Post on 05-Dec-2015
description
transcript
CUPRINS
CAPITOLUL I
1.1. Petru Popescu. O biografie ………………………………………………................ 6
CAPITOLUL AL II- LEA - STILUL ROMÂNESC
2.1.Volumele de poezie
2.1.1. Zeu printre blocuri .......................................................................................... 13
2.1.2. Fire de jazz ...................................................................................................... 16
2.2. Volumele de proză
2.2.1. Nuvele .............................................................................................................. 19
2.2.2. Prins .................................................................................................................. 20
2.2.3. Romanul Supleantul și relația cu Zoe Ceaușescu ............................................. 24
2.2.3.1. Petru Popescu vs Nicolae Ceaușescu ............................................................. 26
2.2.4. Dulce ca mierea e glonțul patriei ...................................................................... 29
2.2.5. Dulce ca mierea e glonțul patriei și Prins cu inflexiuni populare ..................... 34
CAPITOLUL AL III-LEA- STILUL AMERICAN .................................................... 37
3.1. Bestseller-urile și Literary fiction ........................................................................ 38
3.2. Before and After Edith ........................................................................................ 40
3.3. Amazon Beaming ................................................................................................ 42
3.4. Almost Adam ...................................................................................................... 46
CAPITOLUL AL IV- LEA- AMBIVALENŢA SCRISULUI
1. Frumoşii nebuni ai anilor ’70 …………………………………………………… 50
2. Ambivalența scrisului la Petru Popescu ………………………………………… 55
3. Concluzii ………………………………………………………………………... 63
Bibliografie ............................................................................................................ 65
5
CAPITOLUL I
1.1. PETRU POPESCU. O BIOGRAFIE
Petru Popescu este un poet, traducător, scenarist şi regizor de film născut la 1
februarie 1944, la Bucureşti. Tatăl său a fost cunoscutul critic teatral Radu Popescu, iar
mama- Nelly Cutava, actriţă. Mama sa era originară din Turnul Măgurele, provenind dintr-o
filiație grecească și turcească. Familia ei era una burgheză foarte bine pusă la punct și foarte
cunoscută în oraș. Unchiul lui Petru Popescu era cunoscutul notar Basil Cutava, notar de pe
lângă Primăria din Turnul Măgurele cu care a lucrat un timp și Zaharia Stancu. Sora mamei
scriitorului, Tantzi Cutava Barozzi a fost un personaj legendar al scenei românești. Viitoarea
lui mamă va veni la București la vârsta de 18 ani, va frecventa Conservatorul de Artă
dramatică, devenind o importantă actriță la teatrul Nottara din București. Se pare că aceasta a
fost prima dată căsătorită cu editorul Ion Vinea, iar a doua oară, cu tatăl său Radu Popescu.
Tânărul Radu Popescu, de îndată ce a început să câștige mai bine, iar mama sa să piardă
spectacole, i-a părăsit pentru o altă actriță. Tânărul Petru va câștiga bani oferind meditații de
limbă franceză, rotunjind veniturile familiei. În jurnal, va fi descrisă relația lui cu mama sa,
relație de o sinceritate și o profunzime extraordinare. Pierderea lui Vlad, copilul din prima
căsătorie, dar și al lui Pavel, fratele geamăn al lui Petru Popescu, divorțul, greutatea de a-și
continua viața liberă și luxoasă specifică unei actrițe, au lăsat urme adânci în sufletul mamei
sale. Strategia ei a fost de a-și îndepărta fiul de tată, considerând că meritele și înzestrările
copilului îi aparțin. Mama îl oblige să participe la un ritual de vizitare la mormântul fratelui,
la cimitirul de lângă Gara de Nord. Ca o consolare, ea va deveni o mamă posesivă,
dominantă, chiar când poetul își dorea mai multă libertate: „Mama începuse să controleze
tot, să critice și să se înfurie, declarându-și dragostea maternă pentru mine, într-o manieră
cu reminișcențe de partid. Mama îmi spunea pe un ton rigid, tăios că mă supraveghea pentru
că mă iubea”. Petru Popescu a recunoscut faptul că cea care i-a dăruit cultura drept lucru de
valoare, pe lângă calitățile fizice, a fost mama sa. De la 18 ani, considera că trebuie să-și
îndeplinească misiunea, iar această voință a început să crească și prin asumarea rolului de
bărbat în familie. Plecarea sa la Universitatea din Iowa a fost acceptată cu greu și de mamă,
cu promisiunea de a-i scrie și telefona săptămânal.
6
Relația cu mama sa a continuat să fie una complexă, acesteia plăcându-i mereu să fie
în centrul atenției. Ca pe scena teatrului din București. Considera că totul i se cuvine,
suferința ei umanizând egocentrismul. În America, la vârsta de 80 de ani, Nelly Cutava și-a
refăcut viața. În conformitate cu spiritul american, va obține permisul de conducere și va
încerca să-și trăiască viața cu o energie atipică vârstei sale. Îl va cunoaște pe Tom Lewis, fost
director de hotel în Hawaii de 74 de ani „lipsit de obligații, plin de capricii și dornic de
distracții, exact the perfect husband”. Ea va trăi până la 94 de ani și cei doi vor fi
înmormântați alături într-un cimitir din Beverly Hills, în zona rezervată actorilor.
Concluzionând, vom putea spune că relația actorului cu mama a fost una dificilă, plină
de momente tensionate, teatralizate exagerat de către aceasta, potrivit unui instinct artistic
pregnant.
Sistemul communist și-a pus amprenta pregnant asupra vieții romancierului prin
teroarea pe care o răspândea în familia lui. La vârsta de 13 ani, P.P. va fi anchetat de
securitate din cauza unor acțiuni subversive ale colegilor săi și din pricina unor rudenii fugite
în America. El va fi marcat pentru toată viața de moartea fratelui său geamăn, provocată de o
poliomielită pentru a cărei vindecare se inventase deja vaccinul adecvat, dar „țările
comuniste nu cheltuiau valuta ca să-l cumpere” Această întâmplare nefericită îi va contura
un vid , umplut doar de miracolul scrisului. Pavel va fi înlocuit cu „un frate abstract, cumva
trist, îndurerat cumva, nu la fel de cald, nu real. Scrisul.” Nu trebuie uitată nici relația mai
mult sau mai puțin reală cu tatăl său, ea fiind cea care declanșează resorturile scrisului.
În anul 1962 absolvă liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. Florin Manolescu spune
despre Petru Popescu în „Enciclopedia exilului literar” că: „La vârsta de 13 ani este contactat
de către Securitate şi chestionat în legătură cu rudele sale din SUA şi activitatea colegilor de
şcoală.”1
În 1967 va fi licenţiat al Facultăţii de Limbi şi Literaturi străine a Universităţii din
Bucureşti, secţia engleză. În perioada facultăţii îşi va petrece timpul câştigând bani pentru a
se întreţine, lucrând ca ghid turistic în perioada vacanţelor. Începând cu anul 1967 va lucra la
Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti, având funcţia de bibliotecar, apoi devenind
redactor la binecunosuta revistă „România literară”. În peroada 1971-1972 va reuşi să obţină
bursă „Herder” la Viena.
7
Florin Manolescu atrăgea atenţia asupra faptului că debutul lui Petru Popescu s-a
produs în „Gazeta literară”, nr. 12., 1961, la rubrica „Poşta redacţiei”.
După obţinerea bursei Herder la Viena, va participa în cadrul University of Iowa din SUA la
„Programul Internaţional al Scriitorilor”, în anul 1974.
După ce va locui o scurtă perioadă de timp la Londra, se va stabili în 1975 la Los
Angeles. Printre studiile pe care le va desfăşura putem enumera Arta cinematografică la
Hollywood “The American Film Institute”, iar in 1978 va elabora scenariul filmului “The
Last Wave” în regia lui Peter Wair. Ascensiunea în cariera sa scenaristică va continua cu alte
două producţii de success. “Obssesive Love” şi “Death of an Angel”. Ultimul, fiind regizat
chiar de acesta.
Filmul “Nobody’s Children” va fi difuzat şi pe teren românesc începând cu anul 1994,
producţie a cărui scenariu va fi semnat tot de scriitorul în cauză.
Anul 1966 va debuta cu volumul de versuri „Zeu printre blocuri”, volum pe care
critica literară contemporană îl va considera punctul terminus al expresiei „spiritului
citadin”.1
Aurel Sasu in volumul său observa că pogramul de lucru al lui Petru Popescu era unul
foarte coerent, având fundamente teoretice bine susţinute, având experienţa editorialelor din
presa literară.
Emanciparea geniului pe care l-a impus Petru Popescu s-a bazat pe eseurile publicate şi
dedicate romanului românesc modern precum şi pe umila existentă a „omului modelat de
mediu”2
Principiile care stau la baza experimentului realizat de scriitor au fost: refuzul
povestirii (romanul are la bază semnificaţia) si regăsirea publicului tânar. Aceste două
constante antrenează: neacceptarea, adică stărilor conflictuale existente în „satele de
ficţiune”3 şi cumulul alcătuit din curaj, atitudine şi conştiinţă.
11Manolescu, Florin, 2003, p. 574.2Alex, Ştefănescu, 2004, p. 660.23 Aurel Sasu, 2001, p. 239.34 Ibidem.
8
Scriitorul mai scoate în evidenţă, condamnând ideile formatoare care stau la baza altor
ideologii, şi anume, experimentalismului extrem al noului roman francez şi ideea centrală a
eticismului ipocrit denumită „beţia de cuvinte”.
Romanul „Prins” (1969) este prima încercare a scriitorului de a învia citadismul şi
realitatea stărilor de criză „fondul sufletesc organizat într-o comunicare” şi compoziţia
dramatică ce privea romanul a cărui filon era reprezentată de viaţa cotidiană s-au opus artei,
ridicată la rang de ideologie şi literaturii câmpeneşti-baladească. Romanul teoretizat de Petru
Popescu s-a impus prin tripticul sinonimic autenticitate-sinceritate-realism, nefiind întru totul
nouă, dar care condamnă foarte serios reţetele de fericire universală şi dogmatismul
exacerbat.
Denumit tot de criticul in cauză „fiul marelui oraş” a cărui debut şi-a avut sorgintea în
volumele „Zeu printre blocuri” şi „Fire de jazz”, urmat de antologia lirică (1964-1966, 1969),
volume prin care se poate deduce că au reprezentat incipitul aducerii în faţa marelui public a
scriiturii de tip citadin susţinută în perioada interbelica de H.P. Bengescu si a eliminării din
memoria colectivă a scriiturii de tip sămănătorist politico-folcloric.
Privind de sus, asemenea unei descrieri văzută ca dintr-un elicopter, romanul cu
pricina are la bază o luptă finalizată prin invazia răului, o exacerbare a spaimei, a bolii,
asemenea „bolnavului închipuit”, văzută ca simbol. Moartea are la rădăcină ca întotdeauna
boala şi este prezentă în fiinţa, aprehensiunile şi istoria noastră.
Romanul, după cum opinează Aurel Sasu are drept fundament „Gravele subiecte
cenzurate ale vremii sale (autorul)”4 , aici ţinând seama de următoarele: adaptarea, preţul
adaptării, limitele rezistenţei, drama resemnării şi melancolia înfângerii. Agonia va fi fost
privită ca o redescoperire a lumii aflată sub o altă infăţişare.
Finalul este unul bazat pe simbol, resemnarea victorioasă, dedramatizând stingerea
tânărului care reuşeşte să domine „grozăvia morţii absurde”5 printr-o puternică introspecţie şi
o înţelegere calmă a existenţei.
Prin acest roman se sintetizează până la cel mai mic amănunt, modalităţile,
comportamentul, reacţiile şi atitudinea tinerei generaţii instruită în deceniul al VII-lea.
45 Ibidem.56 Ibidem.
9
Acest roman este văzut şi ca un poem al oraşului, amintind aici ca unul dintre titlurile
volumelor anterioare s-a intitulat Zeu printre blocuri prin care s-a dorit a se ilustra sincronia
dintre sacru şi profan, privind sacrul asemenea politeiştilor ale căror divinităţi erau zeii.
V. S. în D.S.R opina faptul că Petru Popescu şi-a inceput seria romanelor cu „Prins”.
Capacitatea de a crea audienţă s-a dovedit a fi indispensabilă în romanele Revelaţie pe
Amazon şi Almost Adam din 1991-1996. În cel dintâi roman, se pune in faţa cititorului
existenţa mai mult sau mai puţin revelatoare a celebrului explorator Loren McIntyre din 1971
aflat în descoperirea izvoarelor Amazonului. Acest roman a fost fundat pe amintirile directe
ale protagonistului, dar a avut şi surse alternative de documentare, precum: legende, mărturii,
cronici, fotografii, lucrări de antropologie şi articole din National Geographic. Din punct de
vedere compoziţional putem spune că naraţiunea obiectivă, adică relatarea autorului se
împleteşte cu naraţiunea subiectivă, adică jurnalul expediţiei, vizându-se astfel, realizarea
unui roman captivant de aventură preistorică, exploratorul fiind nevoit să supravieţuiască
capturat de tribul Mayoruna.
Almost Adam pune în evidenţă senzaţionalul reprezentat de întâlnirea inopinată a
paleontologului american Ken Londer cu vestigiile civilizaţiei protoumane din vestul statului
Kenian, adică întâlnirea cu triburi izolate total, aflate în stadiul incipient pliocene. Această
revelaţie vizează suprimarea hominizilor ajunsă la rang de conspiraţie.
Ipoteza antropologică vizată prin această lucrare avea ca reper omenesc obişnuit,
adică diversitatea speciei umane şi evoluţia permanentă o avea ca pledoarie. Autorul creează
prin romanul său o legătură între fiinţa umană prin excelenţă şi hominid, urmărindu-se astfel
confruntarea dintre conotaţiile liminale de joc- confruntarea între două lumi, care pune
înaintea cititorului două stări: cea a istoriei imemoriale a mitului şi cea a istoriei
contemporane caracterizată de cele trei constante, crimă, dispreţ şi violenţă. Aici se indica
faptul că civilizaţiile trebuie să trăiască impreună şi să comunice; acesta va fi sensul dat de
scriitor prin aventura eroului său în protoistoric.
Trebuie menţionat faptul că acest roman fusese schiţat încă din România, „romanul
conecept”6, cât şi romanul care defacta, văzând lumina tiparului, mult timp mai târziu pe
meleaguri stăine, reprezentând fructul numeroaselor lecturi şi călătorii întreprinse de
scriitorul-inginer.
6 Sasu, Aurel, 2001, p. 238.
10
Criticul literar Mircea Zaciu îl vedea pe Petru Popescu drept un scriitor dăruit întru
totul profesiei de romancier, o persoană care a încercat să realizeze singur o mutaţie a puterii
populare de receptare a romanului ca gen literar, dorind să determine o deviaţie de curs.
Acest lucru s-a datorat faptului că romancierul „a profitat din plin de fanta de libertate
deschisă în cultura română, deceniile VII-VIII.”7
Adică prin tradiţie , literatura română a beneficiat de existenţa numeroşilor
povestitori, dar a puţinelor romane, întrucât prozatorul român a preferat perpetuarea orală,
aşadar, povestirea adevăratei construcţii româneşti îmbibată şi de întârzierea dezvoltării şi
stratificării societăţii româneşti din punct de vedere diacronic.
Tot în aceste pagini critice, mai întâlnim şi alte măsuri de siguranţă din punct de
vedere tactic prin utilizarea subiectivităţii, a persoanei I narative- asiguratoarea prospeţimii
privirii, spontaneităţii, sincerităţii şi naturaleţei, conturării şi creării unui roman nou.
Petru Popescu va reuşi să-şi pună în practică ideile în timp ce le crea. S-a considerat
că succesul la public al cărţilor sale, a fost dat de faptul că nu a fost susţinut de idei politice,
cultivând apolitismul.
Acest lucru se observă doar la o examinare preliminară, la una mai atentă se pute
observa cu uşurinţă faptul că punea la îndoială ideologia vremii, fiind indirect şi subtil
propagator al unei teze promovate chiar de el- romanul Dulce ca miere e glonţul patriei,
1971.
Citadinismul ca atitudine este vizibil şi în primele sale versuri publicate în volumele
de poezii Zeu printre blocuri şi Fire de jazz, 1969. Cochetăria cu genul liric nu este
întâmplătoare, fiind, ea însăşi, terenul pentru proza realistă de mai târziu.
Henri Zalis observa în lucrarea sa faptul că foarte mult timp „voga lui Petru Popescu”
a avut legimitate. Este considerat acel tip de prozator care îşi face apariţia în scena literară
atât ca nuvelist, cât şi ca eseist, animat de spirit modern din „dinastia vorbitorilor de engleză
la curent cu toate pretenţiile occidentale, privind noutatea”8. Criticul surprindea faptul că
succesiunea scriiturii lui Petru Popescu uimeşte ca prezenţă. Debitul are cadenţa ca unui tilu
pe an, adesea fiind chiar în tandem cu al doilea. În perioada 1966-1974, vitrinele librăriilor
sunt împânzite de volumele sciitorului:
7 Dicţionarul scriitorilor români, 2003, p. 834.8 Henri Zalis, 2002, p. 318.
11
Moartea la fereastră- volum de nuvele;
romanul Prins- cu un succes imediat în 1963;
Dulce ca mierea e glonţul patriei- 1972;
Sfârşitul bahic- 1973;
Să creşti într-o zi câţi alţii într-un an- 1973.
Temele surprinse de Petru Popescu pun eroii în căutare zadarnică de serviciu în
dispoziţie tensionată , ajungând să trăiască la limita normalului într-o societate plină de
anomalii. Scriitorul denunţă prin mijlocirea lor filistinismul oficial.
