Post on 19-Jan-2016
transcript
PREFAŢĂ
Pentru împlinirea lucrării de sfinţire, de propovăduire şi de păstorire a credincioşilor,
Sfinţii Apostoli - urmând poruncii Mântuitorului nostru Iisus Hristos - au rânduit în viaţa
Bisericii cele trei trepte de instituire divină ale preoţiei sacramentale: episcop, preot şi diacon.
Înzestraţi cu harul dumnezeiesc prin Taina Hirotoniei, aceştia continuă în istoria lumii
lucrarea de mântuire săvârşită de către Hristos - Domnul, ca Arhiereu, Profet şi Împărat.
Întrucât diaconia este prima dintre treptele ierarhiei bisericeşti sacramentale,
condiţionându-le în acest sens pe celelalte, este foarte important a cunoaşte învăţătura de
credinţă şi tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe referitoare la această treaptă clericală.
Datorită faptului că, de mai mulţi ani slujesc la Catedrala arhiepiscopală a Clujului ca diacon,
am ales ca subiect pentru teza de licenţă, ce încununează formaţia mea teologică în urma
absolvirii cursurilor facultății de teologie ortodoxă, Diaconul şi diaconia în lumina,
Canoanelor Bisericii Ortodoxe, beneficiind de îndrumarea ştiinţifică, de bunăvoinţa
părintească şi competenţa în materie de Drept canonic a P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr.Dr. Ioan
Floca.
Ţinând seama de exigenţele ştiinţifice pe care le presupune o astfel de lucrare la tratarea
subiectului am consultat izvoarele şi bibliografia de bază ale disciplinei: Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Tratatele de drept canonic precum şi unele
dintre lucrările şi studiile elaborate de teologii canonişti şi profesorii de specialitate, dintre
care îi amintim pe Andrei Şaguna, Nicodim Milaş, Liviu Stan, Ioan Floca, Constantin Dron
ş.a., aşa cum am indicat în notele bibliografice şi Bibliografie.
Prezentând poziţia şi rostul diaconului în viaţa bisericii din punct de vedere canonic am
socotit necesar, pentru reliefarea complexităţii subiectului, adăugarea a încă trei capitole după
cum urmează: Norme canonice privind hirotonia diaconului, Diaconiţele şi Chipuri de diaconi
în Biserica Ortodoxă Română. De asemenea, am avut în vedere necesitatea revizuirii
vechiului cod canonic arătând - acolo unde am găsit de cuviinţă - modul în care unele canoane
s-ar putea împărţi sau clasifica; totodată, m-a preocupat problema punerii în acord cu viaţa
practică a Bisericii noastre, în sensul actualizării unora dintre canoanele care par a aparţine
unor alte realităţi istorice.
Mă simt îndatorat să mulţumesc respectuos P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr. Dr. Ioan
Floca, îndrumătorul meu ştiinţific la elaborarea acestei lucrări, pentru competenţa lucrătoare
1
şi bunăvoinţa iubitoare a P.C. Sale cu care m-a ajutat să înţeleg mai bine cutremurătoarele
responsabilităţi şi negrăitele frumuseţi ale slujirii harismatice şi liturgice la care sunt chemat
ca diacon.
Mulţumesc totodată părinţilor profesori care - de-a lungul anilor de studii teologice - au
contribuit cu osârdie şi dragoste părintească la formarea mea teologică şi duhovnicească.
În mod cu totul deosebit îmi exprim recunoştinţa faţă de Înalt Prea Sfinţitul
Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului Feleacului şi Clujului şi faţă de Prea Sfinţitul Dr.
Irineu Bistriţeanul, episcop-vicar, pe lângă care am marea bucurie de a sluji ca diacon într-un
cadru bisericesc şi liturgic potrivit cu normele canonice ale tradiţiei ortodoxe.
2
INTRODUCERE
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, având ca scop
mântuirea şi sfinţirea neamului omenesc prin jertfa sa de pe cruce, n-a lăsat această
dumnezeiască lucrare mântuitoare la latitudinea fiecăruia, ci a aşezat încă fiind pe pământ o
instituţie preoţească văzută, care să continue Preoţia lui veşnică, în Persoana Sfinţilor
Apostoli şi a urmaşilor lor direcţi, până la sfârşitul veacurilor (Ioan, 20, 21). Această slujire
preoţească pe care aveau s-o continue sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora, era tocmai întreita
slujire preoţească a Mântuitorului Hristos aşa după cum El însuşi a zis la Cina cea de Taină:
„Mântuirea pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (Ioan, 18, 22)
Apostolii şi urmaşii lor - episcopii, preoţii şi diaconii - au primit de la Mântuitorul
Hristos această mărire sau întreită slujire, nu numai ca un dar, fără de care nu se poate
concepe slujirea arhierească din punct de vedere neotestamentar, dar şi ca o întreită îndatorire,
care constă de fapt slujirea preoţească în lume, ca propovăduitoare a Cuvântului lui
Dumnezeu, iconomă sau săvârşitoare a Tainelor dumnezeieşti şi conducătoare a turmei drept
credincioase la mântuire 1.
În forma sa concretă preoţia instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi împlineşte
vocaţia slujitoare prin cele trei trepte ale sale: episcopatul, preoţia şi diaconatul.
Existenţa celor trei trepte ale ierarhiei bisericeşti sacre, distincte de turma credincioşilor,
sunt clar atestate în Sfânta Scriptură. Astfel, cea mai însemnată treaptă a ierarhiei bisericeşti
este episcopatul, episcopii cei care au primit de la Sfinţii Apostoli plenitudinea harului la
Cincizecime, fiind urmaşii direcţi ai lor. Aceasta este menţionată limpede de Sfântul Apostol
Pavel în epistolele sale către Tit şi Timotei: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui
rânduială în cele ce au mai rămas şi ca în fiecare cetate să aşezi preoţi aşa cum ţi-am
poruncit eu: dacă cineva este fără prihană...” (Tit, 1, 7-9).
Drepturile şi îndatoririle episcopilor asupra preoţilor şi diaconilor de la început erau
următoarele: de a hirotoni şi a aşeza preoţi prin cetăţi (Tit. 1, 5-9; Timotei 3, 1-7, 22) şi
diaconi (Tim. 3, 8-10), de a-i sfătui (I Tim, 4, 6), de-ai pedepsi sau răsplăti (I Tim, 5, 17-20),
1 Diac. Lect. Ioan Ică, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ierarhia bisericească şi puterea disciplinară în «Mitroplia Olteniei», XXVII, Nr. 1-2, 197 5, p. 7-15.
3
de-a veghea asupra vieţii bisericeşti din cuprinsul episcopiei lor (Tit, cap.2 şi 3) şi de-a
conduce întreaga turmă din eparhia lor2.
Tot din Noul Testament reiese clar, că nimeni nu putea săvârşi slujba preoţească,
indiferent în care treaptă, fără chemarea şi darul preoţiei, primit prin hirotonie: „Oare toţi sunt
apostoli? se întreabă Apostolul. Cum vor propovedui de nu vor fi trimişi?” (I Cor. 12,28; Ef.
4, 11-12, Rom. 10, 15).
Din cele relatate reiese că Preoţia Ortodoxă nu este altceva decât continuarea Preoţiei
veşnice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aşa cum a instituit-o şi cum au continuat-o Sfinţii
Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în întreita slujire cunoscută. Aceasta este cea mai înaltă
formă de slujire a lui Dumnezeu şi-a oamenilor ca slujire sacerdotală, care se oficiază în viaţa
sacramentală liturgică a Bisericii şi slujire umană, care se oficiază în mijlocul obştei, pe
altarul sufletului fiecărui credincios.
Diaconatul, al treilea grad ierarhic de instituire divină
Instituirea acestei trepte a ierarhiei sacramentale ne este descrisă pe larg în Sfânta
Scriptură a Noului Testament, unde ni se vorbeşte despre alegerea, hirotonia şi rânduirea întru
slujire, pe lângă episcop şi preoţi; diaconatul făcând obiectul primului act consemnat în Noul
Testament în direcţia aşezării treptelor preoţiei ierarhice.
Textul clasic pentru instituirea acestei trepte este locul din Faptele Apostolilor, 6, 1-6
unde se istoriseşte alegerea celor şapte diaconi: „în zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii,
elenistii cârteau împotriva evreilor, pentru că în slujirea zilnică văduvele lor erau trecute cu
vederea. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu e potrivit ca noi să
lăsăm de-o parte cuvântu1 lui Dumnezeu şi să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi
între voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i
rânduim la treaba aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi~n slujirea cuvântului. Şi a
plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi; şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de
Duh Sfânt, şi pe Filip şi pe Prohor şi pe Nicanor şi pe Timon şi pe Parmena şi pe Nicolae,
prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor; şi ei, rugându-se, şi-au pus
mâinile peste ei”. De aici reiese nu numai instituirea treptei diaconatului ca atare, ci şi a
slujirii pe care trebuie să o îndeplinească diaconii.
2 Pr. Vasile Mihoc, Preoţia după Noul Testament, în Mitropolia Ardealului, XX, nr. 4-6, 1974.
4
Existenţa diaconilor este menţionată din nou de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Filipeni,
1,1: „Pavel şi Timotei, slujitori ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus care
sunt în Filipi împreună cu episcopii şi diaconii lor”, rezultând de aici faptul că treapta
diaconatului s-a înmulţit prin alegerea de noi şi noi diaconi, prin locurile pe unde apostolii
predicau Cuvântul Evangheliei.
Tot Sfântul Apostol Pavel dă şi unele îndrumări cu privire la felul cum trebuie să se
comporte diaconii aleşi în slujba Domnului: „Diaconii de asemenea să fie cuviincioşi, nu
vorbind în doi peri, nu dedaţi la vin mult, nu agonisitori de câştig ruşinos, păstrând taina
credinţei în cuget curat” (I Tim, 3, 8-9). În continuare prescrie şi procedura cum să fie aleşi
diaconii precum şi modul lor ulterior de viaţă: „Dar şi aceştia să fie mai întâi puşi la
încercare; apoi să fie făcuţi diaconi, dacă sunt fără prihană. Diaconul să fie bărbat al unei
singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi copiii săi” (I Tim. 3, 10-12), iar în versetul 13
se arată şi răsplătirea lor pentru munca cinstită, curată şi folositoare spunând: „Fiindcă cei ce-
şi fac bine slujba (ca diaconi) rang bun îşi dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru
Hristos Iisus” (I Tim. 3, 13).
Termenul diacon provine din grecescul διακονος care înseamnă slujitor. Altfel spus,
diaconul este slujitorul bisericesc ataşat direct episcopului ales prin hirotonie ca reprezentând
prima formă şi treaptă inferioară a slujirii preoţeşti în Biserică3.
Spre deosebire de celelalte verbe greceşti a căror însemnare principală se legase de o
anumită latură a acţiunii de a sluji ca δοΰλεΰειν, a sluji silit, îndeosebi ca sclav; Θεπαπεΰειν,
a sluji de bună voie din respect sau veneraţie, numai verbul διακονειν, vechi cuvânt ionic,
avea înţelesul de a fi organul prin care se face o lucrare, păstrându-se multă vreme această
însemnare generală de a lucra în folosul altuia, a ajuta, a sluji cuiva4.
Astfel, διακονος, era numit atât cel care purta grijă de treburile casei, în general,
ajutând pe stăpân, cât şi cel care împlinea numai anumite sarcini, în casă, spre pildă cu prilejul
ospeţelor5. De asemenea, diacon era numit şi purtătorul unei solii, trimisul cuiva, fiind pus
alături de vestitori αγγελα şi crainici κηπΰκες.
În acest fel, diaconi erau numiţi nu numai cei care purtau grijă de cele trupeşti, ci în
general slujitorii care săvârşeau anumite acţiuni în folosul altora, referindu-se atât la trup cât
şi la suf1et.
Din epoca elenistică ni s-au păstrat ştiri în care se vede că atât substantivul διακονος cât
şi termeni înrudiţi διακονειν şi διακονια erau folosiţi şi în domeniul religios. Iosif Flaviu de
3 I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă.4 Iustin Moisesecu, Ierarhia Bisericească în epoca apostolică, Mitropolia Moldovei, 1954, p. 15.5 Ibidem, p. 15.
5
pildă, după ce întrebuinţează termenul de diacon cu sensul de slujitor6, vorbeşte despre
διακονος τού θεού. Astfel, într-o inscripţie descoperită în Lidia, alături de preoţi şi protese
sunt amintiţi diaconii şi diaconiţele7.
Asemenea mărturii, care, de altfel, pot fi mult sporite, arată limpede că, în lumea greacă
păgână, atât în sens profan, cât şi în sens religios, diacon era numit nu numai slujitorul la un
ospăţ, cum pretind unii protestanţi, ci, în general, slujitorul care îndeplinea o lucrare în folosul
semenilor săi, pentru stat ori pentru divinitate.
În Septuaginta nu întâlnim niciodată verbul διακονειν. Noţiunea de a sluji este
exprimată acolo prin verbul δούλεύειν când textul se referă la îndatoririle exercitate de o
slujbă, şi prin verbele λειτούπγειν când slujirea are legătură cu practicile de cult religios. De
asemenea, termenii διακονια, διακονος se găsesc foarte rar şi numai o singură dată în Mat,
11, 58 cu însemnarea probabilă de ajutoare sau daruri8. În orice caz sfera noţiunii acestui
cuvânt este nu cu mult mai largă, cuprinzând, în general, orice acţiune de slujire pentru
cineva.
Scriitorii cărţilor Noului Testament cunosc, desigur, însemnarea etimologică a
cuvintelor διακονειν, διακονια şi διακονος.
De aceea, uneori aceşti termeni sunt întrebuinţaţi cu înţelesul de a sluji, slujire şi slujitor
în general9. Fără a-şi pierde cu totul însemnarea lor etimologică, cei trei termeni amintiţi ajung
să fie folosiţi în epoca apostolică, în chip tot mai stăruitor pentru a explica noţiuni cu caracter
religios.
Cu o însemnare chiar mai restrânsă a verbului διακονειν este folosit substantivul
διακονια10 loc pentru a exprima noţiunea de lucrare religioasă a Bisericii.
În Cărţile Noului Testament, dacă lăsăm la o parte textele în care διακονια este numită
împlinirea datoriei de ajutorare a fraţilor în lipsuri materiale, nu vom mai întâlni acest termen
decât pentru denumirea lucrării spirituale pe care Biserica o săvârşeşte prin slujitorii ei, pentru
mântuirea credincioşilor, în acest sens διακονια este numită:
a) lucrarea îngerilor pentru mântuirea credincioşilor, după cum se spune la Evrei 1, 14:
„Oare nu sunt toţi duhuri menite să slujească trimise spre slujire de dragul celor ce trebuie să
moştenească mântuirea?”.
b) lucrarea Bisericii de împlinire a operei Mântuitorului de împăcare a omului căzut cu
Dumnezeu, lucrare numită slujire a împăcării, conform textului seripturistic de la II Cor. 5,18: 6 Ibidem, p. 16.7 Ibidem.8 Ibidem, p. 179 Ibidem.10 Ibidem.
6
„Doar toate sunt de la Dumnezeu, Cel ce ne-a împăcat cu sine prin Hristos şi ne-a dat nouă
slujirea împăcării”;
c) lucrarea Bisericii de zidire a trupului tainic al lui Hristos: „şi El i-a dat pe unii să fie
apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători ca să-i pregătească
pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos” Efeseni 4, 11-12;
d) lucrarea slujitorilor bisericeşti, în general slujirea cuvântului, adică slujirea de a
mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu, după cum se spune în Fapt. Ap. 20, 24: „Dar
nimic nu iau în seamă şi preţ nu pun pe viaţa mea, fără numai să-mi împlinesc călătoria şi
slujba pe care am primi t-o de la Domnul Iisus, aceea de-a mărturisi Evanghelia harului lui
Dumnezeu”.
Folosit la început cu însemnarea aceasta atât de largă pentru a caracteriza, în general, pe
ostenitorii care-şi închină viaţa operei de mântuire a lumii, încetul cu încetul, termenul de
diacon şi-a restrâns sfera noţiunii sale, limitându-se la denumirea slujitorilor unei singure
trepte a ierarhiei bisericeşti.
Cu trecerea vremii, nevoia unei terminologii creştine făcându-se din zi în zi tot mai
simţită, pe măsură ce slujitorii din celelalte două trepte ale ierarhiei îşi însuşeau nume legate
de latura principală a activităţii lor, termenul de diacon, a cărui noţiune de slujitor este legată
de acţiunea de a ajuta, devine numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al
preotului sau episcopului.
Dintre scriitorii cărţilor Noului Testament numai Sfântul Apostol Pavel vorbeşte mai pe
larg despre diaconi. Lăsând la o parte locurile în care termenul διακονος este folosit cu
însemnarea generală de slujitor, rămân, totuşi, suficiente texte în epistolele Sfântului Pavel, în
care diaconii sunt înfăţişaţi ca o categorie de slujitori din ierarhia bisericească.
Ca şi ceilalţi slujitori ai Bisericii, pentru a ridica din rândul credincioşilor şi a intra în
ierarhia bisericească, diaconii trebuiau să primească harul divin prin Sfânta Taină a
Hirotoniei. La aceasta nu erau îngăduiţi decât cei care se distingeau prin viaţa lor creştină. De
aceea, după ce îndeamnă pe Timotei să aşeze preoţi şi diaconi în părţile Efesului, unde
păstorea ca episcop, Sfântul Apostol Pavel, nu uită să adauge: „Nu-ţi pune degrabă mâinile
peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Timotei 5,22).
Aşadar, ca şi preoţii şi episcopii, înainte de hirotonie, aceştia trebuie „să fie mai întâi puşi la
încercare, apoi să fie făcuţi diaconi, dacă sunt fără prihană” (I Timotei 3, 10). O asemenea
cercetare, după cuvântul Apostolului se cade să fie făcută cu multă grijă. Pentru a putea fi
ridicat în rândul diaconilor credinciosul trebuie să împlinească însuşiri deosebite. Dintre
acestea, sfântul Apostol Pavel aminteşte pe cele mai de seamă, când spune că diaconii, ca şi
7
preoţii, trebuie să fie, „cuviincioşi, nu vorbind în doi peri, nu dedaţi la vin mult, nu agonisitori
de câştig ruşinos, păstrând taina credinţei în cuget curat... să fie bărbat al unei singure femei,
să-şi chivernisească bine casa şi pe copiii săi” (I Timotei, III, 8, 9, 12).
Fără îndoială, asemenea însuşiri, pe care Sfântul Pavel le cere nu numai membrilor
ierarhiei bisericeşti, dar şi credincioşilor, care ostenesc în slujba Bisericii, fără a fi hirotoniţi,
cum erau diaconiţele, sunt condiţii necesare intrării credincioşilor în cler. Dar, intrarea însăşi
în rândul ierarhiei bisericeşti nu este deloc o urmare necesară a împlinirii lor. Cu alte cuvinte
posedarea însuşirilor amintite de Sfântul Pavel în epistolele pastorale nu face pe credincios
membru al ierarhiei, ci numai îl arată vrednic de a putea deveni slujitor al Bisericii. Ridicarea
în ierarhia bisericească se face numai prin înzestrarea credinciosului, la hirotonie, cu puterea
harului dumnezeiesc de a sluji. Fiind vorba despre diaconi, este destul să amintim aici, că cei
şapte bărbaţi, despre care vorbeşte Sfântul Luca în Fp. Ap. 6, 1-6, au fost aşezaţi în treapta
diaconiei prin rugăciune şi punerea mâinilor Apostolilor. Sfântul Ioan Hrisostomul spune:
„Aceasta este hirotonia. Se aşează mâna pe bărbat, iar Dumnezeu săvârşeşte totul; şi mâna
lui este aceea care atinge capul celui ce se hirotoneşte, daca se hirotoneşte cum trebuie”11.
Aşadar, ca şi preoţii şi episcopii, înainte de hirotonie, aceştia trebuie „să fie mai întâi
puşi la încercare; apoi să fie făcuţi diaconi, dacă sunt fără prihană” (Timotei 3, 10).
Credinciosul, pentru a putea fi ridicat în rândul diaconilor, trebuie să împlinească
însuşiri deosebite. Dintre acestea Sfântul Apostol Pavel aminteşte pe cele mai de seamă când
spune că diaconii, ca şi preoţii, trebuie să fie: „cucernici, nu dedaţi la vin mult, nu agonisitori
de câştig urât, având taina credinţei în cuget curat... bărbaţii unei singure femei, cârmuindu-
şi bine copiii şi casele lor” I Timotei, III, 8,9,12.
Posedarea însuşirilor amintite de Pavel, în epistolele pastorale, nu face pe credincios
membru al ierarhiei, ci numai îl arată vrednic de a putea deveni slujitor al Bisericii. Ridicarea
în ierarhia bisericească se face numai prin înzestrarea credinciosului la hirotonie cu puterea
harului dumnezeiesc de a sluji12.
Trebuie să facem precizarea că, deşi rolul diaconilor în ierarhia bisericească a fost foarte
mare în epoca apostolică, totuşi starea diaconilor ca tagmă cu rol fix, cu îndatoriri limitate
într-o epocă post-aposto1ică şi mai ales a sinoadelor ecumenice, când s-a cerut expres o
delimitare precisă a atribuţiilor diaconilor.
11 Ioan Gură de Aur, Omil. XIV, F.A. în Migne, P.G., LX, 16, apud I. Moisescu, op. cit., p. 16.12 I. Moisescu, op. cit. p. 16.
8
CAPITOLUL I
DIACONUL SI DIACONIA
ÎN LUMINA SFINTELOR CANOANE
a. CANOANELE APOSTOLICE
Vorbind despre originea canoanelor apostolice, se impune precizarea că ele nu provin
de la Sfinţii Apostoli, ci dintr-o epocă ce începe cu cea aposto1ică,care durează până în veacul
al V-lea. Ele au fost alcătuite fie de către unii din ucenicii Sfinţilor Apostoli, fie de alţi bărbaţi
luminaţi din epoca post-apostolică şi din veacurile următoare, autorii lor dându-le titlul de
canoane apostolice, pentru a le investi cu un prestigiu mai mare, întemeiat pe autoritatea
apostolică13.
Fără îndoială, unele dintre normele pe care le cuprind canoanele apostolice provin din
epoca apostolică sau dau expresie unor norme religioase şi morale cunoscute de pe atunci;
întrucât ele fac parte din revelaţia neotestamentară, sunt cuprinse în Sfânta Scriptură. Cei ce
le-au adunat ulterior într-o singură colecţie generală în 85 de canoane, se vede că nu şi-au pus
problema organizării sistematice a colecţiei, ci au aşezat unele lângă altele grupurile de
canoane care li s-au părut a fi de folos pentru viaţa Bisericii.
În aceste canoane găsim toate rânduielile necesare desfăşurării activităţii treptelor
preoţeşti, deci şi a diaconilor, fără însă a fi sistematizate.
Astfel, Canonul 2 apostolic spune: „ Presbiterul să se hirotonească de către un
episcop, şi diaconul şi ceilaiţi clerici”14. În acest canon este vorba de hirotonie, iar nicidecum
de alegerea clericilor, stabi1indu-se că un singur episcop poate să hirotonească şi pe presbiteri
şi pe diaconi; adică îi este îngăduit să facă acest lucru, singur, fără a mai fi asistat şi de alţi
episcopi. Săvârşirea hirotoniei în orice grad este de competenţa exclusivă a episcopului şi el
nu o poate delega decât celui care ar avea aceeaşi calitate harică, adică altui episcop sau
simplu arhiereu şi nicidecum vreunui presbiter (Const. Apostolice, 3, 11), pe când hirotonia în
orice grad poate fi săvârşită prin delegaţia din partea episcopului şi de către presbiteri, lucru
13 Arhid. prof. Dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, 1990, vol. I. p. 76.14 Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 8.
9
ce nu se practică de altfel decât în cadrul mănăstirilor, unde stareţii acestora, dacă sunt cel
puţin ieromonahi, pot hirotesi citeţi şi chiar ipodiaconi pentru mănăstirile lor15.
Canonul 4 apostolic arată modul în care să se împartă prinoasele pentru cler: „Toate
celelalte roade (produse) să se trimită ca pârgă episcopului şi presbiterilor acasă, iar nu la
altar, şi este de înţeles că episcopii şi presbiterii le vor împărţi diaconilor şi celorlaiţi
clerici”16. Acest canon dispune ce destinaţie să li se dea produselor pe care era obiceiul să le
aducă şi credincioşii şi clericii la biserică, atât în chip de pârgă, cât şi în mod obişnuit ca
daruri pentru întreţinerea bisericii şi a clerului. Acestea urmau să fie duse la casele
episcopului şi ale preoţilor, ca aceştia să le folosească deopotrivă, atât pentru întreţinerea lor,
cât şi pentru ceilalţi clerici şi anume a diaconilor, ipodiaconilor, citeţilor ş.a.17
Canonul 5 Apostolic vorbeşte despre alungarea sau lepădarea soţiei pe motiv de
evalvie: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-şi alunge pe soţia sa pe motiv de
evlavie. Iar dacă a alungat-o, să se afurisească; şi stăruind, să se caterisească”18. Prin
alungarea sau lepădarea soţiei se înţelege divorţul propriu-zis, deşi nu i se spune pe nume. În
canonul prezent se arată, că unii clerici au socotit drept motiv de divorţ chiar şi evlavia,
prevăzându-se pedeapsa afurisirii pentru clericul care ar divorţa sub cuvânt de evlavie de soţia
sa, şi pedeapsa caterisirii pentru cel care ar persista în divorţ. În vremea când a fost emis
canonul 5 apostolic şi până târziu, vom vedea în legătură cu canonul 51 apostolic, 12 şi 48
Trulan, episcopii erau şi ei căsătoriţi, la fel ca şi ceilalţi clerici. Abia prin canoanele 12 şi 48
ale sinodul Trulan din anul 692 se interzice de către Biserică căsătoria episcopilor, după ce
mai înainte o interzisese împăratul Iustinian printr-o lege din anul 531.
Trebuie să observăm aici că sinodul Trulan n-a impus monahismul episcopilor, ci doar
celibatul acestora, adică obligaţia de-a fi necăsătoriţi sau de a se despărţi de soţiile lor în
cazul că au fost aleşi episcopi dintre clericii căsătoriţi. Această rânduială, deşi contrară
canoanelor 5 şi 51 apostolice, s-a impus totuşi în Biserică şi a durat până la înlocuirea ei cu
rânduială după care episcopii sunt obligaţi să fie monahi. Menţionăm că celibatul episcopilor
a dispărut din Biserica Ortodoxă, abia după ce în veacurile XI şi XII, schisma dintre Biserica
de Apus şi cea din Răsărit a devenit mai pronunţată şi ca o reacţie împotriva impunerii
obligatorii a celibatului pentru întregul cler sacramental în Biserica din Apus, începând cu a
doua jumătate a veacului XI şi mai ales cu veacul XII. În această situaţie, Răsăritul a
condamnat celibatul în genere, ca insituţie necanonică şi s-a lipsit şi de celibatul episcopilor,
15 Ibidem, p. 8.16 Ibidem; Canoane paralele: 3, 38, 41 Apostolic; 7, 8 Gangra; 37 Cartagina; 1, 4, 9, 10, Gangra, 4 Cartagina.17 Ibidem, p.ll.18 Ibidem, 51 Apostolic, 3 I Ec; 6, 12, 13, 48 Trulan; 1, 4, 9, 10 Gangra, 4 Cartagina.
