Post on 20-Oct-2015
transcript
Împărțirea Imperiului OtomanDe la Wikipedia, enciclopedia liberă
Istoria Imperiului Otoman
Acest articol este parte a unei serii
Ascensiunea
(1299–1402)
Interregnul
(1402–1413)
Propășirea
(1413–1453)
Dezvoltarea accelerată
(1453–1579)
Dezvoltarea încetinită
(1579–1683)
Sultanatul femeilor
Perioada Köprülü
(1656–1703)
Stagnarea
(1683–1792)
Perioada Lalelei (1718–1730)
Stagnarea și decăderea
(1792–1827)
Declinul
(1827–1908)
Perioada Tanzimat
(1839–1876)
Prima perioadă constituțională
Destrămarea
(1908–1918)
A doua perioadă constituțională
Împărțirea Imperiului Otoman
(1918–1922)
Evenimente
Căderea Constantinopolului
(1453)
Ocupația Aliată a Contantinopolului
(1918-1923)
Războaiele ruso-turce
(1633-1917)
Alte articole
Armata otomană
v • d • m
Istoria Turciei
Acest articol este parte a unei serii
Imperiul Otoman
Ascensiunea
Interregnum
Propășirea
Dezvoltarea accelerată
Sultanatul femeilor
Perioada Köprülü
Stagnarea
Perioada Lalelei
Stagnarea și decăderea
Declinul
(1827–1908)
Perioada Tanzimat
(1839–1876)
Prima perioadă constituțională
Fărâmițarea
A doua perioadă constituțională
Împărțirea
Republica Turcia
Ocupația Aliată a Contantinopolului
Războiul de Independență
Perioada partidului unic
Perioada pluripartinică
v • d • m
</noinclude> Împărțirea Imperiului Otoman a fost un eveniment care a avut loc după încheierea Primului
Război Mondial. Uriașul conglomerat de teritorii și popoare care fuseseră conduse până în acel moment dat
de sultanul Imperiului Otoman a fost împărțit în mai multe noi state[1]
Împărțirea teritoriului otoman fusese plănuită încă din primele zile ale războiului[2], deși în rândul aliaților au
existat neînțelegeri cu privire la acest subiect, care au dus la negocieri repetate[3]. După ocuparea
Istanbulului de către trupele franco-britanice în noiembrie 1918, guvernul otoman s-a prăbușit efectiv, semnând
aproape fără împotrivire Tratatul de la Sèvres din 1920. Declanșarea de către naționaliștii turci a Războiului de
Independentă i-a forțat în cele din urmă pe Aliați să renegocieze condițiile de pace. Aliații și Marea Adunare
Națională a Turciei au semnat și ratificat un nou tratat de pace, cel de la Lausanne din 1923, cu prevederi mult
mai favorabile turcilor. Problemele nerezolvate au fost mai apoi negociate în cadrul Ligii Națiunilor, așa cum a
fost cazul provinciei Mosul (1925).
Dezintegrarea Imperiului Otoman a dus la formarea statelor arabe și a Republica Turcia așa cum le cunoaștem
în zilele noastre. Liga Națiunilor a permis administrarea unora dintre teritoriile otomane de către puterile
mandatare europene. Siria și Libanul au fost trecute sub
administrația Franței,Mesopotamia și Palestina (divizată mai târziu în două teritorii mai
mici, Palestina și Transiordania) au trecut sub mandatul Regatului Unit. Anumite teritorii ale Imperiului Otoman
din Peninsula Arabă au trecut sub controlul Yemenului și Arabiei Saudite.
Cuprins
[ascunde]
1 Contextul general
2 Statele arabe moderne
o 2.1 Mandatele franceze
2.1.1 Mandatul Siriei
2.1.2 Mandatul Libanului
o 2.2 Mandatele britanice
2.2.1 Mandatul Mesopotamiei
2.2.2 Problema regiunii Mosul
2.2.3 Mandatul Palestinei
o 2.3 Mișcările de independență
3 Anatolia
o 3.1 Rusia
o 3.2 Regatul Unit
o 3.3 Italia
o 3.4 Franța
o 3.5 Grecia
o 3.6 Republica Caucaziană Sud-Vestică
o 3.7 Armenia
3.7.1 Administrația Armeniei Apusene
3.7.2 Armenia Wilsoniană
o 3.8 Republica Turcia
4 Note
Contextul general[modificare | modificare sursă]
Imperiul Otoman a fost din punct de vedere geopolitc, cultural și ideologie statul islamic conducător al regiunii.