Ce mai observa Henri Zalis este faptul că, după e s-a stabilit în Occident, iniţial în Anglia,
apoi definitiv în SUA, „s-a rupt de ţara de baştină; fiind unul dintre scriitorii asimilaţi în
datele biografice, fără elasticitate, desprinşi de ceea ce a fost familiar.”9
CAPITOLUL AL II-LEA
2.1.VOLUMELE DE POEZIE
9 Idem, p. 303.
12
Volumele de versuri „Zeu printre blocuri” și „Fire de jazz” au fost salutate cu
entuziasm de critica vremii. Ciclul de poeme „Zeu printre blocuri” a constituit debutul unui
poet de numai 22 de ani pe care Victor Felea îl va fi întâmpinat astfel: „Petru Popescu, poet
citadin prin excelență, un zeu printre blocuri, cum bine își spune, un zeu, însă mai mult
sensibilizat și cu un larg orizont intelectual, decât unul primitiv, puternic și încântat de
propria vitalitate.”10
Deși era încă student al Facultății de limbi și literaturi străine din București, poetul își
va configura o lume poetică, caracterizată de prospețime, din moment ce, lumea de atunci era
stăpânită de proletcultism, curent care a subjugat toate nivelurile energiei creatoare,
subordonându-le ideologiei,
Petru Popescu nu va adera la adunarea lui Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov de la
revista „Luceafărul” care erau conduși spre a perpetua onirismul estetic, deși vom întâlni și
în opera sa tușe onirice conform structurii psihice a acesteia. Îi cultivase pe poeții americani
și englezi și ce mai trebuie menționat este faptul că, încă din 1965, va publica în revista
„Viața românească” n studiu destul de pertinent despre Robert Frost, urmat de alte articole
despre poezia lui Edgar Lee Masters, Carl Sandburg, poezia americană neagră, care vor
construi, ulterior, volumul de eseuri „Între Socrate și Xantipa”.
Volumul „Zeu printre blocuri” îl are ca prefațator pe Paul Georgescu, care îl
considera „un poet al tinereții, al candorii”, fixându-l printr-un mic portret spiritual. Întregul
volum este caracterizat de un ton propriu, agmentat de umanizare prin zbor și dragoste, în
ambientul industrializării urbane. Volumul strucurează tematica orașului; trăsătura
fundamentală a operei acestuia, fiind citadinismul. În volumul de eseuri, Petru Popescu va
problematiza lipsa unei literaturi citadine: „lipsa cea mai jenantă care se manifestă azi în
proza română (ca de altfel și în poezie, cele mai multe carențe pe care le voi înșira aici, mi se
par comune celor două genuri) este lipsa de urbanism.” Ca locuitor al orașului, eul liric va fi
prins între două ipostaze succesive. Va apela la motivul dedalic al constructorului, eul liric
definindu-se drept un zidar al unui bloc de etaje cu o schelărie de beton fascinantă prin
frumusețe:
„Am să-mi fac o casă înaltă până la cer
Până la cer un bloc de etaje,
10 Victor Felea, Zeu printre blocuri, Steaua nr. 7, 1996, p.85.
13
Un bloc de ferestre pentru mine și prietenii mei
O lungă minune verticală.”
(Zidar)
Urbanismul poeziilor va fi un curent de răsuflare, o „nuvelă”, să zicem, în poezia
vremii, caracterizată de rural. Poetul reconstruiește universul citadin, conform unei structuri
sufletești congenere:
„Noi suntem copiii orașului și dansăm noaptea nebuni,
Tunși scurt, făcuți din pantaloni strălucitori,
Dincolo de ferestre, orașul fumegă și plouă industrial
Și de aceea cântă aici pentru noi Luis Armstrong”
(Noi)
Putem identifica aici instrumente specifice industrializării, dar și forme muzicale ca
racterizate de ritmuri de jazz și blues-uri, așa cum, trompeta și saxofonul înlocuiesc vioara
specifică a poeziei lui Verlaine și clavirul bacovian. Poezia lui Petru Popescu ar putea ilustra
o candoare îngemănată cu un patos și o emfază specifice perioadei de tinerețe a lui Nicolae
Labiș. Câteva tonalități identificate cu spiritul lui Labiș, vor putea fi identificate în
„Autoportret”, unde poetul reprezintă o oglindă a marilor transformări, un poet responsabil al
maturizării:
„Eu sunt poetul faptelor celor mai recente
Epoca mea complicată, stufoasă, mă fascinează
Cosmosul și alegerile, agricultura și oțelul
Șoselelor noi, lumina lor electrică și muzica nouă”
( Autoportret)
14
După cum se poate observa, poezia lui Petru Popescu este animată de o anumită
religiozitate a orașului și a spectaculoaselor prefaceri, așa cum poezia lui Nicolae Labiș era
animată de un puternic avânt revoluționar și o luptă responsabilă cu inerția.
Dimensiunea vitală a eului poetic și ipostaza materială a acestuia reprezintă una din
temele volumului, Corpul reprezintă un obiect al admirației dusă până la extreme, ajungându-
se până la narcisim, dar și al grijii responsabile. Eul poetic mai cultivă și motivul interiorizării
și singurătății, dar cu o responsabilitate plină de patos pentru viața viitoare. Acest lucru poate
fi observat în poezia „Alone”:
„Ei da, mă iubesc și de grijă îmi port
Îmi plac mie însumi și-mi place oglinda
Care mă arată înalt și plin de idei,
Dar viața mea sunt eu, singur cu mine trăiesc,
Numai cu mine, legat de aceeași bancă a galerei
Numai pe mine mă pot bizui, numai eu
Sunt cel ce mă poate ajuta și n-aș fi oare sperjur
Să nu cred, să nu mă apăr și să nu-mi dărui oare iertarea?”
A doua secțiune a volumului „Zeu printre blocuri”, se va numi „blues-uri”, amintind
de folclorul anglo-saxon. Primul blues va fi așezat ca motto, făcând referință livrească lui
E.E. Cummings- A murit Buffalo Bill, care tratează spațiul american al Western-ului, fiind
caracterizat de spiritul adolescentin neînfricat și dorința de aventură:
„Acesta a fost, este si va fi șeful nostru Bill
Poartă încă-n el glonțul șerifului
Și toți purtăm glonțul șerifului în piept,
Ca și Bill are a murit și nu mai vrea să mai vorbească.”
15
2.1.1. „Fire de jazz”
În acest volum, poetul va experimenta formal direcțiile primului volum. Poeții
americani îl vor inspira din nou, iar fluxul și respirația sentimentelor vor dicata grafia
poemelor insolite. Poemele prezină o anumită tăietură, un anumit tip de desen, care traduc
diferitele stări de spirit.
Victor Felea recunoaște că poezia lu Petru Popescu este influențată de Masters sau
Cummings, dar și de Whitman sau Sandburg.
Petru Popescu este un poet inteligent și sensibil, iar suflul poeziei sale nu are o
amploare exagerată a invenției lingvistice. Acesta, va fi influențat și de mișcarea onirică așa
cum am afirmat supra, teoretizată de Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Imaginile
proaspete și inedite, etalează lumea poetică și densă a lui. Lumea interiorului său este
completată de lumea cărților „pe care o trăiește cu un orgoliu luciferic”:
„Acum, la fluier știu bine
Fetele hărăzite mie, ies
Și-n brațele altora au răcoare și lună
Dar n-au o lampă ca mine”
(Alone)
Apar anumite similarități plin suflul și elanul tineresc din opera lui Petru Popescu cu
acelea ale lui Nichita Stănescu. Popescu va trata tematica iubirii și vitalității precis cu limbaj
poetic „net și energic” , utilizând limbajul familiar, economia mijloacelor specifice
imagiștilor americani. Printre temele și motivele reușite, îl identificăm pe cel al tigrului din
spatele gratiilor „Este deci, un desen al poemelor exotic și grațios, întrerupt de erupții
interioare, ca niște răgete apocaliptice, într-o parabolă a unei interiorități umane, crude și
sfâșietoare:
„Unde e tigrul cu ochi
Verzi ca pămîntul din jur
16
Astăzi se îndreaptă spre ieri
Mâine în poimâie doarme
Trec printre ochi, pustiuri gălbui
Cu gheare depreț în teci de nespus
Unde e tigrul de ieri,
Unde se-ntorcea lui
Somnul sosește ca un cer orbitor
Ochiul topit se-ntunecă-n sine
Și-n vis amintirile
Dor către domnul
Gratiile tale nu sunt
Un zvon (ele vin dinăuntru)
Mama, unde e tigrul
Pe care mi l-ai jurat.”
(Cântecul tigrului)
Motivul limuzinei și labirintului, prezintă o expresivitate poetică, sugerând spațiul
fantast al orașului, care are tendința de a ajunge la cer:
„Doamne, coboară-n mașina ta mare,
Pe șoselele cerului ia-mă
Și-n urmă gloanțele lor
Vor fi locul meu de artificii.”
17
(Negro spiritual II)
Motivul trăirii plenare și al recunoștinței pentru acest dar divin este redat tulburător:
„Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat
Între toate minunile tale,
Între ape și umbre ca o floare pe mal,
Pe mine, robul cu nume străvechi
Pacea din cer îmi rupe inima,
Tristețea fericirii ma-neacă,
Tristețea fericirii, fericirea tristeții,
Cuvântul cuvântului și celelalte (...)
Tema morții este și ea relevată în diferite poeme, caracterizată de spiritul elegiac. Eul
este adesea închis în spații interioare. Omul mântuindu-se prin moarte, dragoste și spirit al
cărților. Desprinderea de timp este vîzută cu resemnare, apelând la limuzinele și șoselele care
duc spre cer.
Istoria literaturii române nu certifică atât de pregnant contribuția lui Petru Popescu
prin cele două volume ale sale. Deși va fi influențat de oniricul Dimov sau neomodernistul
Nichita Stănescu, ori Nicolae Labiș, versurile sale nu au avut timp să se sedimenteze pentru a
putea intra în universul liric autohton și universal, iar debutul liric promițător va fi al unui
poet minor.
2.2. VOLUMELE DE PROZĂ
2.2.1. NUVELE
18
Celelalte povestiri reprezintă exerciții în jurul temei morții, obsesie tematică după
Ernest Hemigway. Surprinderea modernității cultivării a unor atitudini diverse asupra morții:
„Sultana lui Zdrelea”, reprezintă o legendă munteană care are un motto de la Gala Galaction,
identificat la baza scrierii romanului „Copiii Domnului”. Limbajul este dens și proaspăt, iar
narațiunea este extraordinar realizată. Amprentele argheziene sunt și ele ușor de identificat
prin „înfruntarea divinității”, iar suspansul nu este deloc străin. Revolta lui Zdrelea a fost
cauzată de moartea surorii sale, chemând un justițiar care aprinde toate simțurile. Zdrelea va
îmbrățișa calea pierzaniei, jefuind biserici și considerând actul, unul de revoltă divină.
„Războiul lui Hans Torberg” reprezintă o nuvelă de război. Presentimentul morții al
unu exemplar viral pe nume Hans și al eului narativ este resimțit din punct de vedere fizic,
căderea părului și apariția calviției reprezintă leit motivele. Avem de-a face aici cu o
atitutdine pragmatică în fața morții, va fi imbrățișată de reușita de a trăi, Noutatea constă în
„așteptarea și acceptarea morții”, trăirea este exactă, relatată pe parcurs, mortul se
autocontemplă prin răsturnarea perspectivelor. „Poveste cu cowboy” reprezintă un exercițiu
înrudit cu acela al literaturii și a filmelor western. Confruntarea puterilor răului asupra
gemenilor Bad, Good (reprezintă un maniheism inversat) va fi realizat de ucigașul Milky
Jack. Acțiunile ucigașului sunt adesea absurde prin lipsa opozișiei, întrucât acesta ucisese
întreaga familie, iar singurul justițiar va fi Bad. Geamănul va acționa subtil, justiția
stabilindu-se prin propriul sacrificiu, acesta urcându-se la cer cu tot cu cal. Originalitatea
povestirii este dată de simțul pregnant al naturii și atitudinea nouă față de moarte.
„Orașul”, „Weekend”, reprezintă exerciții preliminare care sunt cacterizate de lirism
și reveerie, reprezentând o proză citadină ca și-n romanele ulterioare. Vom regăsi aici
sentimentul puternic de idolatrie transformat în „religiozitate de tip negro-spiritual”, după
cum afirmă V. Ivanovici. Sentimentele trec prin perioade de organizare și dezorganzare, fiind
augmentate de poli pozitivi și negativi, adică ai entuziasmului juvenil și evadării, pe de-o
parte si de alta sentimentul singurătății.
Asupra lui Petru Popescu se făceau diferite aprecieri, iar prin scrierile sale cu teme de
împrumut de la Kafka, Nichita Stanescu, Arghezi și din literatura central americană, relevă un
laborator al scrierilor viitoare.
Petru Popescu are o vervă a creării evazioniste cu mici respirații onirice, iar tema
existențială va căpăta consistență, plecând de la Kafka și terminând cu modelele anglo-
americane.
19
2.2.2. PRINS
Romanul a fost anunțat de volumul de nuvele „Moartea din fereastră”. Asemănarea
dintre romanul „Prins” și volumul de povestiri a fost sesizată și discutată de mulți
comentatori.
Mai toate romanele vremii aveau teme triste: „Entuziasmul intelectualilor față de
gestul de sfruntare a URSS și a aliaților săi își găsește o exprimare gravă, agresivă în
romanul <Prins>. Prea tristă pentru entuziasmul general.”11
În roman, Popescu nu va scrie despre „gestul neobișnuit al Cârmaciului țării”,
evitând zona politicului, dezbătând subiecte noi ale existenței oamenilor din epoca sa,
nepermise până la acel moment de cultura oficială. Romanul, „sonor ca o apă zdravănă de
ploaie”, incepe prin descrierea unei zile obișnuite în urma căreia societatea va sărbători
trecerea într-un nou an și anume Revelionul: „Trec câteva zile de la Crăciunul luminat de
brazi și revelionul cade pe București ca o maladie. Sfârșitul anului se răspândește în oraș ca
un gaz subtil și după el, iar începutul, imediat, așa cum un minut alb ar urma un minut negru.
De altfel, nici începutul, nici sfârșitul nu interesează cu adevărat, esențialul rămâne febra
aceasta, care aprinde obrajii și ochii.”12 Cu ocazia zilei de Revelion, Pisica organizează o
petrecere, în scopul reunirii și reîntâlnirii a unei generații mai vechi de liceu. Pregătirile sunt
pe măsură, masa este îmbelșugată, gata să înceapă petrecerea. Povestitorul captează un
moment din viața cuplului de bărbați Bibi și Inginerul, care dorm sănătos, pregătiți pentru
intrarea în anul nou. Înregistrarea imediată a unei altfel de realități este construcția principală
a romanului. Fixarea în mod atent pe chipul inginerului care se trezește din somn, prevestește
o dramă. Agitația pregătirii pentru eveniment, bârfele lui Bibi despre invitați, lustruirea
pantofilor, și dintr-o dată, brusc, „împietrirea”. Boala inginerului este descrisă ca fiind una
dintre cele mai aprige, oprind timpul în loc: „AJUTOR! Striga tot adâncul inginerului,
disperat și ultim fără întoarcere, iar liniște îi spărgea capul, îi topea tâmplele, îl ștergea din
lume, îl sufoca, orice ar fi fost mai bine, o bombă chiar din cer pe mașina lor, să-i facă
țăndări într-o moarte cu zgomot, țipete, carne strivită, sânge țâșnind de dureri, o moarte
adevărată, o moarte vie.”
11 Dinu, Bălan, 2013, p.17.12 Petru Popescu, Prins, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2004
20
Deși acțiunea romanului nu este una banală la prima vedere, drama trăită de un
inginer, bolnav de cancer, fiind un muribund în propria-i viață. Totuși, romanul a fost un
bestseller. Scriind acest roman, Petru Popescu nu a anticipat succesul lui imediat către public,
după cum mărturisește într-o scrisoare către cititorii din „Jurnalul Național” din 4 august
2009, la o reeditare a romanului „Prins”13: „Prins” e o poveste de dragoste; a fost și
rămâne. Când l-am scris, nu mă așteptam să unească o generație. Speram un singur lucru, să
fie citit.”.
Cheia romanului este întemeierea protagonistului care este însetoșat de viață.
Bolnavul își dă demisia de la serviciu, vinde mașina, își ia vacanță, hotărăște să își trăiască
ultimele luni care i-au mai rămas, resemnat, reglându-și conturile cu viața.
Dinu Bălan afirma că: „Prins pare un roman social întors pe dinăuntru.”14 În toată
această drama, inginerul simte nevoia de o scânteie din fericirea pe care i-o aducea cândva
„iubirea axă” a vieții lui, Irina. Însă, ea este stupefiată de atitudinea degajată și nepăsătoare
în fața morții, a fostului ei iubit.
Moartea spectaculoasă a lui Iordan, cauzată de un accident rutier, reluată într-un într-
un ritm mai viu, mai accentuat și mai intens, îl face pe Inginer să reflcteze la propria sa
moarte, care-l îngrozește. Efectul nefast al bolii asupra trupului inginerului este descris de
către scriitor prin intermediul senzaționalului zguduitor: „Îi exploda creierul, îi săreau ochii,
sângele bătea să-i țâșnească singur afară din trup, îi săreau mâinile din umeri, îi ieșea limba
din gură de-un cot după aer, îi crăpau porii, îi pocnea părul în cap, electrizat. Înnebunea.
Vedea culori. Auzea voci. Simțea gusturi. Pipăia foame. Mirosea otrăvuri.”
În roman se regăsesc câteva elemente de parabolă: autoturismul negru cu cei patru
indivizi care-l urmăresc, telefonul anonim primit este înspăimântător pentru cel ce a fost
urmărit vreodată de securitate. Această urmărire se transformă în obișnuință: „ Când cobori,
mașina neagră era tot la locul ei. Poate făcea și ea parte din ceremonial, din ceremonialul cu
care se umple lumea.” Securitatea a descoperit identitatea „victimei”, chiar în profunzimea
existenței lui, locul unde individul se exteriorizează spre deosebire de momentele în care se
află în societate. Nicolae Ceaușescu a reușit să violeze dreptul la intimitate al societății,
înjosindu-l ( interzicerea avorturilor, nașterea programată, interzicerea oricărei metode de
contracepție, monitorizarea în spațiul intim de acasă).13 Petru Popescu, Prins, Prefață de Alex Ștefănescu, Colecția Biblioteca pentru toți, Editura Curtea veche, București, 200914 Dinu, Bălan, 2013, p.19.
21
Un moment asemănător este menționat în jurnalul „Întoarcerea”, în care este invadat
de Securitate spațiul privat al familiei Popescu. Preocuparea jurnalistului de acest episod din
viața lui, s-a transformat într-o adevărată rană sufletească. Autorul găsind un mijloc artistic
de răzbunare , menit să îi reconstruiască demnitatea terfelită: „Își pierdu cunoștința. Dar cu
inima vindecată de un fel de mândrie care urca prin vasele sângelui din pumnii sfâșiați și
chipul de nerecunoscut.”
Există suficiente dovezi că personajul principal ( Inginerul) din roman- un personaj
simbol, arată faptul că victima, nu este un ins oarecare, ci o colectivitate, moartea fiind
prezentă doar într-un context colectiv. Găsim în roman concordanța „morți-tineri-români-
victime care este explicită: „niște români, niște tineri, care, firesc, au trăit și au murit și au
fost uitași ca oameni și sunt amintiți doar ca nume.”