10
permiţându-1 numai ca excepţie pentru diaconi şi preoţi19. În canon se prevăd două pedepse,
după cum am văzut, şi anume: afurisirea şi caterisirea. Prin afurisire se înţelege
excomunicarea, adică îndepărtarea cuiva de la comuniune, adică la Sfânta împărtăşanie, apoi
îndepărtarea cuiva din comunitatea credincioşilor sau excluderea cuiva din Biserică20. Această
pedeapsă sub forma ei mai gravă se mai cheamă şi afurisenie, blestem sau anatemă, adică
excomunicarea definitivă însoţită de blestem21. Cu aplicarea la cler, în sensul canonului
prezentat, prin afurisire se înţelege îndepărtarea sau oprirea de la slujirea preoţească, adică
oprirea de la cele sfinte sau suspendarea din funcţiune, excluderea sau scoaterea celui
sancţionat din slujba preoţească, nu însă din rândul clerului22. Iar înţelesul de astăzi al celor
două cuvinte, afurisirea înseamnă excomunicarea temporală din Biserică, iar caterisirea,
completa îndepărtare din cler.
Canonul 6 apostolic, legiferând modul de comportare al episcopului şi presbiterului,
încadrează şi pe diacon în acest canon, căci, făcând parte din ierarhia bisericească, are şi el
aceleaşi îndatoriri: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de
grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească”23. Orice fel de îndeletnicire incompatibilă cu
funcţiunea preoţească este oprită clerului. Drept incompatibile cu preoţia sunt socotite toate
treburile lumeşti, adică toate acele îndeletniciri care ar prejudicia demnitatea preoţească şi
chiar ar determina deprecierea ei. Astfel sunt: negoţul, cămătăria, administrarea unor bunuri
publice, arendarea, tutela, apoi ocuparea demnităţilor sau funcţiunilor civile şi militare.
Menţionăm că, după ce creştinismul a devenit religie de stat atât în Imperiul Bizantin, când
toţi episcopii au devenit înalţi demnitari de stat, cât şi mai târziu, când între demnitarii de stat
au fost ridicaţi şi egumenii - s-a îngăduit ca în interesul Bisericii şi al binelui obştesc în
genere, anumite feţe bisericeşti să ocupe funcţiuni de stat şi să se îndeletnicească şi cu alte
treburi lumeşti.24
Canonul 7 apostolic stabileşte timpul în care trebuie să fie sărbătorite sfintele Paşti, să
serbeze învierea Domnului, decât atunci când este rânduit. Diaconul, ca şi episcopul şi
presbiterul, trebuie să ţină seama de spusele acestui canon: „Dacă vreun episcop sau presbiter
sau diacon, va sărbători Sfânta zi a Paştilor cu Iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară, să
se caterisească”25. Dispoziţiile canonului prezent constitue baza hotărârii luate de sinodul I
19 Ibidem, p. 11.20 Ibidem, p. 11.21 Ibidem, p. 11.22 Ibidem, p. 11.23 Ibidem, Canoane paralele: 20, 81, 83 Apost.; 3, 7, IV Ec; 10 VII Ec, 16 Cartagina; 11, I-II.24 Ibidem, Canoane paralele 64, 70, Apost., 11 Trulan, 1 Antiohia, 37, 38 Laodiceea, 51, 73 Cartagina.25 Ibidem, p.11.
11
ecumenic cu privire la sărbătoarea Paştilor de către creştini, hotărâre prin care se stabileau
următoarele:
a) Sfintele Paşti să se serbeze duminica.
b) Această duminică să fie prima cu lună plină după echinocţiul de primăvară.
c) Să nu se serbeze Pastile creştine de odată cu cele iudaice.
Aceste rânduieli completate şi definitivate de sinodul I ecumenic trebuie respectate, căci
în caz contrar, clericii ar fi supuşi caterizării, iar laicii în mod corespunzător, afurisirii.26
Canonul 8 apostolic se referă atât la clericii 1iturghisitori, cât şi la simplii clerici (cei
care nu au harul preoţiei), obligându-i pe toţi să se împărtăşească atunci când participă la
slujirea Sfintei jertfe: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul altul din
catalogul clerului, aducându-se sfânta jertfă nu s-ar împărtăşi să spună cauza. Şi dacă ea ar
fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut
vinovat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care
a adus (Sf. jertfă) ca şi când acesta n-ar fi adus-o după rânduială (în mod valid)”.27
Canonul 12 apostolic reglementează activitatea clericilor în cadrul parohiei lor sau în
afara unităţii lor jurisdicţionale, ratând că: „Dacă vreun cleric sau laic neprimit (în
comuniune) mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare, încredinţare) să
se afurisească şi cel care 1-a primit şi cel primit”.28 În primele veacuri creştine se ţinea nu
numai evidenţa clericilor, ci şi a credincioşilor din fiecare comunitate; iar dacă vreunul dintre
clerici sau dintre credincioşi plecau dintr-o comunitate în alte, atunci, spre a fi primiţi într-o
altă comunitate, trebuiau să prezinte scrisori de recomandare din partea episcopilor. Această
măsură s-a luat pentru ca nu cumva unii clerici caterisiţi sau afurisiţi ori laici afurisiţi, dintr-o
comunitate, să treacă în altă comunitate drept clerici în funcţie sau laici admişi în comuniune,
adică în situaţia celor care nu s-ar găsi sub nici o oprelişte sau pedeapsă. Cu privire la clerici,
aceasta rânduială s-a păstrat până astăzi, iar rânduiala cu privire la simplii credincioşi nu s-a
mai păstrat.29
Canonul 15 apostolic vorbeşte de cazul când preotul sau diaconul s-or strămuta din
propria lor voinţă, din eparhia unde activează ca slujitor, în altă eparhie, fără îngăduinţa
episcopului de unde pleacă şi a aceluia unde se duce: „Dacă vreun presbiter sau diacon sau în
genere, oricare din rândul clericilor, părăsind parohia (eparhia) sa s-ar duce în alta, şi
mutându-se cu totul va trece în altă parohie, contrar socotinţei (fără voia) episcopului său, 26 Ibidem, p. 12.27 Ibidem, p. 12, 1, 2 Ancira; 10 Petru Alexandrinul;28 Ibidem, p. 14, Canoane paralele: 62, 33, Apost.; 11, 13 IV Ec; 17 Trulan; 6, 7, 8, 11 Antiohia; 41, 42 Laodiceea; 9 Sardica; 23, 106 Cartagina;29 Ibidem, p. 14.
12
poruncim ca acela să nu mai slujească, mai ales dacă, după ce a fost chemat de episcopul său
să se reîntoarcă, nu s-a supus, ramând în neorânduială; să fie totuşi primit în comuniune ca
un laic”.30
Prin efectul nesupunerii faţă de propriul episcop, clericul care-şi părăseşte eparhia
mutându-se cu de la sine putere în altă eparhie, este oprit temporal de la săvârşirea celor
sfinte, adică afurisit în sensul în care se înţelege prin canoane afurisirea clericilor, adică
lipsirea de preoţie în sensul opririi definitive de la slujire şi coborârea lui în rândul
laicilor.31
Canonul 17 apostolic se referă la starea civilă a clericului: „Cel care s-a legat cu două
căsătorii după botez, sau care a luat concubină (ţiitoare), nu poate fi episcop sau presbiter
sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului” (din catalogul stării preoţeşti).32
Deşi Biserica admite căsătoria a doua, totuşi pe cei căsătoriţi a doua oară nu-i primeşte
în rândul clerului. De asemenea, prin acest canon se dispune ca şi aceia care nu au fost
căsătoriţi, dar au avut concubină, să nu fie primiţi în cler. Nu se exclude primirea în cler a
celor care au fost căsătoriţi o dată sau de mai multe ori înainte de botez, fiindcă omul prin
botez renaşte la o viaţa nouă, curăţindu-se de păcatele stării anterioare.33
Canonul 18 apostolic reglementează mai profund căsătoria clericului: „Cel ce a luat în
căsătorie văduvă, sau lepădată (alungată) sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele
de pe scenă (actriţă), nu poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice din
rândul clerului” (din catalogul stării preoţeşti).34
Precum am văzut, Biserica creştină admite căsătoria unui cleric înainte de hirotonie, dar
pentru respectul ce-1 datorăm ambelor taine, ea nu admite în cler decât pe cei care au
contractat căsătorii neîntinate. „Căsătoria este proba de foc pe care o face în această lume
slujitorul lui Dumnezeu. Ea ne pune în atingere cu lumea şi mai ales cu scăderile şi ispitele
ei. Dacă viaţa ascetică sau celibatul feresc oarecum pe preot de aceste scăderi şi ispite,
căsătoria dimpotrivă îl aruncă în vâltoare şi îi cere să ajungă cu bine la ţărmul de dincolo.
Spre a izbândi, trebuie deci mare atenţie la contractarea unei casatorii. Punctul cardinal de
orientare în cariera pe care şi-a ales-o este tovarăşa lui de viaţă. Dacă ea înţelege această
misiune a soţului, drumul spre realizarea scopului preoției este asigurat; dacă nu, totul este
30 Ibidem, p. 16; Canoane paralele: 15, 16 I Ecumenic; 5, 10, 23 IV Ecumenic; 17, 18 Trulan, 3 Antiohia; 15, 16 Sardica; 90 Cartagina.31 Ibidem, p. 16.32 Ibidem, p. 17; Canoane paralele: 18 Apostolic, 3 Trulan; 12 Vasile cel Mare.33 Ibidem, p. 17.34 Ibidem, p. 17; Canoane paralele: 17 Apostolic; 3, 26 Trulan, 27 Vasile cel Mare.
13
pierdut. Consideratiunile de mai sus sunt suficiente pentru a înţelege de ce preotul,
căsătorindu-se, nu trebuie să ia văduvă, despărtită, desfrânată, slujnică sau actriţă”.35
În canoanele 21, 22, 23, 24 este vorba de castrarea sau scopirea, pe care cineva ca
bărbat o suferă sau la care s-ar deda el însuşi din motive de evalvie.36
„Reţinerea de la împreunarea sexuală în scopul dobândirii împărăției cerurilor, despre
care a vorbit Iisus Hristos (Mat. 19, 12) a fost privită totdeauna de Biserică ca o faptă demnă
de lauda cea mai mare la slujitorii săi, care sunt chemaţi de a se strădui spre împărația
cerească şi din înfrângerea liberă a corpului, dar sub nici o condiţie nu putea fi o consecinţă
mecanică a vreunei automutilari, care nu omoară voluptatea din rădăcină, ci numai
instrumentul voluptăţii trupeşti. În conformitate cu aceasta, dacă însăşi natura sau silnicia
oamenilor a cauzat acest fel de mutilare, respectivul, care a fost mutilat în chipul acesta nu a
fost vinovat; dar celor ce înşişi au comis această faptă, a trebuit să li se impute ca păcat în
faţa lui Dumnezeu, ca sinucidere partială. Aşa se explică geneza tradiţiei apostolice, ce se
reflectează în aceste canoane apostolice şi care conţin concepția adevărată a Bisericii despre
desfrânare, precum şi despre calităţile morale atât ale persoanelor preoţeşti, cât şi ale
tuturor creştinilor în general”.37
Canonul 25 apostolic pedepseşte trei păcate: desfrânarea, jurământul fals şi furtul:
„Episcopul ori presbiterul ori diaconul, prinzându-se în desfrânare, sau în jurământul strâmb
(sperjur), sau în furtişag să se caterisească, dar să nu se afurisească, căci zice Scriptura: «să
nu urgiseşti de două ori pentru acelaşi lucru» (Num, 1,9). Asemenea şi ceilalţi clerici”.38
Vechiul principiu al dreptului roman: non bis in idem, adică așa cum spune şi canonul
prezent după cuvântul Scripturii: nu se cade ca cineva să fie pedepsit de două ori pentru
aceeaşi faptă, este formulat precis chiar în legătură cu unele din cele mai grave infracţiuni, pe
care le-ar putea săvârşi vreun membru al clerului. Canonul prevede pedeapsa caterisirii, adică
a coborârii în rândul laicilor, care, dacă se aplică, nu mai atrage după sine și pedeapsa
afurisirii, adică a excomunicării. Dacă în canonul 5 apostolic prin afurisire se înţelege de fapt
excomunicarea, aşa încât în mod firesc această pedeapsă este aşezată după caterisire, iar nu
înaintea ei, ca în canonul 5 apostolic.
Canonul 27 apostolic vorbeşte despe osândirea clericilor care bat: „Poruncim să se
caterisească episcopul sau presbiterul sau diaconul care ar bate pe credincioşii care
35 Pr. C. Dron, Canoanele, Ed. a II-a, Bucureşti, 1935, p. 75.36 I. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 19.37 Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe de Răsărit, trad. de Uroş Kovincici şi Dr. N. Popovici, Arad, 1930, vol. I, partea I, p. 221.38 I. Floca, op. cit. p.20; Canoane paralele: 29, 30 Apostolic; 9 I Ecumenic; 4, 21 Trulan; 1, 8 Neocezareea; 27 Cartagina; 3, 32, 51, 70, 82 Vasile cel Mare.
14
păcătuiesc, ori pe necredincioşii care au săvârşit nedreptate şi care prin astfel de lucruri
voiesc să-i înfricoşeze, pentru că Domnul nicăieri nu ne-a învăţat pe noi aceasta, ci
dimpotrivă, El, fiind lovit, nu a dat lovitura înapoi, fiind ocărât, nu răspunde prin ocară şi
pătimind nu ameninţă” (I Petru, 2, 23) 39.
Iată alt păcat, care, fiind imputat clericilor, se pedepseşte cu caterisirea. Este vorba
despre clericul care bate. Pedeapsa e aspră, dar firească. Sfântul Apostol Pavel cere
episcopului ca între alte însuşiri să o aibă şi pe aceea de a fi negrabnic a bate40 . Omul care
bate dovedeşte o fire impulsivă, cu totul nepotrivită cu situaţia unui slujitor al altarului şi mai
ales cu a unui episcop despre care aşezămintele apostolice spun că „ţine locul lui Dumnezeu
între oameni, trebuind a converti pe toţi, adică pe preoţi, pe împăraţi, pe domni, pe părinţi, pe
fii, pe învăţători şi pe toţi care îi sunt deopotrivă supuşi”41. Canonul se referă şi la pedepsele
corporale pe care le-ar aplica un cleric fie direct, fie indirect, prin alte persoane, pentru
diverse abateri de la poruncile Bisericii, săvârşite de credincioşi.
Tot pe linia reglementărilor morale creştineşti se înscrie osândirea simoniei, prin
cuvintele canonului 29: „Dacă vreun episcop, presbiter sau diacon ar dobândi această
vrednicie demnitate) prin bani, să se caterisească şi acela ce 1-a hirotonit, şi să se taie cu
totul şi din comuniune (biserică), ca Simon Magul de către mine, Petru”.42
Acest canon prevede două pedepse grave pentru simonie, adică pentru cumpărarea celor
sfinte cu bani, şi anume, în cazul când cineva ar dobândi hirotonia prin bani, să i se aplice şi
caterisirea şi anatema. Simonia este o infracţiune socotită a fi de gravitatea crimei şi ea se
numeşte de la Simon Magul, care a încercat să cumpere de la Sfântul Apostol Petru puterea de
a face minuni.
Canonul 32 apostolic se referă la ridicarea afurisirii: „Dacă vreun presbiter sau diacon
se afuriseşte de către episcop, să nu fie îngăduit să fie primit de altul (alt episcop), ci doar de
către cel care l-a afurisit pe el, decât numai dacă din întâmplare s-ar pristăvi (s-ar sfârşi din
viaţă) episcopul care l-a afurisit pe el”43. Pentru păstrarea unei rânduieli în biserică s-a stabilit
ca nici un episcop să nu se poată amesteca în treburile altuia, aşa încât nici în această acţiune a
ridicării pedepsei afurisirii, nu este permis să se amestece vreun episcop străin, cât timp
trăieşte episcopul care a aplicat pedeapsa. Se admite totuşi o excepţie, şi aceasta în
39 Ibidem, p.22, Canoanele paralele: 9 I-II Ecumenic.40 C. Dron, op. cit., p.82; I Tirn, III, 3; Tit I, 7.41 Aşezămintele apostolice, II apud. C, Dron, op. cit., p. 83.42 Floca, op. cit., p. 29, Canonul 29; Canoane paralele: 2 IV Ecumenic; 22, 23 Trulan; 4, 5, 15, 19 VII Ecumenic; 2 Sardica; 90 Vasile cel Mare; Epistola lui Ghenadie şi a lui Tarsie contra simoniei.43 Floca, op. cit. p. 24; Canoane paralele: 12, 13, 16 Apostolic, 5 I Ecumenic; 6 II Ecumenic; 6 Antiohia; 13 Sardica; 11, 29, 133 Cartagina.
15
împrejurarea când episcopul respectiv ar fi murit, succesorul lui în scaun, fie chiar şi numai
locţiitor al viitorului episcop, poate să ridice afurisirea.
Canonul 33 apostolic impune necesitatea scrisorilor de recomandare din partea
episcopului locului, pentru clericul care vrea să se mute dintr-o eparhie în alta: „Nici unul
dintre episcopii şi presbiterii sau diaconii străini să nu se primească fără scrisori de
încredinţare (recomandare), şi, aducându-le pe acestea, să fie ispitiţi (verificaţi), şi dacă vor
fi propoveduitori ai dreptei credinţe să fie primiţi, iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuinţă
să nu-i primiţi pe ei în biserică (comuniune), fiindcă multe se fac prin vicleana răpire
(amăgire)”44.
Această problemă s-a discutat la Sinodul IV ecumenic, care prin canonul 13
statorniceşte necesitatea scrisorilor de recomandare, fără a mai vorbi de cercetarea specială a
celui ce se prezintă cu asemenea documente.
Canoanele următoare scot în evidenţă obligaţia clericilor a se feri de orice întinăciune
sau prihană. Astfel, canonul apostolic spune: „Episcopul ori presbiterul ori diaconul,
petrecând cu jocuri şi cu beţii, ori să înceteze, ori să se caterisească”45. Prin jocul amintit în
acest canon se înţelege orice fel de joc de hazard (astăzi mai ales de cărţi), prin care cineva
năzuieşte să câştige de la altul cât mai mulţi bani, punând în pericol averea sa. Aceasta este o
altă specie de furt şi, precum canonul 25 apostolic prescrie ca pedeapsă depunerea pentru
persoanele sfinţite, tot aşa canonul 42 decretează depunerea, dacă persistă continuarea jocului
respectiv. Aceeaşi pedeapsă se prescrie şi pentru beţie. Canoanele comentând dispoziţiile
Sfintei Scripturi, întârzie cu severitate folosirea vinului şi a băuturii ameţitoare.46
Canonul 44 apostolic interzice clericului luarea de dobândă: „Episcopul sau
presbiterul sau diaconul care va cere dobândă (camătă) de la cei pe care îi împrumută, ori să
înceteze, ori să se caterisească”47. În canoane pofta după dobândă se înfăţişează ca uşurinţă şi
ca lăcomie după câştig urât (canonul 17 al sinodului I ecumenic) şi astfel se impută ca o faptă
provenită din acelaşi izvor, ca şi furtul sau ca şi altă câştigare ilegală de bani. Clericul care
nu încetează imediat acest fel de agonsire a averii, să se caterisească şi prin urmare să se
îndepărteze din cler.
44 Ibidem, 12, 13 Apostolic; 11, 13 IV Ecumneic; 7, 8 Antiohia; 42 Laodiceea; 28, 106 Cartagina, apud I. Floca, op. cit., p.24.45 Idem, 43, 54 Apostolic; 22 VII Ecumenic; 9, 20 Trulan; 24, 55 Laodiceea; 40, 60 Cartagina, apud ibidem, p.30.46 N. Milaş, Comentariu la Canonul 42 apostolic, în op. cit. p. 225.47 I. Floca, op. cit., p. 31, Canoane paralele: 17 I Ecumenic; 10 Trulan; 4 Laodiceea; 5, 16 Cartagina; 14 Vasile cel Mare.
16
Următorul canon, 45 apostolic, interzice clericului participarea la slujbe cu ereticii:
„Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se
caterisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva clericii (să săvârşească cele
sfinte) să se caterisească”48
Ereticul estre un creştin care s-a abătut de la dreapta credinţă, admisă de Biserică şi
mărturisită de ceilalţi, stricând prin aceasta unitatea Bisericii. Ereticii sunt afurisiţi, adică
excomunicaţi din Biserică, fiind interzise relaţiile obştei cu ei; cu atât mai mult este oprit ca
membrii Bisericii sau clericii să se roage împreună cu aceştia, şi este de-a dreptul o
infracţiune de gravitatea crimei, slujirea celor sfinte împreună cu aceştia, dacă provin dintre
clerici49.
Canonul 51 apostolic condamnă rigorismul neîntemeiat al unor feţe bisericeşti, care ar
socoti ca stricăcioase căsătoria, consumul cărnurilor şi al vinului, hulind natura şi pe Creatorul
ei: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din Catalogul (cinul) preoţesc
se ţine departe (se abţine) de nuntă și de cărnuri şi de vin, nu pentru în frânare, ci din scârbă,
trecând de vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie 1-a făcut
Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să
se îndepărteze din Biserică. Asemenea şi laicul”50.
Textul canonului arată vechea orânduială bisericească după care nu numai diaconii şi
presbiterii, ci şi episcopii erau căsătoriţi. Această rânduială se cerea a fi păstrată, iar cei care
erau împotriva ei, erau osândiţi ca mincinoşi şi făţarnici, după cuvintele sfântului Apostol
Pavel (I Tim. 4, 2-4).
După cum observăm în canon, şi în cazul hulirii lui Dumnezeu, ca şi în cazul simoniei
(can. 29 Apostolic) se aplică două pedepse pentru aceeaşi vină, adică pentru acelaşi păcat,
dată fiind gravitatea lui deosebită care şi reclamă o îndoită pedeapsă, admiţându-se excepţie
de la principiul „ non bis in idem” (can. 25 apostolic).
Canonul 55 apostolic se referă la clericii care defaimă, ocărăsc sau vorbesc de rău pe
episcopi: „Dacă vreun cleric ar vorbi pe episcop, să se caterisească, pentru că «pe mai
marele poporului tău nu-1 vei grăi de rău»”51. (Fapte 23, 5). Episcopii sunt imaginea
Domnului nostru Iisus Hristos şi trebuie cinstiţi ca pe capii trupului Bisericii şi pentru aceasta
li se cuvine mare cinste zice Zonara în comentariul de la acest canon. Sfântul Simeon al
Tesalonicului în scrierile sale liturgice spunea următoarele: „Episcopul posedă puterea 48 Idem, can. 10, 11, 46, 64 Apostolic; 2, 4 III Ecumenic; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laodiceea; 9 Tim. Alex.49 I. Floca, comentar la Canonul 45 apostolic, p. 31.50 Ibidem, Canoane paralele: 46, 47, 49 Apostolic; 7 II Ecumenic; 95 Trulan, 12 Neocezarea; 47 Laodicea; 47 Cartagina; 1, 91 Vasile ce Mare.51 Ibidem, Canoane paralele: 31, 39 Apostolic; 8 IV Ecumenic; 34 Trulan, 58 Laodiceea; 7 Cartagina.
17
spiritualităţii sufletelor și posedă în mod complet darul Duhului Sfânt. Astfel episcopul are
putere de a săvârşi cele şapte Sf. Taine. El singur administrează taina hirotoniei şi a sfântului
mir; propriu-zis arhiereul săvârşeşte totul prin presbiterii şi clericii, pe care îi hirotoneşte”52.
Observăm rolul şi importanţa acestui canon prin care clericii sunt datori s-o dea episcopilor.
Cei ce nu dau respect şi îi vorbesc de rău pe episcopi se supun caterisirii.
Canonul 68 apostolic exprimă orânduirea canonică fundamentală despre hirotonie şi
anume că hirotonia săvârşită odată nu se mai poate repeta: „Dacă vreun episcop sau presbiter
sau diacon va primi şi el şi cel ce 1-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi ca are hirotonia
(întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca aceştia, nu este cu
putinţă să fie nici credinciosi, nici clerici”53. Zonara în comentariul acestui canon arată cum
se pot exprima diferite opinii despre aceasta, adică cum s-a putut întâmpla că unii după prima
hirotonie administrată în chip valid, cereau şi a doua hirotonie din mai multe motive:
- cel hirotonit găsea defecte la cel ce a săvârşit hirotonia prima dată;
- încrederea specială pe care o avea cel hirotonit faţă de episcop şi spera că, atunci când
va primi din nou hirotonia, se va împărtăşi prin acest episcop de vreun dar mai mare al
Duhului Sfânt.
Balsamon adăuga la comentariul acestui canon că oricum s-ar întâmpla ca cineva să fie
de două ori consacrat pentru unul şi același grad ierarhic, să se caterisească şi el şi episcopul,
care, ştiind de hirotonia primă 1-a hirotonit din nou.
Canonul permite excepţie numai atunci, dacă hirotonia primă fost săvârşită de către un
episcop eretic. După dispoziţia cestui canon, botezul eretic nu introduce pe om în Biserică şi
nici hirotonia eretică nu introduce pe respectivul în cler.
Când cineva a trecut de la un eres la credinţa ortodoxă, dacă era vrednic de oficiul
preoţesc, hirotonia totdeauna era repetată54. După cum am văzut în canoanele 46 şi 47 tainele
ereticilor în general nu sunt valide; de aceea nu numai că se îngăduie, ci este necesar ca cei
botezaţi şi hirotoniţi de eretici, să fie botezaţi şi hirotoniţi din nou. Cu privire la schismatici şi
în speţă la romano-catolici, precum şi la cei ce aparţin bisericilor eterodoxe din Răsărit,
practica bisericească a hotărât, ca şi botezul şi hirotonia acestora să fie recunoscute ca valide.
Canonul 70 apostolic interzice clericilor şi laicilor orice comuniune religioasă cu
Iudeii: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau oricare din catalogul (rândul)
clericilor ar posti cu Iudeii, sau ar prăznui (ar serba, ar ţine) sărbătorile cu ei, sau ar primi
52 Sf. Simeon al Tesalonicului, II 91, 92, apud N. Milaş, op. cit. p.270.53I. Floca, op. cit. p. 41; Canoane paralele: 29, 56, 89 Trulan; 19 Gongra; 49, 50, 51 Laodiceea; 1 D. Alexandrinul; 15 Petru Alexandrinul; 10 Timotei Alexandrinul. 54 N. Milaş, op. cit. p.288.