Împărțirea Imperiului Otoman a dus la infiltrarea puterilor occidentale, precum Franța și Anglia, în Orientul
Mijlociu. Pentru prima oară, rezistența împotriva creșterii influenței acestor puteri europene a venit din
parte naționaliștilor turci și a devenit omniprezentă în tot Orientul Mijlociu post-otoman de după Primul Război
Mondial.
Împărțirea Imperiului Otoman a fost plănuită de puterile occidentale în cadrul a mai multor înțelegeri politice
făcute pe timpul Primului Război Mondial. Britanicii și francezii au împărțit răsăritul Orientului Mijlociu (așa-
numita „Siria Mare”) prin Acordul Sykes-Picot. Au fost puse la cale și alte înțelegeri cu Italia sau Imperiul
Rus [4] . Declarația Balfour a încurajat sionismul internațional să ceară formarea unui cămin
național evreiesc în Palestina, unde a existat în antichitate Regatul Israelului. În momentul în care Imperiul
Otoman se dezintegra, în Palestina exista o minoritate evreiască destul de importantă și o majoritate arabo-
musulmană. Imperiul Rus a avut la rândul lui o serie de înțelegeri cu Antanta cu privire la împărțirea Imperiului
Otoman, dar după seria de revoluții care a zguduit imperiul, rușii au renunțat să participe la partiționare.
Statele arabe moderne[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Mandat al Ligii Națiunilor
Tratatul de la Sèvres a recunoscut oficial mandatele Ligii Națiunilor în Orientul Mijlociu,
independența Yemenului și suveranitate britanică asupra Cipruului.
Mandatele franceze[modificare | modificare sursă]
Mandatul Siriei[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Mandatul francez al Siriei
Siria a devenit protectorat francez (în mod oficial „Mandat al Ligii Națiunilor”). Regiunea locuită
de creștini de-a lungul țărmului Mării Mediterane avea să devină Libanul zilelor noastre.
Mandatul Libanului[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Mandatul francez al Libanului
Libanul Mare a fost numele sub care a fost un teritoriu creat de Franța în regiunea care a fost
trecută sub controlul Franței. Acest teritoriu a fost precursorul Libanuluicontemporan. El a existat
în perioada 1 septembrie 1920 – 23 mai 1926. Franța a „tăiat” acest teritoriu (acțiune executată
sub mandatul Ligii Națiunilor pentru crearea uni „refugiu sigur” pentru populația creștină maronită)
din regiunea levantină. Maroniții au primit dreptul la autonomie și și-au câștigat independența în
1943.
Intervenția franceză în favoarea maroniților a început în cadrul capitulațiilor Imperiului Otoman,
înțelegeri făcute de-a lungul secolelor al XVI-lea și al XIX-lea. În 1866, cândYoussef Karam a
condus o rebeliune a maroniților în regiunea muntoasă a Libanului, francezii au recurs la
amenințări armate, trimițând în zonă o flotă puternică.
Mandatele britanice[modificare | modificare sursă]
Mandatul britanic al Palestinei
Irakul și Palestina au trecut sub administrația britanică. Unul dintre fii lui Sayyid Hussein bin
Ali, Faisal, a fost instalat pe tronul Irakului. Palestina a fost împărțită în două, jumătatea
răsăriteană a devenit Transiordania, unde a fost instalat ca rege un alt fiu al lui
Hussein, Abdullah. Jumătatea occidentală a Palestinei a fost plasată sub administrația britanică
directă. Aici a fost permisă creșterea numerică a populației evreiești sub protecția autorităților
britanice. Cea mai mare parte a Peninsulei Arabice a trecut sub stăpânirea unui aliat al
britanicilor, Ibn Saud, cel care avea să creeze în 1932 Regatul Arabiei Saudite.