Petru Popescu vorbește despre lupta zadarnică pentru libertate, prin prisma
personajului: „Acum nu mă mai simt liber, ci prins. Prins din toate părțile și fără scăpare.
Prins în viața mea, prins în moartea mea. Moartea e forma cea mai înaltă a lipsei de
libertate. E uimitor, dar luptând îpotriva morții îmi dau seama că lupt pentru libertate, lupt
pentru libertate într-un mod destul de indirect și de original, totuși nu mai puțin autentic.”
Este oare Inginerul același cu autorul? Noi susținem că nu, cu toate că se poate ușor
confunda fișa biografică a autorului cu cea a personajului, dar să nu punem semnul de
egalitate între ei doar din cauza faptului că romanul este scris la persoana I și a unor
asemănări izbitoare între cei doi. Însuși Petru Popescu, într-un interviu15, afirma că modelul
personajului său a fost un coleg de liceu, care era înzestrat cu toate „atuurile unei virilități și
sportivități de excepție, pus într-o ecuație paradoxală.”16
O rezolvare a disperării Inginerului în fața morții o poate constitui Biserica.
Răscolitoare pot deveni pentru un muribund evenimentele care se întâmpla în preajma
Paștelui, atmosfera înduioșătoare, obiceiul de a lua lumină și de a-și aduce fiecare în propria-
i casă, ciocnirea ouălor roșii etc. În 1968, Ceaușescu a diminuat controlul asupra temelor
religioase și a îngăduit să apară.
În scurt timp, pe Inginer nu-l mai mișcă nimic, cu atât mai puțin sărbătorirea Zilei
Muncii, de 1 Mai. Vrednic de ținut minte este descrisă această sărbătoare. Cele două extreme,
15 Liviu Tudor Samuilă, Dialog cu Petru Popescu, Familia, nr. 5, 197116 Dinu Bălan, 2013, p.22.
22
poziția oficială și cea cotidiană este clar prezentată, în situația în care Inginerul se
împotrivește adunării „îmbătate de ideologie” , prin sentimentul degradării progresive.
Ultima oprire pe care o face Inginerul în viața sa și poate deveni o rezolvare a
„dramei existențale a eroului”, o constituie Tomisul.
Iubirea în romanul „Prins” este prezentată ca o ultimă oprire înainte ca inevitabilul să
se producă. Exasperarea Inginerului stăpânește puterea unei schimbări redate, caracteristică
unei tragedii.
Pasiunea îl salvează și îl scoate din aglomerarea și atmosfera sufocantă a
Bucureștiului. Relativă va deveni boala Inginerului. Mingea de foc (soarele), toamna târzie,
simbolizează faptul că Inginerului i-au mai rămas foarte puține zile de trăit. Frumusețea mării
îmblânzește chinul adus de boală.
Orașul București este cel din urmă care participă la moartea personajului ceea ce
reprezintă „un elogiu adus unui oraș încărcat de moarte.”17
Constantin Cubleșan afirma că: „Moartea sa nu este lașă nici eroică, este anonimă și
simplă.”18
2.2.3.ROMANUL SUPLEANTUL ȘI RELAȚIA CU ZOE CEAUȘESCU
Într-un interviu în care îşi promovează acest roman, Petru Popescu spune:
„Sper să fie o provocare literară: de ce să nu putem, dacă suntem martorii unei
epoci, s-o evocăm fără ranchiună, fără caricatură, dar cu emoţie şi simpatie? Acelaşi lucru
despre o femeie abia trecută de douăzeci de ani care nu şi-a ales destinul, ci i-a fost dat, care
prin accidentul naşterii a avut un destin excepţional şi până la urmă tragic.”
17 Idem, p. 25.18 Constantin Cubleșan, Petru Popescu- Prins, Tribuna, 1970, nr. 16, p. 2.
23
În 1971, Petru Popescu a cunoscut-o pe Zoe Ceaușescu. Cu acest moment începe
romanul său Supleantul. Întors din Berlin, unde a fost invitat la ultimul Festival Internațional
al Tineretului și Studenților. Spre surprinderea lui, în avion s-a așezat chiar fiica președintelui
Nicolae Ceaușescu. „Fiica puterii” după cum o denumește în roman sau „fiica faraonului”,
așa cum este denumită într-o confesiune a scriitorului din „România literară” din 18
septembrie, 2002, încearcă să-l seducă pe scriitorul care devenise popular, fapt care era
plănuit în amănunt de către familia Ceaușescu, după cum a realizat, ulterior, Petru Popescu.
Familia Ceaușescu îi oferea o deosebită atenție, iar prietenii lui, observând, nu ezită să-i
vorbească despre acest lucru: „Ce-ai făcut, mă; ai agăţat-o pe fata lu șefu’ în avion?”
Diferența socială și materială a presupusei relații dintre Popescu și Zoia este una
cauzată de putere și de lux: Popescu este așteptat cu un autobuz, iar Zoia de un Mercedes
negru.
În avion, la întoarcere, Popescu avea ascuns un întreg depozit de prezervative, iar prin
prezența Zoei, se gândea că va putea scăpa de un presupus control.
În timp ce Popescu şi Stejar sunt acasă şi strâng masa văd „un bărbat cu umeri mari şi
boltiţi” oprit în faţa uşii apartamentului de la parter. Aceştia realizează că individul vrea să
pătrundă în casă. Stejar şi Popescu îl prind, lovindu-l cu trepiedul camerei, iar Popescu are
„surpriza” de a-l identifica pe individ ca fiind „hindusul” Coman. Acesta e mărturiseşte că i s-
a cerut de la Securitate să obţină informaţii despre Petru Popescu: „Cine vrea dosarul,
tânăra? Întreabă Stejar”, Coman răspunde: „Mai sus.” Lăsat să plece, Coman îi dă o
invitaţie de la Zoia la Muzeu Naţional de Artă.
Apropierea de Zoia Ceaușescu începea să fie inevitabilă. Zvonurile relației lor circula
în România, iar scriitorul era în cunoștință de cauză.
Zoe Ceaușescu s-a dat drept admiratoare a romanelor sale, determinându-l să
vorbească despre viitoarele teme ale romanelor sale. Romancierul i-a explicat că vrea să scrie
căt mai captivant pentru generațiile tinere de cititori. Dar Zoe i-a retezat-o complet, spunând:
„Nu o să te lase.” Aceste cuvinte i-au fost fixate în minte scriitorului. De asemenea, aceste
cuvinte au fost amplificate și de vorbele presedintelui : „- Di ci nu cu dacii şi cu romanii?”.
Se dorea ca Petru Popescu să scrie despre Mihai Viteazul și Nicolae Ceaușescu ca personaje
principale ale unui roman.
24
Până la moartea Zoei, Petru Popescu s-a ferit să vorbească despre idila lor, din respect
față de cel mai intelligent membru al familiei Ceaușescu. Aricolul „Fiica faraonului” din
„România literară” a emis o serie de confesiuni ale romancierului, rezultate din interviuri,
care au adus și s-au finalizat cu apariția romanului Supleantul.
Ca o concluzie, putem spune că baza unei democrații este dreptul la viață intimă. În
ceea ce privește relația dintre Zoe Ceaușescu și Petru Popescu și căsătoria cu o americancă
„bogată”, realitatea a fost denaturată de rumorile populare, trazmițând informații eronate.
Este vorba despre două materiale importante din presa americană. Primul material este
o scrisoare din România a lui Dusko Doder publicată în „Washington Post” din 9 iulie 1975,
în care era scris: „Subiectul de discuție din București este Zoia Ceaușescu, atrăgătoarea fiică
de 26 de ani a președintelui roman. Aici fiecare pare să o cunoască din momentul în care ea
conducea un Mercedes sport de culoarea fildeșului cu două locuri- << singura mașină de
acest tip de la noi cu număr de înmatriculare românesc>> spune un roman. Zoe începea să
aibă o relașie cu un tânăr scriitor român, Petru Popescu și diplomații spun că relația lor era
atât de strânsă încât președintele Ceaușescu l-a inclus ocazional pe tânărul scriitor în suita
oficială, atunci când își lua familia în frecventele vizite în străinătate [...] . Între timp, în
America el a hotărât să nu se mai întoarcă în țara natală. Mai mult, Petru Popescu s-a
îndrăgostit de o americană ( ai cărei părinți erau bogați, cel puțin românii de aici spun) și s-a
căsătorit cu ea.” Mai departe, scria că în semn de răzbunare, Zoe a fugit în Munții Carpați, cu
un jurnalist, fiind găsită într-o cabană, de către poliția care se afla în stare de alertă.
Petru Popescu dezminte toate acestea și publică în același cotidian, din 2-3 august
1975, un drept la replică numit „Turn to Fiction” ( „Înclinație spre ficțiune”). Romancierul
atrage atenția asupra faptului că „imaginația fertilă” a românilor a dat naștere unui material
care arată o „cronică lipsă a informației veridice” și de „un stil insinuant și scandalos”
2.2.3.1. PETRU POPESCU versus NICOLAE CEAUȘESCU
25
Autorul romanelor Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei, a avut câteva întâlniri cu
Nicolae Caușescu, care au avut anumite semnificații pe care le-a dezvoltat din punct de
vedere literar în romanele sale. Vom încerca să redăm modul particular în care scriitorul se
referă la putere- satiric, subversiv și natural- datorită unor virtute personale de necontestat.
Starea de spirit a autorului care este în contradicție structurală față de puterea comunistă se
reflectă indubitabil în romanele sale Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei și mai ales în
Sfârșitul bahic.
O analiză mai complexă o va introduce pe Zoe Ceaușescu în ecuație în momentul în
care ea își arată interesul personal față de scriitor, deși relația dintre Nicolae Ceaușescu și
Petru Popescu era datorită faptului că romancierul stârnise un mare interes în calitate de
scriitor, autoritățile dorind să-l subordoneze din interese publice.
Prima dată când Petru Popescu l-a văzut pe Nicolae Ceaușescu a fost atunci când se
întorcea de la mormântul fratelui său geamăn, Pavel, împreună cu mama sa- Nelly Cutava-
după cum reiese din jurnalul Întoarcerea. Era la adolescență, având în jur de 15 ani. La unul
dintre balcoanele clădirii Comitetului Central PCR, Pe Calea Victoriei, l-a zărit pe Nicolae
Ceaușescu, care pe atunci era cel mai important subaltern al lui Gheorghe Gheorghiu Dej,
urmând să devină secretar general al PCR. A fost prima dată când cele două priviri s-au
întâlnit, pur și simplu întâmplător, deocamdată fără nicio semnificație importantă. Regimul
politic al lui Ceaușescu urma să aibă o influență puternică asupra viitorului personal al lui
scriitorului, iar în jurnal este făcută o analiză a situației și a evenimentelor politice pline de
suspans.
Romancierul își imaginează alte întâlniri cu familia Caușescu. Cel mai bune exemplu
fiind romanul satiric Sfârșitul bahic, în care autorul portretizează , cuplul de dictatori,
deghizași cu iscusință in pielea unor pictori „plini de mania ideologiei comuniste: Florența și
Florea Duncan.”19
Autorul îl portretizeză pe Nicolae Ceaușescu, dându-i aspectul caricatural, burlesc.
Trăsăturile fizice sunt aproape evidente, dar majoritatea cititorilor se prefac că nu înțeleg
aluziile, cenzura fiind pe placul publicului dornic să citească cărți îndăznețe. Nici autoritățile
nu-l bănuiau că ar fi capabil de o asemenea îndrăzneală și jignire, chiar în momentul în care i
s-a propus să facă parte din corpul de presă a lui Nicolae Ceaușescu, în timpul vizitei în
America de Sud. Invitația aceasta, a reprezentat apogeul carierei de jurnalist al scriitorului în
19 Dinu Bălan, 2013, p.38.
26
România comunistă. Trebuie să punctăm că romanul Sfârșitul bahic și vizita lui Nicolae
Ceaușescu în America de Sud au avut loc în anul 1973.
Părăsind planul fictiv, o întâlnire reală și importantă a avut loc la Neptun, la vila lui
Ceaușescu, înainte de plecarea în America de Sud. Nicolae Ceaușescu a întrunit întregul corp
de presă, din care făcea parte și Petru Popescu, pentru a discuta. Ziaristul povestește de felul
în care angajații lui Ceaușescu i se supuneau orbește, acele momente fiind prezentate satiric.
Secretarul general de stat i-a cerut scriitorului detalii privind identitatea lui, cu toate că acesta
era de ja informat despre întreaga viață personală și de romancier a lui Petru Popescu. Acesta
din urmă, dându-și seama mai târziu de acest aspect. Nicolae Ceușescu dorea ca roamncierul
să scrie un roman de propagandă, să profite de influența pe care o avea scriitorul în fașa
publicului, pentru a da o imagine pozitivă regimului. Petru Popescu, citindu-i intențiile, a
preferat să plece pentru a se stabili în SUA.
Firea dictatorială a lui Ceaușescu a fost dată în vileag, cu ocazia acestei întâlniri. Așa
cum s-a confesat într-un interviu20, romancierul era naiv în acel moment, crezând că totuși
există libertate în țară, că lucrurile se vor îmbunătăți, datorită perioadei de dezgheț și anilor
1968-1971 și de independența României față de URSS, cu toate că vizitatorii străini, îl făceau
pe scriitor să înțeleagă că aceste lucruri practic nu ar exista.
Evenimentele și modul de a acționa al lui Ceaușescu sunt urmărite de către ziarist
îndeaproape și din interior, cât se poate de satiric. Nu a fost un apropiat al lui Ceaușescu, ci
doar un scriitor important, dar ceea ce conta pentru el este faptul că a reușit să descopere
„raporturile de forță” dintre el și restul de funcționari ai statului. A fost mișcat de puterea pe
care o deținea secretarul general al partidului, până atunci ținută ascunsă: „Astfel mi-am dat
seama că puterea lui Ceaușescu nu numai că era uriașă, dar m-am convins mai ales de faptul
că el nu era capabil să asculte o altă opinie și cu cât mai puțin să accepte un sfat ghidându-se
excusiv după propriile lui instincte. Mi s-a părut că acest om nu era numai dictator, ci și
nebun.”
Ultima întâlnire dintre cei doi s-a dsfășurat în biroul Comitetului Central, fiind
singura dată când romancierul s-a întâlnit singur cu Nicolae Ceaușescu. Întâlnirea este
încordată și plină de suspans. El se afla într-un cabinet unde foarte puțin oameni aveau acces.
Petru Popescu își justifică minuțios plecarea sa la Universitatea din SUA, invocând pretextul
20 Stănescu, C., Petru Popescu- Confesiunile unui ”fugar”, Adevărul literar și artistic, 2, nr. 75, 1-7 dec. 1991, p. 8
27
că va lăuda acolo gândirea marxist-leninistă a dictatorului. Romancierul este lăsat să plece,
nebănuit de lucruri ascunse.
Întoarcerea Lui Petru Popescu în țară în 1992 reprezintă momentul de triumf al lui
față de Ceaușescu și autoritățile comuniste. În jurnalul Întoarcerea, Petru Popescu
rememorează ultimele zile ale lui Ceaușescu, din decembrie 1989. De asemenea, jurnalul
deține câteva personaje create cu mintea lui de scriitor profesionist.
2.2.4 DULCE CA MIEREA E GLONȚUL PATRIEI
Inspirat de opera lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” și pentru că provine dintr-o familie cu unchi care au fost ofițeri în Armata română,
Petru Popescu va fi tentat să scrie un roman în aceeași temă.
Datorită realului succes pe care l-a avut romanul Prins, Petru Popescu devine și mai
încrezător, trecând la o etapă mai înaltă în cariera lui de scriitor. De altfel, Petru Popescu
atinge astfel de subiecte, fermecat de inefabilul lor, astfel încât trecutul familiei sale este
încărcat de istorie.
28
Dulce ca mierea e glonțul patriei rămâne ideea care derivă din recompunerea
vremurilor trecute. Identitatea naratorului este descoperită prin detaliile autobiografice. La fel
ca în Prins, primele scene din stagiul militar prezentat de romancier la Unitatea Transmisiuni
de la Măgurele-București sunt rememorate într-un „registru senzorial dat la maximum”21.
Difuzoarele „urlă”, comenzi specifice mediului milităresc. Acțiunea romanului se
desfășoară în sistemul unor cerințe la modul imperativ, specific mediului cazon. Prezentăm
aici un extras formidabil: „ Atacam în direcția rambleului căii ferate și soarele lipea tunicie
pe noi. Rupe piciorul în salt! Sfărâmă-l în balamaua șoldului! Vine el singur la loc, pe când
ești încă în aer, cazi drept în inima grea a bocancului, rupe-l și pe celălalt! Masca de gaze
saltă în sacul port mască, o clipă sacul se desprinde de trup, se zbate singur, cureaua îl trage
la loc, sacul se întoarce, lovește trupul, casca sare din cap, revine și ea, clănțăne pe țeastă,
capul simte, prin căptușeală protectoare, tăria căștii, toate curelele și poverile
echipamentului joacă pe corp, se depărtează și se adună iar toate pe el, nasturii mușcă în
încheietori. Rupe genunchii, rupe coatele, sfărâmă pumnul pe apărătoarea armei, rupe-ți
plămânii în gâfâituri, rupe-ți ficatul în răsputeri, rupe-ți ochii în arsura peisajului, uită-ți
creierul, utiă-ți părțile bărbătești, zdruncină-te tot în luptă unde e zdruncinătura mare a
morții! Taie-ți mușchii de efort, sfârtecă-ți tendoanele, pisează-ți oasele! Deodată oboseala
va fi o pasăre uriașă, te va adăposti pe aripi, te va purta în zbor peste câmp, nu vei simți, nu
vei fi, vei ajunge.”
Acest fragment, separat de carte ar putea fi o deviză, o flamură care „traduce nevoia
stringentă a prezentului de a se manifesta, de a-ți educa trupul sub semnele virilității, sub
comandamentele dure ale bărbăției.”22 Culoarea uniformelor, păturile aspre, rigurozitatea
vieții din armată devine specifică narațiunii. Influențe din litaratura americană de război, se
simt în roman, unde violența asupra propriului corp, autopedepsirea, reprezintă împrejurarea
care devine indispensabilă pentru a deveni un adevărat militar. Acest lucru devine bine
cunoscut pentru cititorii care au făcut armata. Unul dintre comentatori (Ștefan Borbely)
explică această temă ca „o confrerie de cavaleri ireproșabili.”
