Post on 22-Jan-2018
transcript
„M-aţi făcut să devin nebun ca să mă laud singur, să
propovăduiesc ce-am suferit pentru Dumnezeul meu în
timp ce voi mă huliţi şi mă consideraţi ca o ciumă. Dar
eu mă laud întru dureri şi suferinţe, pentru Dumnezeul,
Care pentru mine a suferit atât de mult şi încă mai rabdă
până în sfârşit! în fiecare zi mor pentru Hristos şi urc
calvarul departe de altarele Tale Doamne, pe care atât de
mult le-am iubit. Şi râvna casei Tale m-a mâncat, că la
locul cel sfânt s-a suit urâciunea pustiirii. Cer nou şi
pământ nou aşteptăm şi transfigurarea prin virtute şi
prin har urcând, pe calea cea strâmtă a vieţii, treptele
desăvârşirii spre împărăţia Cerurilor.”
Ieroschimonah Nil Dorobanţu (1920-1977) ,
„Am legat fir cu fir
Să ajung la părintele Nil,
Să dezleg lanţul
Să slobozesc pe Dorobanţul
Să scot din uitare,
Pe cel care, în timp de teroare,
A fost făclie aprinsă,
De vânturi nestinsă,
Cu glasul tăios,
Cu suflet milos,
Iubit de Hristos”
Cuvânt înainte
Orice flacără interioară care nu transfigurează fiinţa
în întregime, e doar un foc care fumegă. Numai sfântul
devine în întregime „rug aprins”! Un astfel de om flacără
a fost şi ieroschimonahul Nil Dorobanţu. Nu şi-a exercitat
vocaţia în spiritualitatea asigurată a unei mănăstiri, fiind
hăituit şi alungat permanent din loc în loc, ci singur în
lume, într-o trântă corp la corp cu lumea şi cu diavolul,
ducând în spate crucea Bisericii, crucea chinuiţilor şi a
păcătoşilor. Implantat în realitatea lumii, care prezintă
răul ca bun şi bunul ca rău, acolo unde veghează
„domnul lumii acesteia” ca să permanentizeze falsitatea,
a dat buzna în casa celui tare, ca să îi jefuiască lucrurile.
Singura posibilitate a sfântului, de a face acest salt,
este intrarea în lume cu masca nebuniei, a
iresponsabilităţii sociale, pentru a dezvălui ochilor
omeneşti adevărata realitate, sfâşiind valorile moralei
convenţionale, ale stilului de viată consacrat, ale valorilor
iluzorii. El însuşi devine marele sarcasm la adresa lumii,
forma cea mai desăvârşită a ascezei, refuzul absolut al
criteriilor mondene, perfecta despuiere de sine. „Nebunii”
vin să readucă aminte că propovăduirea evanghelică este
o „nebunie”, că mântuirea şi sfinţenia sunt incompatibile
cu satisfacţia dată de consideraţia socială şi de
recunoaşterea obiectivă. Ei apar în epoci de „secularizare”
când faptul de a fi creştin pare a depinde de criteriile
convenţionale şi de concepţiile lumii, care evaluează viaţa
cea adevărată şi virtutea omului cu măsurile bunei-
cuviinţe şi ale deontologiei sociale.
„Nebunul” este harismaticul ce are o experienţă
directă a împărăţiei lui Dumnezeu şi îşi asumă profetic
manifestarea opoziţiei dintre „veacul acesta” şi cel al
împărăţiei, deosebirea radicală de măsuri şi criterii. A fi
„nebun pentru Hristos” nu presupune să fii idiot pentru
oricine. A fi „nebun pentru Hristos” înseamnă să ai
principii şi valori sănătoase, a fi idiot pentru oricine
înseamnă să renunţi la principii şi valori pentru a fi la fel
ca ceilalţi, înseamnă să laşi deoparte mărturia frumoasă
de creştin autentic pentru a fi acceptat de ceilalţi.
În viaţa şi comportamentul acestor sfinţi, Biserica a
văzut exprimarea şi manifestarea unei harisme speciale a
Sfântului Duh, una din formele cele mai accentuate ale
propovăduirii profetice.
Autobiografia mea de luptător pentru lupta cea bună
în via lui Hristos
La naştere, mama mea Ana a avut semn, m-am
născut în câmp că n-am avut pe pământ loc să îmi plec
capul. Când mama mă ducea la munca pământească, de
mic, mă ridicam rezemat de copaci, porumbi, ierburi,
flori, spre cerul de lumină. Mă duceam cu oile pe poiană
şi cântam pe deal din muzicuţă, plângeam şi repetam
între turmele de oi ecfonise, glas din Biserică şi din
liturghia străbună. Simţeam că va fi ceva cu mine, îmi
plăcea la denii şi la nopţi de înviere. În „piţărăi” cu steaua
şi sorcova, după fragi, mure şi nuci, prin livezi şi printre
flori, zburdam urmărind zborul ciocârliei, ciripitul
privighetorii, susurul izvoarelor, zumzetul albinelor şi
freamătul codrilor, care mă înălţau spre sublimul festiv
de valori sacre. La 14 ani am avut prima teofanie în extaz.
Am văzut lumină mare, foc, soare înfricoşat, pogorându-
se rostogolit din ceruri peste mine. Mă simţeam singur pe
Terra, parcă furat de cerurile înalte, ascuns şi topit în
lumina aceea înfricoşată. S-a mai întâmplat de două ori
în casa strămoşilor mei din valea Plopului.
Când trebuia să fiu carne de tun în 1942, la 9-10 mai,
după defilarea şi primirea gradului de sublocotenent de
Vânători de Munte, am avut descoperirea să fug în munţi
în sihăstrie după ani de premeditare logică. Aşa m-a
condus pe mine Preabunul Dumnezeu de am scăpat de
moarte şi de iad, ca să mă aleagă în slujba lui Hristos. În
1943 am avut revelaţie telepatică, concurs de
împrejurări, să dau examen de admitere la Facultatea de
Teologie şi am fost cazat la internatul teologic de la
Mănăstirea Radu Vodă. În anul 2 am avut revelaţie să
aleg, la patrologie, tema despre „Teoria Logosului întrupat
în viaţa duhovnicească” şi aşa l-am cunoscut pe Hristos
Logos divin, Care avea să îmi vorbească mai târziu. Tot
atunci am avut revelaţie să studiez
Literele, Filosofia, Dreptul pe care le-am pus în slujba
lui Hristos, cunoscând înţelepciunea lumii, am căutat
Sofia divină. În anul 1946; în anul 4; am avut revelaţia şi
chemarea, prin gura lui Ioil profetul, să intru ca frate în
Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, odată cu înscrierea
în noul an universitar. Am locuit într-o cameră igrasioasă
unde mă spovedea Gala Galaction, care m-a predat lui
Benedict Ghiuş. Am locuit apoi în turlă. La Florii
monahul Damian a avut vedenie în timpul călugăriei mele
şi m-a văzut înălţat de la pământ în lumină. La a doua
înviere, de Sfintele Paşti, am avut revelaţie harismatică
didascalică la predica „Rămâi cu noi, Doamne”.
Nicodim şi Efrem au simţit puterea şi îngerelul din
amvonul Cernicăi. Tot timpul îl petreceam, în Biserica
Sfintei Treimi, scriind lucrări de seminarii şi studiind
cursuri. Noaptea luam cheia de la episcopul Antim Nica
şi mă duceam în biserică rugându-mă şi stând în extaz.
Plângeam la epicleză şi la toate cântările Sfintei Liturghii.
Predicam la Biserica Bucur, Sfântul Ilie, Sfântul Nicolae,
la Mănăstirea Pasărea, la cele 2 Magdalene, în Dobrogea
în casa paraclis a lui Flavian Alexe, la Mănăstirile Cocoş,
Saon şi Celic Dere. La fel la Şcoala de Cântăreţi. În 1948,
într-o săptămână, am fost la Mănăstirea Vladimireşti şi
am cunoscut toată puterea teofanică a Veronicăi şi a lui
Silviu, viitorul preot Ioan. Am simţit raiul pe pământ şi
chemarea mea. Avusesem ocazia să cunosc lucrarea lui
Dumnezeu prin Petru ciobanul, dar nu m-am dus la
Maglavit la 13 ani. Însă din relatarea Olgăi Elena am
simţit fiorul tainei divine.
În 1948 Ioan Iovan striga către călătorul străin şi
înlăcrimat: „Să crezi cu tot dinadinsul în vedeniile de la
Vladimireşti!” Eu căutam Adevărul şi nu m-am îndoit vreo
clipă. Dar mă gândeam că de-or fi rătăciri, Domnul nu
mă va lăsa, să îmi pierd sufletul. În orice caz, satan nu
face mănăstiri. Cu Antim, cu exarhul şi cu protopopul,
mereu mă duceam oficial la locul sfânt de la Mănăstirea
Vladimireşti. Predicam în tot oraşul roşu, de la o margine
la alta, liturghiseam zilnic la Biserica cu hramul Sfântul
Ilie care, după plecarea mea, a ars în întregime împreună
cu uriaşul diacon Inocenţiu.
Mă duceam în paraclisul Episcopiei, aveam toată
arhiva de cruci şi icoane vechi în chilia mea, prinsesem
rugăciunea inimii dar nu aveam vedenii. În schimb aveam
un neastâmpăr de a merge din cetate în cetate, să predic.
Am fost trimis cu protoiereul Galaţilor la sfeştanie şi
sfinţirea lacului care nu s-a mai făcut. Cu această ocazie
predica Veronica. Mistica învăţată mă atrăgea spre
practică. Hristos lucra nevăzut cu mine. Am fost trimis o
săptămână la Mănăstirea Sihastru, unde era stareţ
Glicherie Savin. Aici fusese răpită Veronica, pe munte, cu
trup cu tot. Mie încă nu mi se deschisese mintea să
înţeleg, dar până la teofanie dădeam năvală la Taina
Sfintei Euharistii. Hristos m-a dus pe ambele locuri ale
minunilor şi lucrărilor Sale, ca să pătrundă în mine
viitoarea lucrare, pe care El o ştia. Că despre mine doar
vorbise prin Veronica în 1945: „Un ales va predica 3 ani”.
Până în 1950 am predicat ca începere. Dar din 1950 până
în 1954, am predicat apocaliptic şi înlăcrimat. La
Sihastru am simţit, ca un curent înfrigurat electric, fiorul
teofaniei şi m-am îmbolnăvit de friguri. Am fost exilat la
Muşunoaiele la stareţul Evghenie Hulea. Am predicat la
Trotuşanu, la stareţa Magdalena Petrovici şi Teofil
Talpan. Şi acolo am simţit fiorul tainic al proniei divine.
La Muşunoaiele cădeam în răpire în mijlocul
munţilor, codrilor şi florilor. Predicam la înjumătăţirea
Praznicului înlăcrimat. La Popeni- Blidari a venit ploaie,
în urma rugăciunii ce am înălţat-o cu nevrednicie.
Încoronam pe Hristos cu flori, la vechiul altar de la
Biserică, înălţăm Sfinte Cruci şi mă închinam la tot pasul.
Pogoram mintea în inimă şi aplicam ruga respiraţiei.
Aceasta am învăţat-o în anii de studenţie de la Arsenie
Boca şi de la Irina Zlatea la Sâmbăta de Sus, unde o
săptămână am fost în pelerinaj. Acolo la peştera din
munţi de lângă cabană, am avut singur primele lacrimi
zguduitoare, care L-au lăsat pe Hristos să mă pătrundă.
Arsenie era văzător cu duhul şi îmi zicea „ortacul”. M-a
chemat la el din mijlocul a sute de oameni. Avusese
descoperire despre mine în 1945, în martie, în săptămâna
a doua din Postul Păresimilor. Mâncând pâinea cea
binecuvântată de Arsenie am simţit un curent mistic, ce
m-a transformat. Mă simt de atunci ca transportat
deasupra întregului glob pământesc, la picioarele
Domnului Hristos.
De la Muşunoaiele am fost hirotonit ieromonah la
Floresti-Huruiesti, raionul Tecuci, după ce fusesem
hirotonit ierodiacon la Zaclău-Tulcea, unde poporul
spusese că m-a văzut aureolat. La Floreşti a vrut norodul,
să mă oprească paroh, ascultând ectenia şi cuvântul:
„Am văzut şi noi adevărat ales de Dumnezeu, nu de om;
ziceau noroadele!” Dar eu mă simţeam tot mai nemernic
şi păcătos. Am fost în vizită canonică la Sulina şi Sfântul
Gheorghe cu episcopul Antim. Am fost trimis în sfârşit la
Tarniţa pustie, unde am simţit singurătatea goală şi
sărăcia în faţa lui Dumnezeu. Acolo, Ţinea şi Ilinca au
văzut pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului la stupi şi la
Troiţă. Dormeam sub icoana praznicarului şi a
iconostasului, în clopotniţă. Predicam ore întregi desculţ,
cu crucea în mână, cu capul gol, încins cu o funie, prin
sate şi oraşe. Prima cercetare în Suraia, apoi în Focşani,
m-a călit în drumul calvarului spre Hristos. Citeam şi
cântam, cu molitfelnicul în mână, ca la Craiova cu
acatistierul, când am stat în temniţa ateilor. Am defilat,
de la Biserica Domnească până la protoieria lui Stechie,
cu Sfântul chivot crucial, cu icoana în braţe, am mustrat
clerul decadent. Am predicat în Vităneşti de Adormirea
Maicii Domnului, Găgeşti, Mândreşti, Vânători, Petreşti,
Odobeşti, Jariştea, Buluc. Apoi, în surghiun la Ciolanu,
am predicat la Bărăsti-Scărisoara, comuna Cislău, în
oraşul Buzău, despre ceasurile Patimilor în Postul Mare.
S-au dovedit toţi împotriva muceniciei, Euharistiei şi
teofaniei.
În Episcopia Romanului, la Tarcău, am avut harisma
predicii, de s-a adunat tot muntele Bicaz. Am predicat în
Ardeluţa, Brateş, Tarcău, Pângărati. La Bistriţa am
catehizat intens şi la Almaş. La Secu trimis, la Agapia, la
Văratec în misiune patriarhală unde se pregăteau primele
vedenii, am avut predici, de nopţi întregi, în fiecare noapte
ca la înviere, de plângeau pereţii! Dar inima Văratecului
tot împietrită şi iernatică a rămas. Pe Constantina şi pe
Filotheea le-am dus în pustia Coroiului, la Valentina şi
Ileana, dar nu au fost la înălţime. Au avut vedenii cu
satan, nu cu Hristos. Stareţei Margareta Oculescu i-am
prezis ca şi lui Glicherie, Evghenie, Isaac, Macarie,
Ioanichie, Ghedeon, ceea ce li s-a şi întâmplat. La Sihla,
Sihăstria, Durău am predicat. La Măgura Ocnei m-a
văzut Alexandrina, viitoarea Veronică, în contemplaţie ca
un ales. La Bogdana-Rădeana, am pus mereu cruci,
predicam, dezlegam şi cuminecam învăţând şi monahii
tineri. La Cluj, în Malinovsky 18, am slujit mereu în
catedrala de 45 m ca şi în cea din Timişoara de 63 m. La
Râmeţi, în Biserica din 1203 de sub pământ, la izvorul de
sub Sfânta Masă şi la moaştele Sfântului Ghelasie, am
simţit revelaţia adulmecând miros de bună mireasmă.
Am predicat în Pleaşa în prigoană, noaptea, cu
norodul. La Nicula în predică am fost condus de Hristos,
că pe unde am fost, El a lucrat în urmă zid şi suflet. La
Bont, Secălaia, Nicula, Gherla, Cluj, Coasta, Sic am slujit,
am sfinţit altarele catolice şi i-am adus pe protestanţi,
reformaţi şi catolici la Ortodoxie prin mirungere. Gămăliei
Creţu a avut vedenie în vis ridicarea turlelor Niculei până
la ceruri.
La Oradea, la Izbuc, am văzut minunea apelor
vindecătoare şi icoana făcătoare de minuni, ca cea de la
Nicula-Cluj (vezi în Biserica vis-a-vis de facultatea Babeş)
plângătoare curgând lacrimi. Locuri teofanice minunate.
De altfel si azi, în Baia Mare, a ieşit Însuşi Hristos şi
Maica Domnului din Biserică în teofania şi vedenia a 100
de oameni, în timpul Sfintei Liturghii. În trei locuri plânge
Maica Domnului, la Vladimireşti, Nicula şi nu ştiu dacă
nu în Vlaherna prigoanei nestabile. La Sihăstria am
mustrat pe atei, pe fariseii Daniil şi Ioil. Am apărat
învierea lui Hristos şi m-au scos din slujbă, îmbrăcat în
vesminte, cei de la securitate din Neamţ. Am dat cu
aghiazmă şi ulei de la Sfântul Maslu pe atei. Au fugit cu
diavoli cu tot. În pustie la Nimfodora am stat o noapte,
am predicat la Agapia din vale şi la Văratec.
La moaştele Sfintei Filotheea, în Râmnicu Vâlcea, am
avut extaz la Paraclis, am fost certat şi oprit din predică
de Iosif Gafton. Atunci am simţit harisma iubirii şi iertării
dinspre Cruce când i-am spus: „Dumnezeu să te ierte!
Iartă-l Doamne!” La Turnu, Frăsinei, Dintr- un Lemn,
Iezer, Cozia am slujit şi am plâns mergând pe jos, prin
munţi şi intemperii, în rugă interioară. La Arnota, am
avut vedenia lui Matei Basarab scăpat de Dumnezeu din
gheara turcilor. La Bistriţa, am avut extaz la moaştele
Sfântului Grigorie Decapolitul, ca în peşteră. La
Stănişoara am găsit moaştele pustnicilor din
Agapia şi din Sihăstria. La Ostrovul-Călimăneşti,
Horezu, Tismana, Crasna, Lainici, Polovragi, Cernica,
Pasărea, Căldăruşani, Antim, Rarău, Slatina, Robaia,
Buciumeni, Sihastru, Oancea, Ciorogârla, Răteşti, Poiana
Mărului, Pocrov, Vovidenia, Neamţ, Războieni, Ţibucani,
Brazi, Sfântul Ioan, Graşi, Cetăţuia, Grăjdeni, Bujoreni,
Giurgeni, Bisericani, Horaiţa şi Horăicioara am avut
contemplaţii, slujbă şi predică. Am adus tineret în
mănăstiri. I-am trimis la seminar, la facultate şi şcoli de
cântăreţi. În satul Vameş am avut extaz şi predică. La
metocul Bălan, Cracăul Negru, Bodeşti, Grumâzeşti,
Bălţăteşti, Valea Seacă, Filioara, Oglinzi, Humuleşti,
Petricani, Pogoanele, Dumbravele, Garcina, Târgu-
Neamţ, am avut cuvânt predicatorial. La Bogâltin,
Cornereva, Teregova, am avut contemplaţii. Am făcut
sfeştanie şi Sfântul Maslu la fiecare casă, exorcisme şi
ierurgii. Reîntors în Episcopia Romanului, la Nechit, am
schivnicit pe împreună-lucrătorul Veronicăi, pe care l-au
luat sub mantie Melania şi Filotheea. Am slujit în
Borleşti-Zărneşti. Am dat de pomană la Nechit tot grâul
şi untdelemnul, sute de kg, la ţăranii săraci din Nechit
sat şi din Borleşti. Am fost bătut şi alungat.
La Văratec am chemat la mărturisit şi cuminecat pe
monahiile indicate de Hristos; Teodora, Valentina şi
Anatolia. Am trimis, prin Valentina şi Elena, Sfinte la
Tarniţa pentru Rada, Maria, Drina şi Eugenia. Sfintele
Taine au lucrat în sufletele lor, căci Hristos este Viu şi
Lucrător. La Văratec am ascuns Sfintele în coşul sobei şi
Hristos mi-a vorbit în vedenie zicând: „Voi Pe Mine, al
vostru Mire, aici mă lăsaţi?” La maicile care au venit de
la Tarniţa le-am dat Sfintele pe ascuns în culioane. Iarăşi
mi-a vorbit Domnul zicându-mi: „Iată Eu ţin pământul pe
mâini, dar Mă smeresc şi în culionul vostru Stau, să Mă
purtaţi pe frunte şi să vă deschideţi mintea!” Clerul şi
fariseii pândeau plecarea mea, ce se anunţase în sobor.
Hainele şi cărţile le-am dat de pomană. Zamfira, Filofteea
şi Nimfodora au rămas făcând metanii, în biserica din
catacombele Vlahernei, la ora 8, în ziua de 9 septembrie
1955.
„Plec în predica cea mare că se apropie sfârşitul!”
În fiecare zi am săvârşit Sfânta Liturghie, afară de 2 zile,
una în pustie sub o ploaie torenţială şi alta în ziua
arestării pe 3 ianuarie 1956. În rest, am făcut Sfânta
Liturghie zilnic în boală şi prigoană, lipsuri, zăvoare,
bătaie şi zăbrele. M-am rugat pentru toată lumea, pentru
vii şi adormiţi, am crezut în Dumnezeu şi în lucrarea ce
se făcea cu mine, am ascultat orbeşte de glasul lui
Hristos. La porunca cuvântului teofanic al lui Dumnezeu,
am plecat ca Avraam din Ur, spre propovăduirea
Evangheliei lui Hristos, cu întreaga biserică în spinare. S-
a dovedit că Hristos nu are nevoie nici de ziduri, nici de
nestemate, nici de tipic, ci de iubire, iertare, împărtăşire
şi faptă bună. Biserica Vlahernei prigonite nu are loc
unde să îşi plece capul. Am slujit zilnic Sfânta Liturghie
prin locuri teofanice arătate de Hristos. Erau locuri
curate, piscuri de munte, la izvoare, între flori, în iesle, în
grajduri, în poduri, sub ploaie, în zăpadă, sub furtuni şi
soare, în susur, freamăt, zumzet, ciripit, având pururea
coruri de îngeri. După o Sfântă Liturghie am fost răpit, ca
Avacuum şi ca Filip şi mutat în altă parte, scurtând din
drum spre ceruri. În unele locuri, unde slujeam, aveam
vedenii cu eroi, luptători, ostaşi. În alte locuri fuseseră
siluiri, schingiuiri, crime.
Într-un sfert de an în predică şi în alt sfert de an în
temniţa rece, am predicat, am dezlegat, am convertit, am
stors lacrimi, am botezat, miruns, cununat, etc. La
fiecare pas am fost condus de mâna lui Dumnezeu şi
acoperit de Omoforul Maicii Domnului. Dumnezeu poate
fi pipăit, văzut, auzit şi experimentat mistic. Doar pe
aceasta se bazează şi ruga neîncetată, interioară,
duhovnicească, împărtăşirea zilnică şi ajutorul penetrabil
al lui Hristos către tot cosmosul în acelaşi timp învingând
legea penetrabilităţii. Taina teofaniei este aşa de înaltă,
încât nimeni nu se aşteaptă la vedenii atât de dese. Omul
păcătos se simte deranjat de păcatele lui, dacă îl ştie pe
Dumnezeu prezent şi real la fiecare pas. Chiar clerul şi
monahismul şi chiar creştinii cei mai credincioşi sunt
obişnuiţi să îl ştie pe Hristos în Biserică, în cele 7 laude
şi ierurgii, icoane şi veşminte, vase, etc. Sunt obişnuiţi să
se roage lui Hristos cu porţia, cu tipicul, cu linguriţa, cu
raţia, îl cheamă pe Hristos, la ordin, ca pe „deux et
machina”. Să îi lase să-şi vadă de ale lor, să urmeze voia,
datinile, obiceiurile, cu gânduri, cuvinte şi fapte
omeneşti. Iată vrerea omului! Dar tocmai astăzi, când
este negată orice teofanie divină, însuşi Dumnezeu Se
revelează. Noi dormim, dar Hristos şi prin somn ne dă vise
sacre revelatorii. Omul este prea obişnuit cu monolitul
logicii echivalente a solidelor şi a spaţiului temporarului
scindat şi limitat. Hristos e Veşnic şi Se arată săracilor,
orfanilor, analfabeţilor.
După ce am condus monahismul spre liman, după ce
am chemat tot tineretul de ambele sexe în mănăstiri şi pe
toată lumea la Biserică, după ce am predicat din sat în
sat şi din cetate în cetate, după ce am întors pe sectanţi
la Ortodoxie ; am fost stareţ, director de studii la Şcoli
Monahale, servitor gr. 3, pedagog, profesor la Şcoala de
Cântăreţi, duhovnic, porcar, păstor, predicator; a
venit vremea să plec în predica cea mare. Mi s-a
descoperit să cânt „Hristos a înviat” de 3 ori, în sărbători
la panihidă în loc de „Veşnica pomenire!” şi de 2 ori
„Hristos a înviat!” şi o dată „Veşnica pomenire! “, în
celelalte zile, să pomenesc pe toţi cei vii şi adormiţi de la
Abel până în ziua de azi. Mi s-a descoperit, să împărtăşesc
pe toţi pe care mi-i indica Mântuitorul că se luminau,
aveau înger, porumbel sau lumânare în inimă, în minte
şi în suflet. Mi s-a descoperit, să dau Euharistia
fecioarelor prigonite fără de păstor şi credincioşilor
curăţaţi Sfinte, să le tină în casă la icoană, căci sunt
vremuri de bejenie.
Mi-a revelat Mântuitorul să predic pentru aducerea
religiei în şcoli, în armată, precum şi a Sfintelor Icoane şi
Cruci în penitenciare, spitale. Am trimis epistolă de
documentare apologetică Prezidiului, Sfântului Sinod,
patriarhului şi celorlalţi episcopi, direct Cuvânt ceresc,
prin Logosul divin şi prin puterea lui Dumnezeu. Pe 9
septembrie 1955, am făcut Sfânta Liturghie, în munţii
Ciungi, sub acoperământul brazilor şi rugilor, unde
Dumnezeu S-a revelat lui Moise. Porumbei şi îngeri cu
Sfinte Cruci mergeau cu mine. O săptămână nu m-am
hrănit decât cu Sfintele Taine, veneau ciobani sau
călători care se împărtăşeau de Cuvânt ceresc. În 3
săptămâni de predică, pustnicie şi slujbă, am învăţat să
predic fiarelor, codrilor, păsărilor cerului, florilor,
plantelor, îngerilor, care mă asistau la fiecare Liturghie.
La epicleza euharistică Se pogora Sfântul Duh în chip de
porumbel, Maica Domnului mă acoperea cu Omoforul,
Cerurile Se pogorau peste pământul şi viermele Iacov care
eram eu. Când am terminat cele 20 de prescuri, am făcut
în pâraie, între stânci, prescuri din făina ce o aveam şi le
coceam pe tavă cu pecete. Cele 2 kg de vin le înmulţeam
cu apă. Tămâia era răşina, aveam lumânări de ceară şi 3
Sfinte antimise. Desigur, Sfinte Vase, veşminte, Sfântul
şi Marele Mir, Sfȃnta Cruce, busuioc, aghiazma mare.
Scriam zilnic vedeniile şi răpirile, care au rămas în dosar
la arhivele Iaşiului, mii de pagini. Sub ploi torenţiale, în
toamna codrilor, sub căderea frunzelor, mă hrăneam cu
ciuperci, cu zmeură, mure, urzici şi afine. Mi-era foame
groaznică după 3 săptămâni. Am găsit un măr mâncat şi
o pară pe o piatră, Hristos însă mi-a dat miros de
Euharistie şi m-am săturat, apoi am purces mai departe
spre noi orizonturi.
O, temporal O, mores! Ce taine mari şi cereşti! Se
amesteca cerul cu pământul, prin munţii Neamţului şi
Hangului! Ce clipe sacre, cu toată Biserica Ortodoxă
prigonită în spinare! Timpul plin de Dumnezeu, ba chiar
şi spaţiul întreg, a fost când S-a întrupat Dumnezeul Cel
netrupesc în noi cei trupeşti. Atunci tot cosmosul, regn
mineral, floră, faună, om, cele 4 stihii (aer, foc, apă,
pământ) s-au umplut de plinătatea Divinităţii. Toate le
umple Hristos Cel necuprins! Chiar şi îngerii, care au fost
creaţi după chipul spiritual al lui Hristos, s-au umplut de
iubirea şi mila faţă de omul cel trupesc. Dacă în urma
magnetismului, curentului electric şi electronic,
cutremure, fulgere, soare, sobă caldă, rămâne urmă şi
plinătate, cu atât mai mult după întruparea Logosului
divin. Dacă, la început, era totul plin de prezenţa lui
Dumnezeu prin Dumnezeirea întrupată, iată acum, din
tot cerul, din nou se toarnă Duhul lui Dumnezeu şi al
Sfinţilor pentru toţi mucenicii de la sfârşit. Sfinţii care au
suferit mucenicie nu simţeau durerea, că toată suferinţa
o lua Hristos.
Astăzi a intrat o necredinţă, o îndoială în toată lumea.
De aceea este necesară teofania şi revelaţia, pe care o
descoperă Dumnezeu în prigoană şi dureri. Cei vanitoşi
şi cei „plini de ei înşişi” nu mai primesc plinirea lui
Hristos. Misticul tace în fata Cuvântului lui Dumnezeu,
Care grăieşte. Misticul urmează totul după Hristos,
conform Sfintei Scripturi, Tradiţii şi Cuvântului ceresc.
Hristos vine acolo unde e dragoste, unde e respectat,
adorat Trupul şi Sângele Lui, unde se predică Cuvântul
Lui, unde se blesteamă păcatul, fărădelegea, ura,
duşmănia. Hristos nu vrea să ştie, de cei ce nu vor să ştie
de Numele Său.
