comit crime și, în loc să fie iertătoare, ar trebui să le acorde o atenție triplă, chiar, deoarece există o mare posibilitate ca aceștia să recidiveze.

Argumentul respectului pentru viața umana

Dreptul la viață este un drept fundamental, înscris în Carta Drepturilor Omului. La afirmația opozanților pedepsei cu moartea care spun ca se încalcă astfel un drept al persoanelor inculpate, li se răspunde – de obicei – cu o întrebare:  cum rămâne însă cu dreptul la viață al victimelor? Sau cu respectul pe care societatea este datoare să îl arate familiilor victimelor? Astfel, susținătorii pedepsei capitale cred că statul are datoria de a arăta că prețuiește viețile cetățenilor săi și că este capabil să pedepsească orice încălcare a acestui drept de

o manieră fermă și pe masură . Doar astfel , consideră aceștia , statul ar arăta că respectă cel mai de preț lucru al cetățenilor : viața.

Argumentul lipsei securității în multe dintre închisori

Este valabil , în general , în țările cu un sistem penitenciar precar. Astfel , se pleacă de la premiza că pedeapsa cu închisoarea pe viață ( în locul celei capitale ) este aplicată doar criminalilor deosebit de periculoși și care , în general , nu mai pot fi reabilitați. În anumite situații , aceștia pot evada și nemaitemându-se de nimic (știu că , oricum, nu pot primi o pedeapsă mai mare) pot ajunge să comită lucruri și mai grave. În plus, argumentul de față este susținut și de faptul că inclusiv în închisori infractorii pot comite crime împotriva altor deținuți dacă nu sunt bine supravegheați.

10.2. Argumente împotriva pedepsei capitale

Dezavantajele instituirii pedepsei capitale constau, pentru început, în faptul că se pot comite greșeli iremediabile. Au existat o mulțime de cazuri în istorie în care abia după moartea acuzaților, când era, în mod evident, prea târziu, s-a descoperit că aceștia fuseseră, în realitate, nevinovați. De exemplu, în 1953, Berthely, un tânăr de 19 ani analfabet și debil mintal a fost acuzat că a ucis un agent de poliție și, în cele din urmă spânzurat. Ulterior, s-a descoperit că adevăratul vinovat era complicele său în vârstă de 16 ani, Craig.Mai mult decât atât, există situații precum cea a dezertorului Eddie Slovik din timpul celui de-al doilea Război Mondial, care a fost executat pentru că a dezertat, în ciuda faptului că își exprimase dorința de a fi transferat, în care pedeapsa capitală nu-și avea rostul. Laurence Thibault remarca într-un studiu din 1977 că pedeapsa cu moartea favorizează violența, promovând o „concepție viciată” în relația dintre individ și stat .

Un alt factor semnificativ situat împotriva pedepsei capitale este religia. Iulian Poenaru afirma că „viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul”. „Nimeni nu poate lua altuia ceea ce nu i-ar putea restitui.” Susţinătorii religiei reclamă faptul că viaţa a fost dată omului de Dumnezeu şi doar El poate să ia viaţa cuiva. Totuși, se scapă din vedere faptul că nu pot fi înviate persoanele al căror drept absolut a fost grav încălcat, astfel încât tot Dumnezeu să fie cel care să le judece.

De asemenea, Iulian Poenaru afirmă că statul nu are dreptul de a dispune de viața unui om, deoarece nu statul i-a dat acestuia viața - ea fiind de origine extra și prestatală - și, de aceea, nu îi este permis să i-o ia în nicio împrejurare. Cu toate acestea, nimeni nu-și poate face singur dreptate, cetățenii sunt nevoiți să apeleze la stat pentru a-și exercita drepturile subiective. Rezultă, astfel, că

statul trebuie să fie în măsură să pedepsească în mod corespunzător orice faptă, chiar și pe cele demne de oprobriu.

Trebuie avut în vedere, însă, că în aplicarea pedepsei capitale, instanțele judecătoreștitrebuie să distingă între omor și trădare sau între omor și alte infracțiuni care nu se pliază, deexemplu, pe principiul instituit de legea talionuluiș i a căror sancționare prin pedeapsa cu moartea este nefondată, faptele nefiind atât de grave încât să justifice acest lucru. De exemplu, furtul sau omorul din culpă nu ar trebui sancționat cu pedeapsa capita lă, ci doar omorul cu premeditare. Instinctul criminal este cel care trebuie sancționat, nu accidentul, nu o întâmplare nefavorab ilă.