18
de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar
dacă ar fi laic, să se afurisească”55.
Unii canonişti cred că prilejul acestui canon l-au dat nazareii, o sectă iudaizantă din
veacul I, care credea în Iisus, dar păzea datinile iudaice, împotrivindu-se, astfel,
universalismului creştin56. Sfântul Apostol Pavel a numit datinile, sărbătorile şi întocmirile
pe care le aveau evreii ca fiind „umbră a celor viitoare”. Aceasta în chip oarecum teoretic,
căci în practică s-a simţit îndată nevoia ca acei ce îmbrăţişează noua religie să rupă definitiv
cu vechile tradiţii şi rânduieli, în care mai dăinuiau erorile din vechea credinţă. Aceste tradiţii
și rânduieli formau mai ales pentru creştinii dintre iudei, învelişul care acoperea sâmburele
noii credinţe şi care trebuia zdrobită, pentru a da acestui sâmbure putinţa creşterii şi
desfăşurării lui fireşti. Canonul opreşte din aceste motive orice legături cu evreii şi pedepseşte
aspru pe cei ce-1 nesocotesc. Sancţiunea se referă atât la clerici, care sunt caterisiţi, cât și la
laici, care sunt afurisiţi. Canonul este în vigoare, nefiind desfiinţat de vreo dispoziţiune
ecumenică posterioară, împrejurările de fapt, nu sunt primejdioase ca la începutul vieţii
creştine, dar totuşi sunt de aşa natură încât cer creştinilor ortodocşi - clerici şi laici - să fie
cu pază şi să apere cu ultima energie patrimoniul de adevăr şi dreptate, care se cuprinde în
învăţătura Bisericii Ortodoxe57.
Canonul 83 apostolic este ultimul care se referă la treapta diaconiei, arătând că preoţia
şi oastea sunt incompatibile: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, ocupându-se de oaste
(exercitând o putere militară) şi voind să le ţie pe amândouă, dregătoria romană de stat şi
cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale Cezarului sunt ale Cezarului, şi ale
lui Dumnezeu sunt cele ale lui Dumnezeu (Mt. 22,21)”58. Canonul de faţă se ocupă în special
de însărcinările pe care un preot le-ar avea în armată şi care fără îndoială sunt cu totul
incompatibile cu demnitatea preoţească. Faptul că redactorul canonului îşi sprijină hotărârea
pe cuvintele Mântuitorului: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele
ce sunt ale lui Dumnezeu” dovedeşte că ne găsim în faţa unui început de separaţie a puterii
spirituale de cea pământească, mai ales că la epoca redactării lui, aceasta era dictată chiar de
spiritul de potrivnicie dintre statul necreştin şi Biserică. Canonul este valabil şi actual,
deoarece nu 1-a desfiinţat sau modificat vreo hotărâre ecumenică. Este drept că sinodul IV
ecumenic opreşte prin canonul 7 intrarea în oaste sau în gătorie lumească a clericilor şi dă
anatema pe cei ce calcă această hotărâre.55 I. Floca, op. cit., p. 42, Canoane paralele: 7, 64, 71 Apostolic; 11 Trulan, 1. Antiohia; 29, 37, 38 Laodiceea; 51, 73, 106 Cartagina.56 W. Guette, Histoire de l'eclise, II, apud C. Dron, op. cit. p. 419.57 Ibidem, p. 232.58 Ibidem, p. 232.
19
O scurtă privire asupra canoanelor apostolice ne face să arătăm faptul că aceste canoane
stau la baza temeliei orânduirii canonice a Bisericii creştine. Atât prin vechimea, cât şi prin
problemele de care se ocupă, ele formează coloana vertebrală a legislaţiei noastre bisericeşti.
Toate celelalte canoane şi hotărâri ale sinoadelor ecumenice, locale sau ale sfinţilor
Părinţi nu fac altceva decât explică, dezvoltă şi completează dispoziţiile cuprinse în
canoanele apostolice.
b. CANOANELE SINOADELOR ECUMENICE
Sfinţii Părinţi care au formulat canoanele sinoadelor ecumenice au folosit ca modele de
legislaţie bisericească, canoanele apostolice prezentate anterior. Întrucât Canoanele apostolice
cuprind o expunere mai generală privitor la obligaţiile clerului, sinoadele ecumenice au
fost dezvoltate şi aplicate la situaţii concrete.
Aceste canoane au căutat să înlăture din viaţa clerului tot ceea ce nu cadrează cu
misiunea preoţiei, cercetându-se în acest scop cu cea mai mare atenţie vrednicia şi viaţa
morală a preotului, atât înainte de hirotonie, cât şi în tot timpul activităţii sale misionare.
Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emise de numai şase din cele şapte sinoade
ecumenice şi anume, de Sinodul I ecumenic, întrunit la Niceea în anul 325, care a dat 20 de
canoane; Sinodul Ecumenic, întrunit la Constantinopol la anul 381, care a dat 7 canoane; de
Sinodul III ecumenic, întrunit la Efes în anul 431, care a dat 8 canoane; de Sinodul IV
ecumenic, întrunit la Calcedon în anul 951, care a dat 30 de canoane; de sinodul VI
ecumenic, adică de sesiunea a II-a a acestui Sinod, cunoscută, şi sub numele de Sinodul
Trulan întrunit în 691-692, care a dat 102 canoane; şi de sinodul VII Ecumenic, întrunit la
anul 787 în Niceea, care a dat 22 de canoane,
a) Astfel, pe această linie sunt date canoanele de la Sinodul Ecumenic, Niceea 325.
Canonul 15 al sinodului I ecumenic, interzice transferarea clericului: „Pentru multa
tulburare şi pentru gâlcevile care s-au făcut s-a părut (potrivit) să se înlăture cu
desăvârşire obiceiul, contrar canonului apostolic (14, 15), care s-a mai gâsit în unele părţi,
ca nici episcopul, nici presbiterul şi nici diaconul să nu treacă (să nu se strămute) din cetate
în cetate. Iar dacă cineva după această orânduire a sfântului şi marelui sinod ar încerca să
meşteşugească ceva în felul acesta, sau s-ar deda vreunor treburi de acest fel, să se lipsească
cu desăvârşire de o atare uneltire şi să se aşeze din nou în biserica în care a fost hirotonit
20
episcopul sau presbiterul acela”.59 Canonul respectiv ia atitudine împotriva transferării
clericilor dintr-o unitate în alta. În cazul în care s-ar încerca o transferare, episcopii, presbiterii
şi diaconii care ar întreprinde-o sunt obligaţi să se reîntoarcă la posturile lor anterioare.
Canonul 16 al Sinodului I ecumenic stă în strânsă legătură cu Canonul anterior (15):
„Câţi dintre presbiteri sau diaconi, sau peste tot, cei ce se numără în canon (sunt socotiţi în
rândul clerului), în chip cutezător, neavând înaintea ochilor nici frica lui Dumnezeu,
necunoscând nici canonul bisericesc, vor pleca de la bisericile lor, aceştia nu trebuie să fie
primiţi nicidecum în altă biserică, ci trebuie să se puie pe ei sila, ca să se reîntoarcă în
parohiile (eparhiile lor); sau dacă stăruiesc (persistă), trebuie să fie excomunicati (să fie
fără de împărtăşire). Iar dacă ar şi îndrăzni cineva să răpească pe cel ce este al altuia
(aparţine altuia) să şi-1 hirotonească în biserica lui, fără încuviinţarea episcopului propriu
de la care a fugit cel ce este numărat în canon (este socotit în rândul clerului) să fie hirotonia
(lui) fără tărie”60.
Din ultimele cuvinte ale canonului anterior (15) se vede că fiecare episcop, presbiter şi
diacon era hirotonit şi apoi destinat pentru o anumită Biserică. Din acest motiv fiecare era
obligat să funcţioneze în Biserica sa, de la care nu-i era îngăduit să se îndepărteze şi să treacă
la altă Biserică. Sinodul niceean ţinteşte la cei care au comis acest lucru, aceştia neavând să se
mai înapoieze de bună voie în comunitatea bisericească. Episcopilor li se făcea cunoscut, ca
pe unii ca aceştia să nu-i reţină cu nici un preţ în eparhia lor. Pedeapsa care se dă
presbiterului, diaconului şi altor clerici care au comis infracţiuni de felul acesta este: „să fie
excomunicaţi”. După explicarea lui Zonara cuvintele „să fie excomunicați” au sensul că
slujitorii sfintelor Taine nu le pot permite acelora să 1iturgnisească împreună cu dânşii - iar nu
că le este oprită intrarea în Biserică sau li se deneagă sfânta împărtăşanie. Sfinţii Părinţi
aici, nu au înţeles participarea la Sfânta cuminecătură, ci împreună 1iturghisierea pentru cei ce
au venit ilegal din eparhie străină.61
Canonul 18 al sinodului I Ecumenic scoate în evidenţă locul diaconilor în rândul
clerului: „A venit la sfântul şi marele sinod (ştirea) că în oarecare locuri şi cetăţi, diaconii dau
presbiterilor cuminecătura (euharistia), ceea ce nici canonul şi nici obiceiul nu a predanisit, ca
cei ce nu au puterea de a aduce jertfa, să dea trupul lui Hristos celor ce jertfesc (celor ce aduc
sfânta jertfă). S-a mai cunoscut şi aceea că unii dintre diaconi se ating de cuminicătură
(împărtăşanie) chiar şi înaintea episcopilor. Aşadar toate acestea să înceteze, iar diaconii să 59 I. Floca, op. cit., p. 58, Canoane paralele: Can 14, 15 Apostolic; 4 II Ecumenic; 5, 6, 10, 20 IV Ecumenic; 18 Trulan; 3, 13, 16, 21 Antiohia; 1, 2, 3, 16 Sardica; 48, 54, 71, 90 Cartagina.60 Ibidem, p.58; Canoane paralele: 11, 15, 16 Apostolic; 15 I Ecumenic; 8, 10, 20, 23 IV Ecumenic; 17, 18, 20 Trulan; 3, 21 Antiohia; 1, 2, 13, 15, 16 Sardica; 20, 54, 80, 90 Cartagina.61 Zonara II, 190, apud N. Milaş, Op. cit. p. II, 69.
21
rămână în măsuri1e lor, ştiind că ei sunt slujitori ai episcopului, dar mai mici decât
presbiterii. Să primească aşadar după rânduială cuminicătură (euharistia) după presbiteri,
dându-1i-se lor fie episcopul, fie presbiterul. Dar să nu le fie permis diaconilor nici să şează în
rândul presbiterilor; căci ceea ce s-a făcut este împotriva canonului şi împotriva rânduielii.
Dar dacă cineva şi după aceste orânduiri nu ar voi a se supune, să înceteze din diaconie62.
După N. Milaş, în Canonul prezent se arată trei păcate ale diaconilor: primul este că
voiau ca ei să administreze prezbiterilor Sfânta împărtăşanie; al doilea că se împărtăşeau
înaintea episcopilor, iar al treilea, că voaiau să aibă în Biserică întâietate faţă de presbiteri şi
că-şi permiteau să şadă în rândul presbiterilor în biserică, în timpul Sfintei Liturghii. Treapta
diaconiei ocupă locul al treilea în ierarhia sacramentală. Sfântul Ignatie Teoforul spune despre
diaconi ca să fie cinstiţi de către toţi, deoarce ei nu sunt păzitorii mâncării şi băuturii, ci
slujitorii Bisericii lui Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Părinte zice în altă parte, că diaconii în urma
graţiei şi dorului lui Dumnezeu sunt supuşi episcopului şi presbiterului63.
Diaconii, ca slujitori ai lui Dumnezeu, aveau datoria de a primi de la credincioşi darurile
aduse pentru Sfînta Jertfă şi de a le preda episcopului, de a citi Evanghelia la Sfintele Slujbe,
de a da mână de ajutor la săvârşirea sfintei jertfe şi la alte lucrări liturgice, de a instrui pe
catehumeni,de a cerceta pe martiri şi pe mărturisitori în temniţe şi de a scrie faptele
martirilor64.
În Aşezămintele apostolice (II, 30) diaconul se numeşte άγγελοϛ καί πποφτηϛ τού
επικύπού, iar în alt loc se mai numeşte: urechea, ochiul, gura, inima şi sufletul episcopului.
Acest raport al diaconilor faţă de episcop a fost cauza pentru care, încă în primele secole
ale Bisericii, mai ales în Apus, diaconii au început să dea prea mare importanţă oficiului lor şi
se considerau superiori presbiterilor.
La un sinod apusean (Arelote) de la începutul secolului al IV-lea, înainte de sinodul de
la Niceea, s-a dat împotriva diaconilor care erau în preajma episcopului în cetate, următorul
canon: „de diaconicis urbicis, ut non sibi tantum praesumant, sed honorem praesbyteris
reservent, ut sine const ientia ipsorum nihi 1 tale feciunt" (canonul 18)65.
Acest canon a fost dat împotriva abuzurilor comise de diaconi şi în general împotriva
orgoliului lor. El stabileşte drept lege pentru toate timpurile: întâi că diaconii nu au putere de a
da presbiterilor Sfânta împărtăşanie. Nu trebuie să se înţeleagă aici presbiterii în general, când
62 I. Floca op. cit., p.59, Canoane paralele, 15, 39 Apostolic; 15, I Ecumenic; 7, 16 Trulan; 5 Antiohia; 20 Laodiceea.63 Ignatie Teoforul, Epistola către Magnezieni la N. Milaş, op. cit. p. 73.64 Thoamassin; Vetus et nove ecel. discipl. P. I. lib. II, p. 29; Augusti, Denkwurdigkei ten, XI, 189, 79, la N. Milaş, op. cit. p. 73.65 Harduini, I, 276, apud N. Milaş, op. cit. p. 74.
22
liturghisesc singuri, ci presbiterii când liturghisesc cu episcopul. După mărturia Sfântului
Justin Martirul şi Filosoful, diaconii dădeau Sfânta împărtăşanie credincioşilor66 care se
împărtăşeau la Sfânta Liturghie.
Liturghisind cu episcopul, diaconii voiau ca tot aşa să dea Sfânta împărtăşanie şi
presbiterilor, şi împotriva acestui lucru emite sinodul acest canon al său, zicând, că este
împotriva canonului şi obiceiului, ca cei ce nici nu au dreptul de a aduce Sfânta Jertfă, să dea
trupul lui Hristos celor ce aduc jertfa pe baza dreptului lor.
În al doilea rând, prin acest canon se condamnă că unii dintre diaconi se împărtăşeau la
Sfânta liturghie înaintea episcopilor; aceasta nu se referă la eventualitatea când însuşi
episcopul servea. Se întâmpla că episcopul dădea ordin unui presbiter să săvârşească Sfânta
liturghie, fireşte cu diaconul împreună, şi episcopul era numai prezent la liturghie. În aceste
cazuri diaconul, care înainte de toate trebuia să se cuminece pe sine însuşi şi apoi pe ceilalţi
care erau prezenţi în Biserică, diaconul după ce se cumineca pe sine, oferea Sfânta
împărtăşanie episcopului şi astfel se întâmpla că episcopul se împărtăşea după diacon. Această
neobservare din partea diaconilor (ταξιν παπαλύοτεπ) voia să o curme sinodul prin acest
canon după cum zise Valsamon în comentariul canonului prezent67.
În al treilea rând, canonul dispune în această chestiune că diaconii sunt datori a-şi
cunoaşte ordinea şi starea lor şi că numai după presbiteri pot să se cuminece, fie că vor
liturghisi cu episcopul sau numai cu presbiterul; şi în fine condamnă obiceiul intrat în uz
împotriva canonului şi ordinei (παπα κανονα και παπα ταξειν) ca diaconii în timpul Sfintei
Liturghii să ocupe locuri mai sus ca presbiterii şi că şedeau între presbiteri, când aceştia,
conform treptei lor, trebuie să şadă la locul de sus pe scaune (σύν ύπονον) în timpul liturghiei.
Canonul se termină cu o ameninţare împotriva tuturor diaconilor care păcătuiesc
împotriva acestor dispoziţii, stabilind ca unii ca aceştia să fie despuiaţi de oficiul sacerdotal şi
să fie trecuţi în rândul laicilor.
Toate aceste dispoziţii ale canonului niceean despre diaconi nu au fost observate în mod
riguros, şi în timpul după sinodul de la Niceea, iarăşi ne întâlnim cu acuze noi împotriva
trufiei diaconilor şi se dau din nou dipoziţii sinodale pentru a stăvili această trufie şi
îndrăzneală a diaconilor68.
Canoanele Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon 431
privind treapta diaconiei.
66 Justin Martirul şi Filozoful, Apologia a II- a, p. 5 apud N. Milaş, op. cit., p. 73.67 Valsamon, Sint. At. II, 155, apud N. Milaş, op.cit., p. 75.68 Ieronim, împotriva trufiei diaconilor, ep. 85 a d Evagrium la Miloşi, op. cit., p. 71.
23
Menţiuni despre îndatoririle diaconilor găsim abia în canonul 6 al Sinodului IV
ecumenic, unde se opreşte hirotonia fără destinaţie: „Nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire
(destinaţie), nici presbiterul, nici diaconul, nici altul oarecare din starea bisericească
(clericală); fără numai dacă cel ce se hirotoneşte va fi anume sorocit (destinat) pentru
biserica unei cetăţi sau a unui sat, sau al tarului (sanctuarului) unui mucenic (martir), sau
mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără soroace (destinaţie), sfântul sinod a orânduit
(hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să fie fără tărie şi că nicăieri să nu poată sluji
(lucra) spre ocara celui ce i-a hirotonit”69.
Canonul respectiv interzice hirotoniile fără sorocire sau destinaţie, pentru motivul că
după învăţătura Bisericii, taina hirotoniei se administrează numai celui ce are să servească
Biserica într-un anumit loc, la anumit altar, care era indicat cu ocazia hirotoniei. Legătura care
se stabileşte prin hirotonie între cel ce primeşte această sfântă taină şi altarul la care urmează
să slujească, este considerată ca indisolubilă şi, ca atare, ea trebuie să slujească, este
considerată ca indisolubilă şi ca atare, ea trebuie arătată precis cu ocazia hirotoniei.
Rânduiala aceasta străveche nu se mai observă pretutindeni, ci pentru a putea face faţă
nevoilor bisericeşti, se procedează la hirotonia clericilor pe hramul catedralelor, adică cu
destinaţie de-a sluji la altarul catedralelor episcopale, pentru ca cei hirotoniţi astfel să poată fi
vânduţi la oricare dintre altarele din cuprinsul unei eparhii, socotindu-se hramul Bisericii
Catedrale, ca întâiul hram al fiecărei Biserici din eparhie70.
În textul canonului se foloseşte alături de cuvântul hirotonie şi cuvântul hirotesie în
acelaşi înţeles de hirotonie, ceea ce dovedeşte că la acea dată (anul 451) ambele cuvinete erau
folosite în acelaşi înţeles. De asemenea, pe lângă bisericile din oraşe, sate şi mănăstiri sunt
amintite şi sanctuarele martirilor, adică bisericile sau altarele ridicate pe mormintele martirilor
sau pe locurile unde aceştia au suferit moarte martirică, fapt care dovedeşte că martirii se
bucurau de un cult special, cunoscut în întreaga Biserică.
Sinodul IV Ecumenic nu a mai dat alte canoane privitoare la treapta diaconiei în special,
ci numai canoane generale privind clerul şi truditorii lui.
69 I. Floca, op. cit., p. 77, Canoane paralele: Can. 15 Apostolic; 15, 16 I Ec; 13 Neocezareea.70 Ibidem, p. 78.
24
Canoanele Sinodului Trulan au sinodul V-VI Ecumenic
de la Constantinopol privind treapta diaconiei.
Şi acest sinod ecumenic dă canoane privitoare la cler în general, cuprinzând, astfel, şi
treapta diaconiei. Astfel canonul 6 al sinodului respectiv interzice căsătoria după hirotonie:
„De vreme ce s-a zis în canoanele apostolice că, dintre cei care au fost înaintati (introduşi) în
cler necăsătoriti, numai citeţii şi cântăreţii să se căsătorească (se pot căsători) (can. 26
Apostol ic), şi noi păzind (observând) acest lucru (această hotărâre), orânduim ca de acum
înainte, în nici un chip ipodiaconu1 sau diaconul sau preshiterul să nu aibă îngăduinţă a
încheia (să-şi încheie) însoţire de căsătorie, după hirotonia lui. Iar cine ar îndrăzni să facă
acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce urmează a intra în cler să
se lege cu o femeie prin căsătorie după lege (legală), să facă acest lucru înainte de hirotonia
întru ipodiacon, sau întru diacon, sau întru presbiter”71.
Prin canonul prezent se interzice din nou, potrivit canonului 26 Apostolic, căsătoria
ipodiaconilor, a diaconilor şi a presbiterilor, după hirotonie dispunându-le ca toţi aceştia să se
poată căsători numai înainte de a primi hirotesia sau hirotonia. Pentru nerespectarea acestei
rânduieli, se prevede pedeapsa caterisirii. Măsurile luate de către Sinodul Trulan în chestiunea
căsătoriei clerului dovedesc existenţa până atunci a practicii căsătoriei după hirotonie a
clericilor. De remarcat este faptul că, în textul canonului se spune despre cei ce intră în cler că
pot să încheie o căsătorie legală, fie înainte de hirotesia întru ipodiacon, fie înainte de
hirotonia întru diacon sau cea întru presbiter.
Din felul în care vedem că este redactat canonul, s-ar putea înţelege pe lângă cele arătate
încă două lucruri, trecute cu vederea de tâlcuitori şi anume:
a) - Fie că este permisă căsătoria şi după hirotesia în ipodiacon, ca şi după hirotonia în
diacon,
b) - Fie că hirotonia s-ar putea face direct în treapta diaconului fără a se mai face
hirotesia în ipodiacon sau direct în treapta presbiterului, fără a se mai săvârşi hirotonia în
diacon72.
În ce priveşte natura acestei oprelişti, de a se contracta căsătoria după hirotonie, există
opinia cu totul greşită că ea ar avea caracter dogmatic, iar căsătoria care s-ar săvârşi după
71 Ibidem, p. 100; Canoane paralele: 5, 26, 51 Apost.; 14 IV Ec; 3, 13, 21, 30 Trulan; 10 Ancira; 1 Neocezarea; 1 16 Cartagina; 69 Vasile cel Mare.72 Ibidem, p.101.
25
administrarea tainei preoţiei, în orice grad, ar fi inoperantă. Pentru ca o astfel de teză să fie
adevărată, ar trebui să se demonstreze că Biserica ar fi învăţat cândva despre taina hirotoniei,
că ea ar constitui un impediment de natură harică pentru administrarea tainei căsătoriei, sau
că, harul care s-ar comunica cuiva prin taina preoţiei l-ar face pe respectivul oarecum imun
pentru primirea altor taine şi în special al tainei cununiei. Dar nicăieri nu există în Biserică
vreo urmă despre o astfel de învăţătură. Mai mult, însuşi canonul 10 al Sinodului din Ancira
constituie o dovadă grăitoare împotriva tezei despre caracterul dogmatic al măsurii prin care
se orpreşte administrarea tainei căsătoriei după hirotonie73.
De menţionat este faptul că în veacul al IX-lea şi al X-lea se mai practica rânduiala de a
permite tuturor clericilor să se căsătorească după hirotonie, însă, numai în decurs de doi ani,
aşa precum rezultă din Novela 3 a lui Leon Filozoful, precum şi dintr-o altă Novelă a acestuia,
chiar şi în termen de 10 ani după hirotonie (Sin. At. VI, 153).
Din cele arătate se vede, cât se poate de clar, că oprirea căsătoriei după hirotonie este o
măsură cu caracter disciplinar, iar nu una cu caracter doctrinar. Este deci o problemă de
disciplină, iar nu o chestiune de credinţă, şi ca orice normă sau regulă disciplinară, indiferent
prin ce autoritate ar fi fost aşezată, atât episcopii individual pentru eparhiile lor, cât şi sinodul
pot să acorde dispensă.
În legătură cu această problemă, se pune aceea a căsătoriei clerului rămas văduv prin
deces, care, în lumina celor până acum lămurite se înţelege că este posibilă, numai cu
dezlegare sau dispensă de la episcop sau de la sinod.
Fiind însă vorba de dispensă, absolut necesară în acest scop, din partea episcopului sau
din partea sinodului, se înţelege de la sine că norma canonică prin care se interzice căsătoria
după hirotonie, rămâne în vigoare ca normă disciplinară obligatorie, pentru că dispensa de la o
normă nu trebuie confundată cu abrogarea ei74.
Canonul 7 al Sinodului Trulan reglementează poziţia diaconului faţă de celelalte
două: „De vreme ce am aflat că în unele Biserici se găsesc diaconi care au dregătorii
bisericesti şi din această pricină, unii dintre ei purtându-se cu îngâmfare şi cu samavolnicie
(după bunul plac) - (făcând uz de aroganţa şi de independenţă) şed înaintea presbiterilor,
orânduim (hotărâm) ca diaconul chiar dacă s-ar găsi în vreo vrednicie (slujbă, demnitate)
adică în orice fel de dregătorie bisericească, unul ca acesta să nu şadă înaintea presbiterului,
fără dacă ţinând locul feţei (persoanei) patriarhului sau mitropolitului său (propriu), s-ar
73Ibidem, p. 101. 74 Ibidem, p. 102.
26
găsi în altă cetate pentru vreo treabă (cauză) de căpetenie, căci atunci, i se va da cinstea ca
unuia ce ţine locul aceluia.
Iar dacă va îndrăzni cineva, purtându-se cu cutezanţa tiranică (despotică), să
săvârşească una ca aceasta, unul ca acela, coborându-se din treapta sa proprie, să fie cel din
urmă dintre toţi cei din starea în care se numără el în Biserica sa, pentru că potrivit
învăţăturii ce se află la Sfântul Evanghelist Luca, aşezată ca de însuşi Domnul şi Dumnezeul
nostru, Domnul nostru ne povăţuieşte să nu ne bucurăm de şederile în frunte. Căci a spus
celor chemaţi o pildă ca aceasta: «Când eşti chemat de cineva la nuntă, să nu te aşezi la locul
cel mai de frunte, ca nu cumva unul mai de cinste decât tine să se afle poftit şi el de acela, şi
venind cel ce te-a chemat să-ţi zică ţie: prietene, urcă-te mai sus; atunci îţi va fi ţie cinste în
faţa tuturor celer ce şed împreună cu tine, pentru că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri,
iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa» (Lc. 14. 8-11). Acelaşi lucru să se ţină însă şi
celelalte stări sfinţeşti (trepte clericale), pentru că cunoaştem, că decât vredniciile
(demnităţile, dregătoriile) cele lumeşti sunt mai presus de duhovniceşti”75.
Acest canon oglindeşte o stare de lucruri care a apărut încă din veacul V şi care a
continuat în bună parte tot timpul cât a durat imperiul bizantin de Răsărit, iar în Biserica din
Apus continuă şi astăzi.