Regulile stricte ale milităriei sunt sigilate de o prietenie specifică unui grup social
închis. Instruirea eroică este cinstea acordată celor aleși. Subiectul inițierii lipsește: conlictul
între state, integritatea morală a războinicilor sunt puse în lumină. Din nefericire, în acest
roman este neîndoilnic „absurdul vidului”, iar spațiul militar este gol.
21 Dinu Bălan, 2013, p. 26.22 Ibidem.
29
Romanul are puține personaje. În genul personajului Bibi din romanul Prins sunt
colegii lui Gigi, sandu și Ion. Mai puțin pretențioși, mai simpli, dar cu o poftă mai mare de
viață, bineînțeles, pe întreaga suprafață a spațiului militar. Stările afective ale naratorului sunt
prezente în anumite scene din viața militărească. Unitatea militară este modificată de prezența
anotimpului de iarnă, este transformată într-un loc puștiicios, ponosit până la nivel de regiune
sălbatică, lipsită de vegetație și de populație. Timpul se scurge uneori încet, uneori de
nepătruns, uneori chiar bizar.
Trăirea unei dureri de măsea are ca urmări evenimente serioase, dar și evenimente
nostime. Junele militar este remarcat la Spitalul Militar din Bucurști, de o femeie neștiută de
la care primea vizite la unitate. Este vorba despre o femeie de o frumusețe ieșită din comun,
în vârstă de 30 de ani, cu un nume care avea un răsunet deosebit. Această Laguna, pe numele
ei, îi declanșează eroului sentimente de moleșeală care se abat de la tipicul bărbatului militar.
Moartea lipsită de faimă în timpul războiului devine punctul de meditație al absolventului de
istorie.
Provenit dintr-o familie de ofițeri, sentimentul patriotismului este radiografiat de către
personaj în diferite condiții. Un bun prilej în prezentarea și conturarea atmosferei specifice și
a unor portrete de ofițeri, este depunerea jurământului. Amănuntele care relevă compun
crearea atmosferei din armată date de autor. Sensul exercițiilor militare s-ar umple de
substanță umană fără prezența morții specifică unui război, armata devenind un stabiliment
militar extraordinar de aspru.
În defavoarea factorului tehnic prin predominața factorului uman sunt descrise
exercițiile militare. În timpul unei pauze „cu fața la sârma ghimpată am urinat toți în soare”,
ceea ce reprezintă preamărirea vigorii bărbătești. Datorită „setei de ideal al tinereții”, Petru
Popescu creează viață din nimic și combină eleganța prozei cu această posibilitate, toate
mișcările au un caracter senzorial irealizabil, totul este auzit ( gloanțele pătrund „pârâind”),
totul este simțit uluitor și simplu. Eroul se maturizează și devine un inițiat prin peripețiile
militare prin care trece. Devine puternic prin duritatea exercițiilor militare, prin dificultatea
faptului că era privat de libertate și toate acestea se reflectă chiar și în felul de a mânca, de a
bea, de a dormi, de a se îmbrăca. Inițierea este dublă, eroică și militară, care se îmbină și cu
scopul de a atinge apogeul bărbăției. Prin toate acestea ne putem da seama că este vorba
despre un Bildungsroman.
30
Sentimentul de dragoste în stare de incipit, îl sensibilizează pe erou, la reîntâlnirea cu
Laguna. Din cauza lipsurilor din cadrul armatei, „carnea tare și caldă”, interiorul casei ei,
atmosfera unui cămin primitor, toate acestea îl transformă pe erou într-unul vulnerabil. O
prospețime nouă conferă fiecărei scene puritatea și idealismul personajului care curăță
„funinginea lumii”.
Dragostea este brutală se lasă purtată de val, romancierul demonstrând din nou că este
unul din bunii romancieri ai literaturii române: „ Eu eram rău, ea era rea, căutam să ne
rănim, să ne facem rău unul altuia, sărutarea ne durea insuportabil. A început să se zbată in
brațele mele. Umerii îi tremurau, pieptul creștea și scădea în spasme repezi, genunchii i se
ciocneau febril de ai mei ...”. Din cauza alcoolului care-i tublura mintea, sub forța dragostei
care ăl inunda, se rănește la mână, lovindu-se într-o masă de sticlă, fapt care anunță o
dragoste care insultă. Din regsitrul militar sunt luate figurile de stil: „mâna mea sângera ca un
steag”; „soarele mă împușca de sus, pământul s-a dat peste cap cu mine, amețindu-mă”.
Laguna era implicată într-o altă relație, de aceea lipsește în nenumărate rânduri nemptivat din
viața personajului, din acest motiv personaju narator se întâlnește în următoarea permisie cu
Nicu. Este un pretext pentru problematizarea rolului istoriei, cu parțile ei luminoase și cu cele
tragige. Foștii combatanți sunt neîncrezători în ceea ce privește cărțile de istorie, deoarece ei
au trăit evenimentele istorice descise in cărți. Această teorie amintește de autenticismul
camilpetrescian: „Pentru mine singurele clipe adevărate ale războiului sunt cele pe care le-
am trăit eu. Dacă vrei, ele sunt singura parte adevărată din istorie”.
Noile generații sunt criticate de către foștii combatanți din cauza tratamentului
indiferent. Vtereanii de război sunt priviți drept ruine ale societății. Petru Popescu
exploatează această criză de comunicare dintre generații, mai exact prezentul comunist și
trecutul poporului român. Scriitorul se identifică în roman prin sentimentul de nemulțumire
umană.
Sunt culese din folclorul poporului român din acea perioadă de timp, detalii
importante din viața protagonistului. Fragmentul acela cu exmatricularea de la școală,
deoarece era adeptul religiei purtând crucea la gât, gustarea ouălor de Paști sunt doar câteva
exemple de care cititori sunt interesați.
Dulce ca mierea e glonțul patriei este un roman istoric și după cum ne-am dat seama
ulterior, este și un roman politic. Asemenea lui Marin Preda, romancierul se întreabă „ce se
întâmplă cu oamenii în istorie?” Neînțelegera istoriei prezente este predominantă în
31
„Moromeții” a lui Marin Preda. La Petru Popescu , este clar sentimentul infirm de a nu putea
schimba istoria.
Personajul narator profită de orice mijloc care îi poate îmbunății experiența de
viață.Viața este un dar de la Dumnezeu și trebuie păstrat ca atare, cât se poate de mult. El
încearcă să se refugieze în viața cazonă, deoarece în dragoste nu a fost prea norocos.
Personajul narator devine iritat, deoarece i se pare că timpul se scurge prea repede, iar
sentimentul că armata nu are legătură cu faptele concrete ale războiului. Motivul țării pline de
gloanțe revine adesea și creează metafora din titlu: „În jur, țara veche, plină de gloanțe
amare și dulci ca niște fructe, țara pardosită cu gloanțe, înălțată pe gloanțe...” .
Ambianța din mediul cazon care deprimă este destinsă de motivul prieteniei dintre
personajul narator, Sandu, Ion și Gigi. Aceștia sunt indignați de felul de posac al personajului
narator.
Pocnetul unor gloanțe descărcate pe viu în carne sunt evenimente militare care au
impact asupra corpului său. Mai întâlnim astfel de evenimente de suferință la Anton Holban.
Povestea de dragoste echilibrează viața militară riguroasă cu o „fertilă trăire în spațiul
erotic.” După ce s-a indepărtat o vreme de Laguna, fapt rezultat din „graba, oboseala,
singurătatea lungă din ultimele luni”, o regăstește. După o lungă perioadă de abstinență,
frumusețea rafaelită a trupului Lagunei îl învăluie în mister: „Spatele ei era un contur
întunecat, ca un țărm negru în ceața patului.” Deși Laguna i se dăruia cu totul din punct de
vedere fizic, pe plan sufletesc, personajul narator nu o putea pătrunde: „Se desfăcea toată în
brațele mele. Și nu reușeam să o găsesc.”
Dar trebuie să ținem seama că nu este un roman al gelozie ca la Camil Petrescu. Cei
doi iubiți sunt înflăcărați, sunt nebuni.
Un moment de dragoste intensă este întrerupt de către prietenii lui, care îi telefonează
să-l invite în oraș, la o bere. Un sentiment nou este acela de a ieși împreună cu Laguna în
oraș.
Războiul și dragostea se înfrățesc, ba chiar devin gemene: „Trece prin creier ca o
lumină dorul unei uniri bestiale. Să te scufunzi într-o femeie, să te pierzi întreg în întunericul
ei, explozia inimii să doară dulce ca explozia trupului, sângele să țâșnească fierbinte ca
sămânța exassperată, să mori din iubire.”
32
Asemenea temei iubirii, o altă temă care a impresionat cititorii din totdeauna este
tema patriotismului „dulce” în împrejurări imposibil de îndeplinit. Se pare că titlul este o
redare a maximei latinești „Dulce et decorum est pro patria mori” și face trimitere la tema
romanului. Personajul se imaginează cum își dă viața pentru patrie, iar moartea este ca plină
de stări emoționale de exaltare și simte în amănunt fiecare moment din scurgerea vieții lui.
Prin notația exactă a trăirilor, scena este poematică, onirică.
Prin romanul Dulce ca mierea e glonțul patriei, scriitorul ne demonstrează că a ajuns
la o maturitate artistică demnă de luat în seamă. Artificialul prozei de idei din romanul Prins
s-a transformat într-o puternică emoție. Spre deosebire de romanul Prins, aici se simte
bucuria de a ființa, indiferent de condițiile mai bune sau mai rele de trai.
2.2.5. DULCE CA MIEREA E GLONȚUL PATRIEI CU INFLEXIUNI POPULARE
Fără discuție, Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei sunt romane populare. Ele
depășesc limitele oricărei privațiuni de libertate (cazarma), oricărui regim ( Prins). Aceste
două romane sunt clar împotriva ideilor acceptate în general. Oamenii înzestrați cu putere de
pe vremea comunismului erau contestați prin literatura vremii a culturii populare care
încerca să arate adevăratele sentimente de frustrare și indigare ale societății în legătura cu
regimul comunist. Prin ea este reflectată lumea în continuă nepotrivire de idei cu ea însăși
prin intermediul „melodramei”23. Cititorii se identificau în literatura vremii, acest lucru
reprezentând o dovadă de solidaritate din partea scriitorilor față de societate. Temele majore
ale romanului popular sunt lupta dintre bine și rău și lupta împotriva nedreptății sociale.
23 Jostein Gripsrud, Estetica și politica melodramei, lucrare cu cit., p. 95-105.
33
În ambele romane, Petru Popescu a ales un personaj al cărui nume nu există. Este eroul
care se identifică cu cititorii. Obișnuința de a acționa și a gândi întotdeauna în același fel
devine un mod de a trăi al acestui personaj. În viața inginerului plină de rutină intervine un
„accident existențial”.24 S-a ivit brusc identificarea cititorului cu acest personaj care
reprezintă binele.
Dulce ca mierea e glonțul patriei revalorizează conjunctura scrierii romanului decât
textul rezultat din acțiunea răspândirii doctrinei politice comuniste. Interesele și aspirațiile
sentimentului național (promovat de Ceaușescu), se vor întruchipa în curentul ideologic al
protocultismului. A fost redusă la tăcere tradiția care era reprezentată de ofițerii veterani ai
armatei române. Eroul romanului încearca să o recupereze prin legătura dintre Nicu și
tovarășii lui.
Valoarea romanelor Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei este dată de faptul că
personajele sunt neclare, iar cărțile permit interpretarea lor subversivă. Valul de viață din
romanul Prins, reprezintă o viață stăpânită, care a gășit portița de eliberare a ideilor, de
exprimare. Romanul Prins ascunde situația jalnică în care se afla societatea în perioada
comunistă. În ambele romane se hiperbolizează boala și stridența socială, pentru a evidenția
mizeria cotidiană.
Contradicțiile sociale care măcinau psihicul colectiv sunt reprezentate prin antiteză.
Din această cauză, colegii de petrecere de la „Revelion” și colegii din cazarmă, fiind
personaje colective putem spune că sunt aproape la fel de importante ca și personajul
principal. De remarcat este și faptul că Petru Popescu cunoaște realitatea într-un alt mod, fațe
de omul obișnuit. El având ocazia să se apropie de familia Ceaușescu, fapt care i-a facilitat
scriitorului cunoașterea din interior al regimului comunist.
O serie de eseuri au fost scrise de Petru Popescu prin care și-a explicat „platforma”
estetică și ideologică. Ne oprim pușin asupra acesteia, deoarece autorul este un scriitor care
iși explică întotdeauna crezurile și intențiile sale artistice, dovedindu-și abilitățile de a
influența oamenii în direcții care corespund dorinței. Scriitorul a captat atenția prin articolele
critice, mai bine spus, eseuri, deoarece sunt foarte subiective. Petru Popescu a fost și încă este
un intelectual perpicace, cu un simț de a se dărui publicului său (regretat mai târziu din exil).
Încă din tinerețe i se trezește un simț al datoriei, din cauza unor evenimente autobiografice
particulare.
24 Dinu, Bălan, 2013, p. 34.
34
Scriitorul romanului Prins face ca figura intelectualului să nu fie o prioritate doar in
acest roman. Pe înțelesul tuturor, problematica este dezbătută din punctul de vedere al unei
persoane care se îndoiește de toate. Viziunea scepticului care nu acceptă rezolvările raționale,
religioase din perspectiva unei boli este o noutate epică. Scepticismul a mai existat, dar
alcătuirea conflictului care are în centru o încordare a ideilor, apărută dintr-un moment critic
existențial, împreunate în conștiința unui personaj, foarte prins în mediul său social lipsit de
importanță este o alcătuire nouă.
Subiectele preferate ale culturii sociale sunt moartea și dragostea. Anton Holban, în
romanul „O moarte care nu dovedește nimic” , vorbește despre obsesia morții care ar
pornește de la oamenii talentați, acest lucru fiind un „talent special”. La Petru Popescu
moartea are o sonoritate autobiografică (moartea fratelui său geamăn Pavel). În mijlocul vieții
care este bazată pe rutină, apariția morții este un element important al romanului popular.
Publicului larg îi plac subiectele care indică stări nesănătoase, cu urmări tragice. Dar aici
moartea simbolizează decesul unei generații, icapabile să iubească ( profilul Corinei, în
conjunctura creată de boală indusă de „blocul de putere”. Salvarea de la asuprirea bolii este
însărcinarea dată unei generații chinuite. Noi valențe capătă eroul nostru popular. În mijlocul
unei ideologii, el luptă pentru a căpăta un strop de viață. Publicul larg iubește setea aceasta de
împotrivire a bolii, este dornic de aventuri similare. Cea mai atractivă pentru publicul larg
este lupta aceasta împotriva morții, în pofida sfârșitului tragic. Scriitorul nu cedează gustului
vulgar pentru a crea un final mai îndulcit.
Romanul Prins și-a păstrat prospețimea și astăzi ( Alex Ștefănescu pune într-o prefață
la ultima ediție a romanului că, dacă nu am descoperi cuvântul „milițian” care să-l divulge,
nu ne-am da seama daca cartea aceasta a fost scrisă în trecut sau în zilele noastre). Aceste
două bestseller-uri au trecut proba timpului, au stăruit în continuare în conștiințele cititorilor.
Sinceritatea este asumată de către autor și prin faptul că romanele sunt scrise la
persoana întâi. Scriitorul prețuiește scriitorii „care nu-și resping propria autenticitate” și care
tratează adevăratele teme cu sinceritate, prin asumarea consecințelor. Moartea cauzată de
cancer este tema născută din partea neplăcută a tinereții autorului, în permanență paralelă cu
melancolia. Intensitatea senzațiilor și exactitatea transcrierilor sunt șocante, asemenea unor
forțe supranaturale prinse în învelișul care acoperă doctrina epocii comuniste.
35
Inundația de literatură contemporană cu teme care sunt pe cale de a atinge nebunia
erotismului și naturalismul lispit de finețe, împreună cu mișcarea îndărăt a literaturii, după
decembrie ’89, mențin o situație provizorie în receptarea operelor clasice.
În redactarea cărții, motivul adevărat este cel kafkian (tocmai fusese tradus în limba
română romanul Procesul, în 1965, cu efecte vizibile în proza contemporană), însă ca
substanță Prins e romanul unei uimitoare stări de pasiune nestăpânită fașă de viață cu o adresă
controversată care se impune prin evidență la ideologia și ruralismul ca boală și sigilare a
structurilor individuale, respectiv naționale.Majoritatea pronunțărilor critice de astăzi sunt
pozitive, romanul păstrându-se proaspăt, fără să descrească în timp.
CAPITOLUL AL III-LEA
STILUL AMERICAN
Înainte de a se stabili în America, Petru Popescu scria ca un american. Este vorba
despre natura dezinvoltă a scrierilor sale, fiind unic în perioada comunistă, nemaivăzându-se
până la el asemenea libertate de exprimare în cărţi. Cu primul său roman Prins (1969), Petru
Popescu a frapat publicul cititor. Tânărul scriitor se remarcase încă din volumele sale de
versuri Zeu printre blocuri, 1966 şi Fire de jazz, 1969, o adevărată sfidare faţă de autorităţile
epocii. Ele aveau motive să tragă un semnal de alarmă, remarcând faptul că scriitorul de
numai douăzeci şi ceva de ani, care vorbea cu o îndrăzneală (nepermisă la vremea aceea)
limba engleză, scriind despre ţigara aprinsă pe stradă după ploaie şi blocurile cu multe etaje,
considerate în epocă „măreţe construcţii ale socialismului”. Volumul de nuvele Moartea din
36
fereastră, era, de asemenea, conceput lipsit de complexe şi fără grija şi teama de a se încadra
în exigenţele propagandistice ale Partidului Comunist Român. Simbolul central al cărţii îl
constituia o mască rămasă captivă între două geamuri. Cu toate acestea, neaşteptatul a fost
romanul Prins, în care Petru Popescu îşi demonstra talentul literar de tânăr scriitor.
Diferenţa majoră dintre receptarea românească şi receptarea străină era reprezentată
de „senzaţiie tari” pe care americnii le considerau normale, nesesizând anumite situaţii unde
gradul de violenţă era foarte ridicat. Vorbim aici de „românul” care, mergând să vada
„Othelo” în SUA va fi surprins de viziunea regizorului amrican care „nu o strangulează pur şi
simplu pe Desdemona, ci o loveşte de pereţi, o calcă în picoare, o înjunghie şi în sfârşit, o şi
strânge de gât”25 Am încercat să surprindem aici diferenţa dintre SUA şi România Comunistă,
în care simple cuvinte ca de exemplu: „sărut” şi „moarte” reprezentau o provocare.