În concluzie, soluția care ar trebui să existe în societățile actuale ar fi una de compromis, în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie apărate, să nu fie îngrădite în vreun fel, iar în cazul în care un individ le ignoră, să nu se mai bucure de același statut pe care l-ar fi avut dacă nu ar fi comis o crimă. Consiliul Europei ar trebui să aibă în vedere un număr limitat de situțaii legate exclusiv de crimă, cărora să le aplice pedeapsa cu moartea în vederea oferirii de protecție și siguranță celorlalți membri ai societății care nu au încălcat dreptul la viață al celor din jur.

11.Nevinovaţi condamnaţi la moarte

Deşi pedeapsa cu moartea se aplică numai în cazurile unde nu există îndoieli cu privire la vinovăţia acuzaţilor, de-a lungul timpului au existat şi greşeli care au dus la condamnarea unor oameni nevinovaţi. În anii 1950, un englez a primit pedeapsa capitală pentru că şi-ar fi ucis propria fiică. 16 ani mai târziu, s-a dovedit că vinovatul era colegul de cameră al bărbatului, un criminal

în serie.

În 2004, un american a fost executat pentru că, 13 ani mai devreme, ar fi provocat incendiul în care au murit cei trei copii ai săi. După execuţie, au apărut îndoieli cu privire la probele folosite în proces. Mai exact, pompierii au anunţat că nu se găsise nicio substanţă care ar fi putut declanşa un incediu. Alţi doi americani, executaţi în 1914 pentru uciderea unui tânăr, au fost achitaţi 94 de ani mai târziu, când s-a descoperit că avuseseră această soartă pentru că nu şi-au permis să plătească un avocat competent care să-i scape de pedeapsă. Aceste cazuri, şi multe altele din toată lumea, reprezintă unul din motivele pentru care multe persoane sunt împotriva pedepsei capitale. Erorile judiciare pot aduce moartea unui nevinovat care nu mai poate fi nici despăgubit, nici eliberat, iar achitarea lui nu ajută cu nimic familia care îi duce dorul.

12.Femei care au primit pedeapsa capitală

Dacă în ţările sărace femeile cad cel mai adesea victime din cauza proceselor nedrepte, în SUA se consideră că bărbaţii primesc mai uşor pedeapsa capitală, în timp ce femeile sunt pedepsite la închisoare pe viaţă pentru fapte asemănătoare.

De pildă, o femeie care şi-a ucis fiica şi partenerul a fost mai întâi condamnată la moarte, iar cu câteva ore înainte de execuţie, guvernatorul statului Illinois, i-a transformat pedeapsa cu moartea în închisoare pe viaţă. Americanii sunt gata să pună pariu că un bărbat aflat în aceeaşi situaţie nu ar fi beneficiat de clemenţa guvernatorului. Totuşi au existat multe femei condamnate la moarte, majoritatea pentru că şi-au ucis cu premeditare soţii sau copiii. Deşi nu mai executase nicio femeie din 2005, americanii au redeschis seria cu Teresa Lewis, o bunică de 41 de ani care a plătit un asasin ca să-i omoare soţul şi fiul vitreg. Deşi avea un IQ foarte scăzut, femeia a fost considerată în deplinătatea facultăţilor mintale, aşa că nu a avut parte de clemenţa judecătorilor, şi nici a guvernatorului, căruia i s-a cerut să oprească execuţia. În acest moment îşi aşteaptă execuţia Blanche Taylor Moore, care a fost condamnată încă din 1991, dar a reuşit să amâne momentul prin recursuri la sentinţele primite. Femeia este acuzată că şi-a ucis tatăl, soacra, doi soţi, cel puţin un iubit şi un preot, otrăvindu-i cu arsenic. Se pare că soţii şi iubiţii îi aminteau de tatăl care a abuzat-o în copilărie.Tot în aşteptare este şi Christa Pike, una dintre cele mai tinere femei condamnate la moarte, la vârstă de 21 de ani. Ea a torturat şi ucis o tânără de 19 ani pe care o bănuia că ar fi îndrăgostită de prietenul ei. Crima şi tortura au fost comise cu ajutorul unui cutter şi al unor pietre.

13.BIBLIOGRAFIE

1. Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, București, 1994,

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedeapsa_cu_moartea

3. http://www.unica.ro/

4. http://www.descopera.ro/