Spre deosebire de treptele determinate ale ierarhiei sacramentale, din timpurile cele mai
vechi ale Bisericii au existat diferite dregătorii bisericeşti, şi care nu erau condiţionate de un
grad sau altul al ierarhiei sacramentale. Persoanele care îndeplinesc astfel de funcţii s-au
numit funcţionari bisericeşti. Originea acestor funcţiuni bisericeşti derivă din primele veacuri
ale Bisericii. Cei mai de frunte dintre aceşti funcţionari bisericeşti se numeau exocatachi1i
(εξωκατάκοιλοι) economul, sachelarul, cortofilazul, sacheliul şi proteedieul. Aceste funcţii
erau foarte importante, mai ales cei de pe lângă episcopii cetăţilor mai mari, şi cu deosebire
cele de la curtea patriarhală din Constantinopol. Funcţiile acestea de cele mai multe ori le
îndeplineau diaconii, şi dânşii în urma funţiunilor lor înalte erau pătrunşi de aroganţă şi
samavolnicie (αύθαδεια καί αιθονομια) şi se considerau pe sine mai presus decât presbiterii.
Sinodul Trulan, observând că diaconii au uitat orânduirea sinodului niceean şi că, mânaţi fiind
de cutezanţă despotică, răstoarnă ordinea ierarhică în Biserică, interzice expres aceste lucruri,
accentuând că dregătoriile duhovniceşti sunt mult mai presus decât cele lumeşti, adică în
Biserică treptele ierarhiei sacramentale au importanţă mult mai mare decât funcţiunile, prin
care se exercită acţiuni externe şi administrative bisericeşti76.
75 Ibidem, p. 102; Canoanele paralele, Can. 18, I Ec; 16 Trulan.76 N. Milaşi, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol I. Partea a II-a, comentariul Canonului 7 al Sinodului Trulan.
27
Canonul admite excepţie de la această normă generală numai în cazul când, un diacon
merge în altă cetate pentru vreo chestiune bisericească cu solie importantă de la patriarhul sau
mitropolitul său şi acolo reprezintă persoana patriarhului sau mitropolitului; în aceste cazuri
trebuie să se dea diaconului cinstea cuvenită, el fiind reprezentantul lor. Această cinste consta
în aceea că acel diacon, în calitate de reprezentant al patriarhului sau mitropolitului său în
adunările afară din Biserică, ci nu la serviciile divine putea să stea între presbiteri, ba chiar şi
între episcopi77.
Cu toate acestea diaconii în cursul timpului, folosindu-se de apropierea lor pe lângă
episcopi, au ştiut să exopereze ca să li se încredinţeze aproape toate funcţiunile importante
adminstritative bisericeşti din Biserică.
Canonul 14 al Sinodului Trulan indică vârsta canonică a hirotoniei preoţilor şi
diaconilor „Canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtători părinţilor noştri să aibă tărie şi în
aceea, ca sa nu se hirotonească presbiter înainte de treizeci de ani, chiar dacă ar fi om cu
toate vrednic, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos Domnul s-a botezat în al trezecilea an şi a
început să înveţe: aşijderea nici diacon înaiante de douăzeci şi cinci de ani, sau diaconiţă
înainte de patruzeci de ani să nu se hirotonească”78.
După curn se observă, canonul confirmă hotărârile unor sinoade anterioare, prin care se
stabileşte că presbiterii nu pot fi hirotoniţi decât la vârsta de 30 de ani (Can. 11 Neocezareea),
iar diaconii la vârsta canonică de 25 de ani.
Continuarea canonului 14, o găsim în Canonul 15 al aceluiaşi sinod: „Ipodiacon sa se
hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani; iar dacă cineva dintre cei din orice stare
clericală ar fi hirotonit în afara anilor rânduiţi să se caterisească”79.
Ambele canoane trulane tratează aceeaşi problemă, adică despre vârsta pe care trebuie
să o îndeplinească cineva ca să poată fi pus într-o funcţiune sfinţită din Biserică.
Primul canon, ne informează Milaş80, repetă şi confirmă canonul 11 de la Neocezareea
în privinţa anilor pe care trebuie să-i îndeplinească cineva ca să poată să fie hirotonit întru
presbiter. Aceste două canoane trulane prescriu anii şi pentru diacon, ipodiacon şi diaconiţă,
adică pentru diacon 25 ani, pentru ipodiacon 20 ani şi pentru diaconiţă 40 ani, pedepsind cu
caterisirea pe cei ce sunt instituiţi înainte de etatea hotărâtă.
77 Ibidem. p. 330.78 I. Floca, op. cit. p. 108, Canoane Parelele 15 IV Ec; 15 Trulan, 14 Neocezareea; 16 Cartagina.79 Sozomen, Ist. Bis. VII, 19; Eusebiu al Cezareei, Ist Bis. VI, 43, apud C. Dron, Canoanele vol. II, p. 262.80Milaş, vol. I partea a II-a, p. 364.
28
În Vechiul Teatament era prescris că leviţii pot să-şi înceapă serviciul din starea lor la
25 de ani (Numeri 4, 3-8) şi (8. 24-25) aceasta fiind legea generală pentru toţi în Biserica
Vechiului Testament.
În primele veacuri creştine problema aceasta era lăsată în seama înţelepciunii
căpeteniilor bisericeşti, să primească în cler şi să pună în diferitele trepte ierarhice după
judecata lor, ţinând seama de interesele Bisericii, şi numai treptat cu evoluţia legiferării
bisericeşti s-au stabilit în această privinţă norme fixe81.
Prima dipozţie canonică în această privinţă o găsim în canonul 11 al sinodului de la
Neocezareea, după care nu poate fi pus nimenea presbiter dacă nu are vârsta canonică de 30
de ani. Această vârstă a fost în general obligatorie şi pentru episcopi.
Practica de mai târziu a Bisericii cu privire la vârsta canonică a tuturor gradelor clerului
s-a orientat, în împrejurări corespunzătoare, după prevederile canoanelor, iar în alte
împrejurări după principiul că vârsta la care cineva poate fi admis în serviciul public al
Bisericii trebuie să fie vârsta la care cineva poate fi admis în funcţiile publice ale statului,
adică majoratul civil.
În Biserica Ortodoxă Română pentru episcopi se cere în general vârsta canonică, iar
pentru preoţi şi diaconi să fie majori, adică să aibă 21 ani împliniţi82.
Un canon foarte important privitor la treapta diaconiei este canonul 16 al sinodului
trulan, care indică felul, numărul şi slujba diaconului: „De vreme ce Cartea Apotolilor
predaniseşte că şapte diaconi au fost aşezaţi (insituiţi) de către Apostoli, iar cei (părinţii) de
la Sinodul din Neocezareea, în Canoanele aşezate de dânşii, astfel au trecut (au pus) în chip
lămurit că: «după canon, trebuie să fie şapte diaconi, oricât de mare ar fi cetatea; să se
încredinţeze (oricine) despre aceasta din Cartea Faptelor» - mai potrivind cugetul părinţilor
la spusa apostolică am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbații care slujeau tainelor, ci
despre slujire (servirea) la trebuinţele meselor, Cartea Faptelor astfel spunând: «în zilele
acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârtire din partea eleniştilor împotriva evreilor, că
erau trecute cu vederea văduvelor lor la slujirea cea de toate zilele. Aşadar cei doisprezece
chemând mulţimea învăţăceilor au zis: nu este după cuviinţă (potrivit) ca noi, părăsind
cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Drept aceea, căutaţi, fraţilor, dintre voi şapte
bărbaţi cu bună mărturie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune pe care să-i rânduim la
trebuinţa aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut
cuvântul înaintea întregii mulţimi şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh
81 Ibidem, p. 365.82 Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 117..
29
Sfânt, şi pe Filip şi pe Prohor şi pe Nicanor şi pe Timon şi pe Parmena şi pe Nicolae, prozelit
din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor» (Fapte VI, 1-6)”.
Tâlcuind acestea, dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur astfel grăieşte: „ e
vrednic de a se minuna (de admirat) cum de nu s-a dezbinat mulţimea la alegerea bărbaţilor
(acestora), cum de nu au fost înfruntaţi (dezaprobaţi) apostolii de către ei. Apoi este necesar
a şti oare ce fel de vrednicie aveau aceştia, şi ce fel de hirotonie au primit? Oare pe aceea a
diaconilor? Dar acest lucru nici nu este în Biserici. Sau este oare aceasta rânduirea
(instituirea) presbiterilor? Dar atunci încă nu era nici un episcop ci numai apostolii. Drept
aceea, nici numele diaconilor, nici al preoţilor, socotesc că nu era cunoscut şi arătat.
Aşadar, pe temeiul acestora potrivit învăţăturii tâlcuite mai înainte, facem cunoscut şi
noi, că cei şapte diaconi pomeniţi mai sus nu trebuie să fie socotiţi ca slujitori la taine, ci că
aceştia sunt cei cărora li s-a încredinţat (purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti a celor
adunaţi atunci: ei ni s-au făcut nouă măcar prin aceasta pildă de dragoste de oameni
(filantropie) şi de râvnă faţă de cei lipsiţi”83.
Din cele relatate în acest canon s-ar părea că părinţii Sinodului trulan au vrut să împace
conflictul dintre canonul 15 al Sinodului de la Neocezareea şi practica Bisericii.
Canonul respectiv hotărăşte că într-o cetate nu pot fi mai mult de 7 diaconi, fiindcă aşa
spunea „Cartea Faptelor”. Nevoile vieţii creştine au făcut însă, ca în unele Biserici, precum
era Sfânta Sofia din Constantinopol, să existe pe timpul lui Iustinian (527-565), 100 de
diaconi, iar pe timpul lui Heraclie (610-614) până la 150 de diaconi. Pentru a înlătura această
nedumerire Sfinții Părinţi îşi exprimă părerea că cei 7 diaconi nu erau slujitori ai tainelor în
altar, ei bazându-se pe un text din Hrisostom, pe care-1 citează în cuprinsul canonului.
Coliziunea nu există, fiindcă hotărârea despre care se vorbeşte în cap. VI, 1-6 din
Faptele Apostolilor era o măsură de cirecumstanţă, nu ceva prohibitiv. Totuşi, fiindcă lucrul
era înţeles în diferite chipuri, nu exista o practică uniformă. Roma, de exemplu, interpreta
cazul în sens prohibitiv şi nu avea decât 7 diaconi, pe când în celelalte cetăţi, numărul lor era
– precum spunea Sozomen, nelimitat84.
Acest canon a stârnit o oarecare nedumerire. Roma în special, care avea o altă practică,
a obiectat că prin aceasta se surpă caracterul divin al diaconiei. Dacă cei 7 diaconi nu au fost
instruiţi ca diaconi, ci ca slujitori ai meselor, atunci diaconatul nu are origine divină. Părerea
aceasta o susţin protestanţii, care spun că este inexact să se vadă în acest episod instituirea
oficială a treptei diaconatului85.
83 I. Floca, op. cit. p. 109; Canoane paralele, Can. 18 I Ec; 7 Trulan; 15 Neocezareea; 20 Laodiceea.84 Sozomen, Ist. Bis. VII, 19; Eusebiu al Cezareei, Ist. Bis. VI, 43; apud C. Dron, Canoanele, vol. II, p. 262.85 A. Reville, Les origines de 1 'episcopat, I, p. 54-57, 147-150, apud. C. Dron, op. cit. vol. II, p. 263.
30
Obiecţiunea este însă neîntemeiată. Cei şapte au fost rânduiţi întradevăr la slujirea
meselor, dar aceste mese stăteau în foarte strânsă legătură „cu rugăciunea şi slujirea
cuvântului”. De aceea apostolii pretind ca cei aleşi să fie bărbaţi nu numai „încercaţi”, ci şi
„plini de duhul Sfânt”, însuşire necesară serviciului divin şi tot de aceea vedeau curând pe
unii din aceşti slujitori ai meselor, cum au fost Ştefan şi Filip, făcând minuni şi semne (Fp.
Ap. VI, 8) sau predicând şi evanghelizând (Fp. Ap, VII, 2-9).
Sinodul îmbunătăţeşte şi pune de acord gândul părinţilor de la Niceea cu ceea ce spun
Apostolii, arătând că pentru început diconii au avut ca atribuţie principală slujirea meselor şi
că, pentru cât de mare era comunitate atunci, numărul şapte era suficient. Această slujire n-a
rămas aceeaşi, ci ea s-a trasformat încetul cu încetul. Agapele - mesele dragostei - au atribuţii
mai mult servitoreşti, decât sfinţitoare. Ei nu sfinţesc, ci numai ajută pe episcopi şi pe preoţi în
altar şi afară; deci aceleaşi atribuţii, dar transportate pe alt plan, din cauze împrejurărilor noi
care au avut loc în Biserică, o dată cu dezvoltarea ei86.
Acesta este înţelesul şi rostul canonului 16 Trulan de care ne ocupăm, ca şi al cuvintelor
lui Hrisostom. El este un canon exegetic, cu tendinţa de-a împăca o tradiţie veche cu nevoile
actuale.
Canoanele sinodului Trulan, referitoare la treptele diaconiei se încheie cu canonul 80,
care stabileşte că: „Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon sau dintre cei numărati în cler
(clerul inferior) sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă
anevoioasă, ca să 1ipsească mai multă vreme de la Biserica lui, ci fiind în cetate, nu ar merge
(la Biserică), trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric să se caterisească, iar de
ar fi laic să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit)87.
Canonul de faţă obligă atât pe clerici cât şi pe laici să frecventeze biserica. Cine, fără o
cauză binecuvântată, lipseşte de la biserică, pierde dreptul de a mai face parte din comunitatea
respectivă, dacă este laic, iar dacă este episcop, preot sau diacon se expune caterisirii.
Canonul pune şi o limită de îngăduinţă. Această limită este: trei duminici consecutive.
Canonul prezent înnoieşte canonul 11 al Sinodului de la Sardica (343), care şi acela repeta o
dispoziţiune şi mai veche a sinodului local de la Elvira (Spania - 307).
Canonul este actual şi în vigoare. Păcat că nu se mai aplică de loc.
Norme canonice referitoare la treapta diaconiei găsim şi în canoanele Sinodului VII
Ecumenic. Astfel, Canonul 3 al acestui sinod se referă la alegerea slujitorilor bisericeşti:
„Orice alegere de presbiter sau de diacon făcută de către dregătorii lumeşti să rămână fără
86 C. Dron, Canoanele, vol II, p. 263.87 I. Floca, op. cit., p. 142.
31
tărie, după canonul care zice: «Dacă vreun episcop, folosind dregători lumeşti, şi prin
aceştia s-ar face stăpâni pe o biserică, să se caterisească şi să se afurisească (de asemenea)
şi toţi părtaşii lui»” (Canonul 30 Ap.)88.
Canonul de faţă osândeşte amestecul cârmuitorilor lumeşti în alegerea de preoţi şi
diaconi. Sinodul combate prin acest canon un obicei al timpului, introdus de împăraţii
iconoclaşti, care, spre a-şi impune părerile şi-au impus mai întâi oamenii.
c. CANOANELE SINOADELOR LOCALE
Din necesităţi ivite în dezvoltarea istorică, Biserica a fost nevoită să dea legi care să fie
îndrumătoare atât pentru clerici, cât şi pentru credincioşii săi. Întrucât sinoadele ecumenice nu
se puteau întruni imediat, în caz de necesitate, se ţineau sinoade particulare, care reglementau
viaţa bisericească într-o anumită eparhie.
Canoanele acestor sinoade formează, în ordinea importanţei lor a treia categorie de
canoane, după canoanele apostolice şi după canoanele ecumenice.
Canoanele sinoadelor locale au intrat mai târziu în codul canonic al Bisericii şi anume
abia de la anul 692, când sinodul Trulan le-a selecţionat şi a procedat la codificarea tuturor
normelor canonice de până aici, arătând care sunt canoanele care trebuie să intre în codul
canonic al Bisericii şi ce alte rânduieli nu trebuie să intre în acest cod.
După vechimea, nu însă şi după importanţa lor, sinoadele locale de care ni s-au păstrat
canoane sunt următoarele: Sinodul de la Cartagina (256) şi (419); Ancira (314); Gangra (343);
Antiohia (341); Laodiceea (349); Sardica (343); Constantinopo1 (394) şi altele.
De menţionat este faptul că, de la aceste sinoade vom urmări (studia) doar canoanele
care se referă la treapta diaconiei, de asernnea, trebuie remarcat că aceste canoane vin de cele
mai multe ori cu idei noi, care nu au fost cuprinse în canoanele sinoadelor ecumenice, sau au
fost schiţate (gândite) numai în linii foarte generale, întărind astfel ceea ce a fost stabilit
înainte.
Canoanele primului sinod de la Ancira.
De exemplu, Canonul 2 al primului sinod local de la Ancira se referă la diaconii care au
jertfit idolilor: „Aşijderea şi diaconii care au jertfit idolilor, dar după aceea iarăşi s-au luptat
pentru credinţă, altcum să aibă cinste, dar să înceteze de orice slujbă sfântă, şi de a aduce
88 Ibidem, p. 155.
32
pâine sau paharul, au de a propovădui. Dacă însă oarecare dintre episcopi vor băga de
seamă la aceştia vreo râvnă sau umi1inţa blândeţii şi ar voi să le dea ceva mai mult, sau să-i
ierte, dânşii au putere să facă acest lucru”89.
Subiect al infracţiunii de apostazie în acest canon sunt diaconii. Părinţii de la acest sinod
acordă în general graţierea celor ce fac dovada că se căiesc sincer. Unii ca aceştia îşi vor
păstra cinstea de diacon, cu interdicţia de a exercita slujba diaconiei, cu precizarea de a aduce
sfintele daruri şi de a citi rugăciuni la slujbe.
De la această normă generală, în cazul diaconilor, părinţii acordă episcopului dreptul, de
la caz la caz, ţinând seama de sinceritatea pocăinţei şi modul de viaţă al penitenţilor, cu
dreaptă chibzuinţă, adică admiţând anumite circumstanţe atenuante sau agravante, să aplice o
sancţiune după caz, mai uşoară sau mai grea, faţă de cea prevăzută în canon. Balsaman
comentând acest canon motivează aceasta spunând că s-a socotit aşa: „deoarece (în Biserică)
fiecare datorie sufletească depinde de judecata episcopului" (Sint. At. III, 23)90 .
Strict la diaconi se referă şi canonul 10 al Sinodului de la Ancira: „Toţi cei ce sunt puşi
diaconi, dacă, chiar la punerea lor au mărturisit şi au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu
pot rămâne aşa, aceştia însurându-se după aceasta, să rămână în slujbă pentru că li s-a dat lor
voie de către episcop. Dacă însă oarecare, tăcând şi primindu-se la hirotonie cu condiţia să
rămână aşa, dar după aceea s-au însurat, să înceteze din diaconie91.
Canonul de faţă ne prezintă una din realităţile existente în Galatia, la începutul secolului
al IV-lea, obiceiul că unii diaconi care erau necăsătoriţi se puteau căsători şi după hirotonie,
dacă la hirotonie declarau episcopului competent că la timpul hotărât se vor însura, deoarece
nu puteau rămâne necăsătoriţi. Aceştia, însurându-se, îşi menţineau şi pe mai departe serviciul
lor din Biserică, iar dacă nu făceau această declaraţie la hirotonie, ei trebuiau să rămână
necăsătoriţi pentru totdeauna şi dacă se însurau mai târziu, încetau din slujba diaconiei.
Acest obicei din Biserica Galatiei referitor la admiterea căsătoriei după hirotonie era în
opoziţie directă cu practica canonică a tuturor celorlalte Biserici din primele veacuri creştine,
şi care practică, fiind a Bisericii apostolice, este exprimată şi în Aşezămintele Apostolice (VII,
17) şi în canonul 26 apostolic, şi potrivit acesteia dintre cei ce intrau în cler necăsătoriţi,
numai citeţii se puteau căsători92.
89 I. Floca; Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 174; Can. Paralele: 62 ap.; 10, 12 Sin I Ec; 102 Trul.; 1,2,3,5, Ane; 10, 14 Petru Alex.; 3 Vasile cel Mare; 4, 5 Grigore de Nissa.90Ibidem, p. 174. 91 Ibidem, p. 178; Canoane paralele: 5, 26, 51 ap.; 14 Sin IV Ec; 3, 6, 13, 21, 30 Trulan, 1 Neocezareea; 16 Cart.; 69 Vasile cel Mare.92 N. Milaş, Canoanele, vol. II, p. 12.
33
Sinodul Trulan, prin canonul 6 a desfiinţat acest obicei, fiind potrivnic canoanelor,
restabilind astfel hotărârea Canonului 26 Apostolic.
Ultimul canon al Sinodului de la Ancira, privitor la treapta diaconiei, este canonul 14,
care se referă la înfrânarea făţarnică: „ Presbiterii sau diaconii cei din cler, care se reţin de la
cărnuri, sinodul a hotărât ca ei să se atingă de ele, şi apoi aşa de vor voi, să se înfrâneze de
la ele; iar de nu vor vrea, şi nici legumele ce sunt puse lângă cărnuri, nu vor să le mănânce,
şi astfel de nu se vor suspune canonului, să încetezeei din treaptă"93.
Acest canon se referă la preoţii şi diaconii vegetarieni. Pentru a nu produce sminteală în
rândul credincioşilor, Părinţii obligă pe unii ca aceştia să guste din mâncărurile servite cu
carne la agape, fără a fi obligaţi să mănânce. În caz că refuză să facă acest lucru şi refuză să
mănânce şi legumele ce sunt puse lângă cărnuri, se prevede sancţionarea acestora cu
depunerea din treaptă94.
Canoanele sindoului al doilea local de la Neocezareea.
Astfel, canonul 10 al sinodului doi local din Neocezareea, precizează următoarele:
„Aşijderea şi diaconul, de va cădea în acelaşi păcat, să aibă numai treapta slujitorului
bisericesc"95.
În lumina rânduielii stabilite prin canonul 61 Apostolic, care impune candidaţilor la
preoţie să îndeplinească o serie de condiţii privind bunul nume în societate şi prin Cononul 9
Sin. I Ec. prin care se impune ca înainte de hirotonie candidatul să fie supus unui examen
sever, în canonul de faţă se are în vedere cazul diaconului care a desfrânat înainte de
hirotonie. Diaconul dovedit de desfrâu, va fi scos din diaconat şi va deveni slujitor bisericesc.
Canonul 15 al aceluiaşi Sinod se referă la numărul diaconilor: „Potrivit canoanelor,
trebuie să fie şapte, oricât de mare ar fi cetatea. Despre aceasta însă te vei încredinţa din
Cartea Faptelor”96.
Canonul respectiv fixează numărul de şapte diaconi pentru fiecare cetate reproducând
prevederile din Faptele Apotolilor şi prevederile din Can. 16 al Sinodului Trulan.
Canoanele sinodului al patrulea de la Antiohia
93 I. Floca, op. cit.; Canoane paralele: 51, 53, 66 Ap.; 2, 21 Gangora; 28, 86 Vasile cel Mare.94 Ibidem, p. 179.95 Ibidem, p. 186; Canoane paralele, 25, 61 Ap.; 2, 9, 10, Sin. I Ec; 6 Sin. II Ec.; 4, 21, 23 Trul.; 12 Ane; 1, 2,9, 12 Neocezareea; 3, 32, 51, 70, 82, 89 Vasile cel Mare; 3, 6, Teofil Alex.96 Ibidem, p. 187; Canoane Paralele: 18 Sin. 1 Ec; 7, 16 Trul.; 20, Laodiceea.
34
Sinodul al patrulea local de la Antiohia, are şi el câteva canoane privitoare (referitoare)
la treapta diaconiei.
Astafel, Canonul 2 al acestui sinod se referă la soarta (destinul) celor care vor comunica
cu cei excomunicaţi: „Iar de se va vădi că oarecare dintre episcopi sau presbiteri sau
diaconi, sau oricare din canon, va comunica cu cei excomunicati, acesta încă să fie
excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii"97. Acest canon are foarte multe canoane
paralele, majoritatea fiind date de Sfinţii Apostoli şi Sinoadele ecumenice. Comentariul
canonului respectiv l-am tratat în Canonul 12 Apostolic.
Tot în conformitate cu Canoanele celorlalte sinoade, întâlnim şi canonul 3 al sinodului
IV de la Antiohia. „Dacă vreun presbiter, ori diacon, ori în genere oricine dintre cei din
preoţie, părăsindu-şi preoţia sa se va duce în alta, apoi desăvârşit mutându-se, va încerca să
petreacă timp îndelungat în altă preoţie, acela să nu mai 1iturghisească mai ales, dacă
episcopul său propriu chemându-1 şi sfătuindu-1 să se întoarcă în parohia sa, nu va asculta.
Iar de va stărui în neorânduială, desăvârşit să se caterisească din slujbă, încât nicidecum să
nu se mai reintegreze la locul sau de serviciu. Iar dacă caterisit fiind pentru această pricina,
l-ar primi alt episcop, şi acela să primească epitimia de la sinodul obştesc, ca unul care
desfiinţează legiuirile bisericeşti”98. Despre aceste prescripţii canonice am vorbit mai pe larg
la canonul 15 Apostolic.
În continuare, canonul 4 al acestui sinod se referă la starea clericului caterisit: „Dacă
vreun episcop caterisit de sinod, ori presbiter caterisit de episcopul său propriu ar îndrăzni
să săvârşească ceva din slujba preoţească potrivit celor obişnuite a le îndeplini mai înainte,
ori ca episcop, ori ca presbiter, ori ca diacon; acela să nu mai poată avea nădejde de alt ţinut
nici de reintegrare, nici de a se putea apăra şi cei ce comunică cu ei toţi să se lepede de la
Biserică, şi mai ales, dacă cunoscând ei hotărârea cea dată împotriva celor amintiţi mai sus,
ar îndrăzni să comunice cu dânşii"99.
Canonul prezent repetă şi întregeşte canonul 28 Ap. vrând să asigure şi să întărească
puterea judecătorească a sinodului şi a episcopilor: - întâi, când se judecă un episcop, şi al
doilea, când se judecă un presbiter, diacon sau alt cleric. Canonul hotărăşte că dacă un episcop
a fost judecat şi caterisit legal, adică a fost scos din preoţie de către sinod, sau un presbiter sau
diacon de către episcopul său, şi totuşi dacă acela ar mai îndrăzni să îndeplinească funcţiunea
97 Ibidem, p. 195; Canoane paralele: 9, 10, 11, 12, 14, 28, 33, 44, 45, 48, 65 Ap.; 5 Sin. 1 Ec; 11, 13 Sin IV Ec; 17, 66, 80 Trulan; 8, 11, Antiohia,; 41, 42, Laodiceea, 9, 11, Sard.; 9, 10, 23, 106 Cartagina.98 Ibidem, p.196 Canoane paralele: 15, 16, Ap.; 15, 16 Sin I. Ec; 5, 10, 20, 23 Sin. IV Ec. ; 17, 18 Trul.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartagina.99 Ibidem, p. 186, Canoane Paralele: 28 Ap.; 5 Sin I Ec; 6 Sin II Ec; 29 Sin IV Ec; 12, 15 Antiohia; 3, 4, 5, 14 Sard.; 29, 65 Cartagina; 88 Vasile cel Mare.