Mistica este exclusă astăzi, căci fiecare se mândreşte
şi se încăpăţânează. Dar cât de greu ne este să pricepem
experimentele mistice fără practica ascetică, de aceea s-a
ajuns să fie negate şi vieţile Sfinţilor. Hristos ne dă legea
şi Haru-I, în inimi de carne şi nu pe table de piatră. Astăzi
nu putem să ne mai întâlnim cu Hristos pe calea ascezei
înspre mistică. Nici măcar ca Pavel nu avem pregătirea
ştiinţifico-religioasă. Cei mai mari mistici sunt cei
analfabeţi. Ateii, vrând alfabetizeze omenirea, vâră
mândria în om, îi iau Sfânta Scriptură din mână şi îi dau
cărţi ateiste. 33 de ani a vorbit Hristos cu slobozenie, ca
să nu moară nimeni din cauza glasului Său. Dar de la
înălţare până la sfârşit nu mai vorbeşte glasul ci
Cuvântul. Grăirea lui Hristos către noi, tăcerea noastră,
ascultarea şi urmarea, este mistica.
Azi Mântuitorul vorbeşte tuturor Logos divin. Ştiinţa
despre El este ca să îl ştii. Când este exclusă mistica
dintre disciplinele omeneşti, Hristos vorbeşte tuturor pe
faţă. Prin întruparea lui Hristos au primit o trezvie
mistică şi animalele, întregul cosmos, o empatie, simpatie
estetică. Dumnezeu poate da daruri prin arte
habitudinale, spre ridicarea la o stare superioară mistică.
Se cere omului unirea cu Hristos prin curăţire şi
iluminare.
Fără mistică şi teofanii, vedenii sau descoperiri,
ierarhia e vicleană în înţelepciune, în fariseism şi în
vanitate. Orice om poate fi mistic, căci Hristos este Fiul
Omului. Crucea este cel mai important control mistic. Ar
trebui, la fiecare Sfântă Taină, să se vadă Sfântul Duh în
chip de porumbel. Răpirea cu trup a lui Filip, Pavel,
Avacum, a fost o stare mistică. Îngerii i-au răpit. Iubirea,
împărtăşirea, hotărârea de a nu mai greşi, desăvârşirea,
sfinţenia, ruga, sunt poruncile Noului Testament mistice.
Misticism e numai gândul lui Hristos şi nu din mintea
omului. Fără Hristos nu poate să fie ierarhie. Că şi
arhiereii şi poporul se închină tot lui Hristos. Nu frica dă
misticismul ci iubirea. Teama e „delirium tremens”.
Hrana misticului este din vedenia teofanică, din
frumuseţea sacră divină. Iată estetica sacrului. Astăzi s-
a luat harul că e lumea spurcată. Mistica şi Adevărul se
află în Sfânta Scriptură. Mistica cea mai mare este în
rănile lui Hristos, în înviere şi în teofaniile divine. Cât de
greu ne este nouă, să înţelegem martirajul şi
experimentul mistic, fără practica ascetică! Mântuitorul
lucrează direct, aduce har şi armonie. Se descoperă azi
mai mult ca oricând căci, ca şi atunci la întrupare, nu-I
nici aşteptat, nici iubit, nici crezut de nimeni, de aceea
turma mică lucrează cu putere. Suntem cu totul în mâna
lui Hristos, Care lucrează prin noi, ca prin instrumente.
Vine Mântuitorul! Se simte! învie Doamne! Pogoară-Te în
inimile noastre! Simţim durerea şi ispita din plin! Dar
Mântuitorul ne duce în braţe, ca pe oaia cea pierdută, şi
ne învie ca pe Lazăr a 4-a zi din morţi. Azi nu mai este
vorba de extaz lung, de contemplaţii, rare semne şi
minuni, ci de vedenii la fiecare pas.
Ajuns în casa preotului cucernic şi cuvios, am
început Sfânta Liturghie în foişorul de sus, unde fuseseră
crime şi oameni sinucişi de vremuri. Hristos însuşi alegea
locul slujbei totdeauna prin teofanie. Acolo mi s-a revelat
sminteala tuturor ucenicilor, păcatele, vânzările,
eshatologia, etc. „Proorociile să nu le defăimaţi, ce e bun
să ţineţi!” E vremea vremii Profeţilor şi Revelaţiei. Mai e
puţină vreme până la sfârşit, 5- 50 de ani, sfârşitul bate
la uşă. Nu vă mai faceţi atâtea haine, alte case, nu mai
adunaţi averi, lepădaţi peceţile satanei, ţineţi curăţenie^
postiţi, privegheaţi, tânguiţi-vă, că vine mânia lui
Dumnezeu peste voi. Controlul mistic e vădit în casa
parohilor, în Biserici, în timpul Sfintei Liturghii, în timpul
Sfântului Maslu şi a ierurgiilor, cu Sfânta Cruce, cu
exorcismele contra demonilor, cu predica, cu Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cu toată biserica în spinare.
Deci nu se putea introduce vreo eroare sau vreo înşelare,
decât prin om. Prin revelaţie, mi s-a descoperit eroarea
patriarhilor de sub latura irodianilor saduchei. Paturile
lor sunt spurcate prin fiara desfrânării. Sunt şi cu lumea
şi cu Hristos, asta înseamnă răsdesfrânare. Mucenicia
tuturor iubitorilor de Dumnezeu, în cetatea albă a
mărturisirii prin zdrobirea oaselor, pieptului, membrelor,
prin chinuri.
Dar scurtă este viaţa aceasta. Va veni mântuirea şi
izbăvirea grabnică. Ce contează o suferinţă pentru puţină
vreme faţă de slava ce va să vie! Misiunea predicii celei
mari este sublimă. Am văzut cum lumea însetată
priveghea nopţi întregi, stăteau toţi cu capul gol sub fulgii
de zăpadă, în genunchi, în apă sau ger groaznic, pentru
a se mărturisi şi a gusta să vadă ce Bun este Dumnezeu.
Simplitatea mistică a lumii creştine de la ţară, te
copleşeşte. Ea nu poate fi înşelată atât de uşor de secte,
de profeţi mincinoşi sau de atei. Ci numai cei pervertiţi,
cointeresaţi sau răuvoitori, necredincioşi, apostaţi şi
înşelaţi de lupi îmbrăcaţi în piei de oaie. Toate sectele din
sute de sate împrejur, până hăt departe în Ardeal, s-au
întors în sânul Ortodoxiei prin revelaţia şi predica vie în
saci şi în prigoană.
Oficialitatea clericală şi laică nu va putea întoarce la
Hristos pe nimeni, cât timp se dovedeşte contrară
învăţăturii Dumnezeieşti.
Dar în special cei prigoniţi sunt iubiţi şi ascultaţi de
cei simpli şi de credincioşii ortodocşi. Ca dovadă Ioan-
Veronica, dintre cei sfinţi, dar şi saducheii dintre cei atei,
prigoniţi în toate marginele pământului, pentru lut şi
putere. Pe mine nu mă văzuseră mulţi, dar se pocăiau
înainte de a ajunge în satul, casa sau viaţa lor. La
antihristica judecată, preotul Gheorghe spunea că nu m-
a văzut, auzit sau cunoscut, că mă vede prima dată. Eram
în haină de batjocură, plin de sânge pe cap, înfrigurat şi
prohibit, flămând şi înlăcrimat, rupt şi zdrenţăros, trădat
şi urât. Dar fratele preot nu a avut milă cu cel ce purta
aceeaşi haină ca şi el. Parcă nu putea să facă minuni
Dumnezeu cu mine sau cu toţi cei ce erau în beciurile
Securităţii? Dar e veacul de pe urmă, când suntem lăsaţi
în puterile umane.
Eu am pornit în predica cea mare ca o arvună a
viitoarei predici în libertate, după ce colindasem
singuratic şi pribeag toate cetăţile lui Dumnezeu. Predica
cea mare nu a fost întreruptă, din 1947, şi nu va fi până
la suflarea cea de pe urmă şi la mucenicia dorită. Dar ea
a fost prigonită întâi de clerul apostat, apoi de fraţii cei
mincinoşi, izgonită de ighemoni, pentru că am predicat în
temniţă la arestaţi, după gratii, în instanţe am tot
dezlegat şi mărturisit.
Le-am scris arhiereilor şi monahilor, iar în cetăţile lui
Hristos le-am spus Cuvânt ceresc în parte. Apoi
predicarea Patimilor Domnului, demascarea
neopăgânilor saduchei. Dar ruga necontenită! Dar jertfa
neîntreruptă! Dar lacrima pentru toţi cei vii şi adormiţi!
Dar predicarea celor 7 bice şi îngeri, cu misiunea lor în
toate laturile şi sectoarele vieţii şi vârstei! Dar
cuminecarea incognito a tuturor celor din jur! Se predica
la întuneric şi la ureche, pentru ca să se audă de pe
acoperişuri şi de pe uliţe. De altfel am fost educat întâi în
pustie, unde predicam la floră, faună şi regn mineral. Şi
ele aşteaptă mântuirea odată cu omul. Slujba „în tot locul
stăpânirii Tale” se poate face. Hristos este pretutindeni.
Biserica-I predică cuvântul, Tainele-I continuă lucrarea
divină. În mistică vorbesc mai întâi de experienţa mea
proprie, pentru că în orice ştiinţă metodologică, practică
reală, trebuie explicat experimental, văzut, simţit, auzit,
analizat, sintetizat şi cronologizat totul. Dacă Mântuitorul
până azi a vorbit aleşilor Săi ca prin vii televiziuni,
grăieşte şi Se arată lumii prin Logos divin, prin teofanii
lucrătoare. Dar dacă e crezută minciuna, de ce negaţi
Adevărul? Oricine poate, astăzi, contesta mistica în acest
veac apostat, destinul fiecărui mistic astăzi este la
balamuc sau la escroci. Eu nu pot astăzi să tac, fiindcă
L-am auzit pe Hristos vorbind cuvânt românesc, prin glas
omenesc, cu putere şi minune şi semn dumnezeiesc.
„Eu L-am auzit pe Dumnezeu!”
Cuvântul Lui Hristos răsună în cosmos cu putere
tainică, spărgând toată crusta cazuistică relativă,
mecanica oarbă şi deterministă. S-a întrupat Hristos pe
pământ, plinătatea Logosului divin. În aer, în foc, în apă,
pe pământ, în cele 4 stihii, S-a pogorât „quinta aesentia”
cu putere, cuvânt viu şi lucrător. Printre brazi şi flori,
printre văi şi izvoare, prin mijlocul a mii de primejdii era
Hristos cu mine ca şi azi şi întotdeauna. Hristos în
mijlocul nostru! în cetatea Albă trebuia să predic în sac,
ceea ce s-a şi întâmplat. Că potopul diluvian, care se
abate peste cetăţile unde am predicat s-a şi împlinit.
Lemnele pentru construirea Bisericii Vlahernei le-am
văzut şi acolo s-au realizat. Au venit din 7 ţări să mă vadă
în chilie, în sac şi în cetină. Când pogoram spre cetăţi,
Logosul îmi vorbea despre propovedanii pe cale. Iar către
cetatea „Ninive” zicea: „O, dacă ai şti tu cetate adormită
vremea cercetării tale! O, dacă-ar fi treji strejarii ca să se
închine Dumnezeului Celui Viu, Care vine blând; pe mânz
de asană cu toată biserica în Euharistie şi în teofanie!”.
Dar custodiile păzesc crâşma satanei şi pândesc să îl lege
iar pe Dumnezeu, în Ghetsimani-ul rugăciunii.
Am trecut apele cele mari ca pe uscat, căci n-au putut
să-mi mai stingă focul cel mare al iubirii de Hristos. Patru
luni de predică prigonită printre creştini şi printre
sectanţi, atei, ighemoni şi fiare apocaliptice. Erau îngeri
şi flori, dar şi cruci însângerate, spini, ghimpi, piroane şi
suliţe grele. Hristos mi-a profeţit că, la 16-18 mai, voi fi
iar în predică. Şi am fost la 5 mai, din mănăstire în
mănăstire, spre slava lui Dumnezeu. De toate trei părţile,
am predicat în jurul celor ce au avut urechi să audă.
Aşteptam Răsăritul cel de Sus. Eram prigonit, încât şi
câinii fugeau de mine ca şi de Simeon cel nebun. Dar eu
eram nebun pentru Hristos, că cine s-ar fi încumetat în
crugul iernii, să pornească cu toată biserica în spinare,
spre a-L predica şi apăra pe Domnul meu Cel Iubit?
În şuri, în păduri, în grajduri, prin beciuri, în pivniţe,
în fân, în cetină, în noroi şi pe gheaţă, pe acoperişuri, pe
uliţele cetăţii, noaptea şi ziua, predicam pe Hristos.
Celebram Sfânta Liturghie zilnică, împărtăşeam pe toţi
cei ce se spovedeau prin pocăinţa tâlharului. În toate
predicile, prin levitaţii, revelaţii şi inspiraţii, Hristos îmi
vorbea de pocăinţa tâlharului, care este primită azi mai
mult ca oricând. De aceea se dă dezlegarea tâlharului şi
împărtăşirea chiar de pe Cruce, amestecată cu sudoare,
cu lacrimi şi cu noroi; între călăi, tâlhari, farisei şi caiale.
Se lasă astăzi Hristos slujit în catacombe, temniţe, între
zăbrele, în crăpăturile pământului.
Cuvintele tâlharului: „Pomeneşte-mă şi pe mine,
Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”, au răspuns
direct de la Domnul „Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu
Mine în Rai!”. De aceea nu-i de mirare, că strigătul
tâlharului din dreapta cuprinde o cheie a uşilor Raiului.
Noi, tâlharii cei de pe urmă, care ne zbatem cu Hristos pe
Cruce, îl apărăm pe Acest Hristos lepădat de toţi. Pe Acest
torturat îl iubim, pe Acest Străin îl purtăm la sânul
nostru, pe Acest răstignit, Îl dăm la toţi spre împărtăşit,
pogorându-L de pe Sfânta Cruce. ÎI scoatem piroanele şi
cuiele, îl punem în giulgiu nou în inimile noastre împilate,
ca să învie, printre strejarii simţurilor la miezul nopţii
păcatului. Pe Acest pironit între făcătorii de rele noi îl
predicăm ca Cel mai Bun: „gustaţi şi vedeţi că Bun este
Domnul”. Îl recunoaştem nevinovat pe Cel acuzat şi
înjurat de toţi, îl numim Dumnezeu şi Stăpân pe Cel
alungat de stăpânirile lumii acesteia deşarte. Ne rugăm
Aceluia, Care Se roagă la uşa inimii noastre: „Iată Eu stau
la uşă şi bat... Nu aveţi ceva de mâncare?... Mi-e sete!”.
Dar Fiul Omului nu are unde să îşi plece capul. Pe
Cel ce astăzi nu este primit în nicio împărăţie, îl rugăm
să ne primească în împărăţia Lui. Iată de ce ne punem
viaţa în joc pentru Hristos, pentru că ştim precis că El
este Dumnezeu. Îl auzim vorbind, îl simţim, îl gustăm, îl
iubim cu frenezie. Amin! VINO DOAMNE IISUSE!
Dacă toţi cu care am pornit în predica cea mare m-
au trădat, totuşi am purces cu şi mai mult curaj spre
temniţă. Hristos îmi spunea la cine să merg, să
liturghisesc. Zece Cuvinte cereşti am avut, dintre care
unul către ighemonii atei, pentru care am fost judecat cu
asprime. S-a împlinit Cuvântul ceresc, că de Stalin nu se
va mai auzi nimic, şi într-adevăr a pierit pomenirea lui
din neam în neam. Făceam Liturghia zilnică, la predică
vedeam lumină sau întuneric, porumbel sau păcat, iubire
sau ură, la fiecare creştin. De aceea nu terminam
cuvântul propovăduitor, până nu pierea satan din toţi.
Cuvântul fugărea pe diavol, că era Cuvânt ceresc în
trezvie, în picioare, cu început şi sfârşit bine determinat.
Se transformau toţi sub ochii mei. Îi mărturiseam apoi
individual, îi dezlegam şi îi cuminecam. Făceam
exorcismele şi blestemele contra diavolului, făceam
Sfântul Maslu, îi stropeam cu aghiazmă. Nu rămânea nici
unul cu diavoli sau cu întuneric. Toţi se cuminecau.
Când eram prigonit din cele 3 biserici Audiene (com.
Hangu, jud. Neamţ) slujeam în mijlocul codrilor seculari,
cu biserica Vlahernei în spinare, sub fulgi de zăpadă, pe
cetina rece, pe gheaţă, pe lemne, sub brazi gigantici, se
ridicau osanale spre cerurile ce le vedeam deschise. E azi
o troiţă la Pârâul Trăznetului, pe muntele Muncel, unde
venea lume din 50 de sate de la miez de noapte până la
miez de zi. Veneau fiarele codrilor, uitând firea lor crudă,
şi ascultau Cuvântul ceresc. Azi nu mai sunt oameni,
doar animalele necuvântătoare îmi ascultă cuvântul
vorbit de Dumnezeu, viu şi lucrător.
Că voi, oamenii, aţi pus mâinile pe mine şi m-aţi dat
în judecată spre moarte. Voi nu aveţi milă sau iubire.
Fiarele ne ucid ca să ne mănânce, dar voi ucideţi şi
chinuiţi fără milă pe sfinţi. Iar pe Hristos îl răstigniţi a
doua oară, fără să vă gândiţi la Judecată! Predica
convertea suflete şi ridica, ca Iona în Ninive, că pe locurile
unde am fost primit nu va veni potopul, satele nu se vor
scufunda toate sub apă. Însă locurile unde nu am avut
loc să îmi plec capul, Buhalniţa şi Hangu, vor zăcea sub
apă, se vor scufunda de nu se vor pocăi. Stiliştii vechi,
calendarişti iuliani s-au întors la Ortodoxie ca şi toţi
sectanţii. Ateii şi învăţaţii au crezut în Hristos, păcătoşii
s-au pocăit, bolnavii s-au tămăduit, doi orbi au văzut,
două moarte au înviat, epileptici, slăbănogi, muţi, ciungi,
surzi, s-au tămăduit şi cuvântul lui Hristos lucra cu
putere. Din casă în casă, în fiecare noapte, sfinţeam toate
familiile creştine. Hristos îmi indica, pe cine să chem la
slujbă în taina miezonopticii. Oamenii din case erau
anunţaţi, ca păstorii Betleemului, să vină la Liturghia
prigonită pentru pocăinţa tâlharului.
Mi-a descoperit Domnul cum trebuia lucrat cu
biserica în spinare, de la casă la casă, condus de înger.
Veneau năimiţi, răi şi vânzători, păcătoşi, etc. Dar se
converteau şi se pocăiau, lăsau fumatul, înjurăturile,
beţia, curvia, furtul. Le dădeam Sfinte în coşteie, că
Hristos vrea să stea îmbrăcat în sac pentru noi. În fiecare
casă se încingeau cuptoarele şi se făceau prescuri pentru
Euharistie. Se cuminecau atât de mulţi căci chema
Hristos tot satul, când se termina catehizarea. Din nou
începea predica şi dezlegarea. Seara dispăream din ochii
lor şi cu biserica în spinare, mergeam condus de îngerii
lui Hristos, la altă casă, pe altă uliţă, până se termina tot
satul cu casele cele credincioase Domnului. Apoi făceam
o slujbă generală în munte, în codru, în holde, în grădini,
în imaş, unde îmi indica Hristos. Dacă era prigoană pe o
parte a satului, fugeam în altă parte. Dacă era persecuţie
prea grea, mă ascundeam câteva zile, la un creştin de
nădejde, şi mă odihneam puţin. Dar şi acolo chema
Hristos pe vecini, pe neamurile lor, dornici de predică
spre mântuire. Astupam geamurile, liturghiseam în taină
pentru aceştia.
Dacă mă vindea cineva, Hristos îmi dădea de veste şi
fugeam în pustie, mă ascundeam în vreo şură, în grajd,
în poduri, în iesle, în moară. Treceau ighemonii pe lângă
mine şi nu mă vedeau. Îi stropeam, de sub acoperiş, cu
aghiazmă şi credeau că îi plouă, în plin gerul iernii. Când
terminam satele îi chemam pe un munte la o adunare
generală. Acolo veneau toţi ighemonii, tâlharii, năimiţii,
ateii, înarmaţi după mine să mă prindă. Dar lor le era
frică de o revoluţie şi nu îndrăzneau să mă lege. Noi n-
aveam decât Sfânta Cruce în mână, pe Hristos în gură, în
minte, în inimă în suflete şi ne rugam şi pentru duşmani
ca Sfântul arhidiacon Ştefan. Slujba ţinea 16-24 ore, cum
s-a consignat ştiinţific în tribunal. În tot acest timp nu au
putut să îmi facă nimic, veneau mii de oameni la slujbă
în aer liber, plângeau şi codrii şi păgânii la predică şi la
Cuvânt ceresc. Ighemonii se îmbrăcau femeieşte, s-au
machiat, dar pe dedesubt erau înarmaţi până în dinţi. La
un moment dat nu m-am mai dus la slujbă şi i-am lăsat
pe creştini şi pe ighemoni să stea faţă în faţă, ca oştile pe
câmpul de luptă. Erau oameni fiecare, dar ce mentalităţi
diferite! Unii erau sortiţi raiului, alţii iadului celui veşnic.
Unii mucenici şi sfinţi, alţii câiniţi şi antihrişti. Atunci
creştinii i-au cunoscut pe atei şi pe ighemoni că le-am dat
pe faţă vicleşugurile. Dar venise vremea ca toţi să mă
părăsească. Eu m-am retras într-un grajd, unde a venit
toată casa omului la slujbă. Hristos mi-a spus să stau
jos, în iesle, dar eu nu am ascultat şi m-am urcat în fân.
Toţi mă căutau, unii să se convertească, alţii să mă ucidă,
în teofanie şi vedenie l-am văzut pe Domnul cum Se roagă
Părintelui Ceresc pentru mine. Era frig, îmi îngheţase
vinul, însă la epicleză se dezgheţa şi se transforma în
Sângele Domnului, cald, viu şi lucrător, care îmi dădea
putere în mijlocul prigoanei.
După ce terminam de catehizat tot satul, plecam într-
altul fără să anunţ pe nimeni. Creştinii cei înlăcrimaţi,
dornici de mântuire, plecau după mine şi tot aflau unde
merg. În al doilea sat începeam acelaşi program, cu
variantele locale şi circumstanţele respective. Dacă
creştinii nu mergeau la biserică, venea la ei biserica lui
Dumnezeu. Mi-era frig în miez de iarnă, urcam munţii pe
cărări necunoscute, prin zăpadă până la genunchi pentru
căutarea oilor pierdute. Dar cât timp mergeam, mi-era
cald de asudam; când mă odihneam, îngheţam de frig.
Era un dor nespus de mântuire şi de împărtăşire,
creatura era în căutarea Creatorului. De-a dreapta şi de-
a stânga mergeau îngerii lui Dumnezeu, în veşminte
cereşti, cu Sfȃnta Cruce în mâini. Era o continuă slujbă
în mers. Câte suflete nu ar fi vrut să mă însoţească, însă
Biserica Vlahernei prigonite nu are decât 2 sau 3 adunaţi
întru numele Domnului Iisus Hristos. La un moment dat
nu mai puteam de frig, am văzut pe înger şi porumbelul
Sfântului Duh intrând într-o colibă făcută în formă de
corn necioplit. Am făcut focul, dar mai mult fum era decât
foc. Un bătrân a venit să mă vadă. M-a cunoscut după
bagajul şi ţinuta bisericească. Mi-a zis să merg la el şi am
purces la drum dar pe drum îngerii s-au abătut la o casă
din marginea satului, unde era un fumător şi o familie
plină de păcat. Acolo am făcut sfeştanie şi la predică omul
a început să plângă cu toată casa lui, nici nu ştiau ce
înseamnă spovedania şi cuminecarea.
Doamne! Secerişul este mult dar lucrătorii puţini! Cât
de bine se simţeau bieţii oameni sub epitrahil, că popa nu
le intra în casă decât de sărbători, ori să îi scoată din casă
la moarte. Numai Popa Şapcă, revoluţionarul, făcea câte
o apă sfinţită la săteni, dar cu scop politic materialist şi
cu zădărâre spre ucidere. Însă eu le vorbeam despre milă,
şi Cuvântul ceresc îi învăţa despre eternitate şi despre
grija sufletului etern, veşnic.
În locul slujbelor Bisericii primare, au umplut golul
cu superstiţiile şi datinile păgâne, clăcile, horele,
păcatele, etc. Mare rol are Ortodoxia! Când apare
Mântuitorul şi credinţa cea dreaptă, fug demonii şi se
zidesc sufletele curate, renasc a doua oară creştinii.
Mântuirea este individuală, ei trebuie îmbisericiţi
începând din casa lor în parte. Când intram cu toată
biserica în casa lor, oamenii plângeau, sărutau icoanele
şi crucea.
În fiecare casă unde liturghiseam şi îi spovedeam pe
toţi individual, îi împărtăşeam şi le lăsam conform
teofaniei, pe Hristos Euharistie la icoană. Erau vremuri
de prigoană şi de bejenie, în fiecare casă unde intram,
liturghiseam pentru vii şi pentru adormiţi. Uneori mă
ascundeam că mă urmăreau toţi, primeam doar pe cei pe
care mi-i indica Mântuitorul. Mereu la porţi bântuiau
ighemonii răzvrătiţi incognito, deasupra lor era duhul
întunericului, însă le făceam exorcisme.
O Sfântă Liturghie am făcut-o pe întuneric, doar
aprindeam tămâia. Dar Dumnezeu mi-a revelat Tainele,
căci Hristos este Lumina lumii. Creştinii care stăteau la
fereastră şi plângeau, au văzut pe Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu la fereastra dinspre răsărit, unde erau
antimisele. După miezul nopţii, spre zori, am plecat dar
casa biserică era înconjurată de creştini dar şi de atei şi
de apostaţi. Am izbutit să fug la munţi, ca Lot din Sodoma
şi din Gomora. Astfel, acele sate sunt azi sub apa mâniei
lui Hristos. Şi biserica lor se dărâmă: şi ţintirimul cu
morţii sunt evacuaţi în alte meleaguri, unde a fost primit
Cuvântul lui Hristos. Căci morţii vor fi auzit Cuvântul
divin, pentru că cei vii sunt morţi de mult. Am fugit, la
îndemnul Domnului, iar 30 de creştini au mers cu mine
prin mărăcini, haturi, acolo unde le-am predicat
cuvântul. I-am mărturisit individual şi i-am cuminecat.
Era 31 decembrie 1955 şi obosisem. Îngeri nevăzuţi de
ochii profanilor, mă însoţeau şi au zburat la o casă
părăsită în vârf de munte. Mai în vale era o colibă, ca la
„cabane du Berger”’, dar era încuiată cum sunt şi inimile
noastre faţă de Mântuitorul Hristos.
M-am dezbrăcat, ca să mă îmbrac în Hristos, mi-am
luat în spinare, ca melcul, Sfânta Biserică şi m-am rugat
Mântuitorului să îmi îngăduie să mă pogor la casa
păstorească ce se vedea în vale, că eram ud leoarcă. Acolo
m-au recunoscut, le-am sfinţit adăpostul şi am mâncat
pentru ultima oară liniştit în pustnicie, că de aici vor veni
zile de prigoană, cu pâine amară, din temniţele lugubre.
În noaptea vicleimilor, brezoilor, văsâlcilor, a superstiţiei
şi datinilor păgâne pline de întuneric şi de duhuri rele,
am mers şi eu peste ape, obstacole şi primejdii în
Buhalniţa stilistă. Vrăjmaşul îşi ducea iadul în spinare cu
păcatul şi cu veselia sărbătorii sălbatice a desfrâului, iar
Hristos mergea pe umerii mei şi mă ţinea în acelaşi timp
cu întregul cosmos pe palma Sa divină.
O, ce taine înfricoşate! Minciuna merge pe drumul
larg iar Hristos pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, pe
Calvar, în iesle şi în Cruce. Nu este primit în temniţele
ighemonilor, în spitale, cazărmi, şcoli sau instituţii, în
catacombe sau în crăpăturile pământului. Ateii
scormonesc şi răscolesc pământul, spurcând totul în cele
4 puncte cardinale, fiarele apocaliptice se lăfăiesc,
sugând toată vlaga şi materia din Terra cea văduvită. La
1 ianuarie 1956, în Buhalniţa, am început, la miezul
nopţii revelionului, Sfânta Liturghie, predica,
mărturisirea şi împărtăşirea. Brigadierul Amariei cu
familia a pus salonul cel mare la dispoziţia tuturor
creştinilor şi chiar a sectelor, care au dat năvală să se
pocăiască, grabnic cu lacrima tâlharului. Pe trei uşi intra
şi ieşea lumea.
În ziua de 2 ianuarie, am ţinut potirul plin 16 ore.
Creştinii au postit până s-a înserat, au plâns şi s-au
pocăit. Stiliştii iuliani s-au întors. Pe cel ce a rămas
înţepenit, l-am îmbăiat cu aghiazmă multă, l-am dezlegat,
l-am uns cu ulei sfinţit de la Sfântul Maslu. Cu sila l-am
îngenuncheat şi i-am pus în cap epitrahilul. El avea
epistola apocrifă a patriarhului Ieremia, pe care mi-a
cerut să o citesc norodului. Însă eu am tâlcuit-o ortodox
şi, astfel, toţi stiliştii iuliani s-au întors la Ortodoxie, afară
de Vasile acesta. Însă fiind ca martor al acuzării la proces,
acel stilist, plângând, m-a apărat şi a afirmat că a găsit
mângâiere în Ortodoxia creştină, că s-a convertit în urma
predicii mele. Le-am explicat muncitorilor, cum pot
munci şi în acelaşi timp să postească. Le-am spus, să
mănânce peşte decât carne, dar Hristos, prin semn, m-a
oprit şi mi-a spus că nu este îngăduit. Vor veni vremuri,
când vor linge şi ţărâna. Iar în aceşti ani ai durerilor
trebuie pocăinţă.
De altfel voi vedea şi eu experimental acest model de
înfrânare. Hristos mă avertizase de închisoare în teofanie.