Mandatul Mesopotamiei[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Mandatul britanic al Mesopotamiei.
Problema regiunii Mosul[modificare | modificare sursă]
Regatul Unit și Turcia își disputau controlul asupra fostei provincii otomane Mosul în deceniul al
treilea. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Lausanne, Mosul trecea sub controlul
britanic, dar noua republică turcă pretindea că provincia este parte a teritoriului său istoric. Un
comitet al Ligii Națiunilor format din trei persoane a efectuat o vizită în regiune și și-a prezentat
concluziile în 1925. Comitetul recomanda ca Mosulul să rămână în cadrul Irakului și ca Regatul
Unit să păstreze mandatul pentru încă 25 de ani, asigurând astfel dreptul la autonomie al kurzilor.
Turcia a respins această decizie. În cele din urmă, Regatul Unit, Irakul și Turcia au semnat un
tratat pe 5 iulie 1926, care respecta în cea mai mare parte decizia comitetului Ligii Națiunilor.
Mosulul a rămas sub controlul britanic până când Irakul a devenit independent în 1932. Britanicii
au păstrat în Irak baze militare și dreptul la liber tranzit al forțelor lor în regiune.
Mandatul Palestinei[modificare | modificare sursă]
Capitularea Ierusalimului în faţa forţelor britanice pe 9 decembrie 1917
Articole principale: Mandatul britanic al Palestinei și Revolta Arabă.
Britanicii au făcut trei promisiuni în timpul primului război mondial cu privire la soarta Palestinei.
Anglia a promis prin intermediul ofițerului britanic T. E. Lawrence (Lawrence al Arabiei)
independența pentru un stat unit arab, care ar fi trebuit să cuprindă cea mai mare parte a
Orientului Mijlociu arab. De asemenea, britanicii au promis să creeze și să sprijine existența unui
„cămin național evreiesc” (Declarația Balfour). În cele din urmă, britanicii au promis familiei
Hașemite stăpânirea celei mai mari părți a regiunii în schimbul participarea activă la Revolta
Arabă.
Revolta Arabă, care a fost organizată în bună parte de Lawrence, a ajutat forțele britanice să-i
înfrângă pe otomani în campania din Sinai și să ocupe Palestina și Siria. Regiunea a rămas sub
administrația britanică pentru restul războiului. Regatul Unit a primit controlul asupra Palestinei
după Conferința de pace de la Versailles din 1919.Herbert Samuel, un fost membru al membru
al guvernului britanic, unul dintre cei care au contribuit la conceperea Decelerației Balfour, a fost
numit primul Înalt Comisar al Palestinei. În cadrul Conferinței de la San Remo din 1920 s-a luat
hotărârea ca Palestina să fie trecută sub mandatul Regatului Unit. În 1923, britanicii au transferat
o parte a Înălțimilor Golan sub mandatul francezilor, care, la rândul lor, au cedat în favoarea
britanicilor regiunea Metula.
Mișcările de independență[modificare | modificare sursă]
Imediat după plecarea administrației otomane, arabii au proclamat la Damasc un stat
independent, care a fost prea slab, atât din punct de vedere economic cât și militar, ca să poată
rezista presiunilor puterilor europene. Britanicii și francezii și-au stabilit rapid controlul în regiune.
În cursul deceniilor al treilea și al patrulea al secolului trecut, Siria, Egiptul și Irakul au făcut pași
importanți spre obținerea independenței, deși trupele britanice și franceze nu au părăsit în mod
oficial regiunea decât după încheierea celui de-al doilea război mondial. În Palestina, conflictul
dintre forțele naționaliste arabe și celesioniste a creat o situație pe care britanicii nu au mai reușit
să o controleze sau rezolve. Venirea la putere în Germania a lui Adolf Hitler a dus la
intensificarea luptei pentru formarea unui stat evreiesc în Palestina. (Vedeți și: Conflictul israelo-
palestinian și Istoria Palestinei).