3.1. BESTSELLER-UL ȘI LITERARY FICTION
BESTSELLER-UL
Petru Popescu în volumul de eseuri Între Socrate și Xantipa, cerea unui roman citadin
„o capacitate de a crea audiență”26. Nu doar productivitatățile scrierii romanelor și a unui
scriitor ar fi primele indicii care certifică autenticitatea prozei, ci și faptul că ele semnifică
„comunicație prin teme, subiecte, caractere și această comunicație nu trebuie întârziată din
scrupulul rotunjirii estetice, mai ales dacă această rotunjire e întrezărită exclusiv la nivelul
stilului”27. Dintr-o discușie cu un mare specialist al circulației cărții, ne putem da seama că
Petru Popescu știa ce înseamnă un bestseller încă din anii ’70. Romanul de mistere este un
25 Dinu Bălan, 2001, p. 155.26 Petru Popescu, art. Fuga în frumos, inlcus vol. Între Socrate și Xantipa,op. cit.,p.4227 Ibidem,p.57.
37
exemplu al bestseller-ului din secolul al XIX-lea, care se citea în cabinete de lectură28, dar
explozia mijloacelor de comunicare în masă în societatea contemporană a adus la variate căi
de răspândire a lui.
În legătură cu industria cărții, astăzi lucrurile s-au îmbunătățit considerabil. Scriitorii
își creează prin intermediul internetului pagini web prin care pot discuta cu cititorii.
Bestseller-urile depășesc granițele și devin adevărate evenimente internaționale. Limba
oficilă a romanelor populare este engleza. La cererea publicului și a editorilor, scriitorii scriu
prompt și des ( Agatha Cristie- peste 90 de romane, Stephen King- peste 60). În prezent,
opera populară devine un brand care nu depinde de scriitor.
Temele contemporane, diferă față de cele ale secolului al XIX-lea , sesizate de Ioana
Drăgan. Temele contemporane preferate sunt lumea perfectă din punct de vedere tehnologic,
obsesia pentru dragoste sau sex. Dispariția timpului din romanul popular este caracteristica
sesizată de Ioana Drăgan29. Cadrul de basm este înlocuit de unul mitic și
nedefinit, un exemplu fiind romanul Copiii Domnului al lui Petru Popescu. Orice supererou
modern are înclinația de a depăși granița timpului uman.
Personajele sunt transformate în mituri de către industria entertaimentului, exemplu
romanele Harry Potter sau Dracula. Cărțile după care se fac filme devin peste noapte
bestseller-uri. Noi credem că, profilul cititorilor din industria entertainment nu este atât de
negativ; se poate spune că datorită lor au apărut genuri literare precum fantasy, ghotic,
horror, SF etc.
LITERARY FICTION
Termenul de literary fiction30 se definește prin romanul original marcat de
„literaritate” și supus circuitului literar/critic, fiind opusul termenului genre fiction31,
sintagmă din limba engleză care înseamnă „roman popular”.
28 Ibidem,p.83.29 Ioana Drăgan, lucrare cit.,p.95.30 Traducerea este dificilă, de aceea după ce l-am explicat, preferăm termenul din limba engleză.31 Wikipedia oferă și o listă (incompletă) de genuri ale acestui tip de literatură: action adventure, crime, detective, fantasy, horror, mistrey, romance, science fiction, western, literary fiction.
38
Literary fiction este un alt gen literar care iși are convențiile sale proprii, cum ar fi
utilizarea unui stil superior și poetic, care ignoră dorința aceea de poveste a cititorilor,
folosind idei teoretice și filosofice deosebite. Se face asocierea între termenul literary fiction
și un premiu literar prestigios „Booker Prize”, fapt care augmentează vânzarea romanului.
Acest premiu confirmă faptul că romanul original a rămas în istoria literaturii. O mare parte
din scriitorii valoroși aspiră la acest gen de literatură.
În Europa, editorii sprijină mai mult literary fiction decât in SUA. După afirmația
criticului de la The Observer , fiecare cititor are părerea lui despre literary fiction. Noi
suntem de părere că acest roman poate fi definit de două criterii: trăinicia în timp și trăsăturile
distinctive narative esențiale. În industria de entertainment, bestsellerism-ul- element al
literaturii definit prin popularitate- este esențial pentru existența acestui tip de roman.
Literary fiction încearcă să promoveze calitatea scrierilor prin intermediul genurilor
literaturii.
3.2. BEFORE AND AFTER EDITH
Scrierea romanului Before and after Edith era plănuită de Petru Popescu încă din
România. Cartea este erotică și întunecoasă. Documentația este rezultată în urma unei plecări
ale sciitorului la Viena (1971-1972).
Prin stilul de a povesti al scriitorului, cartea este captivantă. Declinul Imperiului
Roman și Imperiului austro-ungar, a fost întodeauna un subiect care atrage cititori.Conceptul
de declin sau decadență este extrem de bogat. Degenerarea are echivalențe subordonate:
nevroză, psihoză, imbecilitate, idioție.32
După cum am menționat mai sus, romanul Before and after Edith este unul erotic.
Ceea ce a fost dificil în traducerea cărții în limba română consta în găsirea unor termeni
erotici egali cu cei din limba engleză, dar e poate spune că ne descurcăm chiar foarte bine la
acest capitol, de aceea vom da și câteva exemple: „testicule umflate”, „closet”, „pubis”,
„vagin”, „cățeaua împuțită”, „să-și vâre creionul în ea”, „înșfacă fesele” etc. Această explozie
de cuvinte certifică faptul că romanul este scris bine din punct de vedere stilistic. Romanul
32 Dinu Bălan, 2013, p.80.
39
este structurat în trei părți și prezintă două biografii în paralel- ale lui Hike/Edith și Satmary,
care se îmbină pe final, într-o mulțime de idei credibile. Vom face un scurt rezumat, cu
punctările necesare.
Hike Sterner este fiica vitregă a unui bancher german, fiind stabilit în Transilvania-
considerată margine supusă Imperiului. Familia este una care respectă tradițiile. Simbolul
rutinei devine caleașca care este trasă de o iapă bleagă. Ceea ce alcătuiește cronotopul
romanului sunt grabița și sfârșitul de secol. Hike, este un fel de Cenușăreasă, care trece printr-
una din perioadele neplăcute ale pubertății: furuncul la șold și acnee. Profesorul de franceză
Papp care reprezintă tradiția culturii și a spațiului sacru al Imperiului austro-ungar, a profitat
de moartea bonei și a violat-o pe Hike. Scena violului creată de Petru Popescu este
memorabilă, specifică literaturii de senzație, fiind și finalizarea cu dezvirginare. Portretele
sunt bine conturate, cel al lui Papp fiind făcut din perspectiva lui Hike.
Before and after Edith este construit pe schema de puetre și emancipare a femeii (revoluția
sexuală din anii ’60-’70 și revolta feminismului împotriva dominației bărbatului). Este o
revoltă a femeilor împotriva centrului de putere. Acest tip de revoltă publicului feminine o
satisfacție deosebită.
Hike trebuie să trăiască cu trauma pubertății sale- violul. Aici remarcăm utilizarea
abilă a următoarelor motive: motivul violului, motivul trenului, motivul răzbunării. La prima
lectura pare chiar puțin plictisitor, dar captivează prin faptul că este un thriller, un roman
erotic cu atmosferă fin de siѐcle. De fapt, singurul eveniment real din viața lui Hilke este
violul, restul este o viață de nevastă plictisitoare.
De data aceasta, Petru Popescu folosește persoana a III-a în scrierea romanului, acest
lucru find un mare câștig. După secvența violului apare personajul Satmary. Cele două
personaje Hilke/Edit și ploițistul Satmary evoluează în paralel, simetric până când cei doi se
întâlnesc și iau cunoștință unul de celălalt. Radu Voinescu33 observă că această tehnică este
specifică montajului lui Lev Voroșilov. Douî complexe ale „castrării” evluează în roman. Și
nu am amintit în zadar de acest complex. Să ne oprim un pica supra acestui fapt. Hilke este
căsătorită cu un contructor de pian Egon ( în greacă- egoism și patriarhat). Hilke nu duce
lipsă de lux și de bani, din acest punct de vedere căsătoria se poate spune că este chiar reușită.
Atomosfera fin de siѐcle care este plină de oboseală, plictiseală, dă un farmec aparte
romanului. Hike rămâne cu o traumă a lumii fade a sexualității și căsătoriei. Este sufocată de
tradiție. În căutarea reparării nedreptății unei slugii, ca urmare a unui impuls subconștient și
sumbru, îl ucide imprevizibil și ciudat. Aici este vorba despre acțiunile întunecate ale
33 Radu Voinescu, „Călugărița”, Mitteleuropa și Hollywood-ul, Contrapunct, nr.10, 1993, p.4.
40
subconștientului, care o împing la ceva sadic, în ciuda intențiilor echilibrate, bazate pe ordine
și măsură.
Întrebarea esete cine este Edith? Romancierul dezvăluie identitatea ei mai târziu, până
atunci tinând-o ascunsă. Astfel este creat suspansul. Asemeni insectei numite călugăriță,
Edith în timpul relațiilor sexuale pe care le întreținea cu diverși clienți, îi ucidea în momentul
culminant al orgasmului, fiind singurul element de policier care se petrece.
Satmary nu este interesat să descopere cu adevărat criminala, ci dorește să o cunoască
mai mult ca femeie, ba chiar o cunoaște în calitate de victimă a societății nedrepte. Prostituata
Edith este chiar Hilke. Personajul feminine are o dublă mască, conferind acțiune romanului.
Petru Popescu a preluat stereotipul Jack Spintecătorul și l-a adăugat romanului Before
and after Edith, în varianta feminină. În roman, Edith atrage bărbații cu frumusețea sa atât cât
să poată să-I seducă, ca mai apoi să-I ucidă. Motivul violului devine pentru personaj
traumatic.
Romanul Before and after Edith este de genul thriller. Thriller-ul psihotraumatic este
creat în jurul unor întâmplări psihice ale unei traume. Ucigașul își ademenește victima, ca mai
apoi să o ucidă, dând dovadă de o iscusință aparte. Violența și sângele sunt elementele
esențiale unui thriller. Romanul fiind unul atipic, deoarece în mod obișnuit victima este de
sex feminine. O traumă nu poate fi soluționată decât violent.
Before and after Edith are un amestec de elemente disparate, formule specifice
literaturii de senzație. Se înscrie în istoria literaturii române la genul roman erotic. Scriitorul
a dorit cucerirea Occidentului printr-un success de carte și se pare că a reușit.
3.3. AMAZON BEAMING
Romanul face parte din literatura de călătorie. El intenționează să devină cetățean
planetar, împins de dorința de afirmare. Cum America este țara tuturor posibilităților,
scriitorul are acum o libertate nemăsurată, opțiunile personale sunt neîngrădite de un bloc de
putere ideologic. Sentimentul descoperirii unui spațiu nou este asemuit cu cel al descoperirii
geografice- Cristofor Columb.
Romancierul caută o temă care nu a mai fost aprofundată, pentru a ajunge la o
audiență cel puțin atîât de mare ca în țara lui natală. Dar în modernism, acest lucru nu mai
41
presupune o uimire din partea cititorilor, nici măcar descoperirea unui nou spațiu
extraterestru nu mai sucită interesul accentuat al publicului.
Vremea descoperirilor geografce este apusă de mai mult de un secol. Loren McIntyre
este un explorator înârziat, care s-a rătaăcit în secolul al XX-lea. Exploratorul descoperă în
1971 izvorul adevărat al râului Amazon.
Petru Popescu a simțit că acest subiect are potențial, fapt care arată că dobândește
capacități deosebite în a scrie romane de nonficțiune. El a devenit interpretul vieții savantului
american, cumpărând drepturile pentru viața exploratorului. Petru Popescu îl întâlnește pe
exploratorul Loren McIntyre într-o călătorie pe un vas de croazieră pe fluviul Amazon, în
1983, în orașul Manau din Amazonia.
Petru Popescu simte că personalitatea exploratorului Loren McIntyre este una
covârșitoare, acesta îmbrățișând de-a lungul vieții diverse servicii, experiența lui de viață
fiind vastă. Romancierul spunea despre Loren McIntyre că a trăit cu zeci de triburi indiene
Mayoruna, Cintas Largas, Campos, Masatos. Descoperirea fluviului a fost făcută la 1800 de
picioare. El a devenit unul dintre marii descoperitori ai secolului. Pentru a-și marca prezența a
înfipt steagul american în acel loc. „Timp de 60 de ani, izvorul Amazonului, deși frecvent
căutat a rămas un secret”, scria Petru Popescu în „L.A Weekly” din 7-13 august 1987.
Romancierul a trebuit să selecteze dintr-un morman de note ale exploratorului cele
mai captivante idei. Pentru abordarea acestui subiect au fost câteva cauze autobiografice.
Pentru început, Petru Popescu se intitulează un „exploration junkie” (pasionat de explorare).
Faptul că exploratorul ascundea o poveste extraordinară, îl incita pe romancier, mai
mult decât paftul că descoperitorul fluviului a intrat în Cartea Recordurilor. Petru Popescu dă
dovadă de o putere de convingere aparte, convingându-l pe exploator să iasă din tăcere. Lipsa
talentului scriitoricesc l-a făcut să țină departe descoperirea sa de cunoașterea lumii. Petru
Popescu afirmă despre acesta: „El este mai mereu în sălbăticie. El nu are timp să stea și să
scrie.” McIntyre a ținut în umbră povestea sa și pentru că „Nu voiam să vorbesc prea mult
despre experiența iluminării (beaming), fiindcă nu doream ca prietenii să creadă că am luat-
o razna. Ce-i cu halucinația tipului ăsta?”, declară Loren McIntyre. (Garry Abrams, în „Los
Angeles Times” din 8 noiembrie, 1991).
În trei ani, Petru Popescu a scris despre cele două apogee din viața exploratorului:
primul contact cu tribul Mayoruna (era captiv în cadrul tribului), și descoperirea ultimului
izor al fluviului Amazon. Un volum imens de note ale lui McIntyre a fost arhivat și aăugat în
roman, în afara convorbirilor telefonice, vizitelor reciproce, interviurilor etc.
42
Descoperierea izvorului a însemnat contribuții geografice majore, dar și o serie de
artefacte culturale (cărși de nonficțiune, filme documentare, filme artistice), reunindu-se toate
într-un adevărat brand internațional- izvorul Amazonului.
Romanul Amazon Beaming este o poveste în fond nedescoperită de Hollywood.
Romanul a devenit un bestseller internațional, fiind tradus în 11 limbi. În 2012 s-a discutat și
despre o posibiă ecranizare a romanului.
Amazon Beaming a vaut parte de cronici entuziaste. Cuprins de pasiune, în
documentarea sa despre Amazon, Petru Popescu a citit: Theodor Roosvelt, Prin sălbăticia
Braziliei, W:H:G: Kingston, Pe malurile Amazonului sau Jules Verne, 800 de mile pe
Amazon.
Cititorii simt nevoia de explorare a altor ființe, a altor limbaje, a altor tehnici de
supraviețuire decât cele cunoscute deja. Petru Popescu a ales Amazonul ca locație și
începuturile primordiale ale tribului Mayoruna. Tonul sumbru, încordat, prinde la publicul
cititor. Exploratorul McIntyre este unul exotic, un „Indiana Jones la senectute”, întrunește
toate calitățile pentru a captiva, prin șarmul și dimensiunea multiplă a personalității lui.
Romanul Amazon Beaming atrage cititori și prin seriozitate științifică de care dă dovadă-
aspectul de oamnei-pisică ai tribului Mayoruna, modul în care își suspendau penisul,
tatuajele, locuințele indienilor etc.
Din incapacitatea de a scrie el însuși, McIntyre îi încredințează povestea lui Petru
Popescu. Motivul este vechi. La romanele de ficțiune, convenția și motivul de natură literare
devin reabilitate. Romancierul și exploratorul sunt nevoiți să se unească pentru creearea unei
lumi perfecte. Nevoia de unire a oamenilor de știință și a artiștilor, este o nevoie a zilelor
noastre. Cei doi, McIntyre și Petru Popescu reprezintă un caz favorabil și pentru știință, cât și
pentru literatură. Iar dacă privim dintr-un alt punct de vedere, un exlporator este mai puțin
credibil dacă în secolul al XX-lea vine cu o poveste despre comunicarea telepatică cu
căpetenia tribului Mayoruna. Chiar dacă McIntyre ar fi vrut să scrie despre toate acestea, ar fi
fost un real fiasco, deoarece nu posedă arta de a crea cuvinte.
Petru Popescu a depășit cu profesionalism mai multe obstacole în scrierea romanului
Amazon Beaming, unul dintre obstacole ar fi simplitatea stiului. Dacă suprafața accesibilă a
scrierii poate fi un avantaj, se poate pierde esența ei și invers, cu toate că Petru Popescu s-a
remarcat prin capacitatea de a înțelege lucrurile în adâncimea lor, dar cu o ușurință deosebită.
A durat trei ani scrierea romanului Amazon Beaming. Petru Popescu s-a documentat, a
fost minuțios cu fiecare detaliu însemnat în notițele savantului Loren McInyre. Însenările și
înregistrările exploratorului au fost transformate în povestiri la persoana întâi. Utilizarea
43
acestei persoane este specifică la Petru Popescu, deoarece acesta vrea să se identifice cât mai
bine cu personajul. În prefața romanului Amazon Beaming, Petru Popescu spune: „Cred că
(persoana întâi n.n.) este cel mai bun mijloc de re-creare a vocii lui McIntyre. M-am gândit
să le trec din nou la persoana a treia , dar faptul mi s-a părut mai artificial decât folosirea a
două moduri narative, fiindcă îi răpea cărții tocmai naturalețea și sinceritatea prin care
povestea devenea și mai emoționantă”.
Cartea are trei capitole: Tribul dispărut, Ritualul și Izvorul. Volumu cel original, scris
în limba engleză are o hartă a Amazoniei, desenată perfect de exploratorul Loren McIntyre,
un index de nume proprii și un set de fotografii profesionale capturate de omul de știință de la
„National Geographic”. Există și o mare diferență în ceea ce privește editurile cărții. Volumul
editat la prestigioasa editură „Penguin Books” este magnific, pe când publicarea volumului la
editura „Cartea Românească” este ordinară, ceea ce îi face pe cititori să se îndepărteze de
nonficțiune, deoarece suntem contemporani cu era internetului, iar tot ce există în strănătate
noi putem afla cu ușurință. Chiar și titlul cărții este tradus stângaci- Revelație pe Amazon-
poate alte cuvinte erau adecvate în locul conceptului englez aproape intradictibil- Beaming.