Dar eu o doream cu frenezie şi nu am vrut să sfârşesc
slujba, să fug înainte de a veni ighemonii. Mi-era milă de
creştinii pierduţi, de oile care nu au păstor. Mi- am pus
sufletul pentru ei, viaţa mi-am pus-o în joc. Căci preotul
era în vilegiatură la Bucureşti. Preoteasa, învăţătoare, a
cerut să o primesc. S-a convertit. I-am explicat cum să
pună pe Hristos în şcoală, în icoană, rugă, cruci, predică
în mod tainic. Hristos a spus: „Nu opriţi copiii! Lăsaţi
copiii să vină la Mine!”. În adevăr, ei în curăţia lor, vor
veni singuri. Au venit la ultima slujbă copiii plângând şi
zicând: „Noi vrem pe Doamne, că ni
L-au luat din clasă şi nu ştim unde L-au pus... dă ni-
L părinte!” O, cum aş fi vrut să merg cu crucea în mână,
cu icoana şi cu toată biserica, să-L duc pe Hristos în
şcoală. Eu eram gata de martiriu. Trebuia să predic
ighemonilor şi mai marilor zilei, de care depindeau toate
ale ţării prigonite.
Aveam toată Biserica cu mine, 7 kg de Sfântul Sânge
şi 100 de prescuri. Atât cam câte Sfinte aveau toate
mănăstirile din România. Iată că Hristos şi toată Biserica
au mers singuri pe spinarea măgarului care eram eu. Mi-
au aruncat ighemonii cu ură Sfântul Sânge, dar eu am
vărsat peste prescuri, apoi peste mine, şi am luat la mine
Sfintele Taine cu care am împărtăşit, în timpul celor 120
de zile în temniţa rece. Hristos mă avertizase de vreo 20
de ori că vin ighemonii, dar eu aveam un cura] nebun,
eram gata de jertfă. M-am culcat la cuptor lângă vreo 5
cuptoare de prescuri, pe care urma să le dau creştinilor.
Pe 3 ianuarie, la ora 3 noaptea, au venit după mine. Am
fost ridicat, depistat şi arestat dintre cei vii în
necunoscut. Chiar şi creştinii care fuseseră la slujbă s-
au întors împotriva mea, iar unii, pe care i-am tămăduit,
aveau ciomege în mâini veniţi ca după un tâlhar. Eram
într-adevăr un criminal, omorâsem mulţi diavoli cu arma
Sfintei Cruci şi cu ajutorul lui Hristos. Hristos m-a trezit
înainte de a veni ighemonii, am avut ocazia să fug iar din
mâna lor, dar acum eram decis să merg înaintea lor, să
predic să lase religia liberă, să dea drumul lui Hristos din
temniţe. Era scris să sufăr pentru Dumnezeul meu. Dar
eu nu ştiam, ce mă aşteaptă şi nu bănuiam cât de cruzi
sunt ateii. Eu vroiam să merg în predică întâi în toată
ţara, în lung şi-n lat şi apoi să mă duc direct la Prezidiu,
să-i mustru în faţă, în flagranta lor necredinţă.
Misiunea mea a fost în special pentru clerici şi cinul
monahal, nu pentru mireni. Dar înainte de a se risipi tot
clerul şi lumea monahală, în câmpul muncii lui satan,
trebuiau să vadă ighemonii cum arată un cleric adevărat,
ales al lui Hristos. Călăii au spart uşa, dar nu au
îndrăznit să intre în camera cuptorului de foc babilonic,
în care eram cu Azaria, Anania, Misail dar şi Hristos şi
Sfânta Biserică Ortodoxă prigonită. Că azi, cei adevăraţi
clerici, sunt în lanţuri şi în prigoane, Biserica e în temniţă
şi catacombe. Hristos este cu aleşii Săi între gratii şi
zăbrele, este răstignit a doua oară. Iar în Bisericile oficiale
este răstignit şi întemniţat în chivotele reci. De aceea
preferă Hristos să umble în saci şi în cenuşă, prin iesle,
pe cruci ale calvarelor dar liber, decât să Se zbată din nou
în temniţa ighemonilor şi în chivotul clericilor simoniaci
notorii. Aşa se explică libertatea de dezlegare şi de
împărtăşire dată de Hristos azi.
Am stat în faţa uşii la intrare, iar călăii de la distanţă
au întins armele în bătaie şi nişte prăjini lungi, enorme,
cu cârlige, cuţite ascuţite şi cosoare pe lângă mine.
Pesemne o lumină era peste mine, sau poate frica nu îi
lăsa să intre. Eu m-am retras cu Sfintele pe cuptor le-am
luat în braţe, pentru că cine ştie când le voi mai vedea
sau le voi mai gusta. Atunci au năvălit toţi peste mine în
cămară, iar alţii erau pe afară cu făclii şi lanterne. M-au
bătut cu pumnii, cu arme grele până am leşinat peste
Sfintele Taine. Am apucat mâna ighemonului care mă
bătea zdravăn, i-am stins lanterna, ca să nu vadă unde
loveşte. Dădeau cu picioarele şi cu ce apucau în mine,
însă eu vroiam să sărut mâna, care mă loveşte, după
porunca Domnului care zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”
M-au luat desculţ, cu capul descoperit pe zăpada
îngheţată, în ger nespus, în miezul iernii târzii. Nu mai
îmi simţeam ceafa că îmi dădeau la creierul mic cu
paturile şi cu fierul armelor, la gât şi la umeri. Dar
duceam Crucea lui Hristos spre noul calvar. Am început
să cânt „Hristos a înviat!”. Ighemonii îmi dădeau peste
gură. Am privit spre ceruri, Hristos mă părăsise aşa cum
şi Tatăl Ceresc L-a părăsit pe El, în cel mai greu moment
al apogeului Crucii. Nu mai auzeam Cuvânt ceresc, nu
mai aveam vedenii. Pe ceruri strălucea luna plină, stelele
scânteiau îngheţate, sângele îmi curgea, pe zăpada albă,
în satul blestemat al Buhalniţei. Natura era rece la
lacrima mea. Atunci, în disperare, am strigat răguşit:
„Hoţii!” Hoţi şi furi erau toţi. Că luau păstorul şi ei, în piei
de oi, vor paşte mai departe. Dar păscutul lor e plin de
otravă şi de moarte ucigătoare. Că acele sate vor zăcea
sub apă, ca şi Sodoma sub Marea Moartă. Istoria se
repetă.
M-au trântit într-un camion de Crucea Roşie,
însângerat. Hristos îmi spusese, că mă va duce cu
camioanele Sale. Erau Sfinte Cruci pe toate geamurile.
Am strigat tare: „Doamne trăzneşte şi arde pe duşmanii
Tăi!” Credeam, cu toată fiinţa mea prigonită, că Domnul
va face minuni. Domnul nu m-a ascultat, ca şi pe fiii
tunetului, decât după ce am ajuns, s-a rupt axa, s-a
blocat motorul şi nu au mai putut lua şi pe alţii. Eram
dus în acelaşi loc, unde mai fusesem prigonit cu câţiva
ani în urmă. M-au primit la temniţă în pumni şi în
zăvoare grele. După câteva ore m-au mutat la altă
gheenă, mai urâtă şi mai înfricoşată. Eu am sărit singur
din camion, îmi făceam cruci la tot pasul binecuvântând
şi locul. Un călău mi-a dat un pumn drept în ochiul drept,
de mi-a lăcrimat ochiul mereu în temniţă, mă durea
groaznic. Poate nu trebuia să îmi privesc călăii, ci, printre
lacrimi, să privesc în adâncul inimii la Hristos. Mă
închinam mereu, rugam pe Domnul, să îmi dea cuvânt
cu putere multă, să se convertească ighemonii. S-au
adunat în jurul meu şi Hristos a vorbit Cuvânt ceresc de
s-au cutremurat toţi. Dar împietriţi şi tari la cerbice, au
început să persifleze peiorativ, ironic. Dacă s-au văzut
învinşi în Cuvânt, au început să dea cu picioarele, cu
cizme grele în mine. M-a durut tot timpul închisorii şoldul
drept. Eu am căzut în genunchi lângă un dulap, am
început să le zic exorcismele şi dezlegări pentru toţi, îmi
continuam predica şi slujba în mijlocul păgânilor
îngroziţi. Atunci m-au dus în camera şefului călăilor, care
m-a întrebat dacă nu vreau să îl convertesc şi pe el. Era
papistaş viclean cu „reservatio mentalis”.
M-au întrebat ce-I Dumnezeu, cum S-a creat
cosmosul, sufletul. Le-am răspuns ireproşabil, ştiinţific,
filosofico-religios, raţional, succint dar cu flux de detalii
clasice, silogistice, convingătoare. Au vrut să îmi dea
drumul, numai să îmi fac mutaţia la ei. Eu am cerut să
fiu dus la cei mai mari călăi, pentru a le predica şi lor pe
Hristos şi religia liberă. Mi-au comunicat că s-a stricat
camionul la cuvântul meu şi nu se mai poate repara. M-
au întrebat ce sunt prescurile şi vinul. Le-am spus că este
Hristos Euharistie şi am sărit ca ars de pe scaun. Am luat
cu forţa Sfântul Agneţ din mâna unui călău. M-a lovit şi
ameninţat. Eu aveam veşmintele toate la mine şi, în timp
ce mă tot întrebau cum se numesc, m-am îmbrăcat
complet, am luat rasa peste ele. Ei nu se pricepeau ce fac,
însă eu le vroiam în temniţă cu mine. Eu le-am făcut
dezlegări, am sfinţit apa din găleata de lângă masă şi îi
stropeam cu aghiazmă. Atunci am făcut sfinţirea cu
epicleza euharistică a resturilor de prescuri şi de vin
nesfinţite. Unii mă înjurau, alţii mă băteau, dar eu
prestam oficiul sfânt în iadul lor. Hristos era cu mine ca
rănit, schingiuit, iar eu simţeam o bucurie nespusă de a
predica. Le ziceam: „Puneţi pe Hristos răstignit, proletar,
deasupra urâciunilor pustiirii şi zidiţi altare
Dumnezeului Care v-a ridicat din săraci şi goniţi în
bogaţi! Dar ce aveţi cu Hristos? Bateţi-mă pe mine, că
sunt păcătos şi vierme, dar lăsaţi pe Hristos să
domnească în inima, viaţa şi ţara noastră!”
M-au dus străjuit în altă temniţă, unde mi-au făcut
inventarul tuturor lucrurilor. Dar de unde se aşteptau să
am arme, au răsărit vreo 300 de Sfinte Cruci, Evanghelia,
potirul, toată Biserica. Eu mi-am luat antimisele, potirul,
Sfântul şi Marele Mir, Tainele Sfinte sub mantie. Dar m-
au întins la pământ ca pe Hristos pe Cruce, mi-au rupt
veşmintele ca hienele şi mi-au întins toate oasele. Am
scăpat gol, am pus mâna pe potir şi pe Sfintele Taine, să
nu le las, dar vreo 20 de călăi au sărit pe mine, m-au
maltratat şi mi le-au luat. Nu ştiu de unde aveau atâta
putere.
Mi s-a însângerat inima, când am văzut că taie
antimisele, că scot Sfintele moaşte din ele, ca să le
analizeze la laboratoarele lor chimice, să vadă de n-ar fi
farmece cu care înşel poporul, de vine în număr aşa mare
după mine. Deşi ştiam că Hristos Se lasă batjocorit, iar
Sfinţii mucenici în moaşte se lasă şi ei prigoniţi, m-am
repezit de vreo câteva ori să le iau din ghearele lor. Râvna
casei Tale mă mistuie, Doamne! M-au întins pe jos iarăşi,
mă băteau cu picioarele. Aveam teancul de predici, pe
care vroiau să le arunce pe foc. Dacă ar fi făcut aşa ceva
nu mai sufeream atât. Eu vroiam ca ele să ajungă în
mâna călăilor, să le citească. Au şi ajuns şi s-au
inventariat în dosare procedurale, citite de toţi.
Misiunea ar fi fost plinită şi numai cu ele, cu
Cuvintele cereşti, levitaţiile, răpirile, extazele, teofaniile,
etc. Dar trebuia să meargă şi martorul. Am fost mucenic
în fiecare zi, cu sânge şi fără sânge, până la sfârşitul
depistării ateiste. Am îndurat tot gerul cosmosului şi al
inimilor reci de piatră îngheţate, am ţinut fruntea sus şi
n-am scos o vorbă de cârtire, ci aveam un curaj
nebunesc. Uneori mă cuprindea frica din Ghetsimani.
Ana vrut să fug la depistare, la cercetări şi anchete, dintre
zăvoare. Însă Hristos mă încuraja în aceste încercări de
neînvins, mă luam din nou de misiunea sfântă şi
dumnezeiască.
Domnul mi-a spus că voi sta între zăbrele 4 luni, care
mi se vor părea ca o lună şi 3 zile, că voi avea vise
frumoase religioase, că voi converti mulţime de suflete şi
mă voi bucura; că urc alături de Hristos Calvarul, că-I
duc Crucea, că-I scot piroanele şi spinii. Iată mistica
conlucrării cu Hristos. Într-o celulă mică erau şoareci,
şerpi şi murdărie. Ea dădea spre arhiva ighemonilor
părăsită. Eu am adormit zdrobit de bătăi şi dureri, după
ce am făcut cu creionul pe pereţi Is Hs Ni Ka sfinţirea din
molitfelnic la casă nouă şi a Bisericii pe scurt, le ştiam pe
de rost. M-am deşteptat în plânsete.
Credincioşii auziseră de depistarea mea şi intraseră
cu chei şi ivăre false în camera-arhivă, părăsită, de lângă
celula mea. I-am dezlegat de păcate printre zăbrele şi
zăvoare, i-am încurajat, le-am şters durerea şi lacrimile,
i-am tămăduit şi le-am predicat. Sfintele Taine îmi erau
luate, nu aveam nici măcar o coajă de pâine. Îmi era frig,
foame de ceruri şi sete de mântuire. Ningea. Aş fi vrut să
fiu aruncat în mijlocul unei păduri, în libertate, pe
zăpadă, gol, dar numai să nu mai zac între ziduri. Nu mai
suportam temniţa, deşi era prima zi.
M-am rugat Domnului să mă ia la El, că tare e rea
lumea aceasta. Nu e voie să îl mai predice cineva pe
Hristos. Atâtea suflete au nevoie de mântuire, dezlegare
şi cuminecare. Cine mă putea opri pe mine din misiunea
mea? Ce Bun era Hristos cu mine! Mi-a trimis oile
pierdute, ca să le dezleg eu cel legat, să le îmbogăţesc eu
cel sărac, să le veselesc eu cel mai îndurerat, să le şterg
lacrimile eu cel înlăcrimat. Mă gândeam privind la cer,
dacă îl voi mai vedea în libertate. Poate voi muri neştiut
de nimeni, aruncat la canalele sau gunoaiele oraşului.
Da, voi muri! Dar voi ajunge mai repede la Hristos, în
patria mea de sus, că tot nu am unde să îmi plec capul
pe pământ. Ighemonii mă ameninţau că mă trimit la
minele de plumb, să fac toată ziua cruci, să îmi satisfac
nebunia Crucii.
Un cartaboiu, caraul, custodie, paznic, s-a mărturisit
şi i-am făcut intrarea în Ortodoxie de la sectanţi. Puteam
să scap de sub paza lor, mă îmbiau nopţile, zăpezile, eram
ca pasărea în colivie. De aceea strigam tare: „Pocăiţi-vă că
s-a apropiat împărăţia Cerurilor! ca şi la celelalte temniţe
şi la tribunalul judecăţii. Cântam în celulă. Mă chinuiau,
dar eu le spuneam că nu pot fără slujba celor şapte
Laude, fără Euharistie, veşminte, etc. Drept răspuns, mi-
au luat şi haina monahală.
În ziua de 3 ianuarie nu am putut face Sfânta
Liturghie; eram zdrobit, dar restul de 120 de zile nu am
încetat a-mi face pravila monahicească, în cele mai grele
circumstanţe atenuante. Prin borta cheii uşii, m-am
pomenit cu o iconiţă a Maicii Domnului şi cu Sfinte Taine
într-o batistă.
Minune mare de apocalips, mi-au ajuns până la a
treia întemniţare. Iar sfânta iconiţă cu tânguirea Maicii
Domnului i-am dat-o lui Constantin, un frate de celulă,
care ştia toată Psaltirea pe de rost, Acatistierul şi mai
avea 6 ani de puşcărie grea.
Căpitanul Popa de Justiţie din Iaşi, care mă mai
prigonise o dată, la Schitul Nechit, a venit să îşi
transporte prăzile la chinuri. A rămas stupefiat şi
mulţumit, când m-a văzut. Dar eu mă bucuram sincer de
vederea lui, ca de un prieten, în sfârşit vedeam o fată
cunoscută. E rău în iad unde nu cunoşti pe nimeni,
simţeam însă că îmi iubesc vrăjmaşii. Chiar pe ighemonii
anchetatori am întâlnit cu bucurie. Custozii parcă îmi
erau prieteni de când lumea. Cât de Bun este Dumnezeu!
Domnul îmi dăduse harisma iertării duşmanilor mei. M-
au băgat într-o celulă strâmtă, din maşina neagră a
morţii. Mă izbeau de toţi pereţii prin hârtoape. Mi-au dat
nişte mănuşi de milă. Eu cântam şi mă bucuram printre
lacrimi. În curtea noii temniţe băteau semnale de la
santinela 1 până la ultima santinelă. Eu crezând că sunt
clopote, am întrebat: „Ne duce la mănăstire? E schit şi
aici?” Mi-au răspuns: „Stai să vezi ce ai să suferi aici!” Eu
aveam un curaj nebun. Doamne, ce frumoasă-i suferinţa
pentru Tine! Chiar generali şi colonei, cu chip de grăjdari,
m-au primit şi m-au dezbrăcat de tot. Nu aveam altă
cămaşă, aşa că mi-au lăsat cămaşa de sac şi 2 cojocele.
Mi-au luat toate hainele monahale şi clericale. La
inventariere ziceau că Sfântul Potir e „putinaş”. În Sfântul
Disc îşi scrumeau ţigările. Mi se revolta toată fiinţa mea.
M-am repezit la ele şi le-am luat din mâinile lor, le
sărutam şi plângeam. Am izbutit să iau 2 Sfinte Agneţe
pe care le-am ascuns bine, precum şi iconiţa. Mi-au rupt
Sfânta Cruce de la gât, dar am izbutit să iau o mică
cruciuliţă pe care mi-au găsit-o ulterior. Eu duceam o
cruce spirituală spre Golgota veşniciei, împreună cu tot
neamul românesc prigonit de 2000 de ani de sub Traian.
Am intrat ultimul în temniţă noaptea şi am strigat la
uşa celulei „Hristos a înviat! Pocăiţi- vă că s-a apropiat
împărăţia Cerurilor!” M-am pomenit în întunericul
demonic al celulei nr. 5, unde mai fusesem cu un an şi o
lună mai înainte. Era cea mai friguroasă celulă, cu
peretele spart, cu gheaţă de un deget pe pereţii ei
igrasioşi. Se uitau pe vizetă, să vadă ce fac din minut în
minut. Am rămas zăcând la picioarele calvarului, nevăzut
între zăbrele şi zăvoare grele, simţeam pe Hristos
deasupra iar pe Maica Domnului o vedeam plângând, pe
iconiţa mică. O, cât am plâns peste acea icoană! O, câte
suspinuri am mai ridicat spre ceruri! Simţeam, în
momentele acelea de grea încercare, că port în trupul
meu rănile mistice şi stigmatele Domnului. Ca şi Pavel,
împlineam Patimile lui Hristos. Cine poate spune clar
corelaţia mistică din părăsirea şi uitarea din temniţa
rece? O, de-aş fi avut sânge să scriu cu pana, pe cosmosul
întreg, durerea mea de dorul lui Hristos! În fundul celei
mai grele temniţe, mă simţeam mai liber ca în patria cea
mai înfricoşată.
Adevărul m-a eliberat! Libertatea Duhului este mai
mare decât libertatea materială. Doream să mai văd o
carte sfântă, o cruce, potirul, antimisele, Sfânta
Euharistie, să aud şi eu clopotul, să mai ascult toaca în
vecernii, să lucrez şi să predic în via Domnului meu. Dar
nu îmi mai rămânea decât rugăciunea, asceza şi visurile
teofanice. Cu adevărat, atunci lumea cea gândită pentru
mine avea fiinţă, din contră cea aievea îmi părea cu
neputinţă. Deşi am dus-o greu în detenţie, era să mor de
mii de ori, depistarea, prigonirea de 12 ori mi-a folosit la
curăţirea, iluminarea şi unirea mistică. Eram însă slab şi
nu suportam detenţia. Dacă nu îmi dădea Hristos
libertate, deschizând larg porţile mântuirii, muream încă
nemântuit, între zăbrele, călăi şi tâlhari. Prin asta, am
constatat că Domnul nu dă decât atât cât omul poate
suporta. Pentru bestii, animale, oameni nesimţitori, etc,
mai este suportabil, la fel pentru inculţi, agramaţi, leneşi,
oportunişti. Dar pentru creştinul adevărat, e greu fără
Biserică şi Sfinte, pentru savant e greu fără cărţi, pentru
scriitor e greu fără a citi sau a scrie un rând. Că nici cu
degetul pe nisip nu aveai unde să scrii, iar pentru
predicator, preot, călugăr, schimnic e greu fără
propovăduire, slujbă, mănăstire, pustnicie, linişte, etc.
Dar la mine se împlineau toate. Căci doar în vis mai
vedeam vreo turlă, catapeteasmă, vreo slujbă, cruce sau
Evanghelie, vreun potir, disc, steluţă, antimis, moaşte,
cădelniţe, etc.
Într-o duminică ighemonii mi-au dat un ghiont, mi-
au atras atenţia că bat clopotele de slujbă. Eram bolnav,
nu mai ştiam în temniţă socoteala numerelor şi numelor,
zilelor şi lunilor. Pentru puşcăriaşul de sub prigoana lui
antihrist nu mai este sărbătoare, sfinţenie, zi sau noapte,
Biserică sau slujbă. Că este un întuneric total, doar un
bec electric te luminează în strâmtul spaţiu, ca să fii văzut
la orice mişcare. Am plâns atunci cu hohote şi cu lacrimi
grele, fără să mă mai feresc de ei. Doamne, nu voi mai
auzi clopotul vreodată! Pentru mine nu vor mai bate
clopotele nici la moarte! Pentru mine s-au stins slujbele
şi binecuvântările! Nu ştiu cum o fi pentru alţii, dar, deşi
cred în viaţa veşnică şi în învierea morţilor, este atât de
greu fără slujbă, fără Sfânta Biserică, fără potir şi
Euharistie, fără Biblie, fără creion şi hârtie, încât nu mi-
e cu putinţă a descrie.
„Eu nu pot fără Iisus! Daţi-mi-L pe Dumnezeu! Unde
L-aţi pus tâlharilor?! Să învie Dumnezeu şi să se
risipească vrăjmaşii Lui!”. Nici azi n-aud clopote decât
rar, din catacombe. Am şi uitat cum mai este
catapeteasma şi bolta Pantocratorului! Mi-e dor de o
proscomidie, de un altar cu Sfânta Masă! Mi-e dor de
iconostas, de absidă şi de solee! Mi-e dor să mai deschid
Sfintele Uşi şi să zic: «Lumina lui Hristos luminează
tuturor!» Mi-e dor de străni, de pronaos, naos şi de tindă!
Să mă lăsaţi ca vameşul în pridvor, să plâng! Dar astăzi
fariseii au umplut Sfânta Biserică din altar până în tindă.
«Lăsaţi-mă măcar la uşa Bisericii un cerşetor, genuflect,
fatisomen, catehumen, păgân. Să mă lăsaţi măcar în
ţintirimul străbunilor creştini, să stau măcar cu morţii,
să predic celor trecuţi în veşnicie!»“. Dar cine îmi auzea
suspinul? Că făceam metanii până cădeam gâfâind,
râdeau că „fac broasca” şi mă imitau în batjocură
demonică. Eu însă trăgeam învăţăminte din toate. Faptul
că nu trecea un minut fără să fiu privit pe vizetă, mustrat
şi înjurat, îmi sugera şi mie Atotprezenţa divină, Care mă
proniază şi mă mângâie. Că dacă antihriştii pot să mă
supravegheze mereu, cu atât mai mult mă supravegheau
îngerii şi puterile cereşti. Că doar pentru Ceruri eram eu
depistat şi înlănţuit.
Dacă în libertate nu aveam biserică, mă duceam
noaptea şi sărutam zidurile altarelor şi pragurile Miresei
Lui Hristos. Eu am iubit atât de mult biserica din zid,
încât nu pot fără ea. Alungat din mănăstire în libertate,
mi-am făcut biserică în vârful munţilor, în mijlocul
codrilor seculari unde erau locuri curate. Însă în puşcărie
eram înconjurat numai de călăi şi de tâlhari. Nu aveam
măcar pe Dismas bunul tâlhar în dreapta mea. În a treia
temniţă am izbutit să iau un antimis şi un coşteiu
(punguţă de hârtie) de Sfinte Taine, cu care dormeam sub
cap. Mi-au tăiat de la antimis crucea. Eu le-am spus că e
batista mea, mahrama de-mi şterg lacrimile. Ei sunt atât
de păgâni că nu ştiau nimic din cele bisericeşti. Însă nu
au putut suferi Sfânta Cruce. Lumina care mă orbea zi de
zi, noapte de noapte, îmi amintea de Lumina lui Hristos
şi de controlul cercetării conştiinţei, spre a-ţi forma
personalitatea deplin.
În puşcărie îţi este interzisă libertatea gândirii şi a
conştiinţei. Că fiind sub atâta control riguros, neavând
icoana sau Scriptura, ruga interioară întemeiată, nu poţi
nici măcar să mai gândeşti decât la groaznica realitate
prozaică notorie din detenţie. Însă prin ochii somnoroşi,
întredeschişi, lumina lui Hristos venea crucial în 4
fascicole prin becul uzinei iar cele 2 fire de platină, în
interferenţa incandescentă, erau în forma Sfintei Cruci.
Gratiile, sârma ghimpată, uşa şi fiarele de la paturi,
aveau forma Sfintei Cruci. Chiar ighemonii, fiind tot
zidirea lui Dumnezeu, erau în forma Sfintei Cruci.
Nebunia Crucii pentru Hristos Cel Răstignit. Nu mă mai
săturam a privi câte o pasăre, când ne scoteau la aer, o
dată pe lună.
Priveam cu dragoste soarele de iarnă, cerul albastru
sau plumburiu. Din lumina de afară cădeam orb în celula
prost luminată. Era praf, fum de tutun, că toţi puşcăriaşii
jertfeau lui satan în libaţiuni „nicotiana tabacum” şi era
putoare ca în iad. Am trăit tot timpul detenţiei ca în fumul
iadului veşnic. Eram în mâna duşmanilor, care mă
puteau ucide în timpul somnului şi când eram întors
dinspre vizetă. De nu mi-aş fi pus nădejdea în Hristos, nu
aş fi putut închide ochii să dorm, ar fi trebuit să fiu mereu
cu teamă în suflet. Îmi închipui ce frică îi stăpânea pe
ceilalţi. Dar ce vor face ighemonii când le va veni rândul,
că ei şi-au pus nădejdea numai în viaţa vremelnică de
viermi. De aceea ei ţin cu dinţii de puterea politică, pentru
că nu cred în viaţa veşnică. Starea lor psihologică este ca
a lui Leiba Zibal, care ucide pe Gheorghe ca pe o făclie de
Paşte. Ei ucid de frica noastră. Dar noi nu le facem nimic.
Eu îi iertam, îi dezlegam ca şi azi, mereu. Uşa se
deschidea pe din afară şi trebuia să baţi dinăuntru, ca să
te ducă legat. În bătaie de joc te persiflau zicând: „Intră!”.
Câte 3 lacăte şi zăvoare aveau uşile. Îmi venea să şi râd,
cât de periculoşi ne considerau. Aşa îmi explicam că
aceiaşi călăi, L-au păzit pe Hristos chiar mort în
mormânt. Noi eram cel puţin vii, dar morţi de vii. De
nimeni, din cei din puşcărie, nu ştiau rudele sau
prietenii. Nimeni nu primea vreo scrisoare. Nimeni nu
ştia, de e zi sau noapte, de e sfârşitul sau începutul sau
ce va fi mâine. Se vorbea mult de chinurile din camera de
gazare, de bătaie automată cu ciocane, de curent electric,
etc. Prin ce am trecut eu, refuz a mai spune, pentru că
nu vreau să condamn pe nimeni. Pentru păcatele mele,
ale penitenţilor dezlegaţi, dar mai ales pentru
mărturisirea lui Hristos eram atât de prigonit, încât nu
puteam să plâng şi să strig tare, decât că există
Dumnezeu. Făceam metanii până cădeam frânt de
oboseală. Vedeam lumina taborică şi mă simţeam
inundat de har. Într-o zi procurorul general a venit şi m-
a întrebat: „-Pentru ce eşti aici?”. „-Dacă tu nu ştii, atunci
pentru ce m-ai arestat? îţi spun, eu sunt pentru Hristos.”
Mi-a spus: „-Eşti condamnat şi vei fi judecat!”. Iată deci
metoda. Întâi te condamnă, fără să te judece; apoi te
judecă, spre a te osândi din nou la muncă silnică. Câţi
nu au fost condamnaţi pe nedrept, fără să fie vreodată
judecaţi! Dacă erau chemaţi în instanţă li se punea
insulină în mâncare şi elemente patologice morbide, care
îi tâmpeau, de nu puteau să îngâne câteva cuvinte clare,
vorbind enervat şi incoerent.
Ighemonii care îi păzeau, nu le dădeau voie să
vorbească, să se uite înainte sau în lateral, nici să se
consulte cu avocatul decât sub control, iar la vorbitor sau
parloir decât prin sârmă ghimpată, etc. Ar trebui să se
scrie cărţi întregi cu descrierea acestor chinuri ale
oamenilor zidiţi de vii şi maltrataţi îngrozitor. Veronica a
spus în vedenii că va curge sânge, în interval de 8 ani,
1945 - 1953, cât n-a curs în toate naţiile creştinismului.