35
preoţească, apoi o astfel de persoană preoţească depusă nu va mai avea nici un drept de apel la
forul superior spre a se justifica şi apăra aici, şi niciodată nu va mai fi iertat, deci niciodată nu
va mai putea nădăjdui că va fi reintegrat în slujba de mai înainte. Sub numirea de slujbă
preoţească (λειτούπγία), menţionată de acest canon, nu înţelege numai slujbele sfinte, ci
trebuie să o înţelegem ca tot ce stă în legătură cu poziţia ierarhică, bisericească a persoanei
respective, şi prin caterisirea pronunţată, respectivul pierde totul100.
Canonul 5 al aceluiaşi sinod stabileşte procedura (modalitatea) după care se cateriseşte
un cleric de la caz la caz: „Dacă vreun presbiter, ori diacon defăimând pe episcopul său s-a
despărţit pe sine de Biserică, şi a făcut adunare osebită şi a ridicat altar, şi chemându-1
episcopul nu s-ar supune, nici nu ar voi să i se plece, nici să-1 asculte, fiind chemat întâi şi a
doua oară, acela deavârşit să se caterisească, şi nicidecum să nu mai dobândească serviciu,
nici să nu mai poată primi cinstea sa. Iar de ar stărui în a tulbura şi răzvrăti Biserica, acesta
prin stăpânirea externă să se pedepeseasca ca un tulburător"101.
Respectând dispoziţiile canonului 31 Ap., părinţii adaugă că, delicventul răzvrătit, după
ce a fost caterisit să fie predat autorităţilor de stat competente pentru a fi pedepsit. Aici se
întăreşte rânduiala că, singură autoritatea bisericească este îndreptăţită să judece pe clericii în
funcţiune, iar în cazuri extreme, după caterisire, fostul cleric poate fi judecat de autoritatea
civilă în starea lui de mirean102.
Canoanele sinodului al cinicilea local de la Laodiceea
Şi în canoanele sinodului cinci local de la Laodiceea întâlnim norme canonice privind
treapta diaconiei. De exemplu Canonul 20 a sinodului respectiv hotărăşte următoarele: „Nu se
cuvine ca diaconul să şadă înaintea presbiterului, ci şă şadă la porunca presbiterul.
Asemenea şi diaconii să aibă cinste de la slujitorii bisericii şi de la toţi clericii"103. Despre
explicarea acestui canon am vorbit mai pe larg în comentariul canonului 18 I Ecumenic.
În continuare, canonul 21 al sinodului cinci de la Laodiceea stabileşte locul
ipodiaconilor la serviciile liturgice: „Nu se cuvine ca slujitorii bisericeşti să-şi aibă locul în
diaconicon şi să se atingă de vasele sfinte"104.
100 v. N. Milaş, Comentar la can. 4 Antiohia, op. cit. Vol. II, p. 66.101 I. Floca, op. cit. p. 196; Canoane paralele: 31 Ap.; 6 Sin. II Ec; 3 Sin. III Ec; 18 Sin. IV Ec; 31, 34 Trulan; 6 Gangra, 10, 11, Cartagina,; 9, 13, 14, 15 Sin. I-II Ec. 1 Vasile cel mare.102Ibidem, p. 196. 103 Ibidem, p. 208; Canoane Paralele: 15, 39 Ap.; 15, 18 Sin I Ec; 7, 16 Trul.; 5, Atiohia.104 Ibidem, p. 197 Canoane paralele: 4, 6, 15 Trul.; 20, 22, 24, 25, 46 Laod.
36
În canonul prezent, precum şi în celelalte canoane ale sinodului de la Laodiceea, ca şi în
locurile paralele acestui canon, ipodiaconii nu se numesc astfel, ci ύπηπεται (miniştri,
servitori, slujitori inferiori); atât Zonara cât şi Balsamon numesc pe cei din urmă ipodiaconi.
Valsamon scria următoarele la comentariul canonului respectiv: „ύπηπεται λεγοναι οι
ύποδιακονοι”105.
Aşezarea treptei ipodiaconatului revine timpurilor primare ale Bisericii106. Datoria
lor era ca în timpul serviciilor divine să stea la uşile bisericii ca să nu intre vreun nevrednic; să
pregătească şi să ţină în rânduială sfintele vase, precum şi să îmbrace pe arhiereu când acesta
săvârşea sfânta liturghie şi în general să ajute pe diaconi în biserică. La început ipodiaconii
erau consacraţi de episcop. În diaconicon (εν τω διακονικω) aproape de masa pe care erau
aşezate vasele sfinte. Mai târziu pe timpul patriarhului constantinopolitan Manuil I (1217-
1222) acest lucru s-a modificat, deoarece ipodiaconii fiind consacraţi în diaconicon, ei
considerau diaconiconul ca pe un loc al lor, pretinzând un fel de egalitate cu diaconii şi din
această cauză în vremea acestui patriarh s-a hotărât ca hirotesia ipodiaconilor să se facă ca şi
astăzi, înainte de începutul sfintei liturghii, în naosul bisericii.
Prin canonul prezent Părinţii de la Laodiceea au pus capăt acestei dezordini,
îndrumându-i pe ipodiaconi prin canoanele 22 şi 43 ale sinodului respectiv să stea la uşile
bisericii în timpul cât se slujeşte Sfânta liturghie, interzicându-le tot prin acest canon (21) să
se atingă de vasele sfinte de pe sfânta masă.
Canonul 22 al sinodului cinci de la Laodiceea poate fi socotit drept o continuare a
canonului 21 al aceluiaşi sinod: „Nu se cuvine slujitorului bisericesc a purta orarul pe umăr,
nici a părăsi uşile”107. Comentariul lui Milaş arată că din acelaşi motiv (canonul 21)
ipodiaconilor li s-a interzis prin canonul prezent şi purtarea orarului în felul de început.
Cuvântul orar, după comentariul lui Valsamon, privind acest canon108 şi Vlăstar109
derivă de la cuvântul grecesc ωπω, care are sensul de: a păzi, a îngriji de ceva - de asemenea
şi diaconii aveau dreptul de a-1 purta pe umărul stâng în timpul Sfintei liturgii, făcând cu
orarul semn atunci când trebuia să se citească rugăciunile prescrise. Tot aşa şi ipodiaconii
primesc orarul din prilejul consacrării lor, dar nu în sensul în care se dă diaconilor, fapt pentru
care ipodiaconii se încing cu orarul la brâu interzicându-le să-1 poarte pe umăru stâng ca
diaconii110.
105 Sint. At. III, 190, apud N. Milaş, op. cit. vol. II, p. 97.106 Kraus, Real - Encyclopadie II, 796, la N. Milaş, op. cit. p. 97.107 I. Floca, op. cit. p. 208, Canoane paralele: 4, 6, 15 Trul.; 20, 21, 24, 25, 43 Laodiceea.108 Sint. At. III, 191, la N. Milaş, op. cit. vol. II, p. 1, p. 99.109 Ibidem., E, 9, Sint, At. VI, 252.110 No. Skrij III 9, 28 la N. Milaş, Ibidem.
37
Canoanele sinodului al optulea local de la Cartagina
Menţiuni despre treapta diaconiei sunt cuprinse şi în canoanele Sinodului VIII
Cartagina. Astfel, canonul 12 al acestui sinod, indică forul de judecată pentru judecata
episcopului, presbiterului şi diaconului: „Episcopul Felix zise: «Potrivit celor hotărâte la
sinoadele din vechime propun ca, dacă vreun episcop ar cădea în vreo învinovăţire şi apar
multe piedici încât nu se pot aduna mai mulţi, atunci pentru ca acel învinovăţit să nu rămână
sub acuză, să se audieze de 12 episcopi, iar presbiterul de 6 episcopi şi de al său, şi diaconul
de trei”111.
Părinţii participanţi la acest sinod stabilesc rânduiala ca atunci când nu se poate întruni
sinodul episcopilor dintr-o mitropolie în frunte cu mitropolitul, pentru a se institui un for de
judecată, atunci să se instituie un for extraordinar format din 12 episcopi pentru judecata
episcopului, de şase episcopi pentru judecata presbiterului şi de trei episcopi pentru judecata
diaconului.112
În privinţa presbiterilor şi diaconilor, acest for de judecată trebuie înţeles numai ca for
de recurs, în cazul în care cei condamnaţi de episcop se declarau nemulţumiţi. Canonul 4 de la
Antiohia şi celelalte canoane paralele hotărăsc că episcopul competent are dreptul de a caterisi
pe presbiter şi diacon, aceasta fiind norma generală fundamentală.
Canonul 16 al sinodului VIII Cartagina cuprinde mai multe norme canonice referitoare
la cler: „Aşijderea se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi sau
administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru ruşinos sau necinstit; căci sunt
datori a avea în vedere cele scrise: «Nimeni, ostaşi fiind lui Dumnezeu se încurcă pe sine în
lucruri lumeşti».
Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, sa primească banii săi înapoi,
iar dacă va împrumuta sub altă formă, să primească cât a dat.
Şi diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 ani”113.
În conformitate cu cele spuse în capitolele precedente şi în canonul respectiv observăm
că se dezbat mai multe probleme referitoare la cler. Canonul opreşte clerul de la o seamă de
îndeletniciri socotite incompatibile cu starea clericală sau cu misiunea preoţească în genere.
111 I. Floca, op. cit. p. 231; Canoane paralele: 74 Ap., 5 Sin I Ec; 6 Sin II Ec; 9 Sin IV Ec; 4, 6, 14, 20 Antiohia; 13, 14 Sard.; 1 Sin. Constantinopol, 14, 15, 96, 107 Cart.112 Ibidem, p. 232.113 Ibidem, p. 233 Canoane paralele: 5, 6, 20, 26, 44, 51, 81, 83 Ap.; 17 Sin I Ec; 3, 7, 14 Sin IV Ec; 6, 9, 10, 13, 33 Trul; 10, 14, 15 Sin VII Ec; 10 Ancira; 7 Laod.; 5, 25, 126 Cartagina; 19 Sin I-II; 14, 69 Vasile cel Mare, 6 Grigore de Nissa.
38
Opreliştea se referă în special la îndeletnicirea cu treburi lumeşti determinate de dorinţa de
câştig ruşinos sau de iubirea de argint.
Referitor la o altă dispoziţie acestui canon, potrivit căreia persoanele sfinţite nu pot lua
camătă după bani împrumutaţi, vezi comentariul canonului 44 Apostolic. De asemenea vezi
comentariile canoanelor 14 şi 15 Trulan, potrivit cărora diaconul nu se poate insitui înainte de
25 ani.
Canonul 20 Cartagina expune procedura pentru judecarea presbiterilor, diaconilor şi a
celorlalţi clerici. Am omis scrierea textului, deoarece se aseamănă cu textul canonul 12
Cartagina prezentat mai sus.
Canonul 28 al aceluiaşi sinod stabileşte ordinea ierarhică a instanţelor disciplinare şi de
judecată din Biserica Africii, şi anume: „Aşijderea s-a hotărât ca presbiterii şi diaconii şi
ceilalţi clerici inferiori în pricinile ce le au, dacă nu ar fi mulţumiti de judecătoriile
episcopilor lor, atunci să-i asculte episcopii învecinați şi cele dintre dânşii le vor rezolva
episcopii cei chemaţi de dânşii, cu consimţământul episcopului propriu"114.
De nenumărate ori s-a spus în canoane că pentru toţi presbiterii, diaconii şi toţi clericii
inferiori este competentă judecata acelui episcop, sub a cărui jurisdicţie stau aceste persoane,
şi tot astfel multe canoane spun că aceste persoane au libertatea de a apela la sinodul eparhial,
dacă cred că nu au fost judecaţi după dreptate.
Emiterea acestui canon s-a simţit necesară, deoarece biserica africană a avut de multe
ori de suferit, datorită intervenţiei bisericii romane în treburile ei, şi de aceea ea s-a îngrădit cu
acest canon, pentru a fi mai evident principiul de organizare al bisericii.
Analizând canoanele sinoadelor locale, referitoare la treapta diaconiei precizăm
următoarele:
a) aceste canoane întăresc prescripţiile date de canoanele apostolice şi canoanele
sinoadelor ecumenice, lărgind astfel problematica (conţinutul) acestora prin interpretarea lor;
b) canoanele sinoadelor locale legiferează doar ceea ce s-a săvârşit în contradicţie cu
învăţătura Bisericii, pentru a readuce ordinea şi rânduiala necesară în lumea creştină.
114 Ibidem, p. 238 Canoane paralele: 6 Sin. II Ec.; 9, Sin. IX Ec; 4 Antiohia; 10, 11, 12, 14, 15, 20, 23, 105, 125 Cartagina.102.
39
d. CANOANELE SFINŢILOR PĂRINŢI
Canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui cuvânt, ci
sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de sfinţi Părinţi, în legătură cu diverse
probleme practice ale vieţii bisericeşti, fără a fi redactate în chipul obişnuit al canoanelor
propriu-zise. Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau enunţări de păreri ale Sfinţilor
Părinţi, pe când altele sunt extrase târziu din unele scrieri, chiar din unele scrisori ale lor.
Cei 13 Sfinţi Părinţi a căror rânduieli bisericeşti stabilite într-un fel sau altul au fost
incluse în codul canonic al Bisericii, sunt toţi Părinţi răsăriteni, al căror nume şi număr de
canoane sunt arătate de canonul 2 al Sinodului IV Ecumenic şi anume: Dionisie al
Alexandriei (265), Grigorie Taumaturgul al Neocezareei (270), Petru al Alexandriei (311) cu
15 canoane; Atanasie cel Mare (373) cu 3 canoane; Vasile cel Mare (379) cu 92 canoane;
Timotei al Alexandriei (385) cu 18 canoane; Grigore Teologul de Nazianz (389) 1 canon;
Grigorie de Nyssa (395) cu 8 canoane; Teofil al Alexandriei (412) cu 14 canoane; Chiril cel
Mare (444) 5 canoane ş.a115.
Cele mai multe norme canonice privitoare la treapta diaconiei le găsim în canoanele
Sfântului Vasile cel Mare.
Astfel Canonul 3 al Sfântului Vasile cel Mare se referă la osânda diaconului pentru
desfrânare: „Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconie va fi lepădat de la diaconie;
dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împărtăşire, căci fiinţează un canon vechi,
ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se supună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum
socotesc cei din vechime, acele legi care zic: «Nu pedepsi de două ori pentru aceeaşi
greşeală» (Naum 1,9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind
scoşi din locul credincioșilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi
ajunge o dată osânda caterisirii; deci fiindcă nu i se mai dă lui diaconia, în această singură
osândă să consiste pedeapsa"116.
În acest canon sfântul Vasile cel Mare înnoieşte dispoziţia canonului 25 apostolic,
potrivit căruia clericul (diaconul) dovedit de desfrâu se cateriseşte, adică se despoaie de cinul
preoţesc sau se depune din treaptă, dar nu se exclude din comunitatea bisericească. Pentru
115 I. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. I, p. 77.116 Ibidem, p.321; Canoane paralele: 25 Ap; 4, 21, 44 Trul; 15, 16 Sin. IV Ec; 19 Ancira, 27 Cartag.; 6, 18, 32, 44, 51, 60 69, 70, 87 Vasile cel Mare.
40
motivarea acestei dispoziţii Sfântul Vasile cel Mare citează acelaşi loc din Sfânta Scriptură
(Naum I, 9) care s-a citat şi în canonul apostolic menţionat.
Canonul 70 al Sfântului Vasile cel Mare este o continuare a canonului precedent:
„Diaconul spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum nu a păcătuit, se va opri de
la 1iturghie; dar se va învrednici a se împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi
presbiterul, iar de va dovedi că a păcătuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treaptă
va fi, se va caterisi117.
N. Milaş în comentariul său prezintă începutul original al acestui canon διακονοσ εν
χειλετι μιανθειϛ. După Zonara aceste cuvinte însemnează că se va supune pedepsei canonice
respective acel diacon, care cu o femeie a ajuns la sărutarea pătimaşă şi amoroasă (τον μεμτι
φιλιηατοϛ εμπαθούϛ και επωτικού πθασαντα πποϛ γύναικα)118. Balsamon însă spune că
aceste cuvinte însemnează un lucru cu mult mai urât, la care se încumetă unii oameni, aprinşi
de focul Afroditei, şi îşi întinează gura cu o femeie într-un chip foarte urât. Judecând după
pedeapsa care se dă unui astfel de diacon N. Milaş consideră că „noi credem că trebuie să
oprim opinia lui Zonara, căci dacă am primit-o pe a lui Balsamon, apoi acel diacon ar
merita să fie despoiat şi de numele de creştin"119.
Pedeapsa care s-a prescris de acest canon pentru diacon sau presbiter, pentru acel păcat,
constă în oprirea lui de la slujbele preoţeşti, cu păstrarea cinstei şi dreptul de a se cumineca
împreună cu cei asemenea lor, a diaconului şi a preotului care, spurcându-se cu buzele „au
mărturisit că n-au mai făcut aceasta; dacă însă va comite un păcat mai mare, atunci se va
caterisi, adică va fi depus din treaptă şi va trece în rândul laicilor" . Cu privire la pedeapsa
dintâi Zonara zice că depunerera din diaconie trebuie să se înţeleagă numai pentru un anumit
timp, deoarece aceasta este o pedeapsă suficientă pentru acel păcat şi acest lucru îl dovedeşte
cu aceea că numai în acel caz canonul îl depune definitiv din diaconie pe respectivul, dacă a
comis un păcat mai mare, dar în chip logic nu se poate supune aceleiaşi pedepse şi cel ce a
comis menţionatul păcat mai mic, iar durata depunerii din diaconie pentru un anumit timp
depinde de priceperea şi judecata episcopului respectiv.
Opinia aceasta a lui Zonara în privinţa pedepsei pentru acel păcat mai mic se motivează
cu canonul 4 al sinodului de la Neocezareea.
117 Ibidem, p. 356, Canoane paralele: 25 Ap.; 16 Sin IV Ec; 4, 40, 44 Trul. 19 Ancira, 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare.118 Sint. At. IV, 288 apud N. Milaş, op. cit. vol. II, p.117.119 Ibidem
41
Canoanele lui Teofil al Alexandriei
Teofil al Alexandriei prin canonul 5 face referiri la căsătoria necanonică a diaconului:
„Iar în privinţa lui Panuf, cel ce s-a aşezat diacon în Sico, trebuie să se cerceteze; şi de s-ar
întâmpla să se afle ca fiind catehumen, a primit în comuniune de nunta pe nepoata sa de
frate, iar după botezare a fost înaintat în cler, să rămână în cler, dacă a murit aceea, şi dacă
după botez nu s-a împreunat cu dânsa. Iar dacă credincios fiind a primit în comuniune de
nunta pe nepoata sa de frate, să fie străin de cler; dar această împrejurare nu-i atrage
episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el"120.
Teofil rezolvă un caz de speţă asemănător cu cel din canonul 3. În cazul diaconului
Panuf din Sico, care înainte de botez a fost căsătorit cu nepoata sa de frate, Teofil dispune ca
acesta, dacă a murit soţia şi dacă după botez nu a vieţuit cu aceasta să rămână în cler; dar,
dacă şi după botez a vieţuit cu aceasta să fie depus din cler. În privinţa episcopului Apolo care
1-a hirotonit, dispune că acesta, dacă nu a avut cunoştinţă despre starea de fapt nu poate fi
osândit.
Acest canon are un caracter particular cu o importanţă destul de mare, deoarece oferă un
criteriu de selectare a candidaţilor la preoţie, cerând totodată păstrarea curăţiei demnităţii
preoţeşti.
Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul
În Canonul 62 al Sfântului Ioan Ajunătorul pedeapsa soţiilor de clerici care au comis
adulter: „Iar dacă soţia presbiterului sau diaconului ar comite adulter, se pedepseşte cu trei
ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi, şi făcând în fiecare zi 300 de metanii. Fireşte
că acestea se pedepsesc mai greu decât alte adultere, pentru că ucid pe bărbații lor, făcându-se
ele prin acest adulter cauză caterisirii din preoţie. Şi soţii lor, dacă voiesc să le mai aibă pe ele
soţii, se caterisesc din preoţie. Iar dacă voiesc să aibă preoţie, se despart de dânsele mai
înainte de a se împreuna cu ele după adulter, potrivit canonului al optulea al sinodului de la
Neocezareea"121.
120 Ibidem.121I. Floca, op. cit, P. 388, Canoane paralele: 19, 25, 61 Ap.; 2, 9 Sin. I Ec; 12 Ancira; 3, 6 Teof.
42
Lucrarea Sfinţilor părinţi a însemnat ceva nou, întreprins în cunoştinţă de cauză, cu
spirit critic şi cu dorinţa de a feri Biserica de folosirea unor rânduieli necorespunzătoare,
dăunătoare şi străine de natura şi misiunea ei.
Metoda de lucru şi principiile pe care le-au observat Sfinţii Părinţi, atunci când au
formulat aceste canoane rămân călăuzitoare pentru noi, cei de azi şi cei de mâine, întrucât
această operă nu s-a putut şi nu se va putea încheia definitiv decât la sfârşitul veacurilor,
pentru că ea are ca obiect legislaţia curentă a Bisericii, care în multe privinţe trebuie să ţină
pasul cu dezvoltarea istorică a vieţii bisericeşti, căci, spre deosebire de adevărurile de credinţă
care nu se schimbă, ci rămân în substanţa lor aceleaşi chiar dacă li se dă uneori câte o expresie
nouă, legile de drept ale Bisericii reprezintă un instrument de care Biserica trebuie să se
servească tot timpul în modul cel mai potrivit. Aceasta înseamnă că, în materie de legislaţie
juridică Biserica trebuie să dovedească o permanentă capacitate de adaptare sau de aducere la
zi, în aşa fel ca înfăptuirea misiunii sale mântuitoare să poată fi servită şi prin pârghia juridică,
în orice vreme şi în orice împrejurări.
43
CAPITOLUL II
NORME CANONICE PRIVIND
HIROTONIA DIACONULUI
În fiecare Taină, Mântuitorul Hristos se dăruieşte celor ce s-au încorporat în Sine ca
mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica, şi, după aceea, celor ce cred în El şi aleargă la
ajutorul său dumnezeiesc, printr-o lucrare a sa, iar în Sfânta Euharistie se dăruieşte cu însuşi
Trupul şi Sângele său. Dar, fiind nevăzut şi voind să dăruiască Bisericii şi membrilor ei
Trupul şi Sângele Său, precum şi harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a hotărât să se
dăruiască oamenilor prin persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitorul însuşi le alege şi le
sfinţeşte prin Taina hirotoniei, dându-le Bisericii aşa precum Tată-1 L-a dat pe El lumii:
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh Sfânt" (Ioan, 20, 21-
22)122.
Dacă în celelalte Taine Hristos este primit ca cel ce se dăruieşte prin episcop sau preot,
în Taina hirotoniei El se leagă, ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut, de o persoană
umană, pe care sfinţind-o ca preot sau episcop, asigură dăruirea sa către noi prin celelalte
Taine ale Bisericii.
Taina hirotoniei sau a preoţiei este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului
Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi pentru
Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoţiei, dându-i-se puterea de-a învăţa
cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi spre mântuire123.
Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler, cât şi primirea harului preoţiei într-una dintre cele trei
trepte: diacon, preot şi arhiereu.
După datele sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, care au în vedere diferite aspecte ale
preoţiei, acestei Taine i s-au dat mai multe numiri. Săvarşindu-se prin punerea mâinilor
arhiereului, ceea ce în greceşte se cheamă χειποτονία sau χειποθεσία, Taina a primit numele
de hirotonie sau hirotesie. Ambele cuvinte au avut înţelesul iniţial de hirotonie, adică de act
prin care se transmite harul preoţiei în una din cele trei trepte de instituire divină.
În Sfintele Canoane şi în alte texte sau scrieri bisericeşti, cuvântul hirotonie se foloseşte
şi în sensul de hirotesie, după cum şi cuvântul hirotesie se foloseşte atât în sensul său propriu,
cât şi în sens de hirotonie. Desigur, după înţelesul originr, cuvântul hirotesie exprimă în mod
122 Îndrumări misionare, Ediţia 1986, Bucureşti, p. 565.123Ibidem, p. 567.
44
direct şi mai precis actul hirotoniei, care se făcea prin punerea mâinilor, cu toate acestea însă,
pe cale de tradiţie bisericească, adică pe calea stabilirii prin practică a sensului acestor
cuvinte, încă de prin veacul III-IV, cuvântul hirotonie a început a fi folosit mai ales şi cu
precădere faţă de cuvântul hirotesie, pentru a exprima actul de sfinţire sau de administrare a
Sfintei Taine a Preoţiei, în vreuna din cele trei trepte de instituire divină ale sale. Dar, cu toate
acestea, a continuat folosirea cuvintelor hirotonie şi hirotesie în ambele sensuri, încât până
târziu, după veacul al XV-lea, cuvântul hirotesie a mai fost încă folosit şi în sens de hirotonie
propriu-zisă124.
Dintre canoanele în care se foloseşte cuvântul hirotonie în sens de hirotesie sau măcar
nu numai în sens de hirotesie, ci şi în acela de hirotonie, amintim canonul 2 apostolic:
„Presbiterul să se hirotonească de către un episcop şi diaconul şi ceilalţi clerici"125; canonul
15 al sinodului VI Ecumenic: „Ipodiaconu să se hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani,
iar dacă cineva dintre cei din orice stare clericală, ar fi hirotonit în afara anilor rândulţi să
se caterisească"126. Apoi dintre acelea care folosesc cuvântul hirotonie în sens de hirotesie,
amintim canonul 15 IV Ecumenic; 14, 40 VI Ecumenic, în care este vorba de hirotesia
diaconiţelor, iar dintre hirotonie, amintim canonul 10 Antiohia: „Sfântul Sinod a hotărât ca
cei de pe sate, sau de la ţară sau aşa numiţii horepiscopi, de ar fi şi luat hirotonie de episcop,
să-şi cunoască măsura drepturilor lor şi să cârmuiască biserici supuse lor, şi să se
mulţumească cu îngrijirea şi administrarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici
presbiteri, nici diaconi, fără episcopul din cetatea căreia este supus atât el cât şi teritoriul lui.
Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte, acela să se caterisească şi de cinstea ce o
are"127.