Petru Popescu este de părere că un roman trebuie să fie captivant încă de la început,
de accea prima imagine este cea a aterizării forțate a hidroavionului. Sentimentul de urgență
este cauzat de lipsa de combustibil pentru zbor și natura Amazonului care nu face posibilă
aterizarea în condiții de maximă siguranță. Așa se face că Amazon Beaming are suspans încă
din primele pagini. Amenințarea de către diverși factori face ca prezentarea locului să fie
fugitivă.
Dinu Bălan în cartea sa34, consemnează faptul că Petru Popescu este foarte realist în
descrierea fricii față de zbor, întrucât acesta nu iubește aparatele acestea nesigure: „Ca și cum
i-ar fi citit gândurile lui McIntyre, ghidul se întoarse și-și trecu degetul ciocolatiu peste buza
superioară, indicând tatuajul specific celor din tribul Mayoruna, pe care McIntyre îl știa din
desene și dintr-o singură fotografie de dată recentă: o linie groasă, albastru închis, care
încadra buzele și străbătea obrajii până sub urechi. Îl purtau cu toții, bărbați, femei și copii,
străpungându-și totodată părțile exterioare ale nărilor și înfingându-și în orificiile
practicate, țepi de palmieri lungi de 12,7 până la 17,8 centimetri, același tip de țepi subțiri și
drepți pe care îi foloseau și ca ace de cusut. Primitiv, dar obsedant, tatuajele și țepii îi făceau
să semene cu jaguarii, ai căror urmași se considerau chiar ei a fi. Din acest motiv, erau
cunoscuți și sub numele de oameni-pisică.”
34 Dinu Bălan, 2013, p.94.
44
Obsesia față de imaginea indianului Mayoruna îi aparșine lui Loren McInyre care este
preluată de către narator. Ghidul și pilotul se întorc în lumea civilizată, după ce umplu
hidroavionul cu combustibil, iar savantul urmează fie luat peste câteva zile. Acesta rămâne
singur în junglă, iar motivul solitudinii devine osedant. Savantul este răpit de către tribul
Mayoruna, de fapt nu este vorba despre o răpire în adevăratul sens al cuvântului, deoarece,
Loren McInyre acceptă. Acesta dorește să-i cunoască, însă tribul devine periculos pentru el,
deoarece este sălbatic și imprevizibil.
Tribul Mayoruna, evita aculturașia prin distrugerea de orice obiecte personale ,
practicând un fel de ritual în acest scop.Conform nonficțiunii, paginile de antropologie sunt
îmbinate cu o narațiune de tip aventuri. Petru Popescu echilibrează balanța dintre informațiile
de antropologie și cele a explorărilor Amazonului. Captivitatea savantului devine una de
sclavie în sălbăticie, din cauza tuturor viețuitoarelor junglei:jaguarii, șerpii, insectele
veninoase, mistreții bacteriile, paraziții intestinali, o rană infectată etc.
Ba mai mult, savantul este nevoit să asimileze viața senzorială, întrucât și-a pierdut
toate ustensilele moderne (aparat foto, cuțit etc.): „Pădurea devine creierul meu, iar creierul
meu devine pădurea”.
Moartea în natură devine una firească. Comunicarea cu Lipitoare prin intermediul
telepatiei devine la fel de naturală.Savoarea romanului nu se datorează numai porteretului
tribului Mayoruna. Arsenalul de roman de aventuri oferă emoție narațiunii, suficient cât să fie
citit într-o suflare. Autorul nu insistă pe latura aventuroasă a romanului, deoarece portretul
tribului mayoruna și cel al lui Loren McIntyre nu permitea o libertate a imaginației
creatoare.Iubitorii de astfel de literatură sunt pe deplin satisfăcuți. Scene care captează sunt
imbibate de naturalism, un exemplu care șochează pe oamenii moderni cu o altă idee despre
lipsa de moralitate este faptul că indienii aveau un ritual, își mâncau copiii bolnavi.
Petru Popescu a luat totul din înregistrările, notele din jrnal și intercviurile savantului,
nu a introdus niciun fel de observație personală, dovadă că autorul romanului Amazon
Beaming s-a documentat sănătos, amintindu-ne de tehnicile jurnalismului literar.
Așadar, negocierea iscusită de gen, stilul superior al romanului plasează Amazon
Beaming în istoria literaturii de nonficțiune americană. Valoarea lui este certificată de
succesul pe care l-a avut la public. Criticii români s-au dovedit încântați, astfel încât nu au
avut nimic de reproșat romanului.
3.4. ALMOST ADAM
45
În scrierea romanului Almost Adam, Petru Popescu se bazează pe anumite întâmplări
posibile din punct de vedere științific, dar nu neapărat reale.
Am depistat asemănarea dintre romanul Almost Adam scris de Petru Popescu și
romanul lui Jack London Before Adam, cu exceptia că în romanul lui London, povestitorul
face o călătorie spre lumea oamenilor-maimuță într-un vis care este interpretat ca o parte din
memoria strămoșească a rasei românești. Prin asemănarea de nume, se vede clar că scriitorul
romîn a fost atras de scrierea lui Jack London.
Dinu Bălan consemnează în lucrarea sa că „Almost Adam a fost un adevărat roman
blockbuster”.35 Însuși Petru Popescu scrie în jurnalul Întoarcerea despre freamătul stârnit pe
piața de carte: „Acum Richard Pine, agentul meu literar din New-Yorl, și cuplul în vogă din
Hollywood hotărâseră s-o <<scoată la rampă>> chiar înainte să termin de scris, pentru că
toată lumea cu care luasem masa în ultimele trei luni devenise instantaneu visătoare în
legătură cu începuturile omului. Era un <<mterial de licitație>>.” În jurnalul Întoarcerea,
Petru Popescu explică motivul dorinșei sale de a i se promova cartea: romanele pe care le
scrisese înainte, cinci dintre ele, rămăsesră nevândute, timp de 7 ani cât au durat cercetările în
Africa, viața lui nu a fost una chiar plăcută, viața care nu-i aducea nicio satisfacție în perioada
comunistă din România. Însă pe 29 septembrie 1995, presa hollywoodiană anunța că
studiourile 20th Century Fox i-au cumpărat drepturile pentru filmare. Petru Popescu a primit
în schimb, suma de 1,7 milioane de dolari. Pe 4 octombrie, la Târgul de carte de Almost
Adam de la Frankfurt, era cel mai dorit de pe piața străină. „New York Times” transmitea că
înainte de închiderea târgului zece țări îi oferă contracte. Ulterior, alte zece țări și-au anunțat
dorința de a traduce cartea. Traducerea romanului este făcută chiar și ăn chineză, în japoneză,
devenind un bestseller pe plan internațional.
Documentarea pentru acest subiect a durat șapte ani. Petru Popescu a vizitat diferite
locuri de cercetare arheologică din Africa și din China, unde fuseseră descoperite prezențe
umane străvechi. Proiectul său cu privire la roman datează din 1989, afirând că el este cel
dintâi care a scris romanul.
35 Dinu Bălan, 2013, p.101.
46
Cronicile din SUA s-au declarat încântate de „această poveste captivantă bazată pe
aventură și suspans, desfășurată pe fundalul unei Africi schimbătoare și violente”36.
Cei mai mulți dintre cronicari insistă pe intriga și pe povestea ca atare. Negocierea de
gen funcționează în privința comentatorilor pretențioși în privința genului action adventure,
deși cronicile nu sunt prea exacte în ceea ce privește genul în care se încadrează.
Începutul cărții ne oferă un punct de plecare: una dintre populațiile Africii care
evoluează ceva mai lent decât restul populațiilor de pe planetă. Acest punct de plecare,
existența acestui alt tip de oameni este posibilă, deoarece aflarea pozitivă a ascuns multe
adevăruri și realități, iar drumurile mai puțin explorate ale altor domenii ale cunoașterii
(antropologia, paleoantropologia etc.), ar putea aduce lucruri benefice. Mesajul profund al
romanului este chiar această ieșire din rădăcini a unui secol prea pozitivist, prea tehnologic și
prea informatic.
La fel ca în Amazon Beaming incipitul este captivant, intrând direct în miezul lecturii,
aterizarea avionului în savană este grăbită în urma unei defecțiuni la motorul avionului, Ken
și Ngili iau un prim contact cu zona intactă situată în perioada străveche a pliocenului. Ei
descoperă și analizează o fosilă veche de acum două milioane de ani a unui Australopithecus
robustus. Aici surprinde un dublu palier al cărții: acțiunea de descoperire a fosilei și de
interpretare a ei. Fosila trebuie să o păstreze cineva demn de încredere. Ken Lauder și Kingli
Ngiamena sunt puși într-un pericol, deoarece sunt atacați de un echipaj de braconieri care
deschid focul asupra avionului și echipajului condus de Ken Lauder. Pilotul se remarca ca
fiind un om fără scrupule morale, în acel fel observăm pătrunderea uneor personaje negative.
Fosila descoperită este dată spre păstrare profesorului Randal Philips, care pare un tip
cinstit, promițând că va duce fosila în Occident pentru a fi analizată de forurile competente.
Ken Lauder trăiește un moment de înfricoșare din cauza unor tiruri de armă îndreptate asupra
sa, la porunca unui criminal misterios.
În această junglă, savantul american rămâne inocent, visând la întâlnirea cu băiatul
misterios din Pliocen, a cărui prezență o simțise printre crengile din savană. El are inima
curată, este un împătimit iubitor de oameni și are sentimente pentru sora prietenului său Ngili,
cei care îl vor ajuta să se întoarcă in savană. Iubirea dintre acești doi apare mai mult pentru a
îndulci puțin gustul amar al thriller-ului politic.
36 Dick Lohte and Tom Nolan, Audio Books ‘Almost Adam’ Spins Tale About Modern Missing Link, Daily News, 11 iulie 1996
47
Modibo și Hendrijks fac o alianță pentru a-l ucide pe savant. Nu se știe încă dacă din
dorința tatălui fetei, care nu era de acord cu mariajul cu un străin, sau din voința unor forțe
oculte politice. Savantul se luptă singur cu un sistem corupt și cu toată armătura unor băieți
răi care vor să-l extermine.
Alte scene memorabile sunt acelea în care Anderson, care deține toată afacerea, își
extermină rivalii și toți cei care ar putea deține secretul din savană. În Londra, Anderson se
aliază cu investitorul Harry pentru a capta atenția lumii asupra întregii lui descoperiri din
Pliocen.
Ken Lauder și prietenul său Ngili se aliază pentru a opri trupa lui Anderson, care se dă
bătut într-un final.
Thriller-ul științific se intersectează cu cel politic în momentul în care situația scapă
de sub control în Kenia. Toate aceste răsturnări de situație, firul narativ complicat și
suspansul, împreună cu toate acele detalii care sunt specifice lumii politice și financiare din
Africa dau rezonanță thriller-ului politic.
Nucleul romanului este reprezentat de capriciu științific ce servește drept pretext
pentru construcția lui. Închipuirea unui habitat neatins, în mijlocul unei savane keniene, cu
toate caracteristicile unei flore și faune din Pliocen. Atracția cărții o constituie tribul de
hominizi care pur și simplu nu mai evoluează ca specie.
Romanul Amost Adam face posibile niște dorințe mai timpurii ale lui Petru Popescu:
frecventarea unor cursuri de istorie a culturilor la București și la Viena, vizitarea unor locuri
din lume la care nu a avut acces, decât prin imaginație, întâlnirea cu Loren McIntyre și
Mircea Eliade, documentarea și scrierea romanului Amazon Beaming.
Pentru a delimita interesul său artistic, să discutăm despre ce l-a îndemnat pe Petru
Popescu să scrie despre Pliocen. În 1984, Petru Popescu a avut o experiență plăcută și
interesantă în savana africană, ascultând sunetele venite de la animalele sălbatice. De atunci,
a rămas cu o nedumerire în privința oamenilor care au supraviețuit și chiar au evoluat în acele
condiții neprielnice pentru rasa umană: „Inspirația mea pentru roman, mi-a venit într-o
noapte în timp ce stăteam întins în savana africană. Uitându-mă spre stele, am început să-mi
imaginez cum ar fi putut fi pentru timpuriii strămoși hominizi, relativ mici și lipsiți de
apărare, care totuși au trăit împreună cu animale carnivore uriașe. Sentimentul legăturii cu
acești hominizi era atât de puternic încât m-a îndemnat să vizitez locurile ocupate altădată
48
de ei și să citesc numeroase cărți de paleoantropologie”. Această curiozitate a creat romanul
Almost Adam.
CAPITOLUL AL IV-LEA
4.1. FRUMOȘII NEBUNI AI ANILOR ‘70
PROZA
ȘTEFAN BANULESCU (n. 8. sept. 1929, Fălticeni, j. Ialomița – 25. Mai 1998,
București), a fost prozator, eseist și journalist. Fiul Elenei și al lui Ion Bănulescu, țărani.
Termină liceul la Călărași, urmează Facultatea de Drept, absolvent al Facultății de Filologie a
Universității din București. Face carieră de jurnalist la „Gazeta literară” (sub direcția lui
Zaharia Stancu) și la „Luceafărul”, unde, între 1968 și 1971, este și redactor-șef. Debutează
publicistic în „Viața românească” cu un eseu despre Gogol (1949), iar în volum, 1960, cu o
culegere de reportaje, Drum în câmpie. În 1965 apare un volum de nuvele Iarna bărbaților,
distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. O gestație de un an: Scrisori
provinciale (1976) și romanul Cartea de la Metropolis (1977) – primul volum din ciclul epic
Cartea milionarului, rămas neîncheiat.
Asemeni lui Balzac, Bănulescu este creator al unei singure lumi și, în același timp,
autor al unei singure cărți – romanul în șantier perpetuu Cartea Milionarului, ăn jurul căruia
gravitează un system de scrieri-satelit: eseuri, proze scurte, scrisori imaginare și reale, bucăți
inclasabile etc. Proza sa este un universe producător de ficțiuni echivoce, generi, având un
49
singur gen proxim – istorisirea. Înainte de roman, a dat ineditul volum de nuvele Iarna
bărbaților, care include texte diverse, ca întindere și ca structură, având un singur numitor
comun: nici unul dintre ele nu poate fi măsurat cu etalonul obișnuit al prozei de acest tip. Alte
scrieri: Cântece de câmpie, Scrisori provinciale, scrisori din provincial de Sud-Est sau O
bătălie cu povestiri, Un regat imaginar.
I. Negoițescu37 spune despre Ștefan Bănulescu că „a subțiat sângele personajelor sale
din Metropolis, până la desăvârșita lui transformare în apă, ținând cont de vechimea acestui
sânge, consemnată în valori numismatice și arheologice, spre a-l trezi apoi iarăși la o
utopică existență, în desimea aerului balcanic […]”
ALEXANDRU IVASIUC (n. 12 iulie 1933, Sighetu Marmației – d. 4 martie 1977,
București), a fost prozator și esteist. Urmează la București școala primară, dar și întâia clasă a
cursului secundar (1944-1945), la Liceul „Matei Basarab”. Reîntors după război la Sighet,
frecventează cursurile Liceului „Dragoș Vodă” (1945-1951). Între 1951 și 1956 face studii de
filosofie și de medicină la București, fără a le finaliza. În toamna lui 1956, în semn de
solidaritate cu revoluția maghiară, organizează un miting studențesc împreună cu câțiva
colegi de la Medicină, în urma căruia este arestat și condamnat cinci ani. Vom enumera
câteva opere scrise de romane Al. Ivasiuc: Vestibul (1967) – este povestea unei crize de
conștiință: iubirea târzie și lipsită de împlinire a unui profesor universitar pentru o studentă
mai tânără cu treizeci de ani devine prilej de introspecție; Interval (1968) – adâncește și
nuanțează tema conflictului dintre trăire și conștiință prin juxtapunerea a două perspective
narative opuse asupra aceleași întâmplări; Cunoaștere de noapte (1969); Radicalitate și
valoare (1972); Corn de vânătoare (1972). Al. Ivasiuc a fost obsedat de semnificații
suprapersonale și de legi istorice generale, care strivesc inițiativele și năzuințele individului
( de altminteri, I. a fost întreaga sa viață un adept al marxismului, la care nu a renunțat nici
după anii de închisoare comunistă).
ION BĂIEȘU ( n. 2 ian. 1933, Băiești-Aldeni, jud. Buzău – d. 21 sept. 1992, New
Jersey, SUA), prozator, drmaturg și gazetar. Fiu al Aureliei și al lui Ion Mihalache, țărani.
Face școala primară în satul natal și în Poponeți, sat vecin. Preotul de aici, zis Ciomag, îl
37 DGLR, 2009, p. 454.
50
trimite la Liceul Comercial din Buzău (1944-1951). Nimerește la Facultatea de Filosofie.
Lipsit de mijloace materiale se transferă la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”,
undebeneficiază de casă și de masă gratuit. Aici întâlnește pe Fănuș Neagu, Al. Căprariu,
Victor Tulbure, Remus Luca ș.a., viitori scriitori. Pentru că numele său (Ion Mihalache)
seamănă cu cel al omului politic țărănist Ion Mihalache, tânărul scriitor este nevoit să-și
aleagă un pseudonim, unul care-i va aduce notorietate: Ion Băieșu. Debutează cu versuri în
„Viața Buzăului” (1951) cu versuri. În 1956 publică un volum de schițe, Necazuri și bucurii,
apoi o povestire, Cei din urmă 1959, în genul lui Marin Preda din Desfășurarea. Narațiunea
care-i atestă talentul epic este Papuc din volumul Noaptea cu dragoste (1962), scrisă tot în
stilul lui Preda. Se impune prin volumul Sufereau împreună (1965). Ulterior, își descoperă
vocația de dramaturg , enumerăm câteva piese: Cine sapă groapa altuia, Chițimia, Dresoarea
de fantome, În căutarea sensului pierdut, Alibi, Boul și vițeii.