Nu ne ucideau deodată, lăsau sângele să curgă, ne
regenerau şi iar începeau chinuri, ani şi zeci de ani. La
Socola sau la Central, din puncţii lombare, injecţii,
contaminări, înnebuneau toţi pe de-a întregul. Apoi urma
moartea la gunoaiele metropolelor mari. La orice pas, spre
anchete, mă duceau cu ochelari orbi de metal la ochi,
înghiontindu-mă, strângându-mă de gât şi scuipându-
mă. Eu îmi ridicam ochii cei duhovniceşti spre ceruri şi
parcă vedeam pe Mântuitorul Iisus Hristos legat la ochi,
cu cununa de spini pe cap, lângă stâlpul de tortură.
O, ce mare şi înfricoşată-I durerea Lui faţă de a mea!
Eu nu mă vait, trebuie însă să îmi aştern durerea pe
hârtie, dar sunt prigonit şi visez zi şi noapte chinurile
inchiziţiale suferite. Fie ca amintirea acestor dureri, să
mă scape de iadul cel veşnic. Nu vedeam. Mă împingeau,
să cad pe scări de gheaţă şi totuşi îi răbdam. Am vrut să
fug, să mă împuşte, mai bine să mor decât să îndur atâtea
umilinţe, dar Domnul mă întărea în deznădejdea ce îmi
dădea târcoale. Nu erau chinurile, cât era faptul că n-
aveam biserică, ornate, cruce, etc. De ce-mi ţineau pe
Hristos întemniţat la magazia lor, dacă e întemniţat
destul în temniţa chivotelor? „Mi-au luat pe Domnul meu
şi nu ştiu unde L-au pus”.
În puşcăria de sub antihrist ţi se limitează orizontul
material sub toate aspectele. Că nu mai vezi, nu mai auzi,
nu ai voie să vorbeşti nimic, să adulmeci parfum de livezi
sau de fiori, să guşti vreo mâncare pământească aleasă
sau cerească. Strămutându-mi orizontul material la
minim, puteam să mă adâncesc întru mine în conştiinţă,
în suflet, cât mai profund. Nu aveam antimis, dar
Hristos vine la orice rugă fără îndoire, nu aveam
Sfinte moaşte, dar ca mucenicul Lucian, puteam să fac
slujba pe pieptu-mi şi pe mâini, pentru că puteam să fiu,
în fiecare clipă, mucenicul creştin cel mai curajos de azi.
Dacă Ioan a predicat, apoi n-a fost cu toată biserica în
spinare singur, era deservit de 300 de fecioare. Dacă a
predicat Veronica singură, nu oficia Sfânta Liturghie, etc.
Asta nu înseamnă, că n-au merite enorme. Dar Hristos a
lucrat prin mine actul cel mai bărbătos, ca după
detenţiunea lui Ioan şi Veronica, să umblu cu biserica în
spinare, din sat în sat, predicând pe Hristos:
„Vladimireştiul ambulant!”. Această lucrare, „in
extremis... coincidentia opossitorum”, este generatoare
de misticism creştin. În altă detenţie mă sileau să dau
declaraţii contra misticii.
Eu am scris „morbide” iar ei, agramaţii, nu ştiau ce
este. Mistica creştină este cea mai sănătoasă şi
supralogică. Din toate aceste restrângeri de orizont
cantitativ, izbucneşte acel „qualitas ontologic” faţă de cel
biologic, „bios”.
Mistica tainică, pentru lucrarea lui Dumnezeu, se
formează în vasele alegerii. Eu nu am fost vrednic, însă
Hristos m-a ales pe mine să îl mărturisesc. Îl iubesc
veşnic. Au văzut icoana ce mi se întipărise pe obraz, că
aşa de mult o ţineam lipită când dormeam. Mă deşteptam
şi o sărutam. Nu ceream altceva decât mântuire şi
libertate. M-au căutat riguros. Eu mă închinam mereu
dar ei nu mă căutau în mâna dreaptă pe care o mişcăm
mereu în semnul Sfintei Cruci.
Când mă căutau la picioare, le făceam dezlegări şi
cruce de deasupra lor. Au găsit-o şi s-au închinat şi ei.
Era încă o minune din alte mii de minuni pe care le făcuse
Hristos cu mine în scurta mea viată.
Într-o zi mi-au spus să îmi iau batista şi să ies, m-au
dus la altă celulă - nr. 9 sau nr. 10, nu ştiu căci nu
vedeam bine stând zile şi nopţi întregi la lumina
artificială. Acolo am găsit un protestant, Emil, pe care l-
am botezat prin stropire, l-am miruit, l-am împărtăşit şi
l-am dezlegat cu spovedanie detaliată, făcându-i cateheză
şi intrarea în sânul Ortodoxiei creştine. Ca de obicei, pe
toţi pereţii, am făcut cruci, icoane, chipul antimisului,
etc. El era nevinovat dar l-au pus la înaltă trădare.
Sărmanul om! Nouă ani de obezi la Aiud, în Zarcă, îl
epuizaseră. Era o epavă ca şi toţi ceilalţi. Dar avea suflet
oţelit, satan s-a păcălit: în închisori s-au format caractere
mari şi firi titanice spirituale. I-am spus de Patimile
Domnului, condamnat nevinovat. Noi suntem păcătoşi,
merităm mai mult să fim chinuiţi pentru păcatele
noastre. În celula de vis-a-vis, la un pas, se auzea un
plânset lugubru disperat de femeie, mai încolo altul şi
altul. Erau acolo numai vaiuri ale iadului. Aş fi vrut, să
le predic tuturor despre Hristos, să le dau nădejde. Dar
numai în orele de nebunie pentru Hristos, puteam să mai
îmi ridic glasul. Şi azi vorbesc încet, slujba nu o fac decât
pe şoptite, la urechea Marelui Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru. Mare mai este prigoana mea! Dar
mai Mare este Dumnezeul meu Care mă apără şi mă
conduce!
În ziua de 13 martie aveam procesul în Iaşi, dar cine
îmi spunea? Aveau metodă de a te surprinde ighemonii.
Eu mă bucuram însă m-am trezit în altă temniţă, în
aşteptare şi ateii îmi ziceau, ca de fiecare dată când
schimbam temniţa: „Aici ai venit la chin!”. Puteam zice ca
Dante Alighieri: „Lasciate ogni speranza voi chi entrate!”.
M-au dus ca pe un miel, spre junghiere; ce nu îşi deschide
gura sa, împotriva celui ce îl tunde pe el. Am trecut prin
multe zăvoare, arme, santinele, ziduri. Mă înfioram de ce
vedeam, atâta durere pe unde treceam. Se auzeau
plânsete, bătăi, prigoane groaznice.
O, ce dureri mari sunt pe lume! Dar Hristos a vrut să
împlinesc cuvântul, porunca milei trupeşti:,, închis,
flămând, gol, însetat, în temniţă am fost...!”. Eu am intrat
cu toată catedrala în mijlocul iadului. Am făcut Sfintele
slujbe, am dezlegat, am sfinţit apa, am binecuvântat pe
toţi. Domnul a venit în iadul meu pe asin. Eu eram
măgarul cu crucea pe spinarea felonului. Am izbutit să
capăt stiharul dulamă alb, peste cămaşa de sac, cu cruce
mare şi un procovăţ în care am pus un coşteiu de Sfinte.
Am refuzat să mănânc şi am preferat să iau pe Hristos
Euharistie. M-au ameninţat şi timorat în fel şi chip, dar
eu mă hrăneam în taină cu Sfintele Taine. Santinela mă
striga de sus de pe baricade: „Criminalule, tu eşti
criminalul care a ucis?!” „Da, eu sunt!” i-am răspuns. Că
doar ucisesem pe satan cu Sfânta Cruce. Au vrut să mă
tundă. Nu m-am opus, mi-am plecat capul. Mi-au
aruncat tot părul înăclăiat în cazanul cu foc. M-au rănit
până la sânge. Mi-era capul numai răni. Simţeam
profund durerea, pe care nu o exteriorizam decât prin
repetate cruci la fiecare pas. Când m-au dus în celulă şi
m-au văzut, toţi au strigat: „Părinte!”. Eu le-am răspuns,
dar nu am vrut să le povestesc despre mine. Ei aveau
nevoie de preot, de mângâiere, însă eu nu vroiam să
cunosc decât pe Hristos Cel Răstignit. Fiindcă nu le-am
vorbit, au început să mă prigonească şi ei.
O, câte am pătimit şi de la ei! Erau nervoşi, de zeci de
ani în lanţurile grele. Urau pe preoţi. O, cum îmi mai
sângera sufletul trudit! Hristos m-a scos însă din groapa
cu lei a lui Daniel, din gunoiul lui Iosif şi al lui Ieremia.
În ultima închisoare mi-a fost înfricoşător de greu, tuns
zero, înfometat şi însetat, galben la faţă. Dar mă hrăneam
Euharistie cu Hristos, sufletul mi-era tare cu „Sfinte
Tare”. M-au vârât cu cei mai mari tâlhari condamnaţi pe
viaţă. Ce făcusem oare?! De ce atâta prigoană?! M-am
uitat printre zăbrele. Păsărelele veneau şi le puneam
anafură, pe care o duceau, în cioc, la alte ferestre, celor
ce vroiau sfinţenie. Ne înţelegeam unii cu alţii prin
alfabetul Morse. După luni de zile nu aveam voie, să
vorbesc mai tare, să cânt, dar mai ales să plâng. Aveam
loc să îmi fac slujba şi metaniile lângă uşă.
A doua zi m-au strigat pe nume, m-au împins prin
vreo 7 uşi cu zăvoare grele la duba neagră a morţii, m-au
azvârlit într-un beci dar nu ştiam unde sunt. M-au strigat
şi legat, şi escortat am fost dus la registratură, dar eu mă
închinam la arătare, ca fariseii, la fiecare pas. Numai că
nu prea fac aşa fariseii, care, nici în Sfânta Biserică, nu
se închină ca lumea. Că doar Mântuitorul, Care era
împotriva fariseilor, nu era împotriva Sfintei Cruci. Toţi
se uitau după mine. În sala de aşteptare a tribunalului
ateu erau oameni sărmani, rude ale mucenicilor din
lanţuri, deţinuţi şi martori între procese. Eu nu mai
văzusem atâta lume de mult şi am strigat cu glas mare:
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!”.
Ighemonii m-au vârât în grefă. Acolo îmi făceam Sfânta
Cruce mereu. M-au dus în biroul preşedintelui avocaţilor,
dar fiindcă îmi făceam mereu cruce, m-au dat afară. La
anchetă le-am spus că tot ce am vorbit, scris, e vorbit de
Hristos în teofanie, în vedenie. Nu m-au crezut, mă
persiflau. Au venit la mine fumând, le-am aruncat
ţigările, îmi spuneau răstit să nu îmi mai fac Sfânta
Cruce, însă eu le suflam în fată în forma ei şi le făceam
exorcismele împotriva demonilor. Pesemne că legheon era
acolo, că m-au dus în beci iarăşi.
A venit un avocat să mă apere din oficiu. I-am spus:
„Tu vrei să mă aperi pe mine? De mine să te rogi, să te
apăr eu pe tine în faţa Judecătorului celui nemitarnic la
înfricoşătoarea Sa judecată! Şi tu, Şmilovici, cum vei fi în
stare să aperi creştinismul, când însăşi clerul şi cinul
monahal fariseic, împreună cu creştinii falşi, m-au dat pe
mâna voastră?! Eu nu am nevoie de avocat, eu sunt
preotul Dumnezeului Celui Viu şi merg mai departe, pe
calvarul Crucii!”. Avocatul evreu a rămas admirativ,
curtenitor, în faţa abnegaţiei vădite şi sacrificiului
sacerdotal creştin. Îmi făceam mereu Sfânta Cruce pe faţă
şi cu limba pe cerul gurii; şi inima se ruga; şi mintea se
pogora în inimă în faţa lui Dumnezeu; şi respiraţia se
zbătea în ruga interioară. Simţeam că sunt singur în
prezenţa inefabilă de imensitate a Dumnezeirii. M-a adus
aprodul în sala de judecată, cu gardă şi ostaşi.
Preşedintelui, Fekete Augustin, i-am făcut Sfânta Cruce
şi am vrut să zic „Pace ţie casei acesteia!”. Însă m-am
intimidat, căci toţi se uitau la mine cu ură. Eram într-o
stare deplorabilă, zdrenţăros, cu haine rupte, vărgate, de
puşcăriaş, în cap aveam o căciulă miţoasă.
Procesul meu începuse de mult însă pe mine mă
considerau nebun şi nu m-au adus la timp. Procurorul
vorbise, martorii falşi prezentaseră declaraţii de acuzare,
impuse de ighemoni, din satele unde predicasem. Mi-au
spus să scot căciula dar nu am vrut, le-am spus că e frig
şi sunt tuns chilug. Când mi-am scos-o, mai târziu, toţi
s-au înduioşat, căci aveam capul numai răni. Mă rugau
acum ei să o pun înapoi în cap, dar nu am mai vrut. Au
adus 10 martori mincinoşi. Domnul Hristos a avut numai
2. Era nevinovat şi nu a vorbit. Mie mi-a dat însă gură şi
înţelepciune, de nu putea grăi nimeni împotriva mea, din
cei ce se opuneau. Erau întrebaţi oamenii: „îl cunoşti pe
acesta?”. Ei nu mă mai recunoşteau, căci eram îmbrăcat
în haine vărgate şi tuns chilug. După ce îi dezlegam şi le
făceam Sfânta Cruce, mărturiseau că au fost siliţi să
mintă în declaraţii.
Ei nu au obţinut decât bine de pe urma slujbelor
mele, s-au lăsat de fumat, de băut, de înjurat, de drăcuit.
Au început să îşi spună păcatele în auzul tuturor
ighemonilor. Iar eu am început rugăciunile de dezlegare,
îi dezlegam în sala de tribunal, aşa cum eram, singur, gol,
rănit, flămând şi exilat.
La un moment dat am preluat frâiele procesului,
încât îi întrebam eu pe toţi. Doar eram înscris la fără
frecvenţă în anul 4 de Drept. Nu ştiam ce să întreb, dar
dreptul meu era din ceruri. Era dreptatea divină, ce îşi
arăta pe faţă minunea. Un singur martor a mai rămas
împotriva mea şi acela un frate cleric. Însă popa lui Baal
s-a încurcat singur în declaraţii. Dacă continuam
pledoaria, intra sigur şi el cu mine în temniţă. Majoritatea
martorilor acuzării se rugau să mă elibereze, spre binele
poporului. Dar cine mai vrea azi binele poporului?
Ighemonii aduseseră în sală studenţii agitatori şi pe
muncitori, să facă atmosferă nefavorabilă. S-au înşelat,
că vulgul nu poate rezista în faţa Adevărului. De aceea
sunt şi nevoiţi ateii, sub apanajul Adevărului, să facă
predica lor ucigaşă. Că deşi ei, în fiecare ţară, fac ură,
revoluţie şi război între fraţi, totuşi se ascund sub
cuvântul de pace. Dar de data aceasta, oamenii cinstiţi
au remarcat, de partea cui este dreptatea. Când m-au
întrebat pe mine, le-am vorbit 2 ore după ce au citit
acuzarea înfricoşătoare, în care îi făceam antihrişti,
balauri, etc. Cei care intrau în acest timp în sală, credeau
că s-a schimbat conducerea, de se vorbeşte aşa împotriva
lor chiar în incinta lor supremă. Unii băteau din palme.
Era o întreagă babilonie. Ei nu mai ştiau ce să înţeleagă.
Pe mine mă îngrozea atâta acuzare. Mă rugam interior,
într-o purificare şi iluminare cu Hristos. Când am început
să predic, în numele Sfintei Treimi, au rămas consternaţi
şi entuziasmaţi. Pe grefier îl durea mâna tot scriind cu
greşeli, iar eu nu mai terminam. E o întreagă carte,
propovăduirea aceasta repede, curgătoare, clară şi
lapidară. Dar mie nu îmi este a mă lăuda decât în numele
Domnului nostru Iisus Hristos!
Procurorul acuzator mi-a pus 2 întrebări să mă
încurce: „Cu cine am avut legături? Ce am mâncat în
acest interval al misiunii?” Am răspuns prompt: „Cu
Hristos! Pe Hristos Euharistie!” I-am întrebat: „Ce aţi
găsit la mine? Bombe, arme?” Nu aveam decât Sfânta
Cruce şi toate cele ale bisericii prigonite. Ce manifeste
decât predicile Dumnezeirii?! Cu ce v-a supărat Hristosul
meu? Nu vă speriaţi! Nu vă dărâm împărăţia voastră eu,
ci Dumnezeu! Dumnezeul meu v-a scos din sărăcie, din
temniţe, v-a pus la conducere şi la bogăţie! Ar trebui să
ridicaţi altare, să-L puneţi în icoane, în locul idolilor de
pe pereţii voştri! Crucea Sa inundă şi incinta aceasta
lugubră, pe jos, pe parchet, aveţi pictate cruci; ferestrele
au cercevele în forma Crucii şi uşile sunt la fel! Scoateţi
Sfânta Cruce de sub masă şi lăsaţi-L măcar răstignit!
Lăsaţi-L pe Hristos în şcoală; în cazarmă, în penitenciare,
în instituţii!”. Mi-a răspuns un ighemon: „Hristos e numai
iubire, iar noi avem o altă concepţie revoluţionară!”. I-am
zis: „înapoia mea satană! Voi aveţi ură dacă refuzaţi
iubirea veşnică. Ura, răzbunarea vă aduce război şi
veşnica moarte în iad!”. Au rămas frapaţi de atâta curaj.
Avocaţii refuzau să mă mai apere. Devenisem centrul
preocupărilor din tribunal. Ei puteau să îmi facă încă un
capăt de acuzare, la mărturia mea îndrăzneaţă. Dar
Hristos era cu mine. O, cât de Bun şi îndurător este
Dumnezeu!
S-a amânat procesul, datorită reunificării
tribunalelor M.A.I. cu M.F.A. La 24 aprilie, am fost achitat
dar m-au ţinut până în 5 mai. Toate le conducea
Mântuitorul în chip minunat, să ies odată cu bucuria
tainică a învierii, ca dintr-un iad pământesc spre
paradisul Ceresc. Dacă martorii acuzării m-au apărat cu
atâta frenezie, ce nevoie mai era să mai vină cei ai
apărării?! Poate mă va acuza apărarea?! Ateii sunt atât de
puţini logici în toate acţiunile lor materialiste. Studenţii
au vorbit cu profesorii şi cu lucrătorii să vină pe 3 aprilie,
apoi au venit şi pe 23.
Atunci ighemonii au evacuat sala, au făcut şedinţă
secretă, cu uşile închise, ca să nu se facă de râs. Eu eram
vesel, priveam soarele pe geam şi mugurii de primăvară
timpurie. Mi-au spus să stau jos şi să-i privesc, dar eu le-
am făcut cruce. Cum era să te uiţi la ei, când creatura
anorganică şi flora şi fauna era mai bună ca ei? Ighemonii
sunt o specie de balauri şi de fiare apocaliptice lugubre.
Cine poate să ia seama la toate acestea, în acest Babilon
şi în acest timp antihristic? Eu eram treaz la toate şi mă
gândeam că tot aşa au fost întemniţaţi Ioan şi Veronica,
monahii de la Sihastru, Sâmbăta, etc. În faţa lui
Dumnezeu toţi sunt nişte viermi, picături de apă, spice
de grâu în faţa secerei, căci în loc să mă acuze pe mine se
acuzau pe ei. Moartea, satan şi ei, au fost învinşi înainte
de a fi apărut din nefiinţă. Moartea a fost ucisă de Hristos.
Ateii materialişti răsar prea târziu şi n-au nici o rădăcină.
Ei sunt tari în răzbunare, în moarte, în ură şi în păcat,
etc. Ei nu pot crea nimic şi nu pot construi, nici pace nu
pot aduce vreodată, ci doar dezastru, pustiu, moarte şi
război.
Iată că deşi eu eram legat, totuşi îi puteam dezlega pe
cei liberi şi totuşi legaţi. Ei se judecau cu Hristos, însă
aici era Cuvânt ceresc către atei. Hristos e în Slavă şi nu
mai vrea să fie judecat. E imposibil ca în conştiinţa lor să
nu fi crezut că e Cuvântul chiar de la Dumnezeu. Însă
când m-am întors în temniţă, m-au dat ca nebun. Într-
adevăr, eram nebun pentru Dumnezeul meu. Credeam
că, după asemenea manifestare crucială, mă vor pedepsi.
Dar era destul de grea pedeapsa cu program, ce se aplica
zilnic cu toiag de fier pentru toţi. Pe mine mă prigoneau
acum deţinuţii. M-au trimis în celulă, mă înduioşa porţia
de ceruri cât puteam să privesc. Izbucnea aer puturos
printre borte, praf şi noroi, frig şi curent. Toţi mă puneau
să cânt, să îmi fac slujba în pământ străin şi duşman. Eu
făceam Liturghia zilnic, aghiazmă duminica şi la 1 ale
lunii. Le vorbeam din Scriptură, însă nu înţelegeau decât
dacă le vorbeam paralel cu cele ştiinţifice şi pământeşti.
Acolo erau şi oameni culţi. într-o zi au adus 3 criminali
periculoşi, dintre care unul, Constantin, era să mă
omoare. Fumau şi îi sfătuiam să lase păcatul. Toţi fumau,
doar unul Gheorghe Antanas s-a lăsat la rugăminţile
mele. Mă umileau, mă înjoseau, căci erau trimişi să mă
provoace. La 23 aprilie s-a amânat eliberarea. Sebastian
Dinu mi-a trimis o pâine neagră, pe care am făcut-o la
epicleză Sfinte Taine. Prin pereţi ni se spunea în morse,
că se vor deschide temniţele. Câte iluzii îşi făceau toţi!
Inventaseră cântece de jale, să îşi mai înece amarul. Ştiau
versuri noi, scrise de Nichifor Crainic, şi cântece de mari
compozitori martiri. Mai toţi plângeau de dorul bogăţiilor
pierdute, după femei şi mâncare, băutură şi anturaj. Iar
eu plângeam de dorul Sfintei Biserici. Ei aşteptau pe
americani, eu aşteptam pe Hristos. În temniţă, aveau o
oarecare asceză, deşi vinerea le dădeau carne iar
duminica fără untdelemn. Nu curveau, privegheau în
oboseală, nu se îmbătau nici măcar cu apă, nu asupreau
pe nimeni. Nu aveau războiul văzului şi al auzului,
neavând parloir decât la un an. În schimb, fumatul îi
ucidea sufleteşte şi trupeşte. Primeau câte 2000 de ţigări
pe lună şi eu nu mai puteam suporta. Toţi fumau ca
balaurii şi ighemonii şi deţinuţii. Erau parcă
înaintemergătorii iadului. Dacă robii aveau acest viciu, de
ce imitau şi persecutorii? De ce voi, cei liberi, faceţi
acelaşi canon ca al puşcăriaşilor? Că doar nu sunteţi
închişi!
Între timp au venit şi au ieşit alţi condamnaţi. Eu
însă stăteam ca Sfântul Efrem Şirul pentru vacă. În
sfârşit a venit ziua când m-au chemat, tot printr-o
surprindere, de Sfântul Gheorghe, la tribunal.
Constantin Gheorghiu le-a zis la toţi că Sfântul Gheorghe
mă va elibera, le-a şoptit celorlalţi, că am ceva din duhul
lui Ilie. El era deţinut de 14 ani în temniţele comuniste.
Poate că vor da libertatea religioasă ca în Ungaria, în
urma revoluţiei, dar ce religie va mai fi şi asta cu
apostaţii? Vai de religia lor şi de ei! Mai bine-ar scoate pe
Ioan şi pe Veronica din temniţă, ca să le predice ei. Dar
Gh. Diaconescu spune că, faţă de ei, nu trebuie nici o
îngăduinţă, împiedică socialismul şi progresul demonic.
Nu are cine să mai dezlege, să mai împărtăşească pe toţi
şi cine să lucreze în via Domnului. Învie Doamne şi
lucrează între noi, că nu mai putem răbda!
Când m-au dat jos din dubă, am auzit clopotele
metropolei şi am văzut 3 îngeri pe scările tribunalului în
teofanie. Când am intrat erau 3 monahii. Am strigat cu
glas mare ca de obicei: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat
împărăţia Cerurilor!”. Cele 3 monahii au început a plânge
şi m-au strigat: „Blagosloviţi preacuvioase!”. Adică ar fi
spus: „Ce ai ajuns! în ce stare eşti! în haină de batjocură,
târât în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, dus între arme la
moarte, fără prieteni spre calvar! Noi am venit ca
mironosiţele spre înmormântare sau spre înviere? Cât de
mic şi neputincios eşti în faţa puternicilor veacului
acesta! Cine te va izbăvi decât moartea!” Nu s-au ruşinat
de mine în fata celor mai răi oameni.
Când am început, să vorbesc în sală, s-a dat ordin de
evacuare. Am cerut să mi se citească acuzarea şi
apărarea. Le-am arătat erorile. Au venit pe rând martorii
apărării care m-au apărat cu frenezie, era o atmosferă
serafică de rugă. Afară înfloreau zarzării, cântau păsări şi
se scăldau toate în soare. Nu mă lăsau, să privesc pe
fereastră şi pe mine m-a podidit plânsul.
Au venit studenţii universităţilor lăsând cursurile ca
să asiste la procesul meu. Cu o zi înainte m-au consultat
20 de medici, dacă nu sunt nebun, l-am înfrânt în toate
problemele ştiinţifice, ca metaboliţi, ezoterism, etc. Îmi
spuneau că vor să mă salveze ei, dar e prea multă acuzare
în dosare. Pronunţarea nu s-a dat. Am stat în sală toată
ziua, am asistat la fel de fel de procese cu furturi, bătăi,
divorţuri. După câteva zile a venit rezoluţia - achitat - dar
voi fi internat la spitalul de nebuni pentru tratament.
Dacă Îl iubeşti pe Hristos, eşti nebun!
Domnul nu a îngăduit lucrul acesta, căci eram
pregătit să le fac viaţa grea medicilor de acolo, ori i-aş fi
înnebunit eu pe ei, ori aş fi înnebunit de-a binelea eu.
Cred că aş fi făcut acolo nişte nebunii pentru Hristos, de
m-ar fi dat afară cât de curând. Slavă Ţie, Doamne,
pentru toate! După pronunţarea sentinţei, a urmat
săptămâna patimilor pentru mine. Zilnic mă scuipau,
însă eu le vorbeam de Patimile Domnului şi însemnătatea
fiecărei zile liturgice. În Vinerea Mare îmi pierdusem toată
puterea. Urcam încet cu Hristos pe Cruce. În Sâmbăta
Mare nu am mai vorbit cu nimeni, m-am adâncit în rugă
adâncă. Un temnicer m-a chemat afară, dar eu m-am dus
în fundul celulei. Mă săturasem de umilinţe. Am fost târât
afară unde mi-a zis: „Eşti liber!”. Mi-au dat hainele,
căciula, cojocul, am ieşit în zdrenţe. Le-am făcut la toţi
dezlegare, am dat mâna cu toţi, le-am cerut iertare şi am
ieşit prin zeci de uşi, până am ajuns să mă îmbrac în
haina sfântă. Mi-am pus întâi Sfânta Cruce la gât,
Sfintele, schima şi analavurile. Metaniile şi antimisele mi
le-am luat în sân, Marele Mir şi moaştele Sfinte. Le
sărutam pe rând pe toate şi plângeam de fericire.
Ighemonii mă priveau cum plângeam, dar mie nu mai îmi
păsa de ei. Însă nu scăpasem de-a binelea, trebuia să fiu
dus la nebuni cu duba morţii. Domnul era cu mine şi m-
au dus la alţi ighemoni, care mă dăscăleau şi tot
încercau, să mă convingă să dau alte declaraţii.
O, Doamne! Ce mi se zbătea inima în piept! Mă
gândeam că iar o să pierd Sfintele, odoarele cele sacre.
Strângeam în braţe chivotele, vasele sfinte şi aşteptam o
minune. Mă gândeam, că îmi vor lua pe scumpul meu
Dumnezeu Euharistie. O, cum se zbătea inima în pieptu-
mi! O, cum strângeam chivotul cu Sfinte şi antimise!
Doamne nu pleca iar de la mine, că nu mai pot de dorul
Tău! Eu vreau să slujesc zilnic. Ia-mă mai bine la Tine, că
tare sunt străin şi nemernicit! Lucrează Doamne, că nu
mai ştiu ce să fac! Ighemonii jucau zaruri, parcă eram la
picioarele Crucii Mântuitorului.
Căpitanul Popa lipsea câteva zile. Au vrut să mă ţină
zilele învierii în temniţă. Seara mi-au dat drumul, să
prind trenul.
Am mers la înviere în oraşul lor, la Sfânta Biserică a
Bunei Vestiri, unde am slujit Sfânta Liturghie. În Vinerea
Luminată am slujit la Mănăstirea Graşi, sâmbătă tot
acolo, duminică la Sihla, luni Horăicioara, marţi la troiţa
din pădurea Bistriţa-Garcina, miercuri în Humuleşti, joi
în Vlaherna prigonită la Infinitul Dumnezeu înviat, sub
oblăduirea Căruia sunt pururea. În toate acestea, am
căpătat o rugă mai adâncă, o purificare amplă, o
iluminare taborică şi o unire în Hristos. Nu am urmărit,
în toată activitatea mea, decât mistica experimentală „hic
et nune” a realităţii stringente, clare, în situaţii extreme
înfricoşate, de prigoană şi libertate.
Nu se cuvenea a o spune noi, ca să nu se pară laudă
deşartă, vanitate şi mândrie urâtă. Mântuitorul a suferit,
El a dus crucea în locul meu, căci eu sunt vierme şi nu
om. Însă eu sunt dator să strig sus şi tare ce am
experimentat în mod ştiinţific, controlabil, real. Cu ochii
mei am văzut pe Dumnezeu, pe cât mi s-a putut; cu
urechile mele am auzit Cuvântul lui Dumnezeu prin glas
omenesc; cu limba mea am gustat şi am văzut, ce dulce
este Domnul Euharistie; cu simţul olfactiv am adulmecat
balsam, miresme de smirnă divină şi miros străin de
lumea asta, parfumul Logosului divin; cu mâinile mele şi
cu simţul tactil am simţit puterea palpabilă a
Dumnezeului Celui Viu.