Anatolia[modificare | modificare sursă]
Rușii, britanicii, italienii, francezii, grecii, armenii și turcii aveau fiecare obiective separate
în Anatolia, care se bazau pe promisiunile primite în timpul războiului, pe victoriile de pe fronturi,
pe înțelegerile sau tratatele secrete semnate între părți.
Rusia[modificare | modificare sursă]
Regimul țarist dorea să înlocuiască populația musulmană din nordul Anatoliei și din Istanbul cu
coloniști cazaci. Ministrul de externe rus, Serghei Sazanov, a afirmat în martie 1915 în fața
diplomaților britanic George Buchanan și a celui francez Maurice Paléologue că o înțelegere de
durată postbelică trebuie să țină seama de pretențiile Rusiei care cuprindeau:
„orașul Constantinopol, țărmul vestic al Bosforului,Marea Marmara și Dardanelele, ca
și Tracia sudică, până la linia Enos-Midia” și „o parte a zonei litorale asiatice între Bosfor,
râul Sakarya și un punct care va fi determinat pe țărmul golfului Izmit”[5]. Aceste documente au
fost făcute publice în noiembrie 1917 în ziarul Izvestia. Prin această acțiune, rușii sperau să
obțină sprijinul armenilor pentru revoluția rusă [6] . Izbucnirea revoluției bolșevice au făcut ca
planurile țariste de împărțire a Imperiului Otoman să fie abandonate.
Regatul Unit[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ocuparea Istanbulului.
Britanicii doreau să aibă controlul asupra strâmtorilor Mării Marmara și au ocupat împreună cu
francezii Istanbulul (13 noiembrie 1918 – 23 septembrie 1923). După victoria naționaliștilor turci
în războiul de independență și semnarea Tratatului de la Lausanne, trupele străine au părăsit
capitala Turciei.
Italia[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Acordul de la St.-Jean-de-Maurienne
Franța, Regatul Unit și Italia au semnat în 1917 Acordul de la St.-Jean-de-Maurienne. La
încheierea războiului, Italia urma să primească tot sud-vestul Anatoliei, cu excepția
regiunii Adana, inclusiv însă Izmir. Totuși, în 1919, premierul elen Eleftherios Venizelos a obținut
permisiunea negociatorilor de la Conferinței de pace de la Paris să treacă Izmirul sub controlul
Greciei, în ciuda înțelegerilor acordului amintit mai devreme.
Franța[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul franco-turc .
Vezi și: Acordul franco-armean (1916)
Franța a obținut, în conformitate cu prevederile secrete ale Acordului Sykes-Picot, controlul
asupra Hatay, Libanului și Siriei. De asemenea, Franța era interesată de obținerea controlului
asupra unei regiuni din Anatolia de sud-est. Franța a semnat alături de Italia, Regatul Unit
Acordul de la St.-Jean-de-Maurienne, care suplimenta teritoriile preluate de francezi cu
regiunea Adana.
Armata franceză a ocupat părți din Anatolia în perioada 1919 – 1921, exploatând în interesul
propriu mine de cărbuni, căi ferate, porturile otomane de la Marea
Neagră Zonguldak și Karadeniz Ereğli, Istanbul(împreună cu britanicii), Uzunköprü în Tracia
Răsăriteană și regiunea Cilicia. Franța s-a retras în cele din urmă din aceste regiuni, după
semnarea armistițiului de la Mudanya, a Tratatului de la Ankara și a celui de la Lausanne. Seria
de conflicte dintre forțele franceze și cele turce au fost numite și „Războiul din Cilicia”
(în franceză La guerre en Cilicie), sau „Frontul Sudic” (în turcă Güney Cephesi).
Grecia[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Războiul greco-turc (1919-1922)
Propunerile grecilor la Conferinţa de Pace de la Paris
Teritoriul Greici după Tratatul de la Sèvres
Aliații occidentali, în particular premierul britanic David Lloyd George, promiseseră Greciei
câștiguri teritoriale importante în dauna Imperiului Otoman, dacă elenii ar fi intrat în război de
partea Atantei. Grecii ar fi urmat să primească Tracia Răsăriteană,
insulele Imbros (Gökçeada) și Tenedos (Bozcaada), regiuni din Anatolia apuseană din jurul
orașului İzmir.