Deosebirea mai precisă dintre actele de hirotonie şi cele de hirotesie pentru a căror
numire s-au folosit deopotrivă cele două cuvinte, hirotonie şi hirotesie, s-a făcut şi se face
după natura actelor despre care este vorba în textele în care se întâlnesc cuvintele hirotonie şi
hirotesie şi în acord cu învăţătura Bisericii despre natura deosebită a hirotoniei, de aceea a
hirotesiei. Astăzi termenul folosit de Biserică pentru consacrarea şi instituirea sacramentală a
celor trei slujiri sacerdotale - diaconatul, presbiteratul şi episcopatul este cel de hirotonie, pe
124 Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. II, Bucureşti, 1990, p. 128.125 Ibidem, p. 8; Canoane paralele: Can. 26, 70 apostolic; 19 I Ec; 33 Trul; 11 VII Ec.; 6 Gangra; 24, 26, 30 Laodiceea, 51, 89 Vasile cel Mare.126 Ibidem, p. 196; Canoane paralele: 8 Sin I Ec. ; 14, Sin VII Ec; 13 Ancira; 14 Neocezareea; 8 Antiohia; 57 Laodiceea, 89 Vasile cel Mare.127 Ibidem, p. 196, Canoane paralele: 8 Sin I Ec; 14 Sin VII Ec; 13 Ancira, 14 Neocezareea; 8 Antiohia; 57 Laodiceea; 89 Vasile cel Mare.
45
când pentru slujirile nesacerdotale, care nu cer o consacrare sacramentală, se foloseşte
termenul de hirotesie.
Hirotonia ca Taină în care se recunosc şi se confirmă slujitorii Bisericii, ţine seama de
caracterele preoţiei sacramentale, în mod particular de hristocentrismul şi de
ecleziocentrismul acesteia128.
Caracterele hirotoniei pot fi rezumate astfe1 :
Hirotonia nu este o problemă de simplă vocaţie personală, sau de contract sau de
necesitate pastorală, ci o situaţie de har, de trimitere şi de chemare a Bisericii (Fapte, 14, 23 ;
20, 28). Hirotonia are sens dacă corespunde unei slujiri în Biserică. Pe de o parte este vorba
de trimiterea slujitorilor de către episcop (Mc. 3, 14, In. 20, 21-23). Orice hirotonie se face pe
seama unei parohii sau episcopii vacante. Indicarea lor în actul hirotoniei este obligatorie,
conform Canonului 15 al Sinodului de la Niceea şi Canonului 6 al Sinodului de la Calcedon
care spun: „Nimeni să nu fie hirotonit nici altul oarecare din starea bisericească (clericală);
fără numai dacă cel ce se hirotoneşte va fi anume sorocit (destinat) pentru biserica unei cetăţi
sau a unui stat, sau al tarului unui mucenic, sau mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără
soroace (destinaţii), sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să
fie fără tărie şi că nicăieri să nu poată sluji spre ocara celui ce 1-a hirotonit"129.
Hirotonia independentă „in absoluto", introdusă în secolul al IX-lea în mănăstirile din
Occident este interzisă. Pe de altă parte potrivit canonului 5 al Sinodului de la Laodiceea
(364): „Nu se cuvine să se facă hirotoniile în prezenţa ascultătorilor”130, cuvântul de hirotonie
întrebuinţat în acest canon are sensul de alegere, fapt pentru care părinţii întăresc rânduiala
tradiţională şi dispun ca alegerea să se facă numai de membrii cu depline drepturi în biserică,
iar la alegeri să nu asiste cei fără drept de vot sau străinii. Hirotonirea este tocmai ritualul de
introducere a slujitorilor într-o Biserică locală, care se asociază la epicleza de hirotonie rostită
de episcop prin aclamaţia şi rugăciunea: „Să fie vrednic" (Axios). Didahia în cap. 15 indică
foarte clar participarea comunităţii la alegerea episcopilor şi diaconilor.
Pentru Clement Romanul şi Irineu de Lyon hirotonia este indispensabilă pentru a
identifica şi verifica nu numai succesiunea apostolică, ci şi continuitatea cu credinţă de la
început. Iar funcţia de continuitate este o funcţie de reprezentare: episcopul reprezintă pe
Hristos, deoarece una din acţiunile Sale faţă de apostoli a fost aceea de a le încredinţa
păstrarea şi transmiterea Evangheliei sale, în cuvinte şi în Taine. Fără colegiul Apostolilor nu
128 Pr Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 192.129 I. Floca, op. cit., p. 77; Canoane paralele: 15 Apost.; 15, 16 I Ec; 13 Neocezareea.130Ibidem, p. 204; Canoane paralele: 4 Sin. I Ec; 3 Sin VII Ec; 19, 23 Antiohia; 12, 13, Laodiceea, 16 Sardica, 13, 49, 50 Cartagina.
46
există acces la mesajul lui Hristos. Iată de ce numai episcopul are dreptul de-a hirotoni131. Cea
mai proprie reprezentare a lui Hristos este în Taina Euharistiei, ca preşedinte al adunării
liturgice132. De aceea între hirotonie şi Euharistie este o legătură indisolubilă (Diadahia 14-
15).
Una din particularităţile fundamentale ale hirotoniei este aceea că ea nu se poate repeta.
În acest sens canonul 68 apostolic spune următoarele: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau
diacon va primi a doua hirotonie de la altcineva, să se caterisească şi el şi cel ce 1-a
hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt
botezaţi sau hirotoniţi de unii ca aceştia, nu este cu putinţă să fie nici credincioşi, nici
clerici"133.
Pentru ca să aibă deplină valabilitate în toate privinţele şi pentru excluderea oricărei
repetări ea trebuie făcută de episcopul care are dreptul exclusiv de a hirotoni. Dreptul acesta îl
are numai acel episcop care 1-a primit în chip legal de la cei care sunt chemaţi prin lege să-1
dea şi care la rândul lor l-au primit prin succesiunea neîntreruptă de la Sfinţii Apostoli; căci
succesiunea aceasta formează baza legalităţii ierarhiei, care se întinde fără întrerupere de la
Apostoli până în ziua de astăzi. Pe lângă această succesiune episcopul ca să poată face
hirotonie în chip legal, trebuie să ocupe el însuşi un loc legal ca membru al ierarhiei. De
aceea, dacă episcopul nu îndeplineşte această condiţie, nu poate săvârşi hirotonia, iar hirotonia
săvârşită de un episcop se dedică vieţii de pustnic, când e depus, când părăseşte unitatea
Bisericii şi devine partizanul unei erezii, sau atunci când nu este instituit de episcopi legali şi
deci nu e purtătorul succesiunii ierarhice legale (can. 2 de la Constantinopol; Can. 28 ap; 10
sin. I, Ec.).
Pentru ca hirotonia săvârşită de episcop să fie valabilă se cere observarea şi a altor
condiţii izvorâte din poziţia episcopului în ierarhia jurisdicţională. În virtutea poziţiei sale
episcopul nu poate hirotoni nici introduce în ierarhie pe oricine îi place lui, ci este obligat să
se ţină de prescripţiile care îi arată limitele activităţii lui în această privinţă. Astfel el trebuie
să aibă jurisdicţia independentă, primită în chip legal de la autoritatea competentă, într-o
anumită eparhie, putând să hirotonească numai în cadrul eparhiei peste care se întinde
jurisdicţia lui. Numai în chip excepţional poate hirotoni şi pe alţi candidaţi, din alte eparhii,
însă în acest caz, cu împuternicirea expresă a episcopului competent (can. 35 apostolic; 13
Laodiceea).
131 Sf. Ioan Hrisostorn, Comentar la Timotei, 11, P.G. 62, 553.132 I. Floca, op. cit. p. 40; Canoane paralele: 46, 47 Apost.; 8, 19, I Ec; 4 II Ec; 5, 8, 32 Laodiceea; 36, 48, 57, 68 Cartagina; 1, 3, Vasile cel Mare.133 Ibidem, p. 40.
47
Dacă dreptul de a sfinţi pe presbiteri şi diaconi şi pe toate celelalte grade inferioare ale
Bisericii e atribuit de sfintele canoane fiecărui episcop singur, dimpotrivă, dreptul de a institui
un nou episcop îl are numai adunarea de trei sau cel puţin doi episcopi. În acest sens canonul
1 apostolic spune următoarele: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei
episcopi”134. Toţi episcopii ca şi Apostolii au fost înzestraţi de Hristos cu drepturi egale între
ei. De aceea nici un episcop nu poate avea singur dreptul de a institui alţi episcopi, deoarece
dreptul acesta revine puterii comune a lor. Dreptul unui episcop de a sfinţi singur pe ceilalţi
slujitori ai Bisericii se justifică prin aceea că raporturile izvorâte dintr-un astfel de act se
mărginesc numai în eparhia episcopului respectiv, fără nici un drept în afară de eparhia în care
a primit sfinţirea.
În ceea ce priveşte locul şi timpul hirotoniei se face în timpul Sfintei Liturghii mai ales
în zilele de sărbătoare.
Gradele ierarhice care se acordă de jos în sus, de la lector şi până la episcop se dau într-
un anumit interval de timp. Astfel într-o treaptă ierarhică şi alta, pentru gradele superioare,
intervalul acesta este cel puţin de la o liturghie la alta, cu excepţia episcopului unde se cere o
distanţă de 3-6 luni de la hirotonia în presbiter. Pentru a nu se face abuzuri şi a nu se hirotoni
aceeaşi persoană în mai multe trepte ierarhice superioare, la ceeaşi liturghie, Sfinţii Părinţi au
aşezat în mod invers primirea treptelor ierarhice de la Sfânta Liturghie, astfel: hirotonia întru
episcop la Sfinte Dumnezeule, întru presbiter după Heruvic şi în diacon după Cuvine-se cu
adevărat (Axion). Numai gradele inferioare se pot primi toate şi imediat unul după celălalt, de
pildă în citeţ şi subdiacon înainte de liturghie şi în afară de altar, şi apoi gradul de diacon, la
aceeaşi liturghie. Săvârşirea hirotoniei într-o treaptă se poate hirotoni, la aceeaşi liturghie,
numai un diacon, un presbiter şi un episcop.
Prin hirotonie candidatul devine membru al clerului sau al ierarhiei şi capătă toate
drepturile pe care le recunosc canoanele şi legile civile membrilor ierarhiei. Totodată
candidatul îşi ia asupra lui toate datoriile pe care i le impune slujba spirituală în genere şi
rangul ierarhic respectiv în special, astfe1 :
a) cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un grad ierarhic, nu mai poate
cere nici primi hirotonia din nou pentru acelaşi grad. Ca şi botezul, hirotonia nu se repetă.
Canoanele permit repetarea hirotoniei numai atunci când a fost săvârşită de un episcop eretic,
deoarece hirotonia săvârşită de eretici nu e valabilă. Tot nevalabilă este şi hirotonia primită
prin simonie. Astfel, canonul 29 apostolic menţionează: „Dacă vreun episcop, presbiter sau
134 Ibidem, p.7; Canoane paralele: 4 I Ec; 3 VII Ec.; 19, 23 Antiohia; 12 Laodiceea; 6 Sardica; 1 Constantinopol; 13, 40, 50 Cartagina.
48
diacon ar dobândi această vrednicie prin bani, să se caterisească şi acela ce 1-a hirotonit şi
să se taie cu totul şi din comuniune (biserică), ca Simon Magul de către mine Petru"135 (Can.
2 Calcedon; Can 22 Trulan).
b) Dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, numai poate renunţa la ea după bunul
plac al lui. Canonul 7 al Sindului IV Ecumenic prevede că aceia care au intrat în cler şi
declară că părăsesc slujirea preoţească să fie anatematizaţi, pentru că sfinţirea au primit-o în
mod solemn în urma vocaţiei lor şi prin urmare trebuie să rămână credincioşi până la moarte
unei slujbe, pe care au luat-o de bună voie asupra lor: „Am hotărât ca cei ce au fost rostuiţi
(aşezati) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie
lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se re întoarcă la aceea ce
mai întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei" (can. 7 sin. IV Ec. )136.
c) Hirotonia obligă pe preot la rugăciune zilnică, rugăciune care trebuie făcută la numite
timpuri, independent de Sfânta Liturghie. Datoria aceasta e condiţionată de sfinţirea
sacramentală şi darul extraordinar pe care 1-a primit candidatul.
d) Prin hirotonie, potrivit importanţei ca taină, şi în legătură cu caracterul ei ierarhic,
cei care o primesc, îşi asumă obligaţia ascultării canonice. Această ascultare îşi are originea în
raporturile canonice dintre membrii ierarhiei şi e condiţionată de întâietatea persoanelor
din treptele ierarhice superioare, faţă de aceea ce ocupă un rang inferior. Îndeosebi canoanele
vorbesc despre ascultarea faţă de episcop, pe care-1 numesc părinte spiritual al preoţilor. De
aceea, canoanele hotărăsc, pentru neascultarea de episcop, depunerea clericilor respectivi din
treaptă şi numesc asemnea neascultări dorinţa de stăpânire şi violenţă, canonul 31 apostolic;
„Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe prorpriul său episcop, ar face adunare osebită
(separată) şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul
său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, să se caterisească acela ca iubitor de stăpânire,
căci este tiran (uzurpator). De asemenea şi ceilalţi clerici, şi (anume) câţi se vor adăuga
(ataşa) lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una şi a doua şi a
treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului"137.(Can 13, 14, 15 sin. IX particular
din Constantinopol).
Au fost cazuri când unii preoţi care slujeau la institute care nu erau sub conducerea
nemijlocită a episcopului, n-au vrut să asculte de episcopul competent. Canonul 8 al Sinodului
135 Ibidem, p. 22; Canoane paralele: 2 IV Ec; 22, 23 Trul.; 4, 5, 15, 19 VII Ec; 2 Sardica; 90 Vasile cel Mare, Epistola lui Ghenadie şi a lui Tarasie contra simoniei.136 Ibidem, p. 78; Canoane paralele: 6, 20, 81, 83 Apost; 3, 16, IV Ec; 21 Trul.; 10 VII Ec; 16 Cartagina, 11 Sin. I-II.137 Ibidem, p. 23, Canoane paralele, Can 6 II Ec; 3 III Ec; 18 IV Ec; 31, 34 Trulan; 6 Gangra, 14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11 Cartagina, 13, 14, 15, Sin. I-II.
49
IV Ecumenic supune pe asemenea preoţi pedepsei canonice şi hotărăşte ca fiecare cleric, fără
deosebire, să se supună episcopului său şi să depindă de el în orice privinţă: „Clericii
aşezămintelor pentru săraci şi ai mănăstirilor şi ai altarelor mucenicilor (sanctuarelor
martirilor) să rămână sub cârmuirea (jurisdicţia) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după
predania (tradiţia) Sfinţilor Părinţi, şi să nu se tragă (sustragă) cu trufie de sub oblăduirea
episcopului propriu. Iar cei ce îndrăznesc să răstoarne o astfel de tocmire (orânduire) în
orice chip, şi cei ce nu sunt supuşi propriului lor episcop, dacă ar fi clerici să fie supuşi
pedepselor canoanelor, iar dacă ar fi monahi sau mireni (laici) să fie afurisiţi
(excomunicaţi)138.
După canoane, şi atunci se dă pedeapsă pentru neascultare când episcopul ridică pe
cineva la un grad mai înalt în Biserică şi candidatul se opune înaintării, Canonul 31 Cartagina:
„Tot aşa s-a hotărât că, dacă oarecare dintre clerici şi diaconi nu s-ar supune episcopilor
lor, care pentru oarecare pricini constrângătoare ale bisericilor lor ar vrea să-i înalţe la
demnitatea mai mare în biserica lor, sa nu mai slujească nici în treapta din care n-a vrut să
iasă”139. Singurul caz în care clericii pot refuza ascultarea faţă de episcopi, fără să fie supuşi
pedepsei şi fără să aştepte hotărârea sinodului respectiv împotriva episcopului este atunci când
un episcop începe să predice în Biserică o învăţătură eretică.
Episcopul eparhiot fiind administratorul independent pe teritoriul eparhiei sale, toţi
clericii precum şi candidaţii la hirotonie trecuţi în registrele eparhiei sale se află sub jurisdicţia
lui; de aceea nu au voie să părăsească eparhia fără carte canonică, canonul 12 apostolic:
„Dacă vreun cleric sau laic afurisit sau neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi
primit fără scrisori de recomandare să se afurisească şi cel care 1-a primit"140. Fără această
carte canonică nici un episcop nu poate primi şi nici hirotoni, în afară de cazul când candidaţii
la hirotonie nu sunt trecuţi în registrele eparhiei de unde au venit, şi în acest caz, în principiu,
sunt liberi aceia a fi hirotoniţi şi într-o altă eparhie. Nici mitropolitul, pe baza principiului
interzicerii amestecului unui episcop într-o eparhie străină nu poate hirotoni clerici pentru
eparhiile sufragane, fără permisiunea episcopilor respectivi. Orice hirotonie săvârşită de un
episcop în afara jurisdicţiei sale este interzisă, canoanele 15, 61 apostolice: „Dacă vreun
presbiter sau diacon sau în genere oricare din rândul clericilor, părăsind eparhia sa s-ar
duce în alta şi mutându-se cu totul va trece în altă parohie (eparhie) fără voia episcopului
său, poruncim ca acela să nu mai slujească, mai ales dacă după ce a fost chemat de episcopul
138 Ibidem, p. 78; Canoane paralele: 15, 16 I Ec; 6, 10 IV Ec.139 Ibidem, p. 239; Canoane paralele: 39, 55, Ap.; 8 sin. IV Ec; 34 Trul.; 57 Laodiceea; 89 Vasile cel Mare.140 Ibidem, p. 14, Canoane paralele: 32, 33 Apost.; 11, 13 IV Ec; 17 Trulan; 6, 7, 8, 11 Antiohia; 41, 42 Laodiceea; 9 Sardica; 23, 106 Cartagina.
50
său să se reîntoarcă, nu s-a supus, rămânând în neorânduială; să fie totuşi primit acolo în
comuniune cu un laic”141.
0 altă normă canonică în legătură cu hirotonia se referă la episcopul caterisit, care fiind
suspendat din serviciii, nu poate sub pedeapsa afurisirii, să hirotonească clerici. Dacă totuşi el
ar hirotoni, s-ar putea spune că această hirotonie, poate fi validă, pentru că episcopului, după
luarea îndreptăţirii de a hirotoni, i-ar mai fi rămas capabi1itatea harică. Hirotonia însă
săvârşită de un episcop suspendat, care este exclus cu totul din Biserică, nu este validă,
canonul 28 apostolic: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon caterisit după dreptate
pentru vinovatii învederate (evidente), ar îndrăzni să se atingă de slujbe care i-a fost lui
încredinţată oarecând, acela să se taie cu totul din Biserică"142. (Canonul 5 Sin I Ec; Can. 4
Antiohia; Can. 88 Vasile cel Mare)
Episcopii anatemizaţi şi eretici sunt nu numai excluşi, ci scoşi din sânul Bisericii şi
căzuţi din succesiunea apostolică, aşa că hirotonia săvârşită de ei nu este valabilă, ei
nemaiavând nici capabi1itatea harică. În consecinţă Biserică Ortodoxă cere de la episcopi
succesiunea apostolică, credinţa adevărată şi neschimbată, pentru ca hirotoniile lor să fie
valide.
Apusenii admit însă că şi episcopul eretic poate hirotoni valid, dacă episcopii care l-au
hirotonit pe el erau hirotoniţi valid. În cazul acesta Biserica Ortodoxă care nu poate concepe
că succesiunea apostolică, şi deci preoţia, nu ar înceta prin căderea în erezie; nu poate accepta
nici tainele catolicilor ca valide, deci nici hirotonia. Cu toate acestea, în virtutea unei practici
tradiţionale, hirotonia romano-catolici lor este recunoscută de Biserică Ortodoxă. De aceea la
trecerea unui episcop romano-catolic la Biserica Ortodoxă, el nu e hirotonit din nou, ci trebuie
numai să se lepede de punctele deosebitoare, între care în special: primatul papal, Filioque,
purgatoriul, tezaurul indulgenţelor şi folosirea azimelor la Euharistie.
Anglicanii cer recunoaşterea hirotoniilor lor ca valide, pe motivul că ar avea succesiune
apostolică. Acest lucru nu este însă aprobat şi de aceea pe tema validităţii hirotoniilor
anglicanilor se duc încă dispute destul de aprige. În genere, atât hirotonia lor, cât şi a romano-
catolici lor pot fi socotite sau acceptate ca valide numai prin iconomie.
În decursul timpului Biserica a stabilit anumite condiţii pentru primitorii Sfintei Taine a
Hirotoniei. Primitorii acestei Sfinte Taine pot fi toţi creştinii bărbaţi care au fost botezaţi în
mod valid şi care îndeplinesc condiţiile stabilite de Biserică. Aceste condiţii se pot împărţi în
141 Ibidem, p. 16; Canoane paralele: 15, 16, I Ec; 5, 10, 20, 23, IV Ec; 17, 18 Trulan; 3 Antiohia, 15, 16 Sardica, 54, 90 Cartagina.142 Ibidem, p. 16; Canoane paralele: 2 IV Ec; 22, 23 Trulan; 4, 5, 15, 19 VII Ec; 2 Sardica; 90 Vasile cel Mare; Epistola lui Ghenadie şi a lui Tarsie contra simoniei.
51
mai multe categorii. Există o condiţie care singură face cât o întreagă categorie de alte condiţii
şi care este mai importantă decât toate, valabilă şi pentru primitorii Sf. Taine a Hirotoniei în
treapta diaconatului. Această condiţie se cheamă vocaţie sau chemare firească pentru slujirea
preoţească. Ce-i drept ea nu este condiţie prevăzută de legile bisericeşti, dar indiferent de
aceasta, pe ea s-a pus temei în mod practic, ţinandu-se întodeauna ca slujitorii Bisericii să aibă
tragere de inimă spre lucrarea sau slujirea preoţească spre a se putea dedica acesteia, adică
spre a se putea consacra fără rezerve, şi fără ezitări acestei slujiri.
Celelalte condiţii pentru intrarea în cler sunt împărţite în următoarele categorii: condiţii
religioase, condiţii morale, condiţii intelectuale sau de pregătire, condiţii fizice şi condiţii
sociale. Toate aceste condiţii trebuie să le îndeplinească şi candidatul hirotonit în treapta
diaconiei.
În Biserica veche clericii de toate treptele, adică diaconii, presbiterii cât şi episcopii
aveau libertatea deplină de a se căsători, precum şi aceea de a se căsători înainte de hirotonie
sau după hirotonie. Această libertate s-a întemeiat pe rânduielile stabilite de Sfinţii Apostoli şi
rămase de la ei, rânduieli care nu cuprindeau nici norme, nici îndrumări restrictive în această
chestiune, lăsând tuturor libertatea să-şi aleagă starea pe care o socoteau mai potrivită. Cu
toate că de la o vreme s-a impus ca obicei rânduiala căsătoriei înaintea de hirotonie a celor ce
urmau să devină clerici, totuşi nu s-a luat nici un fel de măsură pentru a-i opri pe cei ce doreau
să se căsătorească şi după hirotonie. Abia mai târziu prin veacul III-IV s-a socotit că ar fi mai
nimerit să se vină în această privinţă cu o normă generală, în sensul obiceiului prevalent de a
se îngădui clericilor căsătoria numai înainte de hirotonie. Acestei rânduieli îi dă expresie
legală canonul 26 Apostolic care dispune că dintre cei ce intră în cler necăsătoriţi, să nu se
mai căsătorească decât citeţii şi cântăreţii. Canonul nu prevede însă nici o pedeapsă pentru
ceilalţi membrii ai clerului care ar fi dorit să se căsătorească după hirotonie, pentru că o astfel
de pedeapsă nu avea de fapt pe ce să se întemeieze.
Abia ceva mai târziu sau poate chiar în aceeaşi vreme, sinodul local de la Ancira,
întrunit în anul 312 vine cu o normă mai precisă cuprinsă în Canonul 10 al cărui text este
următorul: „Toţi cei ce sunt puşi diaconi, dacă, chiar la punerea lor au mărturisit şi au zis că
trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne aşa, aceştia însurându-se după aceasta, să
rămână în slujbă, pentru că li s-a dat lor voie de către episcop. Dacă însă oarecare, tăcând şi
primindu-se la hirotonie cu condiţia să rămână aşa, dar după aceea s-au însurat, să înceteze
din diaconie"143 .
143 Ibidem, p. 178; Canoane paralele: 5, 26 ap.; 14 Sin IV Ec; 1 Neocezareea; 16 Cartagina; 69 Vasile cel Mare.
52
Din textul canonului citat se vede că într-o anumită parte a Bisericii se introdusese deja
rânduiala de a nu se mai permite decât diaconilor să se căsătorească după hirotonie, dar şi
aceasta numai în anumite condiţii, adică dacă ei declarau cu ocazia hirotoniei că nu pot să
rămână necăsătoriţi şi că doresc a încheia ulterior căsătoria şi prevăzându-se în acelaşi timp
îndepărtarea din slujba diaconiei, fără să fie reclamat acest drept cu ocazia hirotoniei.
Vechea practică a Bisericii şi însuşi textul acestui canon arată clar: „căsătoria nu
constituie o piedică de natură doctrinară sau doagmat ică în calea primirii Sfintei Taine a
hirotoniei"144 şi că, prin urmare, rânduiala potrivit căreia se interzice căsătoria clerului după
hirotonie, este de natură juridică şi ca atare de ea se poate acorda dispensă, în acele cazuri pe
care le apreciază autoritatea bisericească.
Hirotonia este actul prin care cineva intră în ierarhie şi capătă putere bisericească, adică
este Sfânta Taină prin care se intră pe viaţă în cler. Hirotonia diaconului este menţionată de
canonul 2 apostolic care spune următoarele: „Presbiterul să se hirotonească de către un
episcop, şi diaconul şi ceilalţi clerici"145.
După cum rezultă din spusele acestui canon, dreptul de a hirotoni atât pe diacon cât şi
pe preot îl are numai episcopul eparhiot. Dreptul unui episcop de a sfinţi singur pe ceilalţi
slujitori ai Bisericii se justifică prin aceea că raporturile izvorâte dintr-un astfel de act, se
mărginesc numai în eparhia episcopului respectiv, fără nici un drept în afară de eparhia în care
a primit sfinţirea.
Actul hirotoniei trebuie făcut în public în Biserică, în prezenţa poporului care are să
mărturisească dacă candidatul e vrednic de gradul la care-i ridicat. Actul se face în timpul
Sfintei Liturghii (Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare) de obicei în duminici şi sărbători,
pentru ca să poată lua parte la ea cât mai mulţi credincioşi. Hirotonia diaconului mai poate fi
săvârşită şi la Liturghia celor mai înainte Sfinţite după ce Sfintele Taine au fost aduse pe
Sfânta Masă şi înainte de a zice diaconul ecteniile: „Să plinim rugăciunea noastră cea de
seară..."
Rânduiala tipiconală referitoare la hirotonia diaconului este următoarea: „După ce
arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos...», ipodiaconul, ce urmează a fi hirotonit diacon merge în mijlocul bisericii şi
face trei metanii mari. Doi diaconi ies din sfântul altar şi luându-l, unul de o parte şi celălalt
de alta, şi plecându-l puţin de cap, îl aduc la arhiereu (care stă între uşile împărăteşti) zicând
alternativ:
144 Ibidem, p. 59.145 Ibidem, p. 59; Zosima Târâlă şi Haralambie Popescu, Pidalion cu orânduire nouă şi tâlcuiri, Institutul de Arte Grafice «Speranţa», Bucureşti, 1933, p. 15.