Eu sunt martor al Dumnezeirii prezente, reale şi
valorificatoare, tocmai azi când Dumnezeu este negat de
un miliard de nebuni atei. Cine mă va despărţi pe mine
de dragostea lui Hristos? E adevărat că rabd nespus, cu
icoane prigonite, cu cărţi sacre rupte, arse şi persecutate,
cu cruci răstignite, cu potire în catacombe, cu 10
antimise în crăpăturile pământului şi ale zidurilor sacre,
în întuneric, bâjbâind, prigonit din toate părţile,
înlăcrimat, flămând, bolnav, însetat după dreptate, hulit
de cei de aproape, pârât şi condamnat de monahi şi
clerici, încât nici mort nu aş avea loc.
Mistic cu adevărat este săracul, care nu are nimic.
Iar eu sunt sărac de nume şi de lume, de prieteni şi de
rude, de averi trupeşti şi sufleteşti, că nu am loc să îmi
plec capul, sunt obosit de atâta prigoană, dar sunt bogat
în comori cereşti mistice. Dumnezeu m-a condus cu
Mână tare şi cu braţ înalt. Cine mă poate înţelege? Eu
sunt în afara timpului, pentru că nu-i vremea mea. Cum
aş vrea eu să-I slujesc cu râvnă şi cu zel Dumnezeului
celui Viu? Că eu sunt sărac până şi de mănăstire, că dacă
am bătut la fiecare poarta, am fost alungat după ce m-au
constatat că sunt credincios. Dar ce contează toate cele
vremelnice în raport cu Infinitul? Am suferit în toate
mănăstirile şi schiturile, de aceea am pribegit din loc în
loc, însă toate au trecut ca un vis rău. M-am luat la luptă
dreaptă cu toată lumea, pentru Iisus Hristos Biruitorul.
I-am scos lui Hristos spinii, piroanele, suliţele, ca să-mi
răscumpăr cât L-am supărat cu păcatele, cu ura,
neştiinţa, etc. Hristos a luptat în locul meu şi înaintea
mea cu toţi duşmanii. Eu nu susţin nici pe bogaţi, nici pe
farisei, scribi, eretici, simoniaci apostaţi, exploatatori,
imperialişti, rasişti, etc. Nici pe mine însumi nu mă susţin
ci doar pe Hristos, răstignit, înviat şi înălţat, proniator şi
judecător, precum mi Se şi revelează.
Ortodoxia nu e sub ascultarea sau tutela cuiva,
dintre creaturile patentate, ci este numai sub egida
Dumnezeirii întreit Sfinte. Deci nu se cade a-ţi iubi nici
mamă, nici sufletul tău pentru Hristos! Darămite politica
efemeră sau puterea neputincioasă a magnaţilor lumii.
Hristos ne dă tot ce cerem şi ce-i de folos pentru viaţă
veşnică. Noi am cerut predică şi pustnicie, iar Hristos ne-
a dat cu prisosinţă, prin mii de primejdii şi prigoane. Ne-
a dat curaj să ridicăm glasul ca o trâmbiţă, să mustrăm
pe antihrist şi pe slugile lui în faţă, să predicăm zi şi
noapte prin harisme şi minuni, prin mila lui Dumnezeu,
Care ne-a întins mijloace înfricoşate de mântuire. Hristos
S-a întrupat în viaţa duhovnicească şi ne dă teofanii,
Cuvânt ceresc, semne şi minuni, Euharistia, mai mult ca
în primele veacuri pe mâna pruncilor, etc. Completa şi
adevărata mistică aceasta este: să vorbească Dumnezeu
la prima persoană către om ca spre a doua persoană
interlocutoare, iar misticul ce este în levitaţie sau în
teofanie, este a treia persoană, transmiţând indirect. Că
însuşi Dumnezeu utilizează gura-i, inima-i, mintea iar
lumea nevăzută şi tot cerul este deasupra prezentă,
văzută de instrumentul revelaţiei supranaturale.
Dumnezeu este Subiect mai mult ca în orice revelaţie de
până azi, iar noi nu putem refuza Adevărul învederat,
arătat supranatural şi dovedit experimental ştiinţific.
Cum poţi să fii mistic însă fără Euharistie? Când era
întrupat 33 de ani vorbea Ipostasul Hristos Dumnezeu,
fără să spună la fiecare cuvânt, că este Hristos
Dumnezeu. Numai în revelaţii, la Naştere, Botez, pe
Tabor, la înviere, s-a descoperit Dumnezeirea Sa. Teologii
de azi luptă împotriva teofaniilor, s-a laicizat şi vulgarizat
Ortodoxia, încât s-a ajuns la fariseism şi formalism.
Taci trupule muritor, stai cu frică şi cutremur!
încetează cugete pământesc, că Hristos Logosul divin,
vorbeşte azi! Orice etapă, de ascundere şi de taină, de
rugă şi de prigoană, este ca să stăm de vorbă cu cerurile,
că prea ne-am extins în exterior - res extensa - prin
maşinism şi am uitat pe cele interioare - res cogitans,
disciplina arcani. Savanţii mistici şi apologetici luptă
contra teofaniei şi a argumentelor creştine, induşi în
eroare de falsa pace. Toată mistica de până acum se
bazează pe patrologia oamenilor, care au văzut, auzit sau
simţit pe Hristos şi au scris despre aceasta. Dumnezeu a
dat mistica Sa pe mâna lui Antonie analfabetul, Efrem,
Pavel prostul, etc. Dumnezeu Se descoperă în veacul
acesta antihristic mai mult ca oricând. Voi aţi dat de
piatra de poticnire iarăşi, căci nu credeţi că Dumnezeu
poate vorbi şi-I negaţi chiar teofania. Vă îndoiţi de vedenii,
îi ucideţi pe cei care au auzit pe Dumnezeu.
Iată suprema şi ultima încercare pe care v-o întinde
Dumnezeu, iar noi zăcem nedumeriţi în temniţe,
catacombe uitându-ne la apostazia voastră. Cum credeţi
că satan ar putea grăi, ar putea înflăcăra în masă pe
ciracii lui, iar Hristos Creatorul n-ar avea posibilitate?
Mântuitorul grăieşte prin pietrele din care face fiii lui
Avraam, prin lemnul icoanei care plânge şi izvorăşte mir,
prin animale, darămite prin omul care este chipul şi
asemănarea Lui? Au oare n-a grăit Dumnezeu din nor,
din lumină, din vânt? N-a vorbit prin gura asinei lui
Valaam, prin leul lui Gherasim, prin calul lui Haralambie
şi prin cerbul lui Eustatius Plachida? Oare nu arată
Dumnezeu minuni în mijlocul vostru?
Iată mistica la tot pasul, din firul de iarbă până la
stea. Până şi greierul şi cerbul cântă în limba lor
Preasfântul nume al lui Dumnezeu! Doar nu veţi ucide
toţi greierii şi cerbii, pentru că au Cuvânt ceresc, teofanie
sau rugă! Ardeţi toate ţesăturile, desfiinţaţi industria,
tehnica, matematica, geometria, astronomia, anatomia
oaselor şi a inimii, punctele cardinale, paralelele şi
meridianele globului! Toate sunt sub forma Sfintei Cruci
şi deci sunt mistice. Tăiaţi-vă mâinile, scoateţi-vă ochii,
inima, sistemul pelvian şi centura scapulară, toate sunt
în forma Crucii de viaţă dătătoare!
De aceea toţi misticii predică: „Acestea zice
Domnul...” Iată că, în vremea aceasta şi în acest moment,
în care vă scriu, vorbeşte Hristos aşa: „Eu vă
binecuvântez, împăratul Dumnezeu!”, iar Maica
Domnului: „Eu vă binecuvântez împărăteasa Cerurilor,
Mângâierea celor ce plâng!”. Hristos nu vine în mândria
voastră parfumată laicizată, ci Se pogoară din nou în
smerenia ieslei şi a crucii, urcând din nou Calvarul.
Mistica adevărată au văzut-o şi au experimentat-o
milioanele de martiri, care şi-au pus viaţa în joc pentru
Hristos, şi nu voi. Mistica este disciplina arcani, este
lucrare teandrică pentru care ne pregătim prin asceză,
prin curăţire, prin iluminare. Ne curăţim cu Sângele
euharistie, ne luminăm cu Cuvânt scripturistic,
tradiţional şi ceresc. Vorbele mele sunt mici şi slabe ca să
cuprindă explicarea imanentă a transcendentului
misticii. Ba ne mai împiedicăm şi de acea incongruenţă
dintre gramatică şi logică. Hristos e Logos, Care n-a scris
decât pe piatră, pe nisip, pe ceruri şi în inima noastră, ca
pe nişte lespezi, dându- ne cunoştinţa, pe cât ni se poate.
Dar ce poate scrie Infinitul pe mărginit şi pe limitat? Noi
am încercat să aducem o contribuţie experimentală,
personală, trecând peste smerenie, numai ca să lucrăm
ceva pozitiv şi folositor sufletului pentru veşnicie şi să vă
încredinţaţi de metodologia celei mai reale mistici.
Nu vă vorbeşte un om dintr-o clasă, castă, sistem,
nici chiar idealist sau metafizician amorf, ci vă
mărturiseşte cel ce cunoaşte clar realitatea reală, Logosul
logic şi ştiinţa ştiinţifică, binele bun, Adevărul adevărat,
esteticul frumos, sacrul sfânt, etc., dacă se poate vorbi
astfel. Dar se poate, de vreme ce voi toţi confundaţi răul
şi amarul cu binele şi dulcele, alergaţi după plăceri
demonice, fugind de dureri. După criteriile voastre,
decretaţi ca adevăr eroarea şi ca fericire nefericirea,
înfundând pe toţi în haos şi în pierzare. Ce realitate găsiţi
în materia care se tot transformă la fiecare pas, ca şi în
idealismul visului inform, morbid, panteist? Toţi sunteţi
în minciună şi în păcat. Mistica ne dă pe Dumnezeul cel
Viu, acum şi aici „hic et nune” fără laborator, fără nici o
pregătire. Ce ştiinţă mai clară vreţi, fără nici o academie
sau învăţătură, pe care şi copiii din leagăn şi bătrânii ca
Ioan, Policarp şi Haralambie, orbii şi morţii o
experimentează. Voi învăţaţi până albiţi şi tot netoţi şi
neghiobi rămâneţi şi ucigaşi. Studiaţi şi zidiţi aparatură
gigantică pentru a şti vreun... vierme sau vreun
excrement microbian microscopic! Şi asta o numiţi
ştiinţă? Vai de ştiinţa voastră ca şi a Evei cu mărul
otrăvit! Mistica e pomul Vieţii, nu al cunoştinţei binelui şi
răului şi totuşi cunoaşte perfect Binele şi numai Bine.
Viaţa e mai exactă cunoaştere ca epistemologia. Nici voi
teologii nu mai aveţi credinţă, că vă împotriviţi Adevărului
învederat, arătat, descoperit şi dovedit. Aţi făcut pe toţi
văzătorii şi purtătorii de Hristos că ar fi nebuni sau
înşelaţi.
Nu suferiţi mistica, pentru că mistica înseamnă a
tăcea tot trupul muritor, a înceta tot cugetul cel
pământesc iar pe noi ne-aţi băgat în temniţe, în
catacombe. E vremea pocăinţei într-un ceas sau într-o
clipă! O adevărată oră de mistică ne ţine Hristos în
prigoană, nu la catedrele teologiei voastre oloage, căci în
asceză şi nevoinţă este adevărata teologie. Veniţi toate
religiile, sectele, magiile, superstiţiile, doctrinele şi
sistemele, legitimaţi-vă ca pe vremea lui Ilie când Ahab şi
Izabela au dat libertate religioasă idolatriei baalului,
astartei, etc. Iată că focul divin Se pogoară în Cuvânt
ceresc, în teofanie înflăcărându-ne de iubire, dovedind
justeţea, legitimitatea autentică şi originară, veridică, a
Ortodoxiei creştine. De aceea nu poate fi mistică decât
numai în Ortodoxie, prin Cuvânt ceresc şi teofanii, după
cum nu poate fi logică fără Logos divin.
Să ştiţi bine că centrul teologiei este mistica, unde
obiectul şi subiectul este Dumnezeu Infinit, Care a vorbit
cu Adam iar azi ne grăieşte în graiul nostru „pe cât se
poate” spre „a fi înţeles”. Iar eu sunt martorul ocular,
auditiv, duhovnicesc, al acestui fapt mistic. Şi în afară de
ştiinţa noastră oficială, studiez din plin ca autodidact,
fără întrerupere, de mulţi ani ştiinţa profană şi am în
acelaşi timp siguranţa ştiinţei, epistemologiei divine, ca
să pot fi portar între 2 lumi, să pot emite judecăţi
axiologice, să valorific la justa competenţă orice ştiinţă.
O, de am fi răniţi de iubirea rănilor dumnezeieşti! O,
de am înţelege raţiunile tuturor din lucruri „des raisons
des choses!” Că fiecare floare e un gând de iubire întrupat
şi fiecare nor dinspre răsărit ne aduce pe Mântuitorul
Răsăritul Cel de Sus. Pe aripile vântului ne poartă
Dumnezeu, iar focul rugilor de pe culmi ne dă prezenţa
vedeniei de pe Sinai. Fiecare picătură de ploaie, rouă,
apă, e lacrima Domnului, apă izbucnită din coasta Sa la
Calvar. Şi bobul de grâu e Hristos, Ce ne dă Pâinea cea
Vie. În pomii plini de roade îl vedem pe Hristos, că ne dă
roade din Pomul Vieţii. În corabia Sfintei Biserici este
Hristos, poruncind apei, furtunii şi valurilor să se
domolească. Materialismul precar nu poate satisface
sufletul ci daţi-ni-L înapoi pe Hristos.
Ne judecaţi voi măgarilor, că nu ştim să cântăm noi
privighetorile?! Şi vă smintiţi voi viermilor, că noi fluturii
zburăm?! Dar tot viermi suntem şi noi, însă nu mai
roadem în răni, în cadavre puroiate, ci ne odihnim pe
flori, sorbind nectarul euharistie şi ambrozia din corolă.
Deci, spuneţi voi care sunteţi astăzi atât de căzuţi? Nu vă
este dor de Dumnezeul Cel tare? Plânge Mântuitorul
Hristos deasupra noastră curăţind aerul cel spurcat de
voi. O, pământule! Nu îţi este dor de Ceruri? O, creatură
nemernică! Nu îţi este dor de Cel ce Te-a creat?
Nouă ni se frânge inima de dorul odorului Hristos
adorat, îl culegem din toate cuvintele, îl adulmecăm
parfumul Logosului în cosmos, ne târâm prin lanţuri,
prin temniţe şi prigoniţi în catacombe aşteptăm
mântuirea Dumnezeului Celui Viu. Îl culegem dintre flori
şi dintre spini, dintre nori şi astre, din cer nou şi pământ
nou, din potire şi din 7 Sfinte Taine şi cu toate acestea ne
rugăm: „Dă-ne Doamne să ne împărtăşim cu Tine, mai
adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei tale!”. Vă
întreb: cum puteţi voi răbda să nu vă împărtăşiţi cu anii?!
Mântuitorul vă strigă zilnic pe toţi, în timp ce tot cerul
arată cu mâinile elementele Euharistice şi potirul. Iată
liturghisim zilnic, dezlegăm şi spovedim zilnic, predicăm
şi cu timp şi fără timp pentru unirea cu Hristos în trupul
Său mistic.
De aceea strig: Vorbeşte Doamne că robul tău
ascultă!
Autobiografie
Subsemnatul, Dorobanţu D. Nicolae, m-am născut în
satul Crainici, comuna Bala, jud. Mehedinţi în 1 august
1920, conform certificatului cu nr. 84 din 16-08-1964. De
mic copil am crezut în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi m-am
dedicat credinţei străbune ortodoxe. Am urmat primele 3
clase în satul Crainici, la Şcoala generală, cu învăţătorii
Sebastian Şontea şi Ioan Caşotă, iar clasa a 4-a la
Bucureşti, la Şcoala primară a sectorului Ateneul Popular
al marelui voievod Mihai I, în Calea Griviţei, lângă
Biserica cu hramul Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil. Am
repetat clasa a 4-a în satul Crainici, deoarece m-am
îmbolnăvit de pneumonie în trimestrul al 3-lea şi nu mi
s-a încheiat situaţia şcolară. Am urmat 7 clase de liceu la
Colegiul Sfântul Sava apoi am urmat clasa a 8-a la Liceul
Militar „Alexandru Sturza” din Craiova. Am dat examen
la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie, ieşind ofiţer
activ cu gradul de sublocotenent, la arma Vânători de
Munte. Mi-am dat demisia din armată, deoarece nu
vroiam să lupt într-un război nedrept, în altă ţară, în timp
ce Ardealul este ocupat. Am scris şi am vorbit răspicat că
războiul este pierdut, ceea ce s-a şi întâmplat la 23
august 1944.
De la Batalionul 4 Vânători de Munte din Predeal am
dus bagajul cu lada de campanie la Braşov, iar eu m-am
întors în Predeal. Am pornit pe jos până la gara Timiş, am
luat trenul spre Livezeni şi am întrerupt pentru luarea
bagajului din Braşov. În satul Câmpul lui Neag, am fost
cazat de şeful de post la nişte ciobani, cu care am urcat
în munţi, unde am stat ascuns câteva săptămâni. Am
traversat munţii spre Cloşani, Sohodul, Padeş, ajungând
la Crainici în satul natal. Am primit o telegramă de la
fratele meu, Petru D. Dorobanţu, care îmi scria să mă
prezint de urgenţă la Bucureşti pentru că unchiul meu,
general al Curţii Regale a României, m-a dat pe mâna
Siguranţei Naţionale, ce mă căuta ca dezertor iar
pedeapsa era condamnarea la moarte. Acolo am fost
anchetat, dat pe mâna neurologului Vlad Voiculescu, de
la spitalul Regina Elisabeta, care m-a diagnosticat cu
dromomanie epileptică şi astfel am scăpat de Curtea
Marţială. Am fost trecut în rezervă, la Comisia Corpului
Teritorial Ploieşti, de doctorul militar maiorul Virgil
Poboran, la 12 decembrie 1942, cu proces verbal 143 şi
decret regal 609 publicat în Monitorul Oficial nr. 58. Am
fost lăsat la vatră cu ordinul seria B nr. 10844.
Imediat m-am pregătit, la algebră, trigonometrie şi
botanică, şi am dat examen la Politehnică, Facultatea de
Silvicultură, unde am intrat fără bursă. În anul 1943 am
reuşit la Facultatea de Teologie din Bucureşti, etajul 3
intrarea A, primind bursă şi cazare la Internatul Teologic
str. Radu Vodă nr. 24. Am fost îndrumat de episcopii
Policarp Moruşca al Americii şi de Antim Nica, vicar
patriarhal. Am avut cursuri şi am fost la prelegerile
profesorilor Dumitru Stăniloae, Gala Galaction, Ioan G.
Savin, Ioan G. Coman, Nicolae Chiţescu, Nichifor Crainic,
Haralambie Roventa. La internat era director Victor
Popescu. Având stagiul militar satisfăcut şi Şcoala de
Ofiţeri, existând o lege prin care puteam urma şi alte
facultăţi, am dat admitere la Facultatea de Filozofie şi
Litere şi la Facultatea de Drept, unde am susţinut
examenele cumulate, în sesiuni extraordinare. Aşa am
dat licenţa în Teologie, procesul verbal nr. 539 din 31 oct/
1947, obţinând nota zece cu menţiunea „magna cum
laudae”, apoi licenţa în Filozofie şi Litere, secţia Filozofie,
procesul verbal nr. 13639 din 22 apr/1948 la Estetică şi
Critică Literară, Introducere în Filozofie, Logică, Istoria
Filozofiei Vechi şi Medievale şi Filozofia Generală
(Epistemologie şi Metafizică), Istoria Filozofiei Moderne şi
Contemporane cu calificativele scris - bine, oral - bine. În
anul 1947 m-am înscris la doctorat la Teologie,
adeverinţa 2002 din 7 dec/ 1947.
Doctoratul în Teologie se dădea din 2 în 2 ani, eu am
reuşit să dau colocviile, tezele şi seminariile rămânând să
susţin teza de doctorat „Teoria Logosului întrupat în viaţa
duhovnicească la părintele Dumitru Stăniloae”. Toate
lucrările au fost notate cu „summa cum laudae”. În anul
1944, pe 22 februarie, am obţinut diploma Şcolii Centrale
de Stenodactilografie în bulevardul C. Brâncoveanu nr. 5,
adeverinţa nr. 96/1944. În 1945 m-am înscris la
Universitatea Democratică Liberă cu nr. matricol
593/1945 şi am plătit la Apărarea Patriotică o cotizaţie
de 500 lei. M-am înscris în Frontul Plugarilor.
Am studiat, la fără frecvenţă, tot ce se comunica la
orice facultate participând la colocvii, seminarii,
frecventam Biblioteca Academiei. Cu eseistul şi sociologul
Mihail Ralea şi cu Henry H. Stahl istoric şi sociolog, am
fost trimis pentru monografii în mediul rustic şi pauper.
Iar sub influenţa lui I. C. Petrescu şi Vlădescu-Gheorghe
Răcoasa, primul relaţionist al sociologiei gustiene, l-am
studiat pe Armand Cuvillier ajungând secretarul lui
Răcoasa. Am fost iniţiat în bibliografii, biblioteconomie şi
statistică generală.
Menţionez că nu am făcut politică, nu am făcut parte
din nicio organizaţie politică şi nici nu am participat la
vreo acţiune care să tulbure Siguranţa Statului, cum
scrie şi în Certificatul de Moralitate nr. 16136 din 27
noiembrie 1945 eliberat de Poliţia Capitalei şi a
Certificatului nr. 44961 din 6 octombrie 1943 eliberat de
Ministerul Justiţiei, Serviciul Central de Identificare,
unde am fost amprentat. Am fost tuns în monahism în
anul 1947 în Duminica Floriilor de către P. C.
arhimandrit Partenie Buscu, stareţ în acel timp, de faţă
fiind mitropolitul Basarabiei Efrem Enăcescu, având ca
naşi pe protosinghelul Augustin Mateescu şi ierodiaconul
Nicodim Bujor. Tunderea s-a făcut conform aprobării
patriarhului Nicodim Munteanu pe seama Mănăstirii
Radu Vodă din Bucureşti, luând numele de Nechifor. Prin
decizia ministerială nr. 4333/1947, am fost numit om de
serviciu la internatul teologic de la Mănăstirea Radu
Vodă. În 1948, 23 aprilie, am fost hirotonit ierodiacon la
Zaclău-Tulcea, cu nr. 4/1948; iar la 3 iulie 1949
ieromonah în satul Floreşti-Huruieşti, raionul Tecuci, de
către episcopul Antim Nica, locotenent de Galaţi, pe
seama Mănăstirii Muşunoaiele, raionul Putna, cu nr.
9471 din 22 septembrie.
Tot în 1949, în octombrie, am fost hirotesit duhovnic
la Mănăstirea Buluc din acelaşi raion. În 1949, am fost
pus în serviciu cu predarea şi ridicarea corespondenţei
oficiale, cf nr. 1266 februarie 21, la Episcopia Dunării de
Jos. În anul 1949, am fost numit profesor şi pedagog la
Şcoala de Cântăreţi sub îndrumarea directorului C.
Todicescu, cf. nr. 1488. Am fost secretar protopopesc al
Protoieriei circa 1 Covurlui, numit pe 15 ianuarie 1949,
cu nr. 440. În 1949, martie 30, sunt repartizat la Schitul
Muşunoaiele, raionul Putna, cu nr. 2240, ce aparţinea de
Episcopia Dunării de Jos. Am fost trimis la cerere la
Mănăstirea Sihastru, apoi transferat la Schitul Sfântul
Ioan din Panciu, cu nr. 2712 din 6 martie 1950. În anul
1950, la 1 iunie, sunt numit de Ministerul Cultelor cu nr.
6424 de înregistrare şi nr. 16879/1950 de exarhat, stareţ
al Schitului Tarniţa, extrabugetar, reconfirmat în acest
post de Episcopia Buzăului, ce ia în jurisdicţie Schitul cu
nr. 2152 din 4 martie 1951. Sunt închinoviat la
Mănăstirea Ciolanu raionul Buzău.
Am cerut binecuvântare, să plec în eparhia
Romanului şi Huşilor, de la episcopul Antim Angelescu,
care mi-a dat referinţe bune. Am plecat la Schitul Tarcău,
din Neamţ, cu nr. 6330 din 31 iulie 1951. În conformitate
cu dispoziţiunile patriarhale, nr. 21.573/1951, am fost
numit profesor şi director de studii la Şcoala Monahală
de la Mănăstirea Văratec, raionul Tg-Neamţ, pentru
ridicarea nivelului moral- duhovnicesc, nr. 1112519
noiembrie 1951. Sunt trimis duhovnic, la Mănăstirea
Măgura Ocnei cu nr. 4518, 1 iulie 1952. Sunt tuns în
schima mare, la recomandarea părintelui Benedict
Ghiuş, în ziua de 5 august 1952 la Mănăstirea Sihăstria,
luând numele de Nil. Am fost tuns de ieroschimonahul
Daniil Sandu Tudor, stând în mantie 7 zile, în Biserică,
până la 13 august. În 1953 sunt închinoviat la
Mănăstirea Râmeţi şi apoi la Nicula cu nr. 1544,13
aprilie. Trimis apoi la Schitul Izbuc-Vişeu. Transferat în
Episcopia Râmnicului, am fost duhovnic la Mănăstirea
Arnota, cu nr. 11262 din 7 octombrie 1953. În 1954 sunt
repartizat la Schitul Bogâltin raionul Almaş Timişoara şi
confirmat cu nr. 258 din 22 februarie.
În 1954, la 10 mai, revin în Episcopia Romanului,
trimis la Schitul Nechit-Borleşti cu nr. 3665 din 31 mai.
În 1954, la 3 noiembrie, sunt arestat prima oară 38 de
zile, în 11 decembrie sunt eliberat. Revin la Nechit şi sunt
pus stareţ în locul lui Zenovie Ghidescu plecat în spital.
Dau de pomană, toată făina şi uleiul din mănăstire,
oamenilor săraci din Borleşti şi satul Nechit, şi pentru
aceasta sunt bătut şi alungat. Menţionez că am mai fost
arestat de două ori, prima oară la Mănăstirea Tismana în
1952, pârât de stareţa Tatiana şi Veniamin Vichentie, dar
şeful securităţii din Baia de Aramă mi-a dat drumul; apoi
la 26 octombrie 1952, în Craiova, când l-am vizitat pe
preotul Iorga din Ohaba-Mehedinţi, ce era arestat. Aveam
talonul de mutaţie de la Mănăstirea Bogdana-Rădeana şi
mergeam, cu ordin de repartiţie, la catedrala din Cluj,
unde era episcop Nicolae Colan.
Am predicat până la 3 ianuarie 1956 când am fost
arestat în comuna Buhalniţa Neamţ, în casă la
brigadierul Amariei I. Am fost ţinut 120 de zile în
închisoare, în mari umilinţe şi privaţiuni. Am fost judecat
la 24 aprilie, după ce la 23 aprilie am fost supus unei
expertize medicale a 20 de medici şi declarat clinic
sănătos. La 24 aprilie am fost achitat cu nr. 6234 şi
eliberat în 5 mai 1956 de M.A.I. Direcţia Generală. M-am
întors la Schitul Nechit, dar în 27 noiembrie 1956 am fost
caterisit. După un pelerinaj prin ţară la mai multe
mănăstiri şi schituri, m-am retras acasă la mama mea
Ana Dorobanţu. Aici am stat fără să mă arăt, fără să fac
propagandă religioasă, fără nici un elementar confort,
fără asistentă medicală, ca un câine de pripas.
De abia în anul 1964, când s-au eliberat toţi din
închisori şi se împlineau 20 de ani de la eliberarea patriei,
am ieşit şi eu să îmi caut drepturile. Mi- am făcut acte,
certificat de naştere şi poze de buletin la Maksay în
Galaţi. Am bătut la uşile tuturor episcopiilor din ţară, ale
mănăstirilor, dar nu am fost primit. La Cluj am fost
refuzat de episcopul meu Teofil Herineanu, venit de la
Roman, care mi-a spus că nu vrea „Maglavit” la Nicula.
Nu îmi vine să mai am vreun clin sau mânecă cu vreun
om, căci tot omul este mincinos. M-au rugat verişorii mei,
Iulian I. Drăcea, rectorul Universităţii de Agronomie din
Timişoara, domiciliat în str. Timişoara nr. 18 şi Valerian
Popescu, rectorul Stomatologiei, din piaţa Kogălniceanu
5 Bucureşti, să îmi fac diferenţele pentru a ocupa o
cariera universitară şi să îmi formez un viitor. Am refuzat
şi m-am dus la bătrânul meu unchi, generalul Ghe. I.
Dorobanţu din Bucureşti, strada Mitropolit Nifon nr. 10,
întrebându-l cum să procedez. L-am rugat pe unchiul
meu să dea un anunţ în România Liberă despre decesul
meu, anunţ care a apărut în ziua de 10 februarie 1967,
nota redacţiei nr. 7006. Am fost la fratele meu Gheorghe
D. Dorobanţu, str. Călăraşi 14 şi i-am cerut şi lui sfatul.
În catedrala din Timişoara, m-a recunoscut Ianuarie
Georgescu din Focşani, care mă ştia din perioada cât am
activat în raionul Putna şi l-am rugat să meargă cu mine
în satul Crainici, unde a stat intre anii 1967- 1968 având
mutaţie în regulă cu pensie cu tot. Însă fiul său, căpitan
doctor, cu nora sa Ştefana, dobândind un copil de la
Dumnezeu, l-au rugat să se reîntoarcă în sânul familiei,
spre a avea grijă de el şi atunci am rămas iarăşi singur.