În mai 1917, după plecarea în exil a regelui Constantin I, premierul elen Eleuthérios
Venizélos s-a reîntors la Atena și a făcut ca Grecia să se alieze cu Antanta. Armata elenă,
deși împărțită între sprijinitorii monarhiei și cei ai premierului, a început acțiuni militare
ofensive împotriva armatei bulgare. În același an, aliații occidentali au promis italienilor
controlul asupra Izmirului, în cadrul Acordului de la St.-Jean-de-Maurienne semnat de
Franța, Italia și Regatul Unit.
În timpul Conferinței de Pace de la Paris din 1918, bazându-se pe promisiunile din timpul
războiului, Venizelor a încercat din greu să obțină acceptarea granițelor „Marii Idei”, care ar fi
inclus toate comunitățile grecești din nordul Epirului, Traciei, (inclusiv Constantinopolului) și
din Asia Mică. În 1919, în ciuda opoziției italienilor, grecii au obținut permisiunea din partea
Aliaților occidentali să ocupe Izmirul.
Republica Caucaziană Sud-Vestică[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Republica Caucaziană Sud-Vestică
Republica Caucaziană Sud-Vestică a fost o entitate apărută pe teritoriul Rusiei în 1918,
după retragerea trupelor otomane pe granițele antebelice, ca urmare aArmistițiului de la
Mudros. Republica și-a proclamat independența, în fruntea guvernului provizoriu cu
sediul în Kars aflându-se Fakhr al-Din Pirioghlu.
După izbucnirea războiului între acest stat efemer și Georgia și Armenia, trupele
britanice conduse de Înaltul Comisar Britanic, amiralul Somerset, au cucerit Karsul pe
19 aprilie 1919, au abolit parlamentul republicii și i-au arestat pe membrii guvernului.
Britanicii au plasat Karsul sub controlul Armeniei.
Armenia[modificare | modificare sursă]
Propunerile Armeniei la Conferinţa de Pace de la Paris
„Armenia Wilsoniană”, aşa cum a fost după Tratatul de la Sèvres
În ultimul an de război, armenii au reușit să formeze un guvern provizoriu, iar mai apoi o
republică independentă. Conflictele militare dintre turci și armeni, atât din timpul
războiului mondial, cât și după încheierea acestuia, au fost cele care au decis până în
cele din urmă frontierele Armeniei.
Administrația Armeniei Apusene[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Genocidul armean .
Vedeți și: Campania din Caucaz și Tratatul de la Batumi
Rusia a acceptat în aprilie 1915 formarea guvernului provizoriu armean sub
conducerea lui Aram Manougian, conducătorul rezistenței din regiunea Van.
Naționaliștii armeni au sperat că vor reuși să obțină eliberarea de sub dominația
otomană în schimbul ajutorului acordat armatei țariste. Ceea ce nu știau armenii era
faptul că rușii aveau o înțelegere secretă cu Antanta în legătură cu anexarea
anumitor teritorii din Anatolia[7]. Aceste planuri au fost făcute publice de
revoluționarii ruși în 1917, care sperau că astfel vor putea obține sprijinul politic și
militar al armenilor.[6].
Între timp, guvernul provizoriu a devenit tot mai stabil, odată cu mutarea în regiunea
pe care o controla a multor armeni. În 1917, peste 150.000 de armeni se mutaseră
în provinciile Erzurum, Bitlis, Mush și Van [8] . Liderii armeni precum Armen Garo au
lansat apeluri soldaților de origine armeană care luptau în armatele europene să
vină pe frontul din Caucaz.