53
Porunceşte,
Porunciţi,
Porunceşte Prea Sfinţite Stăpâne spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit
diacon pe seama bisericii cu hramul (N) din parohia (N).
Ajungând în faţa arhiereului, ipodiaconul îngenunchează, iar arhiereul,
binecuvântându-l pe cap de trei ori, îl ia de mâna stângă şi-1 aduce în sfântul altar. Diaconii,
luând pe candidat de mâini, înconjoară cu dânsul Sfânta Masă de trei ori, cântând cei din
sfântul altar la întâia înconjurare:
Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se
mântuie sufletele noastre.
La a doua:
Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria mucenici lor. A
cărora propovaduire este Treimea cea de o fiinţă.
Şi la a treia:
Isaia dănţuieşte, Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emmanuel, pe
Dumnezeu şi Omul, Răsărit este numele Lui, pe Carele slăvindu-l, pe Fecioara o fericim.
Iar arhiereul se aşează pe scaun în partea dinspre miazănoapte a Sfintei Mese.
La fiecare înconjurare, ipodiaconul sărută cele patru colţuri ale Sfintei Mese şi face
câte trei metanii, înaintea arhiereu lui, sărutându-i omoforul, bederniţa şi mâna.
Apoi face trei metanii mari înaintea Sfintei Mese, se apropie de colţul din dreapta al
acesteia şi, îngenunchind, pune mâinile pe Sfânta Masă una peste alta şi îşi reazemă capul
peste ele. Ceilaiţi slujitori îngenunchează cu toţii, iar arhiereul îşi scoate mitra şi pune mâna
dreaptă pe capul celui ce se hirotoneşte.
Arhiereul zice: Să luăm aminte!
Arhiereul se roagă cu glas tare astfel:
Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputuncioase le vindecă şi pe cele cu
lipsă le împlineşte, (rânduieşte) pe prea cucernicul ipodiacon (N) în diacon; să ne rugăm
dar pentru acesta ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh.
Apoi arhidiaconul zice: Domnului să ne rugăm.
Slujitorii din sfântul altar, împreuna cu stranele, cântă lin Doamne miluieşte (de trei
ori), iar arhiereul, binecuvântând pe cap de trei ori pe ele ce se hirotoneşte, şi ţinând mâna
dreaptă pe capul lui, se roagă astfel:
Doamne Dumnezeul nostru, Cela ce cu a Ta mai înainte ştiinţă ai trimis darul
Sfântului Tău Duh peste cei ce s-au rânduit de puterea Ta cea neurmată, a fi 1iturghisitori
54
şi a sluji preacuratelor Tale taine, însuţi Stăpâne şi pe acesta, care bine ai voit a se rândui
prin mine în slujirea diaconiei, păzeşte-l în toată sfinţenia, având taina credinţei în cuget
curat. Dăruieşte-i şi lui harul pe care l-ai dăruit lui Ştefan, întâiul Tău mucenic, pe care l-
ai şi chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei, şi-l învredniceşte pe dânsul, după a Ta bună-
placere, a iconomisi treapta cea dăruită lui de a Ta bunătate, pentru că cei ce bine slujesc,
bună cinstire îşi agonisesc, şi-l arată pe dânsul desăvârşit slujitor al Tău. Că a Ta este
împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
După rugăciune arhidiaconul zice cu voce lină ectenia, iar ceilalţi diaconi răspund:
Doamne miluieşte.
Cu pace, Domnului să ne rugăm.
Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi
pentru unirea tuturor, Donmnului să ne rugăm.
Pentru Arhiepiscopul (sau Episcopul) nostru (N), pentru arhieria, apărarea,
îndelunga petrecere, pacea, sănătatea şi mântuirea lui şi pentru lucrul mâini lor lui,
Domnului să ne rugăm.
Pentru robul lui Dumnezeu (N) care acum se prohiriseşte diacon şi pentru mântuirea
lui, Domnului să ne rugăm.
Ca iubitorul de oameni Dumnezeu să-i dăruiască lui diaconie curată şi neprihănită,
Domnului să ne rugăm.
Pentru oraşul acesta, ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele, şi pentru toţi cei ce
cu credinţă locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să ne izbăvim noi din tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să
ne rugăm.
Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi Dumnezeule cu harul Tău.
Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o.
Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Strana: Ţie Doamne.
În acest timp, arhiereul având mâna dreaptă pusă pe capul celui ce se hirotoneşte, se
roagă încet astfel:
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cela ce cu nestricăciosul Tău grai ai dat
Apostolilor Tăi legea diaconiei, şi pe întâiul mucenic Ştefan l-ai arătat a fi unul dintre ei, şi
55
pe dânsul întâi l-ai chemat a împlini slujba diaconiei, precum este scris în Sfânta Ta
Evanghelie: «Cel ce voieşte să fie întâi între voi, să fie vouă slugă». Tu, Stăpâne al tuturor,
şi pe robul Tău acesta (N), pe care l-ai învrednicit a intra în slujba diaconiei, umple-l de
toată credinţa, dragostea, puterea şi sfinţenia, prin venirea Sfântului şi de viaţă
Făcătorului Tău Duh asupra lui; căci nu prin punerea mâinilor mele peste dânsul, ci prin
trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul; pentru ca şi acesta
în afară de orice păcat să se înfăţişeze Ţie curat în ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii Tale,
Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
După rugăciunea aceasta arhiereul ridică pe cel hirotonit şi, luându-l de mână, îl duce
pe solee între uşile îtnpărăteşti; prezentându-l poporului, îi da orarul, zicând: Vrednic este?
El sărută orarul şi mâna arhiereului, iar slujitorii cântă de trei ori: Vrednic este. Pe urmă
arhiereul îi dă mânecuţele zicând: Vrednic este?, iar strana dreaptă cântă de trei ori Vrednic
este; apoi i se dă hirotonitului, de către arhiereu, procovăţul, zicând iarăşi: Vrednic este? şi
răspunde strana stângă, după care cel hirotonit se pleacă spre popor în faţă, în dreapta şi în
stânga şi se retrage în sfântul altar pe uşa diaconească de miazăzi. Arhiereul primeşte de la
diaconi dicherotricherele şi binecuvintează poporul, iar stranele cântă: întru mulţi ani,
stăpâne.
Diaconul rânduit merge în mijlocul bisericii şi zice ecteniile: Pe toţi sfinţii pomenindu-
i...
La împărtăşire, noul hirotonit premerge celorlalţi diaconi.
La timpul cuvenit, noul hirotonit zice ectenia: Drepţi primind dumnezeieştile, sfintele...
Această rânduială de hirotonie se face când se oficiază Liturghia Sf. Ioan Hrisostomul
şi a lui Vasile cel Mare."146
Mărindu-se cu timpul numărul diaconilor, pe lângă Bisericile mari a fost necesar ca
episcopul să aleagă din rândurile diaconilor unul mai destoinic sau mai cu autoritate, care
purta titlul onorific de arhidiacon sau protodiacon. Aceste trepte se instituie prin hirotesie, dar
între ele nu se face pretutindeni în prezent deosebirea cuvenită, aşa încât sunt socotite adeseori
ca fiind egale147.
Numele de arhidiacon este menţionat încă de prin veacul al III-lea, pe când cel de
protodiacon se pare că a apărut mai târziu, întrucât el este menţionat documentar abia pe la
anul 431, în legătură cu sinodul III Ecumenic întrunit la Efes.
146 Arhieraticon, p.73-77.147 ANDREI ŞAGUNA, Compendiu de dreptulu canonicu alu unei sântei sobornicesc! şi apostolesci Biserici, Archidiecesana, Sabiiu, 1868, p.154.
56
În tradiţia bisericească titlul de arhidiacon i se tribuie şi diaconului martir Ştefan, unul
din cei şapte instituiţi de Sfinţii Apostoli spre a sluji meselor. Se înţelege că acest titlu i s-a
adăugat mult mai târziu, pentru că abia de pe la jumătatea veacului al III-lea sunt pomeniţi
arhidiaconi la Roma, în timpul episcopului Corneliu. Era şi firesc de altfel ca numai după ce
se închegase ceva mai bine organizarea Bisericii să apară nevoia de a se rândui în fruntea unui
mare număr de diaconi câte un protos al acestora, căruia să i se zică într-un fel deosebit, spre
a-i releva poziţia mai înaltă faţă de ceilalţi. În acest scop s-a creat cuvântul arhidiacon prin
rădăcina comună a termenului arhiereu, care designa pe căpetenia preoţilor, atât în Vechiul
Testament şi la necreştini, cât şi în Noul Testament.
Pe măsură ce numărul diaconilor şi importanţa lucrărilor pe care le săvârşeau au sporit,
a crescut şi greutatea căpeteniei lor sau a arhidiaconului, care a devenit celebratorul cotidian şi
foarte apropiat al episcopilor în treburile de administraţie bisericească. Datorită acestei strânse
colaborări cu episcopii, arhidiaconii au dobândit în Biserica de Apus poziţia de vicari ai
episcopilor şi chiar ai papilor, fie în caz de lipsă de la scaunul lor, fie în caz de deces al
episcopilor sau al papilor, arhidiaconii lor le ţineau locul şi uneori le urmau în scaun.
Din calitatea de ajutători apropiaţi şi apoi de principali colaboratori şi chiar de vicari sau
de locţiitori ai episcopilor, arhidiaconii au avansat în veacul VII-VIII la treapta de inspectori
şi căpetenii ai clerului de mir din eparhii, ceea ce le-a adus cu timpul şi înaintarea la treapta de
presbiteri deşi au păstrat până azi în Biserica din Apus titlul de arhidiaconi, în noua lor
calitate, ca şefi ai clerului de mir din eparhie de prin veacul VIII-IX, au dobândit şi calitatea
de canonici ai episcopilor, iar în subordinea lor au fost instituiţi arhidiaconi rurali, care s-au
mai numit şi decani, adică protopopi care aveau în circumscripţia lor câte 10 preoţi de mir.
Acesta a fost cursul pe care l-a luat dezvoltarea arhidiaconatului în Biserica de Apus, în care
se păstrează până şi azi demnitatea de arhidiacon cu atribuţiile înalte pe care am văzut că le-a
dobândit încă la sfârşitul primului mileniu al erei noastre.
În Biserica de Răsărit, arhidiaconii, deşi au ajuns la mare cinste, nu au fost avansaţi în
slujbe adminstrative superioare presbiterilor sau din care ar fi apărut ca superiori acestora, ci
au rămas mereu inferiori presbiterilor. Deosebirea care se face între protodiacon şi arhidiacon
este aceea că protodiaconii sunt căpeteniile diaconilor de la bisericile parohiale, sau acest titlu
ori treaptă se conferă şi numai onorific, pe când arhidiaconii sunt căpăteniile diaconilor de la
centrele eparhiale ca şi de la alte centre bisericeşti mai mari. Şi acest titlu li se conferă însă şi
în mod onorific ca şi cel de protodicon.
O treaptă aparte, derivată din cea de diacon, ca treaptă de instituire bisericească
existentă numai în Biserica din Apus, este aceea de Cardinal Diacon sau de diacon cardinal.
57
Ea a apărut şi s-a dezvoltat datorită serviciilor importante pe care le făceau diaconii în cadrul
administraţiei celui mai mare centru bisericesc din Apus. O seamă dintre aceşti diaconi, la
început şapte la număr, ca şi o seamă dintre presbiterii şi dintre episcopii mai apropiaţi de
scaunul Romei s-au numit cardinali, adică principali, sau mai pe înţeles diaconi principali,
presbiteri principali, şi episcopi principali. Mai târziu, luând un anume curs, dezvoltarea
organizatorică a centrului Bisericii din Apus, toţi aceştia au dobândit o poziţie egală între ei,
cu toată deosebirea de stare harică şi superioară faţă de întreg restul clerului, indiferent de
gradele lui întemeiate pe starea harică a fiecăruia. Astfel fiind, diaconii cardinali au ajuns să
fie superiori din punct de vedere jurisdicţional tuturor preoţilor, episcopilor, arhiepiescopilor,
mitropo1iţilor ori altor trepte bisericeşti înalte din Biserica Apuseană. Ei au dobândit cu alte
cuvinte întâi o poziţie egală din punct de vedere jurisdicţional cu preoţii şi cu episcopii
cardinali, fiind cu toţii în aceeaşi măsură locţiitori sau vicari ai papei şi apoi o poziţie
superioară întregului cler din orice treaptă, care se găsea în afara grupului sau cortegiului
cardinalilor.
Numărul cardinalilor diaconi s-a fixat de către Papa Sixt al V-lea în anul 1540, dar de
mai bine de 200 de ani, nu mai există de fapt cardinal diacon, ci numai titlul de cardinal
diacon, care au însă cel puţin hirotonia întru presbiter, putând avea. şi pe aceea de episcop.
Mai este de menţionat că în Biserica de Apus treapta diaconului s-a păstrat numai ca o treaptă
tranzitorie, la care până la hotărârea din 1964 a Conciliului II Vatican nu mai funcţionează
numai de circa 200-300 de ani şi a cărui amintire o păstrau pe tăcute cărţile de ritual şi în mod
solemn doar Cardinalii diaconi148.
În fine, mai avem de precizat că în Biserica de Răsărit cele două trepte de protodiacon şi
arhidiacon se conferă atât în mod onorific, cât şi efectiv, nu numai diaconilor din clerul de
mir, ci şi diaconilor din clerul monahal.
148 I. Floca, op. cit. p. 308.
58
CAPITOLUL III
DIACONIŢELE
În decursul timpului, datorită nevoilor vieţii bisericeşti, care au variat nu numai în timp,
ci şi după loc, s-au creat felurite trepte de slujitori bisericeşti, pe lângă cele trei trepte ale
preoţiei de instituire divină.
Întrucât toţi slujitorii bisericeşti purtau numele generic de clerici, treptele noi care au
apărut s-au numit şi ele trepte clericale sau trepte ale clerului, iar pentru că ele au fost create
de autoritatea bisericească se numesc trepte ale clerului de instituire bisericească spre a se
deosebi de treptele lui de instituire divină149.
În sensul în care adoptă unii canonişti această împărţire, adică enumerând în genere
între gradele preoţiei sacramentale şi gradele care se conferă prin hirotesie, ar trebui să
adăugăm la cele trei trepte inferioare şi pe diaconiţe, pentru că instituirea lor se făcea prin
hirotesie, precum şi orice alte grade conferite prin hirotesie.
Începând cu epoca apostolică diaconiţele au îndeplinit timp îndelungat rosturi
importante în cadrul operei de asistenţă socială a Bisericii, în lucrarea de catehizare, de
îngrijire a Bisericii şi de păstrare a bunei rânduieli în cadrul slujbelor re1igioase.
Prima menţiune despre diaconiţe o găsim în Epistola către Romani a Sfântului Apostol
Pave1, cap XVI, 1-2: „V-o încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii
din Chenreea, ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenita sfinţilor, şi să-i fiţi de ajutor în
orice lucru ar avea nevoie din partea voastră. Că şi ea multora le-a fost de ajutor, şi mie
însumi".
Existenţa diaconiţelor presupune şi îndeplinirea unor condiţii, care trebuiau îndeplinite
de acestea. Este adevărat, că însuşirile pe care Sfântul Pavel le cerea nu numai membrilor
ierarhiei bisericeşti (I Tim. III, 1; Tit. I, 6) dar şi credincioşilor care ostenesc în slujba
Bisericii, fără să fi fost hirotoniţi, cum erau diaconiţele, sunt condiţii necesare atât pentru cei
ce doreau să intre în cler, cât şi femeilor care se dedicau Domnului, devenind diaconiţe150.
Cu timpul numărul femeilor care se dedicau Domnului s-a mărit atât de mult, încât ia
fiinţă o adevărată instituţie care trebuie organizată, care avea nevoie de îndrumări, legi,
principii după care să se conducă, să acţioneze şi să lucreze, în ajutorul acestora au fost date
149 Arhid. Prof, Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox, vol. I, 1990, Bucureşti, p. 273.150 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia Bisericească în epoca apostolică, 1955, p. 32.
59
diferite canoane atât de către sinoadele ecumenice, cât şi de sinoadele locale şi Sfinţii Părinţi.
Aceste canoane se referă atât la instituirea diaconiţelor, vârsta, modul de comportare, cât şi la
pedepsele care se prevăd privitor la diaconiţele care au greşit.
Astfel, canonul 19 dat de sinodul întâi ecumenic aminteşte de diaconiţele
pavlichienilor. „În privinţa pavlichienilor care au alergat mai pe urmă la soborniceasca
biserică, se aşează rânduiala ca ei să fie neapărat botezati din nou. Iar dacă unii în timpul
trecut s-au numărat în cler şi dacă se arată neîntinaţi şi neprihăniţi, după ce vor fi botezati
din nou să se hirotonească de către episcopul bisericii soborniceşti. Dacă însă cercetarea i-
ar găsi pe ei nepotriviţi (nevrednici) se cuvine a-i caterisi pe ei. Aşijderea şi în privinţa
diaconiţelor şi peste tot în privinţa celor numărati (socotiţi) în cler, să se observe aceeaşi
rânduială. Am pomenit însă şi pe diaconiţele numărate (socotite) în cin (cler), cu toate că nu
au nici o hirotesie, aşa că acestea să fie socotite neapărat între laici"151.
Canonul dispune ca ereticii pavlichieni, laici şi clerici care s-au întors la adevărata
Biserică să fie botezaţi din nou, iar clericii după ce vor fi botezaţi să fie hirotoniţi din nou,
dacă vor fi găsiţi vrednici. Dacă însă vreunul dintre cei hirotoniţi din nou se va dovedi
nevrednic, să fie caterisit. Pavlichienii erau ereticii care au adoptat doctrina antitrinitară a lui
Pave1 de Samosata, care fusese episcop al Antiohiei între anii 261 şi 269.
În continuare canonul aminteşte despre diaconiţe. N. Milaş în comentariul canonului 19
al sinodului întâi ecumenic, spune că „diaconiţele erau acele fecioare sau văduve, care au
făcut făgăduinţă de a trăi pentru totdeauna necăsătorite şi s-au consacrat pe sine slujbei lui
Dumnezeu. Până la patruzeci de ani erau sub supravegherea Bisericii şi locuiau în casele lor
proprii, iar la început purtau îmbrăcăminte lumească, mai târziu însă aveau îmbrăcăminte
specială, separându-se de laici, ţinând la făgăduinţa lor. Când împlineau vârsta de 40 ani sau
mai târziu, episcopul sfinţea între diaconiţe pe cele mai vrednice dintre ele, în acelaşi fel ca
în prezent pe servitorii bisericeşti"152.
Sinodul de la Niceea vorbeşte despre diaconiţele care au căzut în eresul pavlianist,
hotărând să se trateze cu ele, la fel, ca şi cu ceilalţi clerici întorşi la Biserică: „Am pomenit
aici despre diaconiţele care se socotesc atari după chipul lor"153. Zonara le interpretează
astfel: „în timpurile vechi se apropiau de Dumnezeu acele fecioare care făceau făgăduinţa că-
şi vor păstra castitatea pentru totdeauna, episcopul le sfinţea pe acestea în conformitate cu
canonul 6 al sinodului de la Cartagina şi se îngrijea de dânsele conform canonului 38 al
151 I. Floca, op. cit., p. 60; Canoanele paralele: 46, 47, 49 Apost.; 15 Ec; 95 Trul; 6, 126 Cartagina; 1 Vasile cel Mare.152 N. Mialş, Canoanele, vol. I, partea a II- a, p. 78.153 Ibidem, p.78.
60
aceluiaşi sinod. Dintre aceste fecioare, la timpul hotărât, adică împlinind 40 de ani, se
sfinţeau diaconiţe1e. Episcopii dădeau acestor fecioare îmbrăcăminte specială când
ajungeau la 25 de ani, în conformitate cu canonul 126 al sinodului menţionat. Pe aceste
fecioare le numeşte sinodul diaconiţe, atari socotindu-se după îmbrăcămintea lor, dar care
nu au hirotesie (χειποθεσια μη εηούσας) şi dispune să fie primite în rândul laicilor, dacă
recunosc eresul lor şi se leapădă de el"154.
Vârsta canonică de 40 ani, despre care vorbeşte Milaş după Zonara, este stabilită chiar
expres de către canonul 15 al sinodului patru ecumenic care spune următoarele: „Femeia
înainte de 40 de ani să nu se sfinţească (hirotesească, consacre) întru diaconiţă, dar şi
aceasta (să se facă) după o ispitire cu luare aminte (cercetare temeinică). Iar dacă primind
hirotesia şi rămânând un timp oarecare în slujbă se dă pe sine căsătoriei, batjocorind harul
lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată anatemei, împreună cu acela ce s-a legat cu ea”155.
Referitor la acest canon Milaş prezintă un comentariu deosebit de interesant şi dezvoltat
pe care îl vom reda în întregime: „în acest canon se vorbeşte despre diaconiţe, adică la care
etate şi sub ce fel de condiţiuni pot fi primite în starea aceasta şi la care pedepse vor fi supuse
dacă după ce, au intrat în această stare, mai târziu din nou doresc să trăiască în căsătorie.
Chiar de pe timpul Apostolilor găsim diaconiţe în Biserică. Apostolul Pavel face amintire în
epistola sa adresată către Romani (16, 1-2) despre diaconiţa Fibi (η διακονος) de la Biserica
din Chenhrea şi le recomandă să o primească în numele Domnului după cum se cuvine
sfinţilor; iar în epistola primă adresată către Timotei orânduieşte că diaconiţe pot fi numai
femei, care au împlinit vârsta de 60 de ani şi care pot da mărturie bună asupra vieţii lor (5, 9-
10).
Nu se poate determina exact care era pe timpul apostolic serviciul diaconeselor, dar că
erau primite în cler şi erau puse în serviciul lor printr-un ceremonial bisericesc anumit se
poate deduce din cuvintele aceluiaşi Apostol, care la acelaşi loc al epistolei, unde menţionează
pe episcopi, presbiteri şi diaconi, îndată după cei din urmă vorbeşte despre calităţile prin care
trebuie să se distingă şi femeile (III, 11), înţelegând aici, desigur, pe diaconiţe, în mod expres
diaconiţele pentru prima dată se menţionează în Aşezămintele apostolice, unde se spune în
general care era serviciul lor şi în ce fel erau puse în tagma lor. Despre serviciul diaconiţelor
citim următoarele în aceste Aşezăminte: „Diaconiţele nu binecuvintează şi nici nu săvârşesc
154 Zonara, Sint. At. II, 160, apud ibidem, p. 78.155 I. Floca, op. cit. p. 82 (Canoane paralele, Can. 19 I Ec; 14, 40 Trulan, 44 Vasile cel Mare).
61
ceva din cele ce fac preoţii sau diaconii, ci păzesc numai uşile bisericii şi ajută preoților când
botează femeile" (VIII, 28)156.
Mai departe citim: „Alege (episcopul) însă şi diaconiţă credincioasă şi sfântă
pentru serviciile femeilor. Căci sunt împrejurări când din pricina necredincioşilor nu poţi
trimite în unele case bărbat diacon la femei, vei trimite deci o femeie diaconiţă, din pricina
cugetelor celor răi. Şi apoi la multe trebuinţe avem nevoie de femeie-diaconiţă. Mai întâi
când se botează femeile, diaconul va unge numai fruntea lor cu untdelemn sfinţit, şi după el
diaconiţa le va unge, căci nu e nevoie ca femeile să fie văzute de bărbaţi" (III, 15). Afară de
aceasta diaconiţele aveau datoria de-a sta la uşile bisericii, pe unde intrau şi ieşeau femeile,
întocmai precum stăteau diaconii la uşi pe unde umblau bărbaţii (II, 57); fără diaconiţă nici o
femeie nu se putea înfăţişa la episcop sau la diacon (II, 16) etc. Afară de Aşezăminte,
serviciile diaconiţelor se mai menţionează şi la Clement Alexandrinul care le pomeneşte
„persoane alese" şi el observă că, deoarece bărbaţii nu pot intra în institute de femei, fără de a
provoca bănuieli, acolo se duc diaconiţele şi predică cuvântul lui Dumnezeu157. Le mai
menţionează Terţulian, Epifanie şi alţii, toţi înfăţişând acest serviciu nu ca pe cel al
diaconului, ce se îndeplinea la slujba tainelor, ci ca pe un serviciu afară de altar (εκθος θού
βημταπ) când trebuie să se îndeplinească vreo funcţiune în jurul femeilor mai ales la botez
sau în calitate de intermediatoare între femei şi slujitorii sacramentali şi bisericeşti158.
Matei Vlăstar, cu toate că consacră diaconiţelor în sintagma sa alfabetică un capitol
întreg, totuşi spune că el nu ştie în ce consta, în toate detaliile sale acel serviciu: „Αί μενοι
διακονοι γύναικες τινα ύπιπεσιαν εν τω κλητω τω τοτε εξεπληπούν, τοις σχεδον ηγνοηται
νύν" (Sint. At, VI, 171).
După Bingam diaconiţele aveau datoria:
a) de-a fi de faţă la botezarea femeilor;
b) a sta în ajutor la instrucţia catehumenilor;
c) a cerceta pe martirii din închisori şi a transmite acestora milosteniile colectate;
d) a sta în biserică între femei şi a supraveghea ordinea dintre ele;
e) a exercita supravegherea asupra femeilor în general şi în special a se îngriji de
văduve.
156 Scrierile părinţilor Apostolici, tradus de I. Mihălecescu, M. Pâslaru şi G.N. Niţu, Chişinău, 1928, apud N. Milaş, op. cit. p. 229.157 Clement Alexandrinul, Pedagogi lib. III, cap. 12 apud Milaş, op. cit. p. 229.158 N. Milaş, op. cit. p, 229.
62
Despre felul cum se sfinţeau diaconiţele pentru acest serviciu, se face amintire tot în
Aşezămintele apostolice. Se spune că consacrarea o primeau de la episcop prin punerea mâini
lor159.
Vlăstar spune că femeia respectivă era condusă de către diacon în faţa episcopului, care
după ce punea mâna sa pe capul ei plecat şi după ce făcea asupra ei semnul Sfintei cruci
rostea o rugăciune specială, care începea aşa: „Dumnezeiescul har cel ce totdeauna pe cele
neputincioase le vindecă", punând asupra ei orarul diaconului legat în chipul crucii, apoi la
vremea împărtăşirii se împărtăşea după diacon, şi episcopul îi dădea potirul, pe care diaconiţa
îl punea apoi pe Sfânta masă. Sfinţirea aceasta în canonul prezent al sindului de la Calcedon
se numeşte hirotesie160.
Canonul dispune în privinţa acestor diaconiţe că neapărat trebuie să fie de 40 de ani.
După cum se vede canonul acesta cu privire la vârsta diaconiţelor este în contradicţie cu
dispoziţia sfântului Apostol Pavel care fixează 60 de ani.