Am apelat la învăţătoarea emerită, pensionară, Aglaia
Ghe. Radu, care a venit cu sora ei Alexandrina Macedon,
tot învăţătoare şi cu nepoata lor, după mamă, Anişoara
Victor Popescu ce au avut grijă de mine. În toată perioada
cât am stat ascuns, aproape 14 ani, am studiat intens,
m-am documentat multilateral, am citit cărţi teologice şi
profane, reviste de ştiinţă şi tehnică şi am scris foarte
mult. Am postit, am stat în frig şi în foame, în sete şi
golătate, în mare însingurare, într-un coteţ de porci şi
găini. Nu am avut nici o activitate politică, vreo aderenţă
sau apartenenţă de vreun fel, mi-am văzut de lucru şi de
studiu intelectual. Nu am făcut slujbe clandestine, nici
măcar la familia mea sau la vreun vecin, nici sorei mele
Paulina sau fratelui meu, care a venit bolnav după
operaţie. Menţionez că în oraşul Drobeta Turnu Severin,
am fost la Grigore Morjan, str. Lenin nr. 8, la Aurel
Ivăschescu, str. Nicu Cernăianu nr. 22, care m-au sfătuit,
ca şi rudele mele, să îmi recapăt drepturile conform
pregătirii mele intelectuale.
Mama mea, Ana, plânge tot timpul şi mă roagă să fac
ceva cu viaţa mea, că doar n-o fi blestem sau năpastă pe
neamul nostru. Mă simt obosit, slăbit după atâtea
umilinţe şi privaţiuni, pierzând ani întregi de integritate
psiho-somatică. Eu singur mi-am fost temnicer, închis de
bună voie şi am suferit îngrozitor. Dar am urmat în toată
viaţa mea imboldul lăuntric duhovnicesc. Acasă, în
grajdul şopron, am făcut altar cu icoane, candele, mi-am
făcut Sfânta Liturghie zilnic. Nu mi-am ascultat verişorii
mei rectori, pentru că am vrut să rămân ortodox şi fidel
Bisericii, în care m-am născut şi m-am format. În toată
perioada de privaţiuni am citit mult, mi-am făcut canon,
pravilă mănăstirească eremită, anahoretică, conform
cinului monahal pe care îl port, analavului şi micului şi
marelui chip îngeresc, în care sunt dator să-I slujesc
direct Dumnezeului Celui Viu, în Sfânta Treime slăvit.
Căci mărturisesc profesiunea de credinţă ortodoxă şi o
plinesc conform Sfintei Scripturi şi ai Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii Ortodoxe Ecumenice. Doresc să fiu ucis şi
martirizat, pentru credinţă şi nădejdea vieţii celei veşnice.
Cu acestea, închei declaraţia, semnez şi vă
mulţumesc profund pentru nobleţe, condescendenţă şi
operativitate.
Ieroschimonah Nil Dorobanţu
Luată, la anchetă, în ziua arestării, 2 aprilie 1970, în
sediul Securităţii din Turnu Severin.
În Episcopia Buzăului
Mănăstirile Sihastru şi Buciumeni
Odată, părintele Nil, a mărturisit o femeie care avea
păcate multe, i-a dat canon: „120 de ani nu te
împărtăşeşti!” A început femeia să plângă, cu pocăinţă şi
cu lacrimi de durere. A lăsat-o vreo două ore şi i-a zis:
„-Vino încoace, chiar astăzi te vei împărtăşi! Ţi s-au
iertat 120 de ani! Cât trebuie să-L iubeşti tu pe Iisus? Ai
să mai păcătuieşti că ţi-a iertat 120 de ani?!”
Pe un altul, tot cu păcate multe, l-a pus să numere
frunzele de la un stejar. Cum era să numere? I-a zis:
„-Ei, îţi mai arde să mai faci?”.
Iar pe altul, l-a pus să numere firele de iarbă pe câţiva
metri pătraţi. Acestea erau „canoane smintite” dar îşi
atingeau scopul. La Mănăstirea Sihastru, unde se mai
retrăgea, nu a luat niciodată chilie în incinta mănăstirii,
ci peste şosea, unde erau grajdurile cu păsări şi animale.
Însă nu l-a văzut nimeni dormind, nu l-a văzut nimeni
mâncând. Avea o potecă prin pădure, la Mănăstirea
Buciumeni - poteca lui. Totdeauna în miez de noapte
mergea la maici şi le făcea moliftele Sfântului Vasile,
pentru că, zicea el: „maicile sunt mai ispitite ca noi
călugării!” Le aduna la miezul nopţii şi le citea moliftele
Sfântului Vasile cel Mare. Dar în fiecare miez de noapte.
Călugării din mănăstire au vrut să-i urmeze viaţa
părintelui Nil. Dar părintele Ioan Iovan a transmis să nu
încerce nimeni, că nu reuşeşte. A încercat totuşi unul, se
nevoia dormind pe o scară, se legase de păr cu o sfoară şi
aşa s-a chinuit vreo şase luni. Aplecat din mănăstire, ca
să apară după şase luni... miliţian! Nu degeaba i se
spunea Nil Zănaticul, făcea mari năzdrăvănii, asemeni
altor mari sfinţi „nebuni pentru Hristos”, cum ar fi:
Sfântul Andrei, Sfântul Simion, Sfântul Teofil, şi alţii.
Primise această rară harismă, a „nebuniei pentru
Hristos”.
Anchetat şi judecat la protoierie
Părintele Nil mergea pe la schiturile din Vrancea,
Valea Neagră, Recea, Trotuşanu. Erau multe pe vremea
aceea şi erau foarte sărace. A răscolit sate întregi,
Păuneşti, Angheleşti, Coteşti, Boloteşti, Vânători,
Petreşti. Protoiereul de la Focşani si-a adunat preoţii, l-a
chemat şi pe el să-l tragă la răspundere, să-l ancheteze,
să-l judece. Îl aşteptau, între ei erau şi fumători. Când a
intrat, le-a zis:
„-Eu am venit să-L întâlnesc pe Hristos în fumul ăsta
de ţigară?!”
Au plecat unul câte unul. Nu l-au mai chemat
niciodată văzând că părintele le ştie gândurile şi inima.
Însă episcopul care era atunci, Antim, l-a luat la
Episcopie să-l supravegheze şi să-l pună la punct.
Într-o zi a venit o inspecţie de la Patriarhie iar maicile
de la bucătărie s-au pregătit. Ce să vezi?! Părintele Nil a
luat cratiţa cu felul doi, fără să ştie nimeni, şi a dat-o cu
totul de pomană în stradă. Dar până la urmă l-au
descoperit şi el a recunoscut. I-a dat canon să facă 100
de metanii, el a făcut 1.000! L-au trimis de canon, o lună
de zile, la Mănăstirea Neamţ. Acolo a răscolit schiturile, a
găsit unul unde nu se făcea Liturghie. El a intrat în Altar
şi pe două femei care erau acolo le-a pus la strană. Când
s-au trezit călugării, el de-acuma le împărtăşise şi le
dădea anafură. Îl aşteptau afară, dar când să iasă, a
dispărut.
La Schitul Tarniţa Jud. Vrancea
În anul 1950 ieromonahul Nechifor Dorobanţu este
trimis la Schitul Tarniţa, raionul Putna, schit de călugări.
Adună 6 fraţi aici, printre care se număra şi fratele Vasile
Oanele, ulterior Victorin Oanele stareţul Sihăstriei,
originar din satul Poiana corn. Vrâncioaia. Satul era
aproape de Tarniţa, schit transformat după şase luni,
până în 1959, în aşezământ de maici.
În broşura Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, ed.
2009, a mănăstirii Tarniţa, apărută cu binecuvântarea
înalt preasfinţitului Epifanie Norocel, la pag. 8 scrie: „Aici
a vieţuit o vreme un vestit monah, un mare ascet, profund
înduhovnicit, renumit prin nevoinţele şi prin neîncetata
rugăciune, ieroschimonahul Nil Dorobanţu”.
Mănăstirea a fost închisă în urma decretului din
1959 iar monahiile au plecat, unele găsind mângâiere pe
lângă bisericile din Focşani, ex.: monahia Emanuela
Munteanu a fost angajată la Biserica Precista, Donie şi
Sfântul Ioan, monahia Teodolita Oancea angajată la
Parohia Vânători şi ulterior la Biserica Sfântului Ioan iar
monahia Marina Chiper la Biserica Precista tot din
Focşani. După 1990 maica Emanuela Munteanu, fiica
duhovnicească a părintelui, a fost chemată la reactivarea
Schitului, ce era în paragină şi a devenit stareţă. Trăieşte
şi astăzi alături de o altă monahie Heruvima, ce vorbesc
cu fior şi pioşenie de părintele lor duhovnicesc.
Monahiile din Tarniţa
Cu o traistă plină de petice, îi plăcea să dăruiască
totul, nu-l vedea nimeni mâncând, era atât de
spiritualizat încât apărea şi dispărea când voia şi unde
voia. Acum dădea anafură pe amvon, acum era la uşă,
acum era afară. Când mergea nu atingea pământul,
plutea. După ce a plecat de la noi, câteodată, se arăta la
mănăstire şi spovedea. Atunci adăuga pomelnice noi într-
un sac cu acatiste, în care avea şi un craniu, Sfinte
moaşte ale unui pustnic din munţii Vrancei.
Rugăciunea părintelui Nil vindeca bolile şi rezolva
orice necaz, aşa mărturisesc oamenii până azi. Nu l-am
văzut niciodată mâncând, nu l-am văzut niciodată bând,
nu l-am văzut niciodată dormind sau să grăiască de rău
pe cineva, ferească Sfântul! De multe ori se ducea la
Mănăstirea Vladimireşti. Avea o traistă peticită, cu nu
ştiu câte petice, o punea lângă o perdea frumoasă de la
stăreţie, să le încerce pe maici, să vadă dacă ţin la suflet
sau mai mult la lucrurile materiale. Nici nu am văzut, nici
nu cred că o să mai vedem vreodată un preot ca el. Vorbea
şi predica zi şi noapte. Era încălţat iarna cu opinci, vara
cu sandale cu talpă de lemn, piciorul gol în sandaua
aceea, rufos, zdrenţuros, nu-i dădeai nici o atenţie.
Ursul ucenic de la Tarniţa
În pustietatea pădurilor vrâncene, cel mai apropiat
ucenic al părintelui Nil, era un urs care dormea la
picioarele lui, îl învelea şi-i aducea apă. Nişte vânători au
vrut să-l împuşte. Ei nu ştiau, că ursul era cu părintele.
Acesta, fuga, fuga la părintele Nil. Când a ajuns la uşă,
hop şi vânătorii.
„-Staţi aşa! Este ucenicul meu!” le-a strigat Părintele.
Le-au căzut armele din mână, s-au îngălbenit la fată.
Ava i-a mărturisit, i-a binecuvântat şi le-a dat drumul,
spunându-le:
“-Să nu mai omorâţi animalele!”. Cum a ajuns ursul
ucenicul părintelui? Mergea Părintele pe o potecuţă când,
pe un copac mare tăiat, a întâlnit un urs gemând de
durere. Avea o aşchie înfiptă adânc într-una din labe.
Laba îi era umflată şi plină de puroi.
Părintele Nil i-a spus:
„-Moş Martine, dă laba încoace!”.
Ursul a întins laba părintelui, care cu o smucitură
adâncă i-a strâns-o, să-i curgă tot puroiul. I-a sărit în
ochi, dar mai întâi a ţâşnit parcă un fel de gălbenuş de
ou, mare cât o portocală. Când a ieşit acea răutate, ursul
a leşinat. Dar nu a stat nici jumătate de oră, s-a sculat
vioi, că de-acum îi scosese toată rădăcina durerii. Apoi i-
a spălat rana cu Sfânta aghiazmă, i-a pus Sfântul mir, l-
a pansat bine, cu batiste atinse de moaştele Sfintei
Parascheva.
Obosit, ursul, a adormit din nou. A doua zi, părintele
l-a dezlegat şi a văzut că mai avea doar o găurică mică în
labă. A treia oară nu l-a mai pansat, pentru că era
vindecat. Dar a doua zi dimineaţă, după ce s-a vindecat,
în zori, cine era la uşa pustnicului? Ursul, cu un stup de
miere de albine. I l-a adus drept recompensă că l-a ajutat.
A salutat ca un om cu mâna, apoi a plecat. De atunci
a rămas la uşa pustnicului o inscripţie: „Animalele
sălbatice sunt mai domestice decât limba creştinului!”
„Priviţi, aşa sunteţi voi!”
Odată la o predică, la care asistau şi mulţi oameni
din sat, veniţi special să participe la slujbă, părintele le-a
prezentat un schelet, căruia i-a pus la gât un lanţ, o
geantă şi alte zorzoane. Ba i-a mai pus şi o ţigară aprinsă
între dinţi. Şi în timp ce scheletul stătea drept, legat de
un par, părintele le-a vorbit oamenilor:
„-Priviţi, aşa sunteţi voi!”
Atunci ei, îngroziţi, au lăsat fiecare câte o sută de lei
(mulţi bani pe vremuri). Părintele a umplut o roabă de
bani, a pus o măicuţă la mânerele roabei şi i-a zis:
„-Du banii aceştia la părintele stareţ de la Tarniţa, că
eu îi sunt dator!”.
Ce se întâmplase? în trecut, stareţul a plecat în
staţiune pentru trei săptămâni şi l-a lăsat în locul său pe
părintele Nil, care a dat aproape totul de pomană; boii
mănăstirii, carul, plugul, grapa, vaca şi viţelul, iapa cu
mânzul, până şi patul stareţului, fiindcă veneau la el toţi
săracii să ceară milostenie. După 3 săptămâni, când s-a
întors stareţul, a întrebat:
„-Măi Nil, unde sunt boii?
-La Domnul, a răspuns el.
-Dar căruţa, dar grapa?
-Tot la Domnul.
-Vaca şi viţelul?
-Tot la Domnul.
-Iapa şi mânzul?
-La Domnul, în Ceruri.
-Dar... patul meu unde este?
-îl vei avea în Cer părinte!
-Ia vino încoace măi Nil, a spus stareţul!”.
A luat un ciomag de lemn de corn şi l-a bătut
zdravăn. Părintele Nil şi-a răscumpărat bătaia trimiţând
acea roabă cu bani, pentru ca stareţul să-şi poată
cumpăra cele pierdute.
Credincioşii din zona munţilor Vrancei apropiaţi de
Mănăstirea Tarniţa îi scriu episcopului o scrisoare
emoţionantă şi de adâncă durere, pentru ca duhovnicul
lor drag să fie lăsat în continuare să îi păstorească.
„Preasfinţite Stăpâne!
Noi credincioşii din toate satele din jurul Schitului
Tarniţa, îndemnaţi de Bunul Dumnezeu vă rugăm
următoarele: împovăraţi de păcatele noastre nenumărate
din clipa în care ne-am născut şi până acum, rătăcind
departe de Dumnezeu pe căile satanei, am mişcat până
la lacrimi marea milă a lui Dumnezeu şi în noua Lui
milostivire ne-a întins mâna spre mântuire prin slujitorul
Său, preacuviosul părinte Nechifor Dorobanţu,
duhovnicul Schitului.
Până a veni pe aici cuvioşia sa, călugării de mai
înainte ne smintiseră cu faptele lor şi ne afundam şi mai
mult în păcatele noastre. De la primele predici ţinute de
părintele Nechifor, în micuţa bisericuţă de lemn din inima
munţilor, ecourile au început să se împrăştie departe,
străbătând în sate, intrând aproape în fiecare casă.
Negurile ochilor noştri au început să dispară şi am
început să vedem adevăratele cauze ale nenorocirilor
noastre, care nu mai contenesc. Am început să urcăm
întâi mai puţini, apoi îndemnându-ne mai mulţi, am
aruncat muntele păcatelor noastre, în mare, care erau
cauza multor nenorociri. Mulţi dintre noi au lăsat
patimile, de care nu credeam că ne vom lipsi: fumatul,
beţia, desfrâul şi multe altele, iar casele noastre sunt tot
mai îndestulate, copiii şi soţiile noastre nu mai au ochii
roşii de plâns ci sunt veseli şi sănătoşi, preaslăvesc pe
Bunul Dumnezeu că nu ne-a lăsat să pierim.
Pentru aceasta Preasfinţite Stăpâne vă rugăm cu
lacrimi fierbinţi, nu ne luaţi păstorul ca să rămânem în
gura lupilor. Fie-vă milă de sufletele noastre, să nu ardă
în iadul cel veşnic. Daţi binecuvântare de Stăpân îndurat,
preacuviosului Nechifor Dorobanţu, să rămână în Sfântul
Schit Tarniţa care a început să prindă viaţă, să
înflorească în miez de iarnă. Nu credem că vreţi pierderea
sufletelor noastre, ci ni-l veţi lăsa pe părintele nostru şi
vom putea slăvi pe Dumnezeu în restul zilelor noastre,
(scrisoare către episcopul Antim Angelescu al Buzăului).
Este reconfirmat în funcţie spre bucuria
credincioşilor.
La Mănăstirea Ciolanu-Buzău
Prin anii 1948 - 1949, episcopul de Buzău a trimis la
Ciolanu la instruire, în adevărata tradiţie monahală, pe
un călugăr de prin Vrancea, Nechifor Dorobanţu, foarte
învăţat şi un habotnic, necruţător cu sine şi cu alţii. A
rămas aici un an.
Modest, călugăros, ascultător, dar de multe ori cum
vrea el, gata de a lua la rost pe cei din mănăstire care i se
părea lui că nu umblă în calea Domnului. Şi asta cam
deranja pe mulţi. Aceştia îl socoteau scrântit, nebun, la
nelocul lui. Se întreţinea mult cu ieroschimonahul
Ghervasie Georgescu. L-am întrebat pe acest moderat
schimnic ce părere are despre el, că mulţi din mănăstire
îl socotesc nebun. Părintele mi-a zis clar şi apăsat:
„-Măi părinte Ioasaf! Dacă nu avem şi nebuni din
aceştia nu mai existau creştini şi monahi în ziua de
astăzi. Că, de! Toţi suntem oameni şi ne facem că suntem
buni cu cei din jur, păsuindu-le cusururile şi stricând aşa
Trupul lui Hristos, care în mănăstire suntem noi călugării
iar în lume mirenii. Or, ăştia, nebunii pentru Hristos, mai
îndreaptă lucrurile. Am citit la Sfântul Antonie o
proorocire care spunea că: „spre sfârşitul veacurilor vor
înnebuni cei mai mulţi dar tocmai ăştia vor spune celui
bun că-i nebun, pentru că nu-i ca ei”.
(arhimandrit Ioasaf Popa)
De la Mănăstirea Ciolanu cere binecuvântare să se
sălăşluiască în Eparhia Romanului şi Huşilor. Episcopul
Antim Angelescu îi dă binecuvântare scriind:
„Se dă binecuvântarea solicitată, cu menţiunea că
are preoţie lucrătoare şi o bună comportare de un monah
distins şi cu mari posibilităţi de a fi util în gradul cel mai
înalt al monahismului”.
În Episcopia Romanului şi Huşilor şi în alte eparhii
Merge la Schitul Tarcău jud. Neamţ. Este transferat
la Mănăstirile Văratec, Bogdana, Măgura Ocnei ca apoi
să ceară transferul la Mănăstirea Nicula-Cluj. Episcopul
Teofil îi dă binecuvântare şi îi scrie mitropolitului Nicolae
Colan al Clujului:
„Susnumitul Ieroschimonah, Nil Dorobanţu, fiind
tuns în monahism, mai înainte de a fi făcut noviciatul sub
ascultarea unui stareţ bătrân şi într-o mănăstire cu
tradiţii, şi-a format un particularism de conduită, care,
dacă nu ar fi observat îndeaproape, ar aduce prejudicii
Bisericii şi societăţii. Sub raport material este complet şi
pururi dezinteresat. Duce o viaţă austeră, din punct de
vedere al plăcerilor mesei şi a odihnei. Nu se dă îndărăt
de la nici o privaţiune. Râvna sa, mereu trează şi aprinsă,
are nevoie de stăvilarul prudenţei, spre a nu cădea într-o
exaltare certată cu raţiunea şi cu bunul simţ. Dinspre
latura banului, a vinului şi a plăcerilor trupeşti nu ar
putea fi ispitit. Nu este tot atât de rezistent pe latura
mândriei. Poate de aceea, insuccesul în misionarism îl
descurajează repede şi unde întâlneşte teren îndesţelenit
duhovniceşte, se opreşte şi pleacă, să caute teren mai
primitor în altă parte.
Pe scurt, ar putea fi caracterizat în termeni biblici
(Matei 10, 16): are foarte mult din inocenţa porumbelului
şi prea puţin din prudenţa şarpelui. Totuşi supravegheat
îndeaproape şi nepermiţându-i-se să facă nimic fără
avizul superiorilor, poate fi de folos Bisericii prin cultura
ce o posedă, fiind licenţiat în filozofie şi teologie”.
De la Mănăstirea Nicula ajunge la Schitul Bogâltin
raionul Timiş. Într-o adeverinţă nr. 10 din 5 aprilie 1954,
eliberată de stareţul Schitului Alexie Udrea, se arată
dragostea părintelui de Sfântul Altar:
„Se adevereşte prin prezenta că preacuviosul părinte,
Nil Dorobanţu, a slujit Sfânta Liturghie fără oboseală, pe
orice intemperie, fără a avea nevoie de coliturghisitor,
aproape tot timpul de la venirea la noi. Este vrednic şi
demn de preoţia lucrătoare ce îi este încredinţată şi plin
de râvnă ca iconom al tainelor dumnezeieşti, necesar
Ortodoxiei noastre sfinte”.
Cere reîntoarcerea în Eparhia Romanului printr-o
frumoasă scrisoare de pocăinţă adresată episcopului
Teofil Herineanu:
„Preasfinţite Stăpâne,
Subsemnatul, Ieroschimonah Nil (Nicolae) D.
Dorobanţu, venindu-mi în fire şi în sine- mi ca fiul cel
risipitor, mă întorc obosit şi gol la casa părintească, spre
a fi primit ca unul din argaţii ce se îndestulează cu pâinea
cea veşnică. Se cuvine să vă bucuraţi Preasfinţite
Stăpâne, că aţi întors un păcătos şi mântuit un suflet de
la moarte(Iacov 5, 18); că mort am fost şi am înviat;
pierdut am fost şi m-aţi aflat(Luca 15, 32). Iar conform
sfaturilor sincere părinteşti, atât ale Preasfinţiei Voastre,
cât şi a împuterniciţilor raionali şi regionali, mă oblig a
păzi cu sfinţenie următoarele:
1- Să am stabilitate
2- Să nu provoc pelerinaje
3- Să nu mai ies din sfântul Schit
Acestea concordă pe deplin cu ce spune Sfânta
Biserică Ortodoxă că: „una am cerut de la Dumnezeu ca
să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele”
(Ps 26,6; Ps 83: Iezechiel 43, 5; Fapte 11, 26), fiind
pururea în Biserică lăudând şi slujind pe Dumnezeu.
Cu smerită metanie solicit a fi primit şi închinoviat,
fără nici o pretenţie, în această de Dumnezeu păzită
Eparhie a Romanului şi Huşilor, ştiindu-Vă un demn
împlinitor al învăţăturii dumnezeieşti a lui Hristos care
zice:
„Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară şi prin
aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi
avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35). Cu profundă
smerenie, trebuie totuşi să am loc unde să îmi plec şi
capul şi cer în numele lui Hristos să fiu ascultat, ca şi
cananeeanca, şi sunt sigur că voi fi ascultat pentru ca
bucuria noastră să fie deplină (Ioan 16,23-24). Vă
mulţumesc din suflet pentru creştineasca încredere ce
mi-o acordaţi şi să ştiţi că nu vă voi face de ruşine
niciodată, mai ales că V-aţi pus sufletul pentru mine
păcătosul.
Sărut dreapta!”
Ieroschimonah Nil Nicolae Dorobanţu.
Este trimis la Schitul Nechit, unde întoarce mulţi
sectanţi şi calendarişti iuliani la Ortodoxie. Este dat la
ascultare la stareţul Zenovie Ghidescu. Acesta îi scrie,
după o perioadă, Vlădicii Teofil care cerea lămuriri privind
comportamentul părintelui Nil:
„Preasfinţite Stăpâne,
Cu adâncă smerenie aducem la cunoştinţă
următoarele despre ieroschimonahul Nil Dorobanţu,
închinoviat în Schitul Nechit cu ordinul 3669/1954:
De când a venit în schit, de trei luni de zile, părintele
nu a făcut prozelitism, nu a plecat nicăieri, nu a provocat
pelerinaje, nu a predicat fără binecuvântare şi şi-a
îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a luat faţă de Ministerul
Cultelor şi Preasfinţia Voastră. În aceste trei luni, l-am
pus la diferite încercări, umilinţe şi ispitiri canonice,
pentru care s-a supărat pe mine, dar a mers până la capăt
cu ascultarea.
Atunci când a fost chemat, a lucrat la săpat, la făcut
chirpici, la cosit şi la cancelarie, iar când i-a venit rândul,
din trei în trei săptămâni, a servit la Biserică câte o
săptămână de zile. Nu a stat în Biserică după ora de
slujbă, nu a făcut ierurgii între timp, pentru a nu i se
creea popularităţi.
Părintele a păstrat tăcerea schimnicească faţă de
credincioşi în afară de slujbe, pe sine se prihănea şi
trimitea pe închinători la mine în mod ierarhic.
La început a stat sub supravegherea mea personală
apoi l-am dat în chilie cu ierodiaconul Nicodim Manea,
pentru a-l smeri. La toate s-a supus fără a cârti. A citit
tot timpul la masă. Pe mine personal m-a îngrijit
conducându-mă la doctor, mi-a luat doctorii şi l-am văzut
suferind pentru mine.
A înfrumuseţat şi împodobit Sfânta Biserică cu
lucruri din propriul lui bagaj. I-am tămăduit fariseismele
şi exteriorizarea prin observaţii şi învăţături, l-am
povăţuit să intre în rânduiala mănăstirească. Mi-a fost
greu la început şi chiar mi s-a agravat boala cât m-am
străduit cu el, dar acum pot să vi-l prezint ca un om nou
pe care îl veţi iubi mai mult, precum şi eu l-am iubit, fără
să îl cunosc. Este adevărat, a promis mult şi a făcut
puţin. El este bine intenţionat, nu are încredere însă
decât în Hristos, pentru că nu a găsit niciodată un prieten
sincer, sever, autoritar solidar, cum m-a găsit pe mine
ticălosul.
Cu smerite metanii Vă sărutam mâna
rămânând supus şi ascultător serv,
Protosinghel Zenovie Ghidescu”
Episcopul Teofil îi răspunde stareţului scriindu-i:
„Mă bucur că a putut fi disciplinat ultraimpulsivul şi
multcapriciosul Ieroschimonah Nil Dorobanţu”.
După plecarea stareţului în spital părintele Nil este
lăsat la conducerea mănăstirii. A urmat un moment
nefericit. Văzând starea precară a credincioşilor din satele
Nechit şi Borleşti, venind la el credincioşii flămânzi, ava
Nil dă de pomană din mănăstire uleiul, făina şi tot ce era,
din punctul său de vedere, în plus faţă de nevoile reale
ale obştii. La reîntoarcerea stareţului este alungat din
mănăstire. Urmează plecarea sa în marea predică, cu
biserica în spinare, până când va fi arestat. După
eliberare este caterisit, sentinţa nr. 1 din 27 noiembrie
1956.
Duhovnic căutat
Stareţul Sihăstriei, protosinghelul Ioil Gheorghiu,
cunoscând viaţa aleasă şi asceza severă a părintelui Nil îi
trimite o scrisoare în 6 martie 1952 cerându-i ajutorul:
„Preacuvioase Părinte Nechifor,
Vă rog să faceţi un bine şi anume să mărturisiţi pe
aceşti doi părinţi data aceasta, că au multe de care numai
P C Voastră i-aţi putea vindeca. Dacă nu puteţi mai mult,
măcar de data aceasta şi ce canon le veţi da îl voi tine în
seamă.
Vă sărut mâna şi vă rog să mă iertaţi.
Stareţ
Protosinghel Ioil Gheorghiu”
Hăituit de Securitate
Se dusese vestea că “Nil răscoleşte lumea”. A venit
comandantul de la Securitate din Tecuci împreună cu alţi
securişti. Părintele Nil se afla la Mănăstirea Sihastru
lângă Adjud. Tocmai trecea şoseaua şi încins cum era, cu
picioarele goale, securiştii nici pomeneală să îşi închipuie
că ar fi tocmai el. Auziseră de el că este licenţiat în filozofie
şi doctorand în teologie. De aceea nu puteau crede că
tocmai el era. Crezând că e un frate obişnuit de la
grajduri, comandantul a dat mâna cu el. Nu i-a mai dat
drumul comandantului la mână şi i-a zis:
„-Noi acum, am făcut crucea. Legătura noastră cu
crucea!”.
Şi a început problema Crucii, l-a băgat în filozofie.
Securistul habar nu avea! Si-l învăţa:
„-Haina cum este?”
„-Păi, făcută de fabrică!”
„-Nu e ţesută cruce? Şi omul e cruce!”.
Iar la urmă le-a zis:
„-Bă; voi sunteţi de paie, dacă vă dă foc, nu se alege
nimic de voi!”.
Au rămas securiştii fără cuvinte.
Iar când l-au arestat le-a zis:
„-Dacă m-aţi adus aici trebuie să plecaţi voi, că
Dumnezeu cu Mamona nu poate să stea împreună!”