Revoluția rusă a lăsat frontul din răsăritul Turciei într-o situație incertă. În decembrie
1917 a fost semnat un armistițiu între reprezentanții Imperiului Otoman și cei
aiComisariatului Transcaucazian. Otomanii au început după semnarea armistițiului
să-și întărească trupele Armatei a 3-a de pe frontul de răsărit. Luptele dintre armeni
și otomani au început la mijlocul lunii februarie 1918. Armeni au fost supuși
atacurilor armatei otomane și a trupelor neregulate kurde și au fost nevoiți să se
retragă dinErzincan la Erzurum, iar mai apoi la Kurs. Ei au părăsit și acest oraș pe
25 aprilie. Comisariatul Transcaucazia a luat unele măsuri de apărare,
transformând regiunea în efemera Federație Transcaucaziană. După dezintegrarea
acestei federații, armenii au pus bazele Republicii Democrate Armene (30 mai
1918). Tratatul de la Batumisemnat pe 4 iunie 1918 avea să reducă suprafața
republicii armene la o suprafață de doar 11.000 km2.
Armenia Wilsoniană[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Armenia Wilsoniană , Războiul turco-armean și Tratatul de la
Alexandropol.
Membrii foarte activi ai diasporei armenești au depus eforturi deosebite în
timpul Conferinței de Pace de la Paris ca să-i convingă pe negociatorii Antantei că
teritoriul istoric al Armeniei, regiunea care rămăsese în afara controlului Imperiului
Otoman în anii 1915 – 1918, trebuie să se unească cu Republica Democrată
Armeană. Bazându-se pe principiile enunțate de președintele american Woodrow
Wilson, (cunoscute ca „Cele 14 puncte”), armenii să li se recunoască oficial
controlul asupra regiunii, control care îl dețineau de factodupă izbucnirea Revoluției
Ruse. Armenii își sprijineau cererile și pe afirmația că ar fi reprezentat majoritatea
populației, de vreme ce turcii se mutaseră în provinciile apusene. Boghos Nubar,
președintele delegației Armeniei, avea să afirme că la luptele împotriva turcilor au
participat nu doar cei 150.000 din armata imperială rusă, dar și aproximativ 40.000
de voluntari, care își eliberaseră prin forțe proprii satele. Mai mult, după cum afirma
liderul armean, dintre toate popoarele Caucazului, doar armenii au continuat lupta
împotriva otomanilor după retragerea bolșevicilor"[9].
Președintele Wilson a acceptat în cele din urmă argumentele armenilor. El avea să
scrie „Lumea așteaptă de la ei armeni să dea taoate încurajările și tot sprijinul ce le
stă în putere acelor refugiați tuci, care vor dori să se reîntoarcă la fostele lor în
districtele Trebizond, Erzerum, Van și Bitlis, amintindu-și că și acești oameni au
suferit de asemenea foarte mult”[10]. Delegații la conferință au căzut de acord ca
Armenia să-și extindă teritoriul în ceea ce este în zilele noastre estul Turciei.
Republica Turcia[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Războiul de Independență al Turciei
Mișcarea de rezistență turcă în frunte cu Mustafa Kemal Atatürk a reușit ca,
după luptele din 1918 – 1923, să-i forțeze pe armeni și pe greci să se retragă
din Anatolia. Revoluționarii turci au reușit de asemenea să înăbușe încercările
kurzilor din deceniul al treilea pentru obținerea independenței. După ce
rezistența turcă a recucerit controlul în Anatolia, prevederile Tratatului de la
Sèvres au devenit imposibil de aplicat.
Mai înainte ca Republica Democrată Armeană să devină parte a Uniunii
Sovietice, ea a semnat pe 2 decembrie 1920 Tratatul de la Alexandropol, prin
care erau trasate granițele dintre cele două state. Frontierele armeano-turce au
fost mai apoi recunoscute prin semnarea Tratatului de la Moscova. Bolșevicii
au cedat prin acest tratat provinciile care au fost disputate de turci și armeni și
care erau deja ocupate de primii – Provincia Kars, Provincia Iğdır, Provincia
Ardahan și Provincia Artvin. În schimb, sovieticii au primit regiunea Adjara și
capitala Batumi.
Turcia și nou formata Uniunea Sovietică, împreună cu RSS Armeană și RSS
Georgiană, au ratificat Tratatul de la Kars din 11 septembrie 1922, prin care s-
a trasat definitiv frontiera nord-estică a Turciei și s-a stabilit pacea în regiune.
Mai apoi, Tratatul de la Lausanne din 1923 a pus capăt în mod oficial stării de
război și a consfințit crearea Turciei moderne.