FĂNUȘ NEAGU (n. 5 aprilie 1934, Grădiștea de Sus, jud. Brăila, d. 24 mai 2011,
București), prozator, dramaturg și poet. Fiul Paraschivei (N. Miroslav) și a lui vasile Neagu,
țărani. Face școala elementară în satul natal, iar cursul secundar la liceele militare din Iași și
Câmpulung (1944-1948) și la școli pedagogice din București și Galați. Cursant la Școala de
Literatură „Mihai Eminescu” din București 1951-1952, e scurt timp profesor suplinitor la o
școală generală din comuna Largu și devine student la Facultatea de Filologie a Universității
din București. A fost redactor la „Scânteia tineretului” (1954-1956), redactor șef adjunct la
Amfiteatru (1965-1968) și „Luceafărul” (1968), secretar ajdunct al Asociației Scriitorilor din
București. Debutează ca prozator în 1954 la „Tânărul scriitor” cu povestirea Dușman cu
lumea, iar prima carte, culegerea de povestiri Ningea în Bărăgan îi apare în 1959. Seria
romanelor lui N., care au prilejluit discuții aprinse, pro și contra, începe cu Îngerul a strigat
(1968), care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor și continuă cu Frumoșii nebuni ai marilor
orașe – 1976; Premiul Uniunii Scriitorilor și Scaunul singurătății (1987), toate trei fiind
publicate sub titlul generic Țara hoților de cai (1991). Amantul Marii Doamne Dracula
(2001) este tot un roman. N. a scris și piese de teatru, scenarii de film și televiziune, versuri
(Poeme răsărite-n iarbă), cărți pentru copii, cărți despre prietenii săi scriitori.
PETRU POPESCU ( n. 1 febr. 1944, București), prozator, eseist și traducător. Este
fiul actriței Nelly Cutava și al lui Radu Popescu, cronicar dramatic. A absolvit la București
liceul „Spiru Haret” (1961) și Facultatea de Limbi Germanice, secția engleză (1967). Ca
51
prozator , începe cu povestiri publicate în presă ( una dintre ele, Moartea din fereastră,
câștigă Premiul revistei „Amfiteatru”). Iar în 1967 îi apare primul volum de proză scurtă,
intitulat tot Moartea din fereastră. Ca romancier începe cu Prins (1969), o descriere, o
descriere sinceră și tristă a „generației fără idealuri”, captivă a comunismului. Romanul Dulce
ca mierea e glonțul patriei (1971) îi aduce scriitorului succesul. Cele două romane sunt
transpuse imediat în limbile polonă, cehă, slovacă, maghiară și germană, iar altul, Sfârșitul
bahic (1973), este tradus de îndată în Marea Britanie și Suedia. Alte romane: Între Socrate și
Xantipa (1973), Să crești într-un an câți alții într-o zi (1973), Copiii Domnului.
POEZIE
NICHITA STĂNESCU ( n. 31 martie 1933, Ploiești – d. 13 dec. 1983, București),
poet și eseist. Fiul Tatianei și al lui Nicolae Stănescu. Debutează târziu în Tribuna cu poeme
care atrag atenția asupra lui, încă de la început. „Colegii mai vârstnici, ridică din umeri, nu
cred în fanteziile tânărului, câțiva critici, indignați, protestează.”38 În 1960 îă apare volumul
cel dintâi: Sensul iubirii. În același an debutează Cezar Blatag, Ștefan Bănulescu, Nicolae
Velea, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Nicolae Breban, Al.
Ivasiuc, și despre ei, scriu cu entuziasm, criticii de aceeași vârstă. Cu puțin timp înainte
apăruseră Fănuș Neagu și D. R. Popescu. Numele lui Nichita Stănescu este pus lângă cel al
lui Nicolae Labiș. Al doilea volum apare în 1964 – O viziune a sentimentelor cuprinde
aproape în totalitate versuri de dragoste. Vom aminti câteva dintre cele mai importante
volume publicate: în 1965 îi apare volumul de versuri Dreptul la timp, 11 elegii (1966),
Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970).
GRIGORE HAGIU ( n. 27 sept. 1933, Târgu Bujor – d. 13 febr. 1985, București),
poet. În 1952 intră la Institutul de Teatru din București, de unde este exmatriculat după un an,
urmând apoi cursurile Facultății de Fililogie. Devine redactor la „Gazeta literară” și la
„Luceafărul”. Ca poet, a debutat în revista „Tânărul scriitor”. Prima carte Autoportret în
august , apărută în 1962, anunță o coordonată stabilă în creația sa, așa-numita lirică militantă,
nutrită de ceea ce Matei Călinescu numește în prefața volumului „adeziunea la ideile sublime
38 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. 3, p.
52
ale comunismului.” Amintim câteva dintre cele mai importante opere: apare în 1965
Continentele acunse, De dragoste de țară (1967), tot în 1967 – Sfera gânditoare, Poezii,
Spațiile somnului (1968), Noblețe de stirpe (1969), Nostalgica triadă (1970).
PETRE STOICA (15 febr. 1931, Peciu Nou, jud, Timiș), poet și traducător. Fiul
Mariei și al lui Adam Stoica. Urmează Colegiul „C. Diaconovici- Loga” din Timișoara
(1964-1950) și Facultatea de Filologie a Universității din București, secția română- germană.
Va fi corector la Editura de Stat pentru Literatură și artă și la Editura pentru Literatură
Universală, iar în perioada 1963-1972 redactor principal la revista „Secolul 20”. Debutează
în 19956 concomitent cu versuri la „Steaua” și „Tânărul scriitor”, iar prima carte, Poeme, îi
apare în anul următor.
MIRCEA DINESCU (11 nov. 1950, Slobozia), poet și gazetar. A făcut liceul la
Slobozia și a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ștefan Gheorghiu” (1979-1984).
Lucrează ca redactor la revista „Luceafărul” și la „România literară”. Se înscrie în sfera
mișcărilor anticomuniste ale scriitorilor români. Debutează în 1950 cu o poezie „înfumurat
melancolică, cu teribilisme de înger rural rătăcit în romantica orășenească”39. Invocație
nimănui și doi ani mai târziu, Elegii de când eram mai tânăr, l-au impus numai decât în
atenția generală. Poemele lui sunt elegiace, au mereu un aer de suferință și provocare
străbătute de o liniște de origine necunoscută. În 1976 apare Proprietarul de poduri, unde
tonul liric ncepe să se radicalizeze, spiritul elegiac devine agresiv și sarcasmul stăruie în
poemul ce tinde să-și asume, cu mare aplomb, sarcina de a judeca lumea. Alte scrieri: La
dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980), Democrația naturii (1981),
Exil pe o boabă de piper (1983).
PETRU POPESCU- POET. Pătrunde în forță în literatură- cu două volume de
versuri Zeu printre blocuri și Fire de jazz. 1964-1966 – 1969). Versurile lui afirmau
familiaritatea cu lirica americană, încă puțin cunoscută la noi, respirau un aer proaspăt, un
individualism juvenil, triumfător, de aliură sportivă. Poezia e preponderent enunțiativă,
moderat metaforică, autorul procedează la încifrări exresive, trasează uneori crochiuri
frapante de „peisaj”, preconizează „autenticitatea”.
Toți acești scriitori formau o atmosferă boemă, dar și înalt artistică a anilor ’70, însă Petru
Popesuc făcea o figură aparte, dând un fel de vârf de lance al originalitîții, îndrăznelii alegerii
subiectelor și curajului de a se exprima foarte modern.
39 Eugen Simion, Scriitori români de azi, p.251.
53
4.2. ABIVALENȚA SCRISULUI LA PETRU POPESCU
În ceea ce privește ambivalența considerăm necesar să explicăm cf. DEX vocabula
„ambivalență”: „existență concomitentă a două semnificații sau aspecte radical
diferite”.Opera lui Petru Popescu este una care se bazează pe o dublă experiență, deoarece
avem în față un scriitor cu o dorință execerbată de a depăși limitele. Dorințele acestuia se vor
concretiza odată cu plecarea sa în străinătate. Scrierile sale de aici vor avea un real succes la
public, deoarece ne prezentau gura de aer necesară unei generații surmenate de Pardidul
Comunist , subjugate uniformizării, standardizării valorilor. Petru Popescu a abordat toată
tematica de la poezie, proză, nuvele, romane, scriind chiar și scenarii de film foarte bine
cotate în SUA. S-a afirmat ca și poet debutând cu volumele de versuri „Zeu printre blocuri” și
„Fire de jazz”. Aceste volume sunt impregnate de un extraordinar spirit orășenesc citadin,
cum îl va numi critica. Poeziile sale surprind cruda realitate, preamăresc leit motivele
societății contemporane, precum: munca brută, constructorii, zidarul, pe de-o parte, privită de
el ca exterioară, iar pe de altă parte prin poeziile cu formatul interiorizării „Noi”. Prin această
poezie observăm universul său interior, dorințele sale, sentimentele de bine, gândurile stranii,
gândurile normale, dorințele arzătoare, focul interior sunt răsfrânte prin versurile pline de
vigoare ale lui Petru Popescu. Următorul volum „Fire de jazz” privește familiaritatea cu lirica
americană, prin ele dorindu-se încă o bulă de aer proaspăt, privindu-se aici individualismul
juvenil triumfător cu aliură sportivă. Metaforele sunt moderate, poeziile au adesea nuanță
enunțiativă, cochetând cu peisaje frapante și încifrări. Ion Negoițescu observa că versurile de
început ale lui Petru Popescu aveau, cum am afirmat și supra, teme și motive: mulevardele,
luminile, stadionul, țigara, barul, betonul, sticla, creierul electronic, cinematograful, bazinul,
limuzina, etajele, acvariul, saxofonul, peștii japonezi etc.
54
Petru Popescu are o foarte mare mobilitate stilistică și intelectuală întrucât poate să
scrie orice despre orice, în aproape orice limbă. El reprezintă, după cum afirmă critica
literară, combinația perfectă între Mario Vargas Llosa și Cezar Petrescu. Încă de când își avea
domiciliul în țară, se simțea foarte bine, scriind pe bandă rulantă literatură consumeristă-
comercială. Dintr-un astfel de proces, a apărut în 1974 romanul Copiii Domnului, intitulat de
însăși autor „o legendă munteană”. La o mănăstire, Mioara Eufimia, în etate de 110 ani,
întârzie să moară. Romanul privește episodul când înainte de a se călugări, aceasta va fi fost
căsătorită cu Anichit, un om duplicitar, cu o o parte onorabil și o alta malefică. Acesta, neștiut
de nimeni, face parte dintr-o bandă de tâlhari, împreună cu care fură oi și omoară ciobanii.
Preotul se îndrăgostește de soția unui cioban pe nume Ursan, pe care o cununase cu
acesta în urmă cu ceva timp. După uciderea ciobanului, încearcă seducerea Mariei, care
aflând adevărul, fuge de el în câmp și atacată de viespi, moare. Durerea fiind foarte mare,
preotul diabolic, va lua diamantele întregii bande, întrucât aceștia, fuseseră prinși și
decapitați. După ce va fi recunoscut de un tâlhar, îl va ucide cu sânge rece pe acesta, iar la
rândul său, va fi înfipt în țeapă și obligat să facă slujba de înmormântare a propriei victime de
către ceilalți patru frați ai acestuia.
În ceea ce privește proza sa americană, tot critica este cea care afirma faptul că a fost
scrisă în așa manieră încât să aducă bani. Romanele sale vizează povești de dragoste, parodii
ale lumii vampirilor, romane bazate pe întâmplări adevărate, curiozitatea oamenilor față de
istorie etc.
Before and after Edith reprezintă o poveste de dragoste al cărei cadru este Imperiul
Austro-ungar din timpul Primului Război Mondial, cuprinzând multiple scene de erotism
violent și macabru. The Last Wave reprezintă tot un love story. În Hot Blood reprezintă o
parodie a romanelor cu vampiri și ce ar mai trebui observat este faptul că Petru Popescu,
pentru a avea succes în librărie, frizează parodia, acest lucru dovedind faptul că nu ia în serios
romanele sau că talentul său este mult mai intens decât are nevoie pentru a scrie un astfel de
roman. Amazon Beaming reprezintă povestea care are la bază întâmplări adevărate ale
exploratorului Loren McIntyre care a descoperit izvoarele Amazonului, volumul făcând parte
de literatura nonfiction, foarte apreciată de Occident. Almost Adam este un roman care a fost
tradus în douăzeci și cinci de limbi și care urmează să mai fie tradus în chineză, ebraică etc..
Acest roman exploatează ca și faimosul film Jurastic Park, curiozitatea oamenilor față de
preistorie. Însă în romanul lui Petru Popescu, în centrul atenției nu se află dinozaurii
55
pterodactili, ci o specie umană de acum două milioane de ani, descoperită de rezervașia
naturală din Africa, de către o echipă de paleontologi. Romanul The Return este de factură
memorialistică, Petru Popescu spunea – înfricoșat – că nu respect întrutotul rețeta succesului
de librărie. The Oazis este unroman bazat pe amintirile socrilor autorului, este povestea
(melodramatică) a unei iubiri trăite într-un lagăr nazist.
Literatura comercială scrisă de Petru Popescu este mai inteligentă și mai inovativă din
punct de vedere stilistic, decât best-seller-urile autorilor din Statele Unite și din Europa de
Vest. Cu toate acestea, ea nu își depășește condiția pentru a deveni o mare literatură. Succesul
lui Petru Popescu- succes real, dovedit prin multele sude de dolari primite și printr-o vilă în
Beverly Hills- are și ceva trist.
Una dintre temele cele mai importante abordate în romanele scrise de Petru Popescu în
limba română este tema supravieţuirii individului/corporalului/vitalismului de tip senzorial în
contextul formalismului şi al unei realităţi proletcultiste simbolizate de cancer. Romanele
românești Prins și Dulce… au avut succes datorită limbajului succulent al respirației ample a
unei generații lipsite de idealuri, insolenței frapante a scrierii specifice comunismului. Ele au
fost în acel moment niște bestseller-uri, fiind citite ca un imn, ca un manifest de către
generația contemporană lui. Multe elemente textuale reprezintă modele ale scrierilor
americane, de tipul energiei de inspirație americană, formula jurnalului intim,
autobiografismul romanesc etc., acestea surprinzând elementele textuale. Elementele
paratextuale, fiind reprezentate de fotografia unui tânăr emancipat de pe coperta romanului
Prins și autorul în haine militare de pe coperta primei ediții a romanului Dulce ca mierea… .
Lucrul care a interupt receptarea critică a fost plecarea în Statele Unite, întrucât anumite
aspecte au rămas întrutotul neelucidate.
Succesul romanelor postbelice avea drept rădăcină subversivitatea lor. Cel mai
important lucru dintre aceste două romane este faptul că banalul este reabilitat, având vaste
semnificații. Difend de banalul neeroic fără semnificații, derizoriu și tern ca proza optzecistă.
Banalul semnifică parabola politică, nu foarte amplă, arătându-se incompatibilitatea funciară
dintre un anumit tip de formalism sufocant și al ideologiei și aptitudinea persoanjelor de a
trăi. Romanul Sfârșitul bahic reprezintă o receptare sinuoasă a romanului satirico-popular.
Tezele lui Ceaușescu din 1971 și perioada de close up au reprezentat sorgintea scrierilor unor
comedii de moravuri comuniste. Tezismul, după cum opinează Nicola Manolescu în 1973, nu
se confirmă. Autodegradatrea personajului narrator prin instinct sexual și bahic, indică o
56
neseriozitate. În ultimă înstanță, acest roman ar putea indica o metaforă asupra traiului
românilor și amprentei pe care aceștia au lăsat-o în istorie.
Romanele lui Petru Popescu din SUA au fost analizate de critica românească,
reliefându-se mai mult formula de roman popular, în defavoarea argumentelor de ordin
literar. Împachetarea unor conţinuturi valoroase din punct de vedere literar şi uman a fost
minimalizată.
În receptarea romanului Before and after Edith (Înainte şi după Edith) stau mai multe
piedici. Trebuie înţeles bine conceptul de decadenţă europeană a sfârşitului de secolul al
XIX-lea din Europa Centrală pentru a analiza acest roman de un erotism macabru. Deşi avem
romane erotice excelente în literatura română, romanul lui Petru Popescu este important ca
gen (erotic fiction). În fond, povestea Edithei este clădită pe o emancipare post-traumatică de
tip femme fatale. Aici intră stereotipurile Jack the Ripper (Jack Spintecătorul) şi femme
fatale. Portretul poliţistului Satmary este reuşit. În final, Edith şi Satmary se întâlnesc nu ca
un criminal în serie şi o autoritate, ci sub forma a două traume de naturi diferite. Atmosferei
fin de sičcle, în ce are ea mai intim şi mai profund, îi corespunde motivul closetului. Lectura
romanului probează acest lucru. Acest motiv literar constituie originalitatea romanului. Nu
am vreun exemplu de roman în care să fie utilizat acest motiv atât de amplu şi original, în
categoria urâtului şi grotescului fecaloid. Unii critici reacţionează negativ la sexualitatea,
violenţa şi fetidul romanului. Conform negocierii de gen, ei nu gustă romanul erotic scabros
mixat cu thriller-ul. Însă meritul cert al cărţii este atmosfera fin de sičcle, a oboselii, a
plictiselii, a anarhiei ca dispoziţie de un farmec aparte. Poate Înainte şi după Edith şi-a propus
prea multe, fără să-i găsim o vină. Dacă nu este un suspense, el este, în schimb, un roman
erotic, un thriller erotic, un roman crepuscular al sfârşitului de secol gen Musil în registru
senzorial, în sfârşit, un policier. Adepţii unui gen pot fi nemulţumiţi/mulţumiţi în funcţie de
negocierea bazată pe alegerea genului preferat şi pe gustul fiecărui cititor. Elitiştii (adepţi ai
literary fiction) aşteptau în totalitate un profund roman crepuscular fin de sičcle sau un roman
erotic foarte bun de tip Nabokov. Însă adepţii romanului comercial sunt încântaţi că un român
a scris un bun thriller erotic. Adepţii romanului policier vor fi dezamăgiţi, deorece genul lor
nu este ilustrat suficient. Cert este că Înainte şi după Edith se citeşte cu o plăcere vădită, iar
stilul este impecabil. Atmosfera de sfârşit de secol, metafora toaletei, violul, originea socială
joasă şi umilă a lui Satmary, crima, tárele sociale vânate de poliţie, contextul politic
57
mizerabilisim (dezintegrarea imperiului) circulă în ţesătura epică armonizate de stilul scrierii.
Cronicarii cad ori în capcana gustului (nu gustă un anumit gen de roman), ori în cea a unei
critici elitiste.
În privinţa romanului Amazon Beaming (Revelaţie pe Amazon), negocierea de gen
certifică formulele narative utilizate, receptarea şi valoarea cărţii. Amatorii de roman
antropologic sunt pe deplin mulţumiţi. Pasionaţii de romane de călătorie şi de aventuri sunt
satisfăcuţi în mai mică măsură. Însă romanul descoperirii geografice constituie învelişul
senzaţional al cărţii, aceasta fiind cartea ei de vizită. Călătoria spre începuturile
timpului/mitului şi ale tribului Mayoruna este miezul ideatic de o calitate literară certă.