Altădată, când l-a chemat Securitatea la Coteşti; a
trecut mai întâi pe la Mănăstirea Tarniţa. O fetiţă de pe
deal venea cu o cofă plină de apă. El i-a luat cofa şi a
plecat spre Coteşti. Întotdeauna avea la brâu o măturice
de busuioc. Până acolo a transformat apa în Sfânta
aghiazmă. Când a intrat, era sărbătoarea Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel, crăpau pietrele de căldură. Ştabii
erau cu toţii strânşi iar el a început să cânte „în Iordan,
botezându-Te Tu Doamne!” Şi dă-i şi în ăla, dă-i şi în
celălalt, după care închina. Atunci şefii aceia îi zic:
„-Părinte ne-ai stropit aşa de tare!”
„-Nu v-am stropit pe voi, am dat în coarnele dracilor!”
Aşa că toţi dracii au fugit din capul lor.
„-Daţi-l afară! Astăzi e Sfinţii Apostoli, crapă pietrele
de cald şi el cântă «în Iordan...»“
Îl chemaseră ca să-l închidă dar nu l-au închis deloc,
l-au dat afară tot ei.
Tot cei de la Securitate l-au întrebat pe ava Nil „-Unde
stai?”
„-La Iaşi!”
„-Unde locuieşti la Iaşi?”
„-La cea mai mare personalitate a Iaşiului!”
Securiştii, speriaţi, îl întreabă:
„-Cine este această personalitate?”
„-Este Sfânta Cuvioasă Parascheva!” - le-a răspuns
el, apoi a început să cânte „Iordanul”.
„-Luaţi-l şi daţi-l afară! Să se ducă în pădure de unde
vine, că ăsta e un călugăr nebun!”.
În vreme aceea se făceau des manifestaţii comuniste,
unde oamenii erau obligaţi să participe, să ţină ridicate
steagurile roşii ale partidului, precum şi portretele
liderilor comunişti. Părintele Nil ce făcea?! Căuta o
biserică deschisă, intra şi lua o icoană mai mare cu
Domnul Iisus Hristos şi prapurii după care mergea chiar
în faţă cu ele, le ridica printre tablourile cu Stalin, Lenin
şi ceilalţi. Făcea mari năzdrăvănii.
La Schitul Tarcău lua 2 scânduri, într-o clipă se urca
în vârful celor mai mari brazi şi bătea scândurile în forma
Sfintei Cruci. Nimeni nu înţelegea cum de ajungea, într-o
clipă, în vârful brazilor. Într-o zi, după slujbă, securiştii
au venit să-l aresteze. L-au lăsat pe părintele să intre în
chilie şi s-au postat la uşă. Văzând că nu mai iese, au
bătut la uşă, au deschis uşa, dar părintele nu era
înăuntru. Când să plece din schit, a sunat telefonul. Era
părintele, care i-a zis stareţului: „-Spune-le celor doi, care
mă păzesc la uşă, că eu sunt la Bicaz şi să mă caute altă
dată!”
Prin pădurile Iaşiului făcea Sfânta Liturghie şi
împărtăşea în potire de lemn. Mitropolitul Sebastian
Rusan l-a chemat şi i-a zis să nu le mai folosească.
Părintele i-a răspuns:
„-Înainte erau potire de lemn şi preoţii de aur, acum
sunt potire de aur şi preoţii de lemn!”
Dispărea atunci când dorea
Devenise foarte vestit şi căutat de credincioşi, lucru
ce nu plăcea autorităţilor din acea vreme. Poate de aceea
şi dispărea tot timpul, la propriu, fenomen supranatural
întâlnit doar la marii Sfinţi, însă nu aşa de des ca la ava
Nil. Apărea când nu te aşteptai, câteodată în două locuri
diferite. Era uşor ca un fulg, mergea ca şi cum ar pluti.
Părintele Sebastian frate la Mănăstirea Sihastru
povesteşte:
„Eram în 1948. Pe atunci era mişcarea Oastei
Domnului. Eu aveam 16 ani. Mai mulţi băieţi şi fete am
mers la Mănăstirea Vladimireşti, unde se construiau
chiliile. Maicile cărau cărămizile cu samarele sus pe
schele, erau nişte copile de 15 -16 ani. Am luat şi noi
băieţii samarele şi le-am dus vreo două ture. Vine
părintele Nil (Nechifor îl chema, pe când era doar călugăr)
şi-mi înhaţă samarul din spate fără să-l ceară şi fuge. Dar
eu îi spun băiatului care m-a dus pe drumul
Vladimireştiului:
«-Măi frate Vasile, călugărul ăsta nu-i sănătos, îi
ţăcănit. Dar n-am şi eu dragoste să car?!»
Şi mai târziu, m-am prins că aşa trebuia să car eu;
fuga, cum fugea el. Parcă-l văd: cu o dulamă maron de
postav aspru, încins cu o sfoară roşie, cu picioarele goale
şi cu capul gol chiar dacă era iarnă. Barbă nu avea decât
câteva fire. Nu-l vedea nimeni când intra în mănăstire.
Era cu adevărat un Sfânt acest părinte, binecuvântat de
Dumnezeu cu multe daruri, inclusiv cu cele mai şocante;
al dedublării şi al dispariţiei instantanee. Pe urmă, altă
dată, eu mi-am făcut rasa acolo în mănăstire, m-am dus
de am luat-o.
Era o soră de înălţimea mea şi îmi făcuseră probele
pe ea (sora Ortansa, de la sat). Aşa că, m-am dus s-o iau
gata făcută. I-au dat şi părintelui Nil o rasă nouă. Acuma,
ce să vezi! La plecare, el în loc să meargă drumul care era,
a luat-o pe de-a dreptul. Şi erau multe ciori pe câmp, el
le binecuvânta. Eu nu am fost atent să-l urmăresc,
ştiindu-l «zănatec» (aşa-i spuneau toţi) şi când m-am uitat
eu dispăruse! Şi unde ne-am întâlnit?
La gară; dar rasa nu o mai avea; o dăduse de pomană.
Părintele Ioan când îl vedea că intră în Biserică desculţ,
îi trimetea din altar printr-o maică, o pereche de pantofi
şi-i spunea:
«-Păzeşte-l până se termină slujba, ca să-i iei pantofii
înapoi, că altfel îi dă de pomană şi nu avem de unde-i da
de fiecare dată!»“.
Nebun pentru Hristos
Avea încins în jurul trupului un lanţ, peste care, pur
şi simplu îi crescuse carnea. Umbla întotdeauna desculţ,
când permitea vremea, iar iarna încălţat în opinci. Purta
doar rasa direct pe piele. Îi plăcea să-i tachineze pe
securiştii care îl tot urmăreau. Odată, fără să le spună
nimic, a început să se uite cu interes spre cer. Nu era nici
măcar un nor, dar el se uita cu mare atenţie.
„-Ce vezi?” - l-au întrebat securiştii, uitându- se şi ei.
„-Nu văd nimic! Dar măcar aşa să vă mai uitaţi şi voi
în sus, spre Cer!”
Altădată la Schitul Tarcău era la porci, când iar au
venit securiştii.
„-Ce faci acolo?” - îl întreabă un colonel, văzându-l
tăvălit în coteţ.
„-Păi, cu ăştia mă împac mai bine decât cu voi!”
Când l-au dus la sediul securităţii, l-au făcut „popă
bărbos”. Dar părintele, care nu avea barbă, ci doar câteva
fire, le-a arătat tablourile cu Marx şi Engels, care aveau
bărbi şi le-a spus:
„-Noi, monahii, suntem cu adevărat comunişti, că
avem barbă ca ei!”.
A văzut tabloul cu Ana Pauker le-a zis:
Pe asta daţi-o jos!” A doua zi Ana Pauker căzuse în
dizgraţia partidului.
Odată, a mers la ocazie cu maşina, a oprit un şofer,
i-a deschis uşa, însă acesta i-a zis de dinainte cât îl costă,
până unde merge. Părintele i-a trântit uşa în nas şi i-a
zis:
„-Tu eşti făcut pentru bani, nu merg cu tine!”.
În temniţă cu mărturisitorul Petru C. Baciu
„Iaşi. În celulă este adus cineva. În prag îmi apare
parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală,
care era mai puternică iar cea dinăuntru mai slabă. Faţa
lui de o paloare adâncă, fruntea brăzdată uşor, obrajii
supţi. A zăbovit în prag, pentru a se orienta. Părea o
icoană vie. (...) Nu ne-am culcat şi am depănat toată
noaptea de toate. Am primit de la cucernicia sa, în acea
noapte, împărtăşanie sub formă de prescură pe care o voi
duce la Aiud.
Preoţii de acolo, vor împărtăşi mulţi însetaţi de
Trupul şi Sângele Domnului, care aşteptau să-şi
liniştească sufletul. Pe spate, cămaşa avea aplicată o
cruce mare dintr-un material negru, în picioare avea
sandale. În această ţinută, simplă şi aspră, cu crucea în
mână şi cu un toiag din lemn de corn, părintele Nil
Dorobanţu a cutreierat şi răscolit sate multe
propovăduind cuvintele dumnezeieşti ale Sfintei
Scripturi: «Dumnezeu este pretutindenea de faţă, în
ceruri şi pe pământ, în adâncuri şi în nemărginitul spaţiu
al Universului!». La proces părintele Nil Dorobanţu, din
boxa de acuzare, refuzând să răspundă Tribunalului, a
strigat:
«-înapoia mea, satano! Piei, necurate!».
Sub acea cămaşă, de câlţi de cânepă, bătea o mare
inimă de român. Ne-am despărţit pentru totdeauna.
Sfinţindu-mi urechile, inima şi toată fiinţa cu
cuvintele calde ale «trimisului», mare slujitor al
cuvântului lui Dumnezeu, am rămas iarăşi de unul
singur, am rămas în aşteptare.” Părintele Nil Dorobanţu
a fost un mare monah, dar faptele sale, file de istorie,
rămân sub obrocul vremurilor păgâne pe care le trăim
încă şi care au pus stăpânire pe cei obligaţi să facă
lumină. Prin tăcerea lor, părintele Nil Dorobanţu rămâne
condamnat a nu-şi putea rosti cuvintele măreţelor sale
fapte.”
Alte mărturii
Monahia Paula Robu - Mănăstirea Suzana
(născută în satul Pufeşti, jud. Vrancea)
„Eram tânără şi auzisem de părintele Nil, era la
Mănăstirea Sihastru. Când venea la noi seara, la Pufeşti,
mergeam pe malul Siretului, căci mănăstirea era peste
apă, şi luam binecuvântare de la dânsul. Deodată
dispărea şi îl vedeam pe malul celălalt, de unde ne făcea
cu mâna. Totul se petrecea aşa de repede, ne miram cum
de a ajuns dincolo de Şiret fără să-l vedem. Ne uitam la
rasa lui dar nu era udă.
La mănăstire veneau femei multe. Pe cele cu avorturi
părintele le vedea în vedenie, pline de sânge, de departe.
Trimitea un frate şi le chema deoparte, iar el mergea în
cimitir, aducea oase putrezite, le punea într-o cutie
frumoasă apoi le chema să o deschidă. Femeile înţelegeau
astfel că părintele le ştia păcatele şi începeau să plângă
pocăindu-se.”
Monahia Ecaterina Iordache, Mănăstirea
Măgura Ocnei (85 de ani)
„L-am cunoscut pe părintele Nil Dorobanţu în 1952,
a stat o lună la noi în mănăstire, eu mă numeam Anişoara
şi eram din Hârja. Stareţă era maica Natalia Croitoru,
venită de la Mănăstirea Adam. La mănăstire mai era
părintele Visarion Coman, care a adormit la Clocociov.
Maica stareţă mi-a zis să îi dau chilie dar părintele a
observat la Biserica veche, care a fost dărâmată de
comunişti, că are o cameră sus pe nişte scări şi a cerut
chilie acolo. O cameră sărăcăcioasă, cu o masă şi nimic
pe jos. Părintele a mers în pădure, a adus cetină de brad
şi s-a culcat pe ea. În fiecare zi îi duceam la ora 15 o
prescură şi o cană de apă şi mi-a poruncit să îi spun
maicii stareţe că mănâncă, dar el nu mânca mai nimic.
Imediat ce a venit, s-a umplut mănăstirea de pelerini,
predica frumos dar aspru, pocăinţă şi iar pocăinţă. Venea
puhoi de oameni, săraci dar şi bogaţi, care lăsau mulţi
bani.
Părintele Nil nu suporta banii. Toţi erau duşi la
casieria mănăstirii la părintele Visarion. Era ascet, avea
o rasă ponosită, maica stareţă l-a convins cu greu să îşi
facă una nouă. Dar a dat-o de pomană. Mi-a dat canon,
în fiecare duminică, să duc anafură şi aghiazmă la
deţinuţi la penitenciar. Când s-a făcut clopotniţa, părinţii
mei au adus tot materialul de la Hârja. Maicile lucrau la
chirpici şi părintele le-a pus pe cucoane să facă chirpici
cu noi. Nici una nu a cârtit, toate erau impresionate de
cuvântul şi personalitatea părintelui, renunţau la
bijuterii, la hainele scumpe şi se pocăiau.
Predica despre minunile de la Maglavit şi de la
Vladimireşti. Făcea Sfânta Liturghie în fiecare noapte.
Maica stareţă nu se prea înţelegea cu el, deşi era maică
cu vocaţie. Din păcate a fost pârât la securitate şi forţat
să plece. Predicile trezeau poporul, mântuirea sufletului
era principala sa preocupare. În anii 70 m-am dus să mă
închin la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov. Când
am plecat de la raclă, m-am întâlnit cu un om sărac,
îmbrăcat într-un palton murdar, cu nişte ghete rupte. I-
am zis sorei mele să îi dăm un ban. Omul m-a strigat pe
nume:
«-Ce faci soră Anişoara?»
M-au podidit lacrimile, era părintele Nil Dorobanţu.
Slab, fără dinţi, îmbrăcat civil. Avea epitrahil pe sub
palton şi m-am spovedit la el. M-am despărţit plângând
şi nu l-am mai revăzut niciodată. Un om de o mare
valoare duhovnicească. Predica de pe scările clopotniţei
pentru că Biserica era arhiplină. Eu nu ştiam, fiind
tânără, dar apoi am auzit că avea multe licenţe şi era
foarte citit.”
Maica Anatolia Dodiţă -Măgura Ocnei
„Când a venit părintele Nil în 1952, duhovnic, unele
maici l-au agreat, altele nu. Era postitor şi aspru. Avea o
cămăşoaică de câlţi, cu tot cu ţepi şi deşi l-am rugat să o
dea jos, el îmi spunea: «-Maică, Mântuitorul cum a răbdat
spinii şi piroanele şi crucea! Şi noi să nu răbdăm?!»
Era la noi ca la Maglavit, în luna mai oamenii
dormeau ca animalele pe jos, nu simţeau frigul. Toţi
aşteptau cuvântul lui. Predica zi şi noapte, fără să
obosească, striga şi zicea:
«-Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!»
Era o livadă de pruni şi îi plăcea să se roage acolo.
Într-o seară l-am urmărit tiptil, tiptil, fără să mă vadă. L-
am văzut ridicat de la pământ, în lumină, cu ochii mei şi
am fugit să nu mă simtă, să creadă că-s vreo iscoadă.
În Biserică plângeau toţi la cuvântul lui. În Biserica
veche, monument istoric, era un veşmântar iar părintele
şi-a făcut cuibar acolo. Dormea pe cetină de brad. Îl
găseam plângând în hohote, la crucea Mântuitorului din
cafas. Preoţii din oraş au făcut anchetă, protopopul
Negrea şi părintele Gogu l-au judecat, să plece de aici.
Dar el râdea şi zicea:
«-Hm! M-au dovedit iudeii!»
Lumea lăsa bani mulţi şi părintele Nil îi dădea de
pomană la săraci, nu suporta banii, îi arunca cu piciorul.
Asta a deranjat pe mulţi şi a fost trimis la Bogdana. El se
bucura şi zicea:
«-Ce bine, la Bogdana am pădurea aproape şi e mai
retras!»
Acolo mergeam, pe ascuns, la bisericuţa din cimitir,
unde predica noaptea dar şi de acolo a fost alungat. L-au
dat pe mâna securităţii, care l-a bătut şi i-au scos dinţii
din gură, săracul nu mai avea dinţi în faţă de la bătăile
primite. Sufletul meu s-a legat de dânsul, nu de persoana
lui, ci de faptele şi de viaţa lui. Mă ruga să merg cu el, dar
nu am putut, trebuia să am grijă de o mătuşă de-a mea
care mă crescuse de mică, oricum, părintele era fugar tot
timpul, nu era lăsat prea mult într-un loc.”
Monahia Emilia Aron - Măgura Ocnei
„Părintele Nil a venit la noi în mănăstire duhovnic.
Erau 3 preoţi în mănăstire, părintele Nil, părintele
Visarion şi părintele Ioanichie. Părintele Nil predica şi
spovedea doar pe cine alegea dânsul. Veneau mulţi la
mănăstire după el, din toate satele, Dofteana, Bogata, etc.
Era slab ca o frunză, îi cuprindeai talia cu 2 mâini. Înalt,
cu o rasă largă, încăpeau încă doi în ea. Am văzut mulţi
preoţi ridicând mâinile, dar ca el nimeni. Nici nu cred c-
am văzut, sau o să mai văd un preot ca dânsul. La
Dofteana l-a invitat preotul Nălboc şi a făcut masă mare,
dar el scotea din buzunar rădăcini de morcov şi pătrunjel
şi mânca.
Maica Ecaterina, ce l-a cunoscut şi ea, a încercat să
doarmă în chilia lui pe cetină de brad. Ce să vezi? A venit
un diavol în chip de om şi i-a zis:
«- Ce cauţi aici ? Dă-mi 5 lei dacă vrei să dormi aici!»
Maica a fugit de frică. Nu a putut să stea, se făceau
saci de bani şi el îi dădea de pomană pe toţi. Preoţii din
oraş au făcut sfat, au scris la Episcopie şi l-au transferat
la Mănăstirea Bogdana. L-am văzut la Iaşi cu oameni
mari, intelectuali, dar nu am îndrăznit să mă apropii.
Auzisem că la cutremur a murit, dar nu ştiu sigur.
Plângeam toţi la predicile lui frumoase despre pocăinţă.
Ce să mai, e sfânt!”
La Măgura Ocnei - patima fumatului -
arhimandritul Epifanie Bulancea
Părintele Epifanie Bulancea, vieţuitor la Mănăstirea
Bogdana venea, împreună cu fraţii, la spovedit la
părintele Visarion Coman. Pe drum erau pachete întregi
de ţigări lăsate de creştinii care se lăsau de fumat după
predicile aspre ale părintelui Nil, frumoase şi
pătrunzătoare, ce le mişcau sufletele până la lacrimi.
Înainte de închiderea mănăstirii, cu câţiva ani buni,
părintele Nil a profeţit că va rămâne locul pustiu. Aşa s-a
şi întâmplat, că a venit decretul ce ne-a alungat din
mănăstiri.
Fratele Stoian, rudă cu monahia Teodolita
Oancea (satul Petreşti, com. Vânători, jud. Vrancea)
„Nu mai ţin minte anul, când a venit la noi acasă. Ţin
însă minte, că într-o seară a plecat de la noi de pe prispă,
prin aer, la un metru deasupra pământului. Alde tata cu
unul Stan Lupu, Mitu Vizitiu şi alţii, erau în casă, se
adunau la tata că avea atelier de tâmplărie. S-au hotărât
să meargă de la noi la cumătrul Vizitiu. Ei au plecat pe
drum, părintele le-a zis să plece dar el a mai rămas. La
un moment dat, părintele a plecat iar oamenii aceştia
când au ajuns la cumătrul, părintele era deja acolo.
Venise înaintea lor. Nu puteai să îi ascunzi nimic, ştia
gândul omului, tainele lui.
S-a dus unul de la noi din sş.t, la mănăstire, la
Tarniţa, că auzise că toţi care se duc acolo la părintele se
lasă de fumat. El înjura, fuma, avea toate năravurile.
Când aproape să ajungă la mănăstire, nu mai putea.
Părintele era la vecernie şi i-a zis maicii stareţe să îi dea
cădelniţa, că vine unul la deal cu 150 de diavoli după el.
A plecat din Biserică şi l-a găsit pe omul acesta, căzut,
lângă un copac, ascunzând pachetul de ţigări. I-a zis
moşului rugăciuni şi l-a luat la deal. De atunci s-a lăsat
de fumat. Făcea multe părintele, venea la noi cu maica
Teodolita, ucenica lui de suflet.”
Preotul Dumitru Ionescu (com. Jariştea, jud.
Vrancea )
„Când eram în clasa a 8-a, în casă la părinţii mei, a
venit părintele Nil. Teodolita Oancea, din satul Vânători,
fusese maică la Schitul Tarniţa, raionul Putna.
Dezbrăcată de hainele monahale, în urma decretului din
1959, a găsit dragoste şi loc să îşi plece capul la părinţii
mei. Ea l-a adus la noi fiind prietenă cu mama. A stat
câteva luni prin 1969. Citea şi scria permanent. Noaptea
auzeam cum făcea metanii în camera unde dormea, «buf-
buf» de podea. Cântau aşa de frumos amândoi heruvice
şi axioane, pe care nu le-am auzit niciodată în seminar.
În 1969 mi-am petrecut vacanţa, la Crainici, cu
maica Teodolita, în casa părintelui. Ştiu asta fiindcă
părintele avea un tranzistor şi mi-a zis că americanii au
coborât pe Lună. Făcea în fiecare zi Sfânta Liturghie cu
maica. Era transfigurat, cu pârul bucle pe spate, cu
mâinile ridicate la epicleză şi cu privirea adâncă. Ochii îi
străluceau. Mă trimitea la biblioteci în sat, prin oraş,
după cărţi, aduceam cu braţul, le citea, făcând conspecte,
apoi mă trimitea după altele noi. Intrarea mea la seminar
se datorează maicii Teodolita. Eram marcat de
personalitatea părintelui şi de bunătatea maicii Teodolita.
Deşi era profund înduhovnicit, era glumeţ, foarte
sociabil şi zâmbitor. Maica îmi povestea că, în anii 50, au
stat în Munţii Neamţului prigoniţi, făceau Sfânta
Liturghie în păduri, pe vârfuri de munte, în peşteri ştiute
numai de ei. Animalele sălbatice, lupi, urşi, vulpi, veneau
cu botul pe labe şi stăteau la slujbă în tăcere, nu le făceau
nimic. În anii studenţiei nu am mai auzit nimic, ca apoi
să aflu de la maica Teodolita de moartea sa. Veneau mulţi
la noi acasă din satul Poiana de unde era vrednicul de
pomenire părintele Victorin Oanele, stareţul Sihăstriei, ce
a fost marcat de părintele Nil şi căruia îi datorează
intrarea în monahism.”
Preot Profesor Dr. Ionel Ene (oraşul Focşani, jud.
Vrancea)
În anii 70 eram elev la seminar şi în vacanţă cântam
în strană la Biserica Sfântul Gheorghe-Nord, unde slujea
părintele Dumbravă V. Gheorghe, preot de excepţie, cu o
activitate pastorală deosebită. Acesta a reuşit să ajute
familiile preoţilor arestaţi, să ofere sume importante de
bani copiilor acestora, pentru a-şi putea continua sau
desăvârşi studiile. A iniţiat o activitate asiduă de copiere
a cărţilor de rugăciuni şi cântărilor de la serviciul divin,
de mare trebuinţă în vremea aceea. În biserica unde
slujea, l-am cunoscut pe ieroschimonahul Nil Dorobanţu.
Venea în anii 70, în Săptămâna Patimilor şi slujea cu
părintele Gheorghe. Parcă era la mănăstire, se priveghea
mult, ne rugam cu fior şi mare evlavie. Avea un chip de
ascet desăvârşit şi rămânea nopţi întregi la rugăciune în
biserică. Noaptea venea, dimineaţa devreme pleca. Când
era duhovnic la Schitul Tarniţa, exista o mocăniţă, un
trenuleţ care mergea la munte. De fiecare dată, când
părintele Nil apărea în faţa lui, mecanicul oprea
trenuleţul iar părintele predica, câte 2-3 ore, la oameni
despre pocăinţă. Venea şi la Biserica Precista, unde se
afla monahia Marina Chiper de la Tarniţa, ce era angajată
la preotul Platon Vasile, un alt apropiat al părintelui Nil.
A fost urmărit, hărţuit, dispreţuit, de cei care nu au aflat
şi poate nu vor afla niciodată, care este preţul evlaviei şi
vieţii creştine. Nu vor afla că modul de viaţă, adus de
Hristos şi acceptat de om, nu poate fi confiscat ci doar
bruscat şi incomodat.
Părintele Nicolae Bordaşiu (parohia Sfântul
Silvestru, Bucureşti) - colegul său de facultate
„Părintele Nicolae Bordaşiu povesteşte de Gala
Galaction, profesor la Vechiul Testament, o personalitate
a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste
enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-
a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul
Teologic de la Mănăstirea Radu Vodă, mai cu seamă în
serile în care venea şi vorbea celor 20- 35 de tineri, ca şi
cum ar fi fost copiii lui.
Pe lista numelor care ne-au deschis apetitul pentru
cunoaştere şi învăţătură, se înscriu numai personalităţi
marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care făcea
expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul
era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă
greacă şi latină. Apoi era Haralambie Rovenţa, profesorul
de Noul Testament, care a publicat nenumărate cărţi de
comentarii. Era un om de o bunătate sufletească şi de o
fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil,
pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul
Ortodoxiei, cum ziceam noi, Teodor M. Popescu, marele
istoric, care era un om atât de modest... venea şi cânta la
strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica
Radu Vodă, unde patriarhul Justinian a instituit regim
de mănăstire.
Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: mitropolitul
Nicolae Corneanu, ucenicul Părintelui Ion G. Coman,
arhiepiscopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea,
mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele arhimandrit
Roman Braga, care trăieşte încă şi este slujitor la o
mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am
frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau
loc întâlnirile „Rugului Aprins”.
Prima impresie despre studentul Nicolae Dorobanţu
mi-am făcut-o la ora de patrologie, cu părintele Ioan G.
Coman, care a întrebat pe toţi studenţii din an ce
cunoştinţe de greacă au. Nicolae Dorobanţu s-a ridicat în
picioare, a luat poziţie de drepţi şi trosnind, ca în armată,
din călcâie a zis:
«-Domnule părinte, raportez! Din limba greacă nu
cunosc decât două cuvinte, primul şi ultimul cuvânt, alfa
şi omega!»
«-Şi atunci cum vrei să urmezi teologia?»
«-Domnule părinte raportez, voi învăţa greaca!»
«-Bine, a zis părintele Coman, ai răgaz până la
Crăciun!»
Era milităros, fusese ofiţer de gardă. Înaltul Nicolae
Corneanu l-a ajutat, învăţându-l să citească zilnic din
Sfânta Scriptură care era în limba greacă vorbită. Era
foarte râvnitor, ager la minte, osârduitor. Era singuratic
şi la internat, pe atunci internatul era la Radu Vodă unde
am stat împreună. Îi plăcea să stea în biserică noaptea,
încuiat pe dinăuntru, să se roage. Se ruga nopţi întregi
aşa. De la internat până la facultate treceam prin piaţa
de flori, de fiecare dată îi plăcea să miroase florile,
supărând florăresele.
La un moment dat, am auzit că s-a călugărit la
Mănăstirea Cernica. Am mers toţi colegii să îl vedem, dar
nu ne-a primit. Ne-a trimis răspuns, că vrea să stea în
tăcere, cele 40 de zile după călugărie, şi a acceptat să iasă
la un copac, să îl vedem în grădină, dar nu ne-a adresat
nici un cuvânt. S-a întors apoi la şcoală şi a primit de la
Antim Nica o chilie în clopotniţa mănăstirii, o cameră
sărăcăcioasă, cu o masă şi un pat vechi. Lângă uşă avea
o găleată plină cu bani şi ne îndemna să luăm din ea,
dacă avem nevoie. Nu ţinea niciodată bani la el, nu îi
suporta. Avea o vorbă: «Piară banii tăi împreună cu tine!»
în chilia lui spovedea părintele Gala Galaction şi de multe
ori, după discuţii lungi cu părintele Nil, se ţinea cu
mâinile de cap zicând:
«Doamne, ce o să fie cu copilul acesta?!» Din 1948 nu
l-am mai văzut, eu fiind arestat.”
Părintele Haralambie Herescu (Mănăstirea
Sihastru, jud. Vrancea)
„L-am cunoscut pe părintele Nil în 1950 la
Mănăstirea Vladimireşti, unde părinţii mei mergeau des.
Eu fiind cel mai mic, rămâneam acasă cu animalele. De
2-3 ori l-am auzit predicând la Vladimireşti, pot să spun
că intrarea mea în monahism se datorează şi Sfinţiei sale.
Apoi l-am întâlnit la Mănăstirea Bogdana, Bacău,
unde, în 1950-1951, erau mulţi tineri dornici de trăire
religioasă: părintele Emilian Panait, stareţ la Mănăstirile
Runc şi Ciolpani, părintele Isaia Ţugurlan, fost duhovnic
la Bogdana; părintele Epifanie de la Măgura Ocnei. Stareţ
era Isaia Cotârleţ.
Părintele Nil a venit la Bogdana de la Măgura Ocnei
şi a stat 3 săptămâni. Şi acum ţin minte o predică de-a
sa, la înălţarea Sfintei Cruci, când a vorbit aproape 3 ore
despre Sfânta Cruce. Era invidiat de mulţi pentru cultura
sa teologică şi nu numai. Dormea în coteţe, cu animalele
şi în clopotniţa mănăstirii. A trebuit să plece fiind urmărit
de securitate permanent, hărţuit. Predica strict la
cuvântul Evangheliei. Venea des la Sihastru şi mult
popor, din satele învecinate, Homocea, Lespezi veneau să
îl asculte.
În oraşul Adjud găsea adăpost şi mângâiere la preotul
Strat Vasile ce îl ocrotea şi îl găzduia în casa sa. Predica
aspru, reuşea să stoarcă multe lacrimi şi să mângâie
sufletele oamenilor. În 1976 m-am urcat în tren şi stând
în vagon l-am văzut în faţa mea, era civil. Mergea la
Bucureşti, am depănat amintiri. În Bucureşti, când am
coborât jos, l-au aşteptat 2 generali de armată, l-au
salutat şi i-au arătat un profund respect. La plecare mi-a
făcut închinăciune mie deşi eram mai tânăr mult faţă de
el, imediat i-am sărutat mâna şi i-am făcut şi eu
închinăciune. Ne-am despărţit cu ochii în lacrimi, de
atunci nu l-am mai văzut. Îl păstrez mereu în inima mea,
chipul adevăratului monah.”
Părintele Serafim Măciucă, fostul stareţ al
Mănăstirii Nicula (originar din satul Petreşti, com.
Vânători, jud. Vrancea)
„L-am cunoscut pe părintele Nil, Nechifor îl chema ca
monah, împreună cu fratele Victorin Oanele, viitorul
stareţ al Sihăstriei, la Schitul Tarniţa. Ne-a impresionat
foarte mult asceza lui, era postitor, rugător, râvnitor. Sora
mea, maica Pantelimona de la Vladimireşti, ne-a spus să
nu ne mai ţinem de el, că nu putem să îl urmăm, atât din
punct de vedere intelectual cât şi din punct de vedere
duhovnicesc. Nu stătea într-un loc, nu avea statornicie, îi
plăcea să fie misionar, să predice peste tot.
M-a ţinut 3 săptămâni, cu doar 2-3 cartofi făcuţi în
sobă pe zi, el îi mânca cu tot cu coajă, îmi zicea:
«-Guşoiule! Iar mănânci?»
Dormea în coteţele porcilor, în cuştile câinilor, în
clopotniţe, era atât de murdar încât ţi-era milă de el. În
1964 a venit la Mănăstirea Nicula şi m-a rugat să
mijlocesc la înalt preasfinţitul Teofil Herineanu, să îl
primească. Mai fusese la Nicula în 1952. Înaltul Teofil i-a
dat voie să intre în biblioteca Mitropoliei unde stătea ore
întregi studiind, cunoştea 12 limbi la perfecţie, îmi aduc
aminte că la plecare, a luat câteva cărţi din bibliotecă.
Datorită faptului că predica frumos, sute de oameni
veneau să îl asculte, înaltul mi-a sugerat să îl chem, să îl
rog să plece, zicându-mi că nu vrea «Maglavit» la Nicula.
Ne-am despărţit lângă o tufă, în preajma Mitropoliei, m-a
spovedit şi a plecat spre Bucureşti. Nu îl vedeam
mâncând, nu îl vedeam bând, era slab tare. La preoţi le
era milă de el şi îi dădeau voie să consume, după
terminarea Sfintei Liturghii, Sfintele din potir. Trăia cu
Sfintele Taine, cu anaforă şi aghiazmă. Făcea des
moliftele Sfântului Vasile cel Mare, certa cu tărie duhurile
necurate, toţi se tămăduiau după ele.”
Părintele Ioan Larion Neagoe (duhovnic la
Mănăstirea Sihăstria Rarăului)
„Eram militar la Tecuci şi auzisem de minunile de la
Vladimireşti, de puterea cuvântului părintelui Ioan Iovan.
Am mers acolo într-o permisie de o zi, am rămas surprins
de puterea teofanică a locului şi a afluenţei mari de
credincioşi. Multe minuni s-au întâmplat acolo în anii
aceia, se vindecau mulţi în timpul Sfintei Liturghii dar cea
mai mare minune a fost că mulţi tineri am luat calea
mănăstirii, devenind călugări sau maici. Aici am avut
bucuria să ascult, la predică, pe părintele Nil Dorobanţu.
În anii dinaintea decretului am fost ucenicul
părintelui Daniil Sandu Tudor, un mare ascet şi rugător.
Acesta îmi vorbea cu respect de părintele Nil, îl
schivnicise la Sihăstria şi mi-a povestit o întâmplare
frumoasă. Într-o noapte părintele Daniil Sandu Tudor, cu
părintele Cleopa şi părintele Nil, au traversat munţii, prin
Stulpicani, spre Mănăstirea Slatina, ce era atunci
mănăstire de călugări. La un moment dat, părintele Nil a
zis:
«-Părinţilor, eu plec că mă grăbesc!»
Şi a plecat de lângă ei. Părinţii îl strigau: «-Părinte Nil!
Părinte Nil!»
Dar el dispăruse. Când au ajuns la Slatina, au
întrebat unde este părintele, iar fraţii le-au spus că venise
de 3 ore la mănăstire. Au rămas miraţi.
Mai târziu, mergând să mă închin la moaştele
Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în gara Iţcani, am
coborât şi am văzut un călugăr într-un colţ, pe peron,
stând pe o bancă. M-am apropiat şi i-am zis:
«-Blagosloviţi, Preacuvioase! De unde veniţi?»
«-De la Hristos!»
«-Şi unde mergeţi?»
«-La Hristos!»
«-Nu cumva sunteţi Nil Dorobanţu?»
«-Eu, eu, păcătosul!»
L-am rugat să îmi răspundă la o frământare
interioară. Vroiam să fac teologia şi fiind bolnav de
meningită, îmi era frică că nu pot memora. L-am întrebat
dacă să-mi urmez gândul, părintele m-a pus în genunchi,
cred că avea epitrahil pe dedesubt, m-a binecuvântat
spunându-mi să merg la facultate. De atunci nu l-am mai
văzut niciodată, dar îl voi preţui veşnic pentru că s-a
rugat pentru mine.”
Sentinţa nr. 83 a Tribunului Militar Iaşi, dosar
92/1956 Dorobanţu (Nil) Nicolae
Tribunalul Militar Iaşi, adunat în şedinţa publică din
24 aprilie 1956, constată următoarele:
-Deliberând în secret asupra acţiunii penale deschise
prin încheierea din 26 februarie în contra lui Dorobanţu
Nicolae (Nil), pentru acţiunea de agitaţiune publică p.p.
de art. 327 la 3 C.P. şi pentru exerciţiu abuziv de
funcţiune p.p. de art. 256 la 2 C.P. constată:
- Inculpatul Dorobanţu Nicolae, zis Nil, fost stareţ la
Schitul Nechit, Raionul Buhuşi, este învinuit că a ţinut
slujbe religioase fără încuviinţarea forurilor superioare
bisericeşti, că în timpul acestor slujbe ar fi făcut
agitaţiuni, care ar pune în pericol siguranţa Statului, a
arătat că din şcoli au fost scoase icoanele şi că politica
comunistă nu-i bună, făcând astfel propagandă
socialmente periculoasă.
- Au mai fost trimişi în judecată, călugăriţa
Acojocăriţei Maria, zisă Mitrodora Veronica, călugărul
Tuvenie Simion şi călugăriţa Focşa Trifana.
- Inculpatul Dorobanţu (Nil) Nicolae a fost consultat
medico-judiciar şi rezultă că suferă de „delir mistic
sistematizat pe fond epileptic”, iar boala are un caracter
cronic.
- Inculpatul Dorobanţu Nicolae prezintă o
structură mintală complexă psihopată; caracterizată
printr-o interpretare falsă a lumii reale şi cu o convingere
mistică ireductibilă; necesitând internare în spital de
Psihiatrie pentru tratament.
- El are un mare bagaj de cunoştinţe teologice real
însuşite, dar interpretează totul în mod naiv teologic.
- În ceea ce o priveşte pe Acojocăriţei Maria, zisă
Mitrodora Veronica, s-a constatat că: aceasta avea
halucinaţii, care alimentau delirul mistic al inculpatului
Dorobanţu; care la rându-i dădea un fel de explicaţii
mistice, acestor fenomene bolnăvicioase (vedenii) şi, în
acest fel, o ţinea pe inculpată sub influenţa lui mistică.
Amândoi nu ştiau, să deosebească faptele permise de cele
nepermise, în statul nostru democrat popular.
- Preşedintele a întrebat pe inculpat dacă are ceva de
adăugat, la care el a spus că nu şi-a îndeplinit decât
misiunea legală şi a cerut să nu fie internat în spital,
pentru că nu este bolnav.
- În această situaţiune urmează a fi absolviţi de
răspundere, fără ca să mai fie necesară examinarea
situaţiei de fapt.
- Având în vedere că din probele administrate nu a
rezultat că inculpaţii să fi săvârşit faptele pentru care au
fost trimişi în judecată, urmează a fi achitaţi de orice
penalitate în baza art. 4 partea 1, Pct. 1, Pr. Pen.
Preşedintele Tribunului Militar Iaşi, Căpitan de
Justiţie Fechete Augustin;
Căpitan Ilaş Dionisie şi Lt. major Dumitrescu Ioan,
asesori populari;
Căpitan de Justiţie Tonegaru Constantin, procuror
militar;
Măciucă Dumitru, grefier;
Avocat al apărării, Smilovici Marcu.
În atenţia Organelor de partid şi a Securităţii
Odată cu venirea regimului comunist, mulţi dintre cei
care au făcut politică sau au fost membri ai vreunui
partid politic, au fost arestaţi şi întemniţaţi. Cei care erau
deja în temniţe, din vremea lui Antonescu, au continuat
regimul de detenţie. Părintele Nil nu a fost membru în nici
o organizaţie între anii 1935-1945, lucru dovedit prin
Certificatele de Moralitate acordate de Siguranţa Statului
şi Ministerul Justiţiei. Nu a fost anchetat sau urmărit, a
fost considerat corect politic de către noul regim bolşevic,
împuternicitul Ministerului Cultelor din raionul Almaş
Mehadia scria înalt Preasfinţitului Mitropolit Vasile
Lăzărescu următoarele:
„Subsemnatul Chiosa Petru, împuternicit al
Ministerului Cultelor, venind în inspecţie la raionul
Almaş Mehadia tovarăşul inspector general Lefter, i-am
prezentat situaţia de la Schitul Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel, din Schitul Bogâltin, cu preotul călugăr Dorobanţu
(Nil) Nicolae. Astfel văzând în actele prezentate, că toate
organele politice şi administrative consimt ca părintele
Dorobanţu D. Nil (Nicolae) să rămână mai departe la
Schitul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, domnia sa Tov.
Lefter a aprobat şi din partea domniei sale ca să rămână
mai departe.”
Mehadia 24 martie 1954
Împuternicitul Ministerului Cultelor (ss)
Chiosa Petru
Secretarul organizaţiei PMR din Bogâltin scria în 21
mărie 1954:
„Subsemnatul Cristescu Ştefan, secretarul
organizaţiei Partidului Muncitoresc Român din satul
Bogâltin, raionul Almaş, regiunea Timişoara, declar
următoarele: Cunosc pe părintele călugăr Dorobanţu (Nil)
Nicolae de când a venit la sfântul Schit Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel din acest sat, dânsul a luat parte la mai
multe înmormântări în acest sat, fiind invitat de preotul
acestui sat, pe care serviciu le-a făcut în mod gratuit, caz
concret la moartea tatălui meu care s-a înmormântat la
(9)-l 1954, fiind împuternicit de preot pentru a lua parte
la înmormântare; mi s-a făcut gratuit; şi la alţi cetăţeni la
care a luat parte, tot în mod gratuit.
Şi, deci, rugăm forurile superioare de a-l încuviinţa
pentru a rămâne aici pe mai departe şi a-l încuviinţa de
a lua parte la înmormântări, pentru a veni în ajutorul
ţărănimii sărace. Acest preot mai corespunde şi politic.
Poate fi ca cel mai bun agitator pentru regimul nostru.
Luptăm pentru pace, (ss) Ştefan Cristescu, secretar
PMR-Bogâltin, 21 martie 1954.”
Arestat iarăşi după 14 ani
După eliberarea din închisoare se retrage în satul
natal, dar este arestat în 1 aprilie 1970 de organele
Securităţii din Mehedinţi. În urma descinderii,
percheziţiei domiciliare, audierii şi confruntării, ofiţerii de
securitate au constatat următoarele:
Notă informativă
„Persoana care era în poziţie de fugar se numeşte
Dorobanţu Nicolae, de profesie călugăr cu numele de
Nechifor Nil, născut la 1 august 1920 în comuna Bala,
satul Crainici, fiul lui Dumitru şi Ana, fost Slt. de
Vânători, licenţiat în Teologie şi Filozofie şi Litere secţia
filozofie. Datorită faptului că încă din perioada când era
ofiţer avea înclinaţii mistice, mai ales în cursul teologic, a
căpătat o puternică educaţie şi influenţă mistică de la
profesorii Dumitru Stăniloae şi Benedict Ghiuş.
Susnumitul se dedică exclusiv activităţii religioase
ortodoxe, activitate în care depune un zel puţin obişnuit,
însuşindu-şi calităţi superioare duhovniceşti, imprimând
celor din jurul său un misticism bolnăvicios exagerat, de
tipul celui practicat de Ioan Iovan şi Mănăstirea
Vladimireşti. Activitatea desfăşurată de susnumitul
devine periculoasă sub aspect social, deoarece sustrăgea
pe credincioşii naivi de la activităţile lor zilnice,
impunându-le un misticism şi practici exagerate, fapt
pentru care a fost arestat de organele securităţii în două
perioade, şi anume: la 3 noiembrie 1954, pe timp de 38
de zile şi în anul 1956, timp de 4 luni, ianuarie-mai. În
ambele situaţii, susnumitul, nu a putut fi trimis în
justiţie, cultul ortodox legal, activitatea sa nu a îmbrăcat
aspecte infracţionale.
În anul 1956, după punerea în libertate,
considerându-se persecutat de autorităţi se deplasează în
comuna Crainici, la mama sa, unde a stat ascuns
continuându-şi practicile mistice în poziţie ilegală,
neavând buletin de identitate, între anii 1966-1967 se
deplasează la Bucureşti, Timişoara, Severin la rudele
sale, care îl sfătuiesc să îşi facă buletin şi să se legalizeze.
Susnumitul refuză, ba mai mult, sugerează unchiului
său, generalul Ghe. I. Dorobanţu, să dea un anunţ în
România Liberă despre decesul său, anunţ care apare în
ziua de 10 februarie 1967, nota redacţiei nr. 7006.
Considerându-se pus la adăpost de acest anunţ
mortuar, susnumitul se reîntoarce în satul Crainici, unde
îşi amenajează un „altar” într-un grajd-şopron, dotat cu
icoane, candele, potir, odăjdii, patrafir, cruci şi un număr
mare de cărţi religioase, unde îşi continuă activitatea şi
practicile mistice până în ziua descinderii. Menţionăm că
la prezentarea ofiţerilor pentru efectuarea percheziţiei cu
forme legale, susnumitul a opus rezistenţă, a bruscat şi
insultat pe ofiţeri zicând: „Pieriţi, satanelor”, încercând să
dispară printr-un culoar special construit în spatele
casei, fiind interceptat de lt. maj. Mihai Huza apoi invitat
la maşină şi adus la audiere la sediul inspectoratului. În
timpul discuţiilor purtate de tov. colonel Popescu Toma,
a dat dovadă de iritare şi chiar manifestări duşmănoase,
afirmând printre altele: „Vreţi să mă omorâţi ca pe Foriş
sau Lucreţiu Pătrăşcanu.”
Este puternic îndoctrinat mistic, dar nu rezultă că
sub această mască să desfăşoare activitate ostilă.
Analizându-i situaţia care nu a îmbrăcat aspecte
infracţionale, s-a dispus punerea sa în libertate, iar pe
linie de miliţie, după aplicarea amenzii legale, să i se
elibereze buletin de identitate pentru legalizarea situaţiei
sale.
Inspector şef
Colonel Popescu Toma”
(Notă informativă din 3-aprilie-1970)
Preotul satului Crainici informator al Securităţii
Referinţele asupra cazului ex călugărului Dorobanţu
date de preotul Vrapcea Gheorghe de la parohia Crainici,
comuna Bala, jud. Mehedinţi sunt următoarele:
„Nu-mi aduc bine minte anul - cam în jurul lui 1955
- am primit, din partea Consistoriului monahal de la
Roman, o hotărâre pe care să o dau familiei sus
numitului, prin care îi făceam cunoscută caterisirea
acestuia din monahism şi din preoţie, pe motivul că face
slujbe prin păduri în tovărăşia unor femei exaltate mistic,
depărtându-se de rânduielile Bisericii noastre Ortodoxe
şi altele pe care nu le mai ştiu. A venit în sat în tovărăşia
unei femei Teodora, 40-45 de ani, care fusese şi ea
călugăriţă, a acoperit casa, ca apoi să dispară până când
a fost descoperit de Securitate.
Mama sa mi-a adus un pomelnic la Biserică, să-l
pomenesc la morţi, fiindcă a decedat, în urma unei boli
de plămâni şi a fost înmormântat la un schit din
Maramureş. Am să relev de la început că, încă de când
venea prin sat, purta camilafcă pe care au dreptul să o
poarte numai arhimandriţii şi arhiereii, abuzând şi
călcând disciplina bisericească. La Crainici a venit,
Ianuarie Georgescu, bărbat în jurul vârstei de 50 de ani,
de statură mijlocie, cu început de cărunteţe, cunoscător
al celor bisericeşti. O altă prezenţă este Aglaia, o femeie
blondă, cu un neg mare pe unul din obraji, din care
pornesc fire lungi de păr, o fire timidă şi plină de
smerenie, cu zâmbetul pe buze, fostă directoare şi
profesoară emerită. Plină de misticism, cunoscătoare a
cântărilor bisericeşti, vârsta 55-56 de ani, slăbuţă.
Alexandrina, altă femeie, vârsta 65 de ani, cu o defecţiune
la unul din picioare, de pe urma unui varice, cu dantura
din metal defectuoasă, grăsulie, cântă la prim, voce
plăcută, plină de acelaşi misticism ca şi Aglaia, ochi
căprui şi mari, merge defectuos. Cunoaşte croitoria şi a
lucrat în sat la diferite fetiţe, fără să le ia bani. Totdeauna
spune că e o păcătoasă. Altă femeie, Anişoara, vârsta 25-
30 de ani, şatenă, cu ochii mari şi cearcăne, figură ce dă
impresia unei accentuate oboseli, deţine pregătirea unei
facultăţi. Aglaia mi-a spus că e nepoata ei de soră.
Călugărul din punct de vedere fiziologic: o fire
slăbuţă, cu faţa şatenă, obrajii supţi, în întregime fără
păr, dând impresia unui spân, cucernic, plin de
misticism, râde la propriile glume. Locuieşte cu fratele
Gheorghe într-un conac al cumnatului său Ion, conac
situat la 500 metri de Crainici. Stă acolo mai mult la
miezul nopţii iar ziua face băi la Bala în staţiune. Lumea
intelectuală din sat zice că trăieşte cu femei şi îl fac
ţăcănit, nebun. Părerea mea e că-i un şarlatan religios,
care a sucit capul unor femei şi le-a îndoctrinat mistic.
Cred că visează un scaun episcopal. În prezent, se găseşte
la el o femeie, care cântă prin gospodărie cântece
religioase şi prestează muncă prin sat. Acestea sunt
referinţele despre ex călugărul Dorobanţu şi voi urmări
pe mai departe mişcările ce se vor petrece în jurul lui. În
ziua de 6 iulie, călugărul a jucat fotbal cu tineretul şi într-
altă zi a muncit la praşilă la oameni. Se poartă prin sat
descălţat.”
Sursă informativă - Vrapcea Gheorghe, preot în
satul Crainici în anii ’70.
(Notă informativă - 8 septembrie 1970)
Aceste femei exaltate mistic, Aglaia Gh. Radu şi
Alexandrina Macedeon s-au călugărit, una în Mănăstirea
Măgura-Ocnei iar cealaltă în Mănăstirea Bogdana,
judeţul Bacău, unde au trecut la cele veşnice.
Securitatea urmăreşte să-l compromită
S-a dispus urmărirea numitului Dorobanţu Nicolae
pentru a se stabili următoarele:
- comportarea după punerea în legalitate şi relaţiile
care le creează.
- dacă desfăşoară activitate duşmănoasă sub
acoperire mistică şi dacă intenţionează să creeze vreo
sectă.
Din urmărirea informativă s-a stabilit că:
- Şi-a creat surse de venituri prin aducerea în
locuinţa sa a 3 femei pensionare, îndoctrinate religios.
- Este puternic îndoctrinat mistic dar nu rezultă ca
sub această mască să desfăşoare activitate ostilă.
Faţă de cele de mai sus propunem a se aproba
închiderea mapei şi menţinerea dementului în baza de
lucru şi contact, pentru influenţare şi compromitere faţă
de credincioşi, deoarece mărturiile nu sunt concludente
pentru luarea de măsuri operative.
(Notă informativă din 16 martie 1971)
În 1977 la 56 de ani
Trecerea la cele veşnice
În martie 1977, imediat după cutremur, părintele
este adus în satul Crainici. Era lovit puternic la piept, nu
se ştiu exact cauzele loviturilor. Nu lasă pe nimeni în
preajma sa decât pe sora sa Paulina Dorobanţu, care îl
îngrijeşte. Pe 27 martie 1977 este luat la Cer şi părintele
Nil, încheindu-se viaţa în trup a unui mare propovăduitor
şi misionar. Moartea sa rămâne învăluită în mister.
Este îngropat în cimitirul Bisericii monument istoric,
din satul Crainici, corn. Bala, jud. Mehedinţi.
Cuvânt de încheiere
Mulţumesc tuturor persoanelor, clerici, monahi şi
monahii, credincioşi, care i-au evocat personalitatea sa
duhovnicească şi m-au ajutat să-i creionez profilul
duhovnicesc-biografic; membrilor familiei Dorobanţu şi
Morjan, nepoţilor şi strănepoţilor părintelui, pentru
dragostea de a ne dărui documente şi a ne împărtăşi din
amintirile lor; dedicăm în primul rând această carte lor,
spre zidire sufletească şi pioasă amintire; Colegiului
Director al CNSAS pentru acreditarea acordată şi
posibilitatea de a studia dosarul personal al părintelui,
Direcţiei Arhivelor Militare 02405 Piteşti, tuturor
arhivelor ecleziastice unde am cerut accesul în munca de
documentare. Veşnica mea recunoştinţă tuturor celor
care au dăruit jertfa lor, pentru ca această carte să poată
fi publicată.
În privinţa alegerii editurii: „multe văduve (edituri)
erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a încuiat cerul 3 ani
şi 6 luni, dar la nici una nu a fost trimis Ilie decât la o
văduvă (Babei) din Sarepta Sidonului.”
Având în vedere încercarea unor grupări schismatice,
rupte din Trupul Bisericii, sau mişcări de extremă
dreaptă de a şi-l impropria, ca fiind păstorul sau
mentorul lor duhovnicesc, am căutat să fac lumină şi în
această problemă. A fost caterisit dar a ales să se retragă
în satul natal, să studieze şi să se roage în tăcere. Este
adevărat, mustra pe faţă autorităţile ateiste şi chiar
bisericeşti, dar nu poate fi considerat un întemeietor de
„pseudo biserici” sau „structuri ierarhice paralele”, cum
afirmă unii ce „răpesc” personalităţi ale Ortodoxiei
româneşti punându-le în alipire falsă cu grupările lor.
Din lupta sa duhovnicească am înţeles că întreaga
esenţă a vieţii creştine ne este dată în Sfântul Potir
Euharistie, în el este chinul şi amărăciunile suferinţelor
dragostei dar tot în el este şi fericirea dragostei, suprema
fericire a unirii cu Dumnezeu. Iar dacă a fost o persoană
controversată şi nu au murit „cei ce caută să ia viaţa
pruncului”, publicarea celorlalte lucrări ale sale va scoate
sigur lumina de sub obroc.
Preot Ionel Dumitru Adam
Nu-i prea târziu, să nu fim pustiu,
Pe NIL să-l iubim, să-l povestim,
Că-i unul de-al nost şi-i tare frumos,
Că Domnul Hristos, nu-l lasă prejos.
I-a dat puteri mari, ca oamenilor rari,
Şi face din el o parte din El,
Nu-l lasă smerit şi năimit,
Vorbeşte ca el, Vorbeşte prin el.
Bibliografie
- Mistica-Ieroschimonah Nil Dorobanţii, 1959, pag. 1-
30,
- Arhivele CNSAS,
- Arhivele Militare Piteşti,
- Arhivele Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, -
Arhivele Mitropoliei Clujului, Vadului şi Feleacului,
- Patericul Mănăstirii Ciolanu, Editura Valahia, pag.
98,
- Jertfă în spaţiul mioritic-Mihai Silviu Ivan, Preot Dr.
Ionel Ene, Editura Dm Press 2001, pag 59-60, -Veşnic
osândiţi-Petru C. Baciu, Editura Babei, 2014, pag. 88-94.
- Monahul de la Corod, Nelu Baciu, www.
literaturasidetentie.ro
General Ghe. I. Dorobanţu Ofiţerul Nicolae Dorobanţu
împreună cu părinţii
Nicolae(stânga) cu fratele
Gheorghe
Sublocotenentul Nicolae
Paulina, sora care l-a îngrijit pe patul morţii,
cu soţul ei Ion
Fratele Gheorghe (stânga) cu părintele (Bilae) când era
mic
Foaie calificativă din dosarul de ofiţer
Propus pentru retragere definitivă din armată
Ordin de lăsare la vatră
Tunderea în monahism
Numirea ca profesor la Şcoala Monahală Văratec
Licenţiat în teologie
Licenţiat în filozofie şi litere
Doctorand în teologie
Chitanţă Facultatea de Drept
Certificat de Moralitate
Scrisoarea Episcopului Teofil Herineanu către Episcopul
Nicolae Colan al Vadului, Feleacului şi Clujului
Numirea ca pedagog, secretar şi profesor onorific de
către Episcopul Dunării De Jos
Numirea ca stareţ la Schitul Tarniţa în cadrul Episcopiei
Dunării De Jos
Duhovnic la Tarniţa
Diploma de stenodactilografie
Duhovnic căutat
Slujitor cu timp şi fără timp
Corect politic
Scrisoare emoţionantă a credincioşilor către
Episcopul Buzăului, pentru ca părintele să rămână în
continuare duhovnic al Schitului Tarniţa (pag. 1)
Scrisoare emoţionantă a credincioşilor către Episcopul
Buzăului, pentru ca părintele să rămână în continuare
duhovnic al Schitului Tarniţa (pag. 2)
Recomandarea Episcopului Antim Angelescu pentru
promovare în gradul „cel mai înalt al monahismului”
Cererea de reîntoarcere în Eparhia Romanului şi a
Huşilor
Fişă personală cu ascultările, intrările şi ieşirile din
Eparhii
Sentinţa Tribunalului Militar teritorial Iaşi
Bilet de eliberare din penitenciar - 5 mai 1956
Poză buletin - 1964
Sentinţa de caterisire – 27 noiembrie 1956
Pagini din dosarul de la securitate (1)
Pagini din dosarul de la securitate (2)
Pagini din dosarul de la securitate (3)
Pagini din dosarul de la securitate (4)
Preotul Vrapcea Gheorghe, informator al Securităţii
(pag. 1)
Preotul Vrapcea Gheorghe, informator al Securităţii
(pag- 2)
Anunţul de deces din ziarul România Liberă
Mormântul părintelui Nil Dorobanţu
Veşmintele din casa părintească
CUPRINS
Cuvânt înainte ..............................................................4
Autobiografia mea de luptător pentru lupta cea bună în
via lui Hristos ...............................................................6
Autobiografie ..............................................................73
În Episcopia Buzăului .................................................82
Mănăstirile Sihastru şi Buciumeni ........................82
Anchetat şi judecat la protoierie............................83
La Schitul Tarniţa Jud. Vrancea ...........................84
Monahiile din Tarniţa ...........................................85
Ursul ucenic de la Tarniţa ....................................86
„Priviţi, aşa sunteţi voi!”........................................87
La Mănăstirea Ciolanu-Buzău ..............................90
În Episcopia Romanului şi Huşilor şi în alte eparhii ....91
Duhovnic căutat ...................................................97
Hăituit de Securitate ............................................97
Dispărea atunci când dorea ................................100
Nebun pentru Hristos .........................................102
În temniţă cu mărturisitorul Petru C. Baciu........103
Alte mărturii .............................................................104
Monahia Paula Robu - Mănăstirea Suzana (născută
în satul Pufeşti, jud. Vrancea) .............................104
Monahia Ecaterina Iordache, Mănăstirea Măgura
Ocnei (85 de ani) ................................................105
Maica Anatolia Dodiţă -Măgura Ocnei .................107
Monahia Emilia Aron - Măgura Ocnei .................108
La Măgura Ocnei - patima fumatului - arhimandritul
Epifanie Bulancea ..............................................109
Fratele Stoian, rudă cu monahia Teodolita Oancea
(satul Petreşti, com. Vânători, jud. Vrancea) .......109
Preotul Dumitru Ionescu (com. Jariştea, jud. Vrancea
) .........................................................................110
Preot Profesor Dr. Ionel Ene (oraşul Focşani, jud.
Vrancea) .............................................................111
Părintele Nicolae Bordaşiu (parohia Sfântul Silvestru,
Bucureşti) - colegul său de facultate ...................112
Părintele Haralambie Herescu (Mănăstirea Sihastru,
jud. Vrancea) ......................................................115
Părintele Serafim Măciucă, fostul stareţ al Mănăstirii
Nicula (originar din satul Petreşti, com. Vânători, jud.
Vrancea) .............................................................116
Părintele Ioan Larion Neagoe (duhovnic la Mănăstirea
Sihăstria Rarăului) .............................................117
Sentinţa nr. 83 a Tribunului Militar Iaşi, dosar
92/1956 Dorobanţu (Nil) Nicolae ........................119
În atenţia Organelor de partid şi a Securităţii ............121
Arestat iarăşi după 14 ani ..................................123
Preotul satului Crainici informator al Securităţii .125
Securitatea urmăreşte să-l compromită ..............127
Trecerea la cele veşnice .............................................129
Cuvânt de încheiere ..................................................129
Bibliografie ...............................................................131