Negocierea iscusită de gen (amestecul dintre formulele populare amintite şi calităţile literare
originare specifice genului literary fiction) şi stilul superior al romanului înscrie Revelaţie pe
Amazon în istoria literaturii de non-ficţiune americană cu tematică precisă: fluviul Amazon.
Ca punct de pornire, romanul Almost Adam (În coasta lui Adam) este o fantezie
ştiinţifică, dar, ca realizare, un roman de non-ficţiune îmbrăcat în armura unui thriller. O bună
negociere de gen - prin mixarea cu formule narative diverse - a dat naştere unui roman de
succes. Cititorii apreciază romanul de aventuri - convieţuirea lui Ken Lauder cu tribul din
Pliocen. Thriller-ul paleoantropologic îi creează "palpitaţii" cititorilor. Fantezia ştiinţifică îl
face să evadeze pe cititor - o tendinţa şi o nevoie a postmodernităţii noastre! Meditaţia de tip
antropologic - surprinderea acelei "umanităţi comune" deţinute de exemplarele civilizaţiei
noastre şi ale celor din Pliocen - îi mulţumeşte pe elitişti. Negocierea de gen presupune
gusturi literare bine definite. Fiecare tip de cititor îşi revendică tipul de gen preferat. Dar nu
trebuie uitate calităţile pur literare recunoscute de comentatorii străini. Suficiente elemente
literare originale apar în textura naraţiunii, fiind vorba de un roman valoros, în partea
superioară a oricărui gen în care l-am încadra. Negocierea de gen este o realitate a literaturii
actuale în care genurile literaturii populare (thriller, suspense, aventuri) se întrepătrund cu
genul literary fiction. Negocierea de gen, realizată atât prin mixarea de thriller şi roman de tip
reflecţie antropologică, cât şi prin scrierea şi receptarea lui, este una complexă şi, mai ales,
eficientă, ceea ce i-a asigurat o critică de întâmpinare foarte bună (mii de review-uri) şi o
vânzare foarte bună (trei milioane de dolari), fiind vorba de un topseller (vânzare de peste un
milion de exemplare).
Jurnalul The Return (Întoarcerea) presupune o negociere mai simplă între scriitor şi
cititorii trădaţi prin plecarea sa din România comunistă. Negocierea se axează pe componenta
58
literară şi originală a cărţii, care presupune o sinceritate şocantă, şi pe autenticismul de tip
experimentalist. William Styron, autorul romanului Alegerea Sofiei, într-o scrisoare inclusă
în volum, afirmă că a fost captivat pe deplin de "o epopee bogată şi adesea fascinantă".
În privinţa memoir-ului The Oasis (Oaza), negocierea de gen înseamnă preponderenţa
factorului literar/orginal sub aparenţa unui memoir. Într-o literatură autentică, care nu
utilizează formule narative de mare popularitate, negocierea de gen înseamnă scopuri
exclusiv literare şi originalitate. Scriitorul scrie mai mult pentru a se oglindi pe sine,
raportându-se la un public exigent. Apartenenţa la genul memoir poate atrage cititorii
pasionaţi de memorii cu subiect istoric, fiind conştienţi în alegerea lor de valoarea literară a
confesiunii duble a supravieţuitorilor lagărului de concentrare nazist, Mirek şi Blanka.
Aprecieri elogioase au venit din partea lui William Styron, Elie Wiesel etc. Negocierea de
gen şi receptarea propriu-zisă însă au fost perturbate de evenimentele din 11 septembrie 2001
de la World Trade Center, atenţia publicului cititor fiind atrasă în această direcţie, chiar în
momentul promovării cărţii.
Pentru că romanul horror In Hot Blood (Cu sânge fierbinte) nu inovează ca gen
popular, nici nu aduce un conţinut literar original, potrivit negocierii de gen, el nu
mulţumeşte suficient nici pe pasionaţii pretenţioşi, de altminteri, de romane horror, nici
critica literară sau pe cititorii iubitori de romane de foarte bună calitate literară. Prin urmare,
succesul de vânzare şi de critică nu a existat în cazul acestei cărţi.
Weregirls. Birth of the Pack (Weregirls. Naşterea cetei) e o carte de fantezie şi de
aventuri. Am putea specula ca să o încadrăm într-un roman din categoria urban fantasy
(implantarea magicului în lumea modernă) sau din cea fantasy supra-natural. Negocierea de
gen presupune receptarea romanului Weregirls.... din partea unui public special (adolescentin
şi nu numai), iubitor al genului juvenile fantasy. Romanul este scris suficient de literar, astfel
încât genul fantasy ilustrat prin acest roman are suficiente elemente originale. Mixajul de gen
fantasy şi de aventuri (în proporţie mare) cu literary fiction intră într-o negociere de gen nu
foarte complexă (rezultatul: nu foarte multe cronici de întâmpinare), dar eficientă (cu o
vânzare bună).
Footprints in Time (Urme în timp) este clasificat de editori la secţiunea roman de
aventuri pentru preadolescenţi între nouă şi doisprezece ani. Footprints in Time este o
demonstraţie reuşită în cadrul literaturii juvenile. Aşadar, un foarte bun roman de aventuri
59
pentru preadolescenţi. A avut loc o negociere de gen extrem de eficientă (nu complexă) din
partea unui scriitor care ştie foarte bine aşteptările unui public special ţintă, dornic de trăirea
imaginară a unor aventuri, şi ale unor cititori tineri care ştiu să aleagă lecturi adecvate vârstei
lor. Industria de entertainement facilitează o negociere de gen extrem de eficientă, dacă se
cunosc legile şi regulile ei.
Romanul de mister religios Girl Mary (Fata Maria), dintr-o proiectată trilogie la
celebra editură americană Simon&Schuster, va fi lansat în toamna acestui an în SUA.
Endorsement-urile la carte din partea unor personalităţi artistice importante din America şi
calitatea intrinsecă a scrierii anunţă unul dintre cele mai valoroase şi originale romane ale lui
Petru Popescu, care, alături de Oaza şi jurnalul Întoarcerea, constituie expresia noului
autenticism petrupopescian în variantă americană. Aceste volume nu presupun o vandabilitate
însemnată. O analiză atentă pe text demarcă îndeosebi argumente literare indubitabile. Dacă
adăugăm atmosfera reuşită de sfârşit de secol din Înainte şi după Edith, romanul antropologic
din Amazon Beaming, fiorul plin de autenticism al întâlnirii omului modern cu
australopitecul din Almost Adam şi, dacă minimalizăm formulele narative populare utilizate,
obţinem o operă demnă de a fi analizată.
În jurnalul Întoarcerea, diaristul scrie despre o "conştiinţă compartimentată",
referindu-se, fără îndoială, la relaţia biografie vs. operă. Ei bine, această conştiinţă este
răspunzătoare de disponibilitatea, flexibilitatea şi inteligenţa de tip llosian ale romancierului
de a scrie în mai multe genuri populare.
Utilizarea persoanei întâi este esenţială pentru înţelegerea romanelor lui Petru
Popescu. Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei, În coasta lui Adam, Oaza sunt interesante
prin prisma personajului narator. Personajele masculine variază foarte puţin ca structură a
personalităţii. În scrierile româneşti, ele doresc să trăiască moral potrivit aspiraţiilor adânci de
care sunt animate, însă contextul ideologic sufocant le împiedică. Personajele din romanele
româneşti sunt inadecvate ca structură realităţii timpului lor. Ele trăiesc după norme şi coduri
secrete de natură intimă. Vitalismul lor agresiv e într-o profundă contradicţie cu normele,
festivismul şi codurile ideologice.
Aşadar personajul narator masculin nu este un John Wayne, ci este introspectiv,
reflexiv (e o proză de idei!) şi trist pentru că istoria tragică a României comuniste nu se
schimbă. Persoana întâi, utilizată în naraţiunile sale şi teoretizată în volumul de eseuri Între
Socrate şi Xantipa, este una de esenţă masculină. Bărbaţii povestitori sunt seducători, prin
60
farmecul personalităţii lor. Acest fond masculin este unul omogen, dacă urmărim toate
personajele masculine ale operei petrupopesciene: Inginerul, absolventul de istorie, Mirek,
Pilat din Pont, Ben Lauder, Loren McIntyre etc. Fondul ideatic şi meditativ al personalităţii
lor este neschimbat. I se adaugă mai multe straturi peste o personalitate comună.
În romanele americane, o dată decorsetat de chingile ideologiei, personajul narator
devine mai masculin, mai plin de forţă, mai sportiv, mai energic. Un motiv recurent în
alcătuirea epică a acestuia este conservarea trecutului în contexte şi perspective disjuncte.
Destinul lui personal este subordonat unuia colectiv care semnifică tradiţia/trecutul/viaţa
însăşi: Inginerul din Prins este reprezentantul unei generaţii hippie, aparent dezabuzat, dar
care explorează viu şi sceptic pluralitatea de sensuri oferite de tradiţia şi fondul ideatic al
omenirii; absolventul de istorie din Dulce ca mierea... reînnoadă patriotismul festivist şi
mimetic/cazon cu unul de profunzime al veteranilor de război, aflat într-o ruptură şi o
discordanţă care infuzează romanului un fond meditativ trist; Mirek din Oaza e evreu,
căutând conservarea normelor religiei iudaice într-un context nazist tragic; Ben Lauder din
Almost Adam explorează fondul paleoantropologic al omenirii; Pilat din Pont din Girl Mary
captează fondul uman comun, dincolo de religie şi etnie.
Spre deosebire de personajele feminine construite eterogen, omogenitatea
personajului masculin certifică existenţa unui nucleu de fond uman şi literar comun în
majoritatea romanelor petrupopesciane, ceea ce reface legătura dintre opera românească şi
americană, subordonată unor teme comune (ex. tema supravieţuirii în contextul ideologiei
comuniste sau în cel antropologic). O analiză tematică şi de stil riguroasă demarcă o matrice
comună. În scrierea tuturor romanelor sale, el este un povestitor redutabil. Concluzia limpede
este că Petru Popescu este acelaşi atât în România comunistă, cât şi în SUA.
Contextul ideologic din România şi cel specific entertainement-ului din Occident, la
care romancierul a trebuit să se adapteze, au născut receptări critice paradoxale în România.
Publicul cititor însă este acelaşi. Un public avid de o proză sinceră, viguroasă, tânără şi
experimentală. O analiză temeinică reface nexus-ul întregii sale opere care înseamnă
autenticismul scrierilor sale. În spatele lor, se află scriitorul care încă îşi caută rădăcinile (v.
jurnalul Întoarcerea şi romanul în curs de redactare Supleantul). În tradiţie hemingwayană,
biografia spectaculoasă şi diversificată a romancierului alimentează opera cu substraturi de
trăire autentică şi sinceră care denotă biografismul romanelor sale. Receptarea operei lui
61
Petru Popescu este caracterizată de continuitate şi vivacitate, cu discuţii pro şi contra dintre
cele mai captivante.
CONCLUZII
Titlul îl încadrează pe Petru Popescu în tipul scriitorilor ambivalenți. După cum am
explicat și mai sus, ambivalența scrisului este dată de faptul că, Petru Popescu a scris atât în
română, cât și în limba engleză.
Pentru cititorii români, Petru Popescu va rămâne un idol de necontestat al generației
tinere din perioada comunistă și nu numai. În comunism, cărțile sale erau citite ca un imn,
oamenii simțeau nevoia de evadare din cotidian, iar Petru Popescu le satisfăcea această
nevoie și se identifica cu ei. Tinânt cont de realitățile diferite dintre publicul român și cel
american, care nu corespund, Petru Popescu a creat opere diferite de cele din țara maternă, în
SUA, deși tehnicile sale literare de extracșie americane pe care le folosea în România,
cucereau prin noutatea de stil și conținut.. În acest sens, se observă că Petru Popescu a fost
cunoscut în România drept un romancier care se exprimă la persoana I, ceea ce conferea
narațiunii prospețime, spontaneitate, asumarea epicului (nu confuzia povestitorului cu
autorul), însă în romanul Before and After Edith, scris pe meleaguri americane, criticii au
observat o maturitate epica, o lărgire a mijloacelor de expresie și a tehnicilor narative. Putem
găsi și asemănări între cele două literaturi, una dintre ele ar fi faptul că atât în România cât și
în SUA, scrierile lui au devenit bestseller-uri, cu mențiunea că pentru publicul american un
62
bestseller este un mijloc de entertainment, o oportunitate de a crea filme, Petru Popescu fiind
și un scenarist de succes la Hollywood.
După cum am afirmat în capitolul IV- Ambivalența scrisului, opera lui Petru Popescu
este una care se bazează pe o dublă experiență, deoarece avem în față un scriitor cu o dorință
execerbată de a depăși limitele. Dorințele acestuia se vor concretiza odată cu plecarea sa în
străinătate. Scrierile sale de aici vor avea un real succes la public, deoarece ne prezentau gura
de aer necesară unei generații surmenate de Pardidul Comunist , subjugate uniformizării,
standardizării valorilor. Petru Popescu a abordat toată tematica de la poezie, proză, nuvele,
romane, scriind chiar și scenarii de film foarte bine cotate în SUA. S-a afirmat ca și poet
debutând cu volumele de versuri „Zeu printre blocuri” și „Fire de jazz”. Aceste volume sunt
impregnate de un extraordinar spirit orășenesc citadin, cum îl va numi critica. Poeziile sale
surprind cruda realitate, preamăresc leit motivele societății contemporane, precum: munca
brută, constructorii, zidarul, pe de-o parte, privită de el ca exterioară, iar pe de altă parte prin
poeziile cu formatul interiorizării „Noi”. Prin această poezie observăm universul său interior,
dorințele sale, sentimentele de bine, gândurile stranii, gândurile normale, dorințele arzătoare,
focul interior sunt răsfrânte prin versurile pline de vigoare ale lui Petru Popescu.
Așadar, opera sa ambivalentă, persistă într-o audiență foarte mare la publicul larg,
prin numeroase reeditări, în durata timpului contemporan. Mai departe, cititorii și orizonturile
noi de așteptare ale lor vor decide valoarea și persistența cărților sale în conștiința generațiilor
viitoare. Petru Popescu, într-o convorbire cu Dinu Bălan, afirmă că: „Sunt un om mândru de
ceea ce am realizat, dar nu sunt nevrotic ori încrezut.”
63
BIBLIOGRAFIE
A. OPERA LUI PETRU POPESCU
(ÎN LIMBA ROMÂNĂ)
1. PETRU POPESCU, Zeu printre blocuri, Prefaţă de Paul Georgescu, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1966
2. PETRU POPESCU, Fire de jazz, Editura pentru Literatură, 1964-1966, Bucureşti
3. PETRU POPESCU, Moartea din fereastră, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967
4. PETRU POPESCU, Dulce ca mierea e glonţul patriei, Editura Cartea Romanească,
Bucureşti, 1971
5. PETRU POPESCU, Om in somn, Editura Albatros, Bucureşti, 1971
6. PETRU POPESCU, Intre Socrate şi Xantipa, Editura Eminescu,Bucureşti, 1973
64
7. PETRU POPESCU, Să creşti intr-un an cat alţii intr-o zi, Postfaţă-program a
autorului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973
8. PETRU POPESCU, Sfarşitul bahic, Editura Cartea romanească, Bucureşti, 1973
9. PETRU POPESCU, Copiii Domnului, Scrisoare-prefaţă a autorului, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1974
10. PETRU POPESCU, Inainte şi după Edith, trad. de Antoaneta Ralian, Editura
Fundatiei Culturale Romane, Bucureşti, 1993
11. PETRU POPESCU, Revelaţie pe Amazon, trad. de Radu Paraschivescu, Editura
Cartea romanească, Bucureşti, 1993
12. PETRU POPESCU, Intoarcerea, trad. de Magdalena Popescu, Smaranda Bedrosian,
Editura Nemira, Bucureşti, 2001
13. PETRU POPESCU, Oaza, trad. de Florin Sicoie, Editura Maşina de Scris, Bucureşti,
2002
14. PETRU POPESCU, In coasta lui Adam, trad. de Radu Paraschivescu, Editura Nemira,
Bucureşti, 2003
15. PETRU POPESCU, Prins, Prefaţă de Alex Ştefănescu, colecţia Biblioteca pentru toţi,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009
16. PETRU POPESCU, Supleantul, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009
B. OPERA LUI PETRU POPESCU
IN LIMBA ENGLEZĂ
17. PETRU POPESCU, The Last Wave, Fairandfast, Lewes, SU, United Kingdom, 1977
65
18. PETRU POPESCU, Before and After Edith, Quartet Books, London, 1978
19. PETRU POPESCU, Amazon Beaming, Viking, New York, 1991
20. PETRU POPESCU, Almost Adam, Avon Books, New York,
21. PETRU POPESCU, The Return, Grove Pr , 1997
22. PETRU POPESCU, The Oasis: A Memoir of Love and Survival in a Concentration
Camp, St. Martin’s Press, September 2001
C. BIBLIOGRAFIA CRITICĂ LA OPERA LUI
PETRU POPESCU ÎN LIMBA ROMÂNĂ
În volume:
1. COSMA, Anton, Romanul romanesc contemporan (vol. II), Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998
2. MANOLESCU, Florin, Enciclopedia exilului literar romanesc, 1945-1989, Scriitori,
reviste, instituţii,organizaţii, Editura Compania
3. MICU, Dumitru, Istoria literaturii romane, Editura Seculum I.O., Bucureşti, 2000
4. POPA, Marian, Istoria literaturii de azi pe maine, Editura Semne, II, Bucureşti, 2009
5. SASU, Aurel, Dicţionarul scriitorilor din SUA şi Canada, Editura Albatros,
Bucureşti, 2001
6. SIMION, Eugen, Dicţionarul general al literaturii romane, P-R, Editura Univers
Enciclopedic, 2004-2006, vol. III
66
7. STĂNESCU, C., Interviuri in tranziţie (Entretiens de la transition), Editura Fundaţiei
Culturale Romane, Bucureşti
8. ŞTEFĂNESCU, Alex, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000, Editura
Maşina de Scris, Bucureşti, pp. 660-666
9. UNGUREANU, CORNEL, Geografia Literaturii Romane, Azi. vol. I, Muntenia,
Paralela 45, 2003
10. Dicţionarul scriitorilor romani (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel
Sasu), vol. III (M-Q), Editura Albatros, 200, Bucureşti, 1995-2002
67