Zonara în comentariul acestui canon soluţionează această contradicţie aparentă astfel că
ţine seama de împrejurarea că Apostolul vorbeşte despre văduve, iar canonul prezent despre
fecioare, deoarece existau diaconiţe luate din rândul văduvelor, dar erau şi diaconiţe primite
dintre fecioare. Pentru cele dintâi se cereau 60 de ani, iar pentru celelalte se cerea 49 de ani.
„Femeia (fecioara), explică Zonara, care s-a reţinut de la plăcerea împreunării cu bărbatul şi
a primit serviciul de diaconiţă, cu greu se va decide pentru căsătorie şi pentru dorinţa după
voluptatea, trupească, pe care niciodată nu a gustat-o. Văduva însă, care s-a împărtăşit de
patul soţului ei şi de plăcerile împreunării trupeşti cu bărbatul, mai curând poate înclina la
patima aceasta". Tocmai pentru aceasta Sfântul Vasile cel Mare în canonul 18 al său supune
la aceeaşi pedeapsă pe fecioara care a păcătuit în aceeaşi măsură.
Astfel, Sf. Ap. dispune ca femeile văduve, care sunt mai înclinate spre plăcerile trupeşti,
decât fecioarele, să fie primite la vârsta mult mai înaintată decât fecioarele161. De altfel
rigurozitatea acestui canon referitor la vârsta pe care trebuie să o aibă o femeie spre a fi
primită ca diaconiţă, nu s-a observat în toate timpurile şi chestiunea principală de care se ţinea
seama era ca respectiva în privinţa însuşirilor ei să fie vrednică de a fi primită între diaconiţe,
şi dacă aceasta se constata prin mărturii demne de credinţă, era primită fără considerare de la
etatea sa, după chibzuinţa episcopului. Condiţia ca să fie deovedită curăţenia vieţii persoanei
de primit între diaconiţe este relevată şi de către canonul nostru „după examinarea
159 Ibidem, p. 172.160 Ibidem, p. 230.161 Ibidem, p. 231, (Sint At. II, 255)
63
temeinică”, adică dacă ele într-adevăr sunt de felul prescris de către Apstolul Pavel (I Tim. 3,
11).
Numai fecioare sau văduve puteau fi diaconiţe, şi deoarece ele nu erau călugăriţe (nu
purtau îmbrăcămintea ca şi călugăriţele), totuşi făceau vot solemn de castitate strictă, pe care
trebuiau să o observe cu sfinţenie până la moarte. Canonul accentuează acest vot solemn şi
ţinând seama de unele abateri, care probabil au fost divulgate în privinţa felului lor de viaţă,
de exemplu cele din scrisoarea sarcastică a lui Lucian „Străinul" Liboniul şi alţii, le interzice
cu stricteţe să se căsătorească iarăşi după ce au intrat în starea diaconiţelor; iar dacă ar viola
dispoziţia aceasta, se dau anatemei împreună cu cel ce au avut contact trupesc162.
Starea diaconiţelor, ca stare sfinţită, în Apus dispare încă din secolul al Vl-lea şi anume
din cauza multor abuzuri produse în urma slăbiciunii femeieşti, după cum spun Sinoadele
Arausicanum (441), Agatheuse (506) şi Aureliarense (553). Cel din urmă sinod emite canonul
următor (18) „Placuit, ut nulii postmodum feminae diaconalis benedictio pro condi tionis
huius fragi 1itate credatur"163.
Începând din secolul al XII-lea, în Răsărit nu mai găsim diaconiţe.
Referitor la situaţia diaconiţelor, sinoadele ecumenice au mai formulat canoane, de
exemplu, sinodul trulan (629) în canonul 40 spune: „Căci este scris în dumnezeiescul apostol
(I Tim. 5, 9), văduva la 80 de ani să se numere (aleagă), în Biserică, iar Sfintele canoane au
predanisit ca diaconiţa sa se diaconisească (aşeze) la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit
mai puternică prin harul dumnezeiesc şi că merge înainte, apoi şi tăria şi neorânduiala
credincioşilor în ţinerea poruncilor dumnezeieşti"164.
Acesta canon completează minunat argumentarea lui Milaş, adăugând elementului uman
puterea oferită de către harul divin care întăreşte Biserica prin lucrarea sa în fiecare dintre
mădularele trupului unic al lui Hristos.
Sinodul cinci de la Laodiceea, în canonul 11 hotărăşte ca ceata presbiterilor să înceteze:
„Nu se cuvine a se aşeza în Biserică cele ce se zic presbitere, adică întâi stătătoare"165.
Scriitorii din timpurile mai noi au avut şi au păreri diferite despre presbitere
(ππεσβύτισεπ) sau întâiu şezătoare166. După unii acestea sunt diaconiţele de odinioară, care se
pare că în acest canon se numesc presbitere, din cauză că erau puse să supravegheze pe femei
162 Ibidem, p. 231.163 Harduin, II, p. 1176, apud Milaş, op. cit. p. 232.164 I. Floca, op. cit. p. 122 (Canoane paralele: 19 sin I Ec; 15 sin IV Ec; 14 Trulan; 6, 44, 106 Cartagina; 5 Sin I-ll; 8, 24 Vasile cel Mare)165 Ibidem, p. 205.166 N. Milaş, op. cit. p. 205.
64
în biserică167. După alţii acestea erau protodiaconiţele (Oberdiakonissinen), superioare
diaconiţelor de rând168. Ambele acestea păreri, adică presbiterele sau întâistătătoarele ar fi
identice cu diaconiţele sau cu protodiaconiţele, deşi se sprijinesc şi pe citate din scrieri de
seamă ale antichităţii Bisericii, nu se pot accepta chiar din motivul că, dacă acest canon ar fi
intenţionat să-şi extindă dispoziţia sa şi asupra diaconiţelor, apoi le-ar fi şi menţionat, căci
diaconiţele erau o instituţie cunoscută şi pentru Sinodul I ecumenic (canonul 19), însă despre
ele nu se face pomenire, ci se dispune ca în viitor să nu se mai instituire presbitere sau întâi
stătătoare în Biserică, iar canoanele sinoadelor de mai târziu (de pildă cel trulan care s-a ţinut
cu trei veacuri mai târziu, şi cel prezent de la Laodiceea) nu numai că nu pomenesc despre
împrejurarea că s-ar fi interzis a se institui diaconiţe, ci vorbesc despre diaconiţe ca despre o
funcţiune obişnuită (14, 18 Trulan).
Presbiterele se pomenesc de către Apostolul Pavel în epistolele sale adresate lui Timotei
şi Tit (Timotei 5, 2 şi Tit 2,8) unde între altele, zice despre ele că trebuie să fie învăţătoare de
bine (κακοδιδασκαλοι). Chiar prin aceasta Apostolul Pavel arată datoria acestor presbitere,
adică să exercite în Biserică oficiind didactic în limitele permise de canonul 70 trulan. Potrivit
acestuia ele nu aveau voie să exercite funcţiunea omiletică, deci nu puteau să predice în public
în Biserică; puteau însă să exercite funcţiunea catehetică afară de biserică, aceasta dovedindu-
se din textul Sf. Apostol Pavel (F.A.18, 26) unde este vorba de Priscila. Diaconiţele se
îndeletniceau de asemenea cu catehizarea femeilor, mai ales la institutele feminine, dar
aceasta nu era îndeletnicirea lor de căpetenie, ci ele îndeplineau servicii speciale la botezarea
femeilor (comentând canonul 15 al sinodului IV ecumenic); iar oficiul ordinar de catehizare a
femeilor, instruirea femeilor în privinţa conduitei lor potrivit învăţăturii creştine şi mai ales
pregătirea lor pentru ca să primească botezul cu vrednicie, aceste lucrări le îndeplineau
presbiterele, care erau femei mai bătrâne şi pricepute în doctrina creştină, acestea numindu-se
întâi şezătoare pentru motivul că supravegheau pe femei în genere, precum şi educaţia
creştină a acestora169. Aceste presbitere se instituiau printr-un ceremonial special, asemănător
celui cu care se instituiau şi diaconiţele, şi despre ele, întocmai ca şi despre diaconiţe se ţinea
în Biserică o consemnare.
Probabil din cauza mândriei lor şi mai ales a faptului că urmăreau adeseori interese
materiale, părinţii de la Laodiceea interzic pentru viitor să se mai instituie presbitere sau întâi
şezătoare.
167 Neander, Kirchengeschichte (Ausg. 1864), III, p. 237 apud Milaş, op. cit. p. 89, vol. II, p. 90.168 Hefele, Conciliengesch 1, 151, apud Milaş, op. cit. p. 89, vol. II, p.11.169 Harduin, I, 985, apud. Milaş, op. cit. p. 90.
65
Sinodul 8 ţinut la Cartagina dă şi el canoane despre diaconiţe, de exemplu canononul 44
care relatează următoarele: „Fecioarele afierosite, când se despart de părinţi, de care erau
ocrotite, să se încredinţeze femeilor celor mai cinstite cu îngrijirea episcopului, ori în lipsa
acestora cu cea a presbiterului, sau împreună locuind unele pe altele sa se supravegheze, ca nu
cumva rătăcind în toate părţile să vatăme renume1e Bisericii"170.
Prin femeie închinată, dedicată sau afierosită se înţelege oarecare dintre cele care fac
parte din categoria diaconiţelor, văduvelor, fecioarelor şi apoi monahiilor.
Dintre Sfinţii Părinţi, la Sfântul Vasile cel Mare întâlnim canoane care se referă la
diaconiţe. Astfel, canonul 44 al Sfântului Vasile cel Mare arată osânda diaconiţei pentru
desfrâu: „Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân, nu este primită în comuniune, iar la
Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte, de va vieţui în curăţie. Iar păgânul
apropiindu-se iar de sacrilegiu, după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce de la
vomitură. Aşadar noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit fiind, să fie în întrebuinţare
trupească"171.
În canonul respectiv Sfântul Vasile cel Mare dă lui Anfilochie soluţia rezolvării cazului
în speţă a unei diaconese care fiind dovedită că trăia în desfrâu cu un bărbat păgân a fost
sancţionată cu scoaterea din treapta de diaconeasă şi excluderea cu totul de la Sfânta
împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare spune că diaconeasa a fost legal scoasă din treaptă
pentru desfrâu, dar nu trebuie definitiv exclusă din biserică, considerând că este suficient
pedepsită cu depunerea din demnitatea clericală. El dispune să rămână sub epitimie de şapte
ani, şi dacă va trăi în curăţie şi se va căi cu sinceritate de păcatele sale, să se învrednicească de
Sfânta împărtăşanie, fără a se permite să se căsătorească vreodată, ea depunând votul
castităţii.
Referitor la acel păgân, care s-a încreştinat şi a voit să ia în căsătorie pe acea
diaconeasă, Sfântul Vasile spune că aceasta intenţionează să întineze din nou sfinţenia, şi ca
un câine vrea să se întoarcă la vomitura sa, la modul de vieţuire permis la păgâni, dar neadmis
la creştini, şi în concluzie declară că; „noi nu putem să lăsăm ca trupul diaconesei, care odată
a fost sfinţit, din nou să servească pentru uzul sexual".
Opinia Sfântului Vasile cel Mare corespunde doctrinei generale canonice potrivit căreia
„tot ceea ce este sfânt nu se poate întina" (sin. at. IV, 193)172. Acest principiu general are
170 I. Floca, op. cit., p. 243 (Canoane paralele: 16 sin. IV Ec. 4 Trulan; 6, 126 Cartagina; 18 Vasile cel Mare).171 Ibidem, p. 348; Canoane paralele: 25 Ap.; 15 Sin IV Ec; 4, 16, 21, 40 Trulan; 27 Cartagina, 32, 51, 70 Vasile cel Mare.172 Ibidem, p.348.
66
aplicare în cazul preoţilor văduvi care pretind că se pot căsători după ce au fost despuiaţi de
rangul preoţesc.
Pentru exemplificarea acestei fapte, cuviosul părinte Teogrost spunea: „Gândeşte-te că
te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor şi sârguieşte-te să ramâi nepătat în
treapta care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia. Ştii pe Luceafărul care a căzut, din
ce era ce s-a făcut, din pricina mândriei. Să nu păţeşti şi tu acestea, închipuindu-ţi lucruri
mari despre tine. Socoteşte-te pe tine pururea, ca să te învredniceşti de împărtăşirea
dumnezeiască şi să fii chemat la rudenie de neînţeleasa iubire de oameni şi de negrăita
bunătate a lui Dumnezeu prin mânuirea Sfintelor înfricoşate taine”173.
173 Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, ed. a II-a, Bucureşti, 1994, p. 174,
67
CAPITOLUL IV
CHIPURI DE DIACONI
ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
Fiind prezenţi în întreaga sferă a slujirii bisericeşti, diaconii au oferit, de-a lungul
istoriei creştine, modele de înaltă responsabilitate şi trăire creştină, ceea ce face ca numele
multora dintre ei să fie înscrise cu litere de aur în paginile istoriei Bisericii.
Aşa cum am văzut la începutul acestei lucrări, primele chipuri de diaconi le aflăm
zugrăvite în Noul Testament la Cartea Faptele Apostolilor cap. 6, 1-6, unde se istoriseşte
alegerea şi activitatea celor şapte diaconi: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena
şi Nicolae. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, autorul acestei cărţi, prezintă mai amănunţit
cuvântarea şi martiriul diaconului Ştefan (F.A. 7,2-60), precum şi activitatea misionară a
diaconului Filip care l-a botezat pe famenul etiopian şi a răspândit cuvântul Evangheliei în
toate cetăţile prin care trecea de la Azot pană în Cezareea (F.A. 8, 26-40).
Un alt exemplu din prima jumătate a secolului al treilea poate fi considerat diaconul
Atanasie, viitorul episcop al Alexandriei, care l-a însoţit pe episcopul Alexandru al
Alexandriei la şedinţele oficiale ale sinodului întâi ecumenic din anul 325, unde a fost
combătut arianismul.
Numele acestei erezii provine de la Arie, preot învăţat din Alexandria, care combătea
egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatăl şi prin aceasta nega
dumnezeirea Fiului. El a susţinut cu tenacitate subordinaţionalismul, adică ideea eronată că
Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Tatăl, fiind subordonat Tatălui174.
La acest sinod s-a distins îndeosebi diaconul Atanasie, atât prin elocvenţa, erudiţia cât
şi prin puterea lui de argumentare. El nu a luat parte la sinod ca membru, căci nu era episcop,
dar însoţind pe episcopul său Alexandru, a participat la discuţii în şedinţe intime, combătând
cu energie ereziile lui Arie175.
În privinţa diaconilor mai este de observat faptul că ei au îndeplinit în timpul
persecuţiilor, şi chiar în epoci mai târzii, lucrări deosebite în serviciul Bisericii în împrejurări
în care nu au putut sau nu a fost cazul să lucreze numai în dependenţă de episcop sau de
174 Pr. prof. Dr. I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, ed. din 1992, p. 123.175 C. Dron, Canoanele, partea a II-a, p. 12.
68
preoţi. Astfel ei au desfăşurat acţiuni misionare pe cont propriu ca orice creştin şi ca orice alt
membru al preoţiei de instituire divină. În timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305) au
suferit moarte martirică pentru Hristos şi Evanghelie numeroşi strămoşi ai noştri daco-romani.
Printre martiri se numără mulţi slujitori ai altarului: episcopi, preoţi şi diaconi. Ei au
pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării în Provinciile Pannonia Inferior,
Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior şi Scythia Minor, dar şi în cele sudice:
Dacia Mediteranea, Dardani şi Dalmaţia. Datorită faptului că poporul român s-a format atât în
nordul cât şi în sudul Dunării, care cuprinde provinciile amintite, pomenim aici dintre
slujitorii altarului pe diaconii care au pătimit în acest spaţiu geografic.
Astfel, în Sirmium ( azi Mitroviţa în Iugoslavia) a fost ucis cu suliţa diaconul Dimitrie,
împreună cu episcopul său Irineu. Pentru că moaştele diaconului Dimitrie erau făcătoare de
minuni, prefectul Leonţiu al Iliricului a zidit în cinstea acestui sfânt două Biserici, una în
Tesalonic, în care i-a aşezat moaştele, la 26 octombrie 413, iar alta la Sirmium, oraş căruia
slavii i-au zis Mitroviţa, după numele său176.
Viaţa acestui Dimitrie a suferit o completă transformare, devenind unul dintre sfinţii cei
mai cunoscuţi din aghiografia ortodoxă. S-a dovedit că Sfântul Dimitrie pe care îl prăznuim la
26 octombrie ar fi diaconul din Sirmium şi că faptele relatate în Minei despre el ar fi
legendare (J. Zeiller, Şt. Lupşa, ş.a.)177. Prăznuirea la 26 octombrie se explică prin faptul că în
aceeaşi zi i-au fost aşezate moaştele în biserica din Tesalonic.
De asemenea, tot în părţile Sirmiumului au suferit moarte martirică diaconii Silvanus şi
Donatus.
În oraşul Singidunum (Belgradul de azi), pe atunci Moesia Superioară, au murit pentru
Hristos diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, pe care-1 convertise. Se spune că după ce au
fost chinuiţi au fost aruncaţi în Dunăre într-o zi de 13 ianuarie (în anul 307), sub împăratul
Licinius. Chiar dacă informaţiile privitoare la treapta diaconiei sunt mai puţin amintite, totuşi
putem constata faptul că la începutul secolului IV exista o organizare bisericească temeincă,
cu episcopi, preoţi şi diaconi.
Am amintit martirii (diaconi) din nordul şi sudul Dunării pentru a scoate în evidenţă
învăţătura creştină pe teritoriul de formare a limbii şi poporului român, apoi însăşi numele
acestor diaconi martiri constituie o dovadă în plus că ei făceau parte din populaţia daco-
romană autohtonă.
176 Pr. prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. 1992, vol. I, p. 85.177 Ibidem, p. 85.
69
Prof. dr. Badea Cireşanu, vorbind despre atribuţiile diaconilor din vechime, spunea că
diaconii aveau îngăduinţa episcopului să predice poporului, ca şi odinioară diaconii Filip şi
Ştefan (F.A. 8, 26-30 şi 7, 160), iar Ieronim ne spune că Efrem Sirul pe când era diacon al
Bisericii din Edesa a cuvântat cu îndestulare şi frumuseţe poporului178. De asemenea, cele mai
vestite dintre cuvântările lui Ioan Hrisoston? şi anume „despre firea dumnezeiască, despre
anateme" ş.a, sunt rostite de el pe când era diacon în Antiohia179.
În legătură cu această activitate misionară a slujitorilor altarului. Biserica a socotit
totdeauna ca o prelungire a apostolatului, aşa cum apostolatul a fost o misiune încredinţată de
însuşi Hristos. Misiunea creştină izvorăşte din misiunea lui Hristos, care a fost aceea de a
recapitula întregul univers pentru sine, pentru a-l face să participe la slava sa. Sub această
înfăţişare şi diaconii au avut şi au păstrat în viaţa Bisericii poziţia lor de membri ai preoţiei
sau de treaptă a preoţiei de instituire divină deţinând şi exercitând drepturile amintite anterior.
În istoria Bisericii Ortodoxe Române se pot identifica mari personalităţi din treapta
diaconatului care au contribuit la unitatea de limbă, de credinţă şi de cultură a românilor de
pretutindeni. Este un adevăr istoric faptul că în mănăstiri s-au organizat cele dintâi şcoli
româneşti şi preoţii au fost cei dintâi învăţători. Biserica era loc de închinare, dar tinda
Bisericii era şi şcoală. În mănăstiri au luat fiinţă primele tipografii, ceea ce explică faptul că
de aici au ieşit şi primele cărţi180.
Dintre diaconii care şi-au adus o asemenea contribuţie amintim pe diaconul Coresi, care
a fost primul cărturar al secolului al XVI-lea care a luptat în mod conştient pentru
introducerea limbii române în Biserică, pentru răspândirea ştiinţei de carte în româneşte.
Activitatea lui reprezintă o continuare şi o desăvârşire a mişcării care a dat cele dintâi cărţi
traduse în româneşte. Datorită tipăriturilor coresiene, scrisul românesc s-a răspândit tot mai
mult, începându-se procesul de lungă durată ai înlocuirii limbii slavone din slujba bisericească
şi din Cancelariile domneşti. Prin tipăriturile româneşti ale lui Coresi s-a făcut şi mai mult
simţită unitatea de limbă, de credinţă şi de origine a românilor de pretutindeni.
Un alt exemplu în acest sens poate fi amintit ierodiaconul Grigorie, vrednicul de mai
târziu mitropolit Grigorie Dascălul din sec. XIX. Privind viaţa şi activitatea lui constatăm că
el a adus o contribuţie importantă la traducerea operelor sfinţilor Părinţi în româneşte. Ca
vlădică, mitropolitul Grigorie Dascălul a purtat o grijă deosebită preoţimii, scutind-o sau
reducându-i din dările impuse de înaintaşii săi în scaun, ferind-o de multele abuzuri al
178 Pr. Prof. Dr. Badea Cireşeanu, Tezaurul Liturgic, vol. II, p. 334.179 Ibidem, p. 334.180 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti, 1940, apud Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, Bucureşti, 1940, p. 131.
70
protopopilor. Prin toate acestea mitropolitul Grigorie rămâne una din figurile cele mai
reprezentative ale ierarhiei bisericeşti din Ţara Românească în tot trecutul acestuia. El îşi
merită pe deplin numele de Dascălul pe care i l-au dat contemporanii şi urmaşii săi181.
Între anii 1865 şi 1872 a funcţionat ca diacon cunoscutul profesor de muzică al
Seminarului Andrei Şaguna din Sibiu, Dimitrie Cunţan. Recunoscând necesitatea şi utilitatea
ca melodiile cântărilor de strană să fie fixate prin punerea lor pe note, la anul 1868
mitropolitul Andrei Şaguna, l-a sfătuit pe diaconul Dimitrie ca toate cântările bisericeşti de
strană să le culeagă şi să le scrie cu notele muzicii moderne pentru conservarea şi cultivarea
lor mai sigură. Dintre cunoscutele sale compoziţii amintim: Cântarile bisericeşti după
melodiile celor opt glasuri ale Sfintei Biserici Ortodoxe, cântări care se cântă şi astăzi în
Bisericile Ortodoxe din Transilvania.
În secolul nostru diaconii au avut şi au un rol important în viaţa Bisericii, câştigându-şi,
astfel, o cinstire deosebită atât în rândurile clerului cât şi în faţa credincioşilor. Prin activitatea
lor învăţătorească, sfinţitoare cât şi jurisdicţională, pe care au desfăşurat-o în cadrul Bisericii,
aş dori să exemplific câteva chipuri distinse din treapta diaconatului, reprezentative pentru
secolul nostru.
Ierodiaconul Firimilian Marin, fost profesor de geografie şi ştiinţe naturale la
Seminarul monahal de la Cernica şi Bucureşti. Ierodiaconul Firimilian şi-a desfăşurat
activitatea de diacon sub păstorirea vrednicilor patriarhi Miron Cristea, Nicodim Munteanu şi
Justinian Marina. Datorită calităţilor sale pastorale a fost ales mitropolit al Olteniei.
Ierodiaconul Filotei Moroşanu şi-a desfăşurat activitatea ca profesor de muzică la
Mănăstirea Văratec din Judeţul Neamţ. Dintre compoziţiile sale mai importante amintim
melodia imnului Lumină lină, care a rămas până astăzi în uzul liturgic din cadrul vecerniei
Bisericii Ortodoxe Române.
Arhidiaconul Anton Uncu a rămas în memoria celor care l-au cunoscut unul dintre cei
mai de seamă diaconi pe care i-a avut Patriarhia Română în secolul nostru, atât prin calităţile
vocale, cât şi prin vastele cunoştinţe de muzică, rămânând astfel un exemplu demn de urmat
pentru slujitorii din treapta diaconatului. Activitatea de diacon şi-a desfăşurat-o în timpul
păstoririi patriarhilor Nicodim Muntean şi Justinian Marina.
Ierodiaccmul Grigorie Ţurcanu, distins muzician, rămâne un exemplu demn de urmat
pentru calităţile sale deosebite ca ierodiacon. S-a bucurat de o viaţă îndelungată, trăind o sută
de ani, rămăşiţele pământeşti fiind înmormântate la mănăstirea Neamţ.
181M. Păcurariu, op. cit. vol. III, p. 47.
71
Ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania, a fost hirotonit în treapta de ierodiacon în
anul 1942 la mănăstirea Antim din Bucureşti. Ca ierodiacon a ocupat diferite funcţii în cadrul
Patriarhiei Române: intendent, inspector pentru învăţământul teologic, asistent universitar,
bibliotecar şef. Şi-a desfăşurat activitatea ca ierodiacon sub arhipăstorirea vrednicului patriarh
Justinian Marina, aducându-i întotdeauna elogii pentru rodnica şi multilaterala activitate în
slujba Bisericii şi-a Patriei.
Ierodiaconul Bartolomeu Anania a slujit ca diacon o perioadă de douăzeci şi cinci de
ani, fapt pentru care rămâne un model de slujire pentru generaţiile mai tinere. Însăşi funcţiile
pe care le deţine în cadrul Patriarhiei Române îl înscriu în rândurile de frunte ale teologiei
române. Pe lângă studiile, articolele şi eseurile teologice publicate în revistele bisericeşti din
ţară şi străinătate, părintele Bartolomeu Anania este în acelaşi timp şi o prezenţă marcantă a
literaturii române contemporane. Astfel, creaţia literară a scriitorului Valeriu Anania
însumează 17 volume de poezie, proză, teatru, memorialistică şi eseuri, publicate pe parcursul
a 25 de ani. În anul 1967 a fost hirotonit întru ieromonah, acordându-i-se apoi din partea
Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. Retras la M-rea Văratec, părintele Bartolomeu Anania
s-a dedicat diertosirii Sf. Scripturi.
În ianuarie 1993 Părintele Bartolomeu Anania a fost ales în demnitatea de Arhiepiscop
al Vadului Feleacului şi Clujului, numire socotită ca o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru
eparhia Clujului.
Activitatea diaconilor Firimilian Marin, Filotei Moroşanu, Anton Uncu şi Grigorie
Ţurcanu a fost prezentată în paginile anterioare datorită bunăvoinţei şi îndrumărilor Î.P.S.
Bartolomeu Anania, care i-a cunoscut şi preţuit.
Ar fi cu neputinţă încheierea unui asemenea capitol fără semnalarea unor personalităţi
ale teologiei ortodoxe româneşti care s-au aflat, ori se găsesc încă, în treapta diaconiei.
Profesori de marcă într-una din instituţiile de învăţământ universitar Teologic, şi ne referim la
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna" din Sibiu, precum şi la cea din Cluj ei au îndeplinit şi
îndeplinesc cu sârg activitatea didactică (în special), fiind modelatori de vieţi şi destine. Sute,
chiar mii de preoţi se folosesc de roadele muncii acestor profesori, constituindu-se în
prelungiri şi prezenţe ale lor în faţa credincioşi lor,
Arhidiaconul prof. Ioan Zăgrean, născut în anul 1912, a absolvit Academia Teologică
la Cluj, Facultatea de Filozofie a Universităţii din acelaşi oraş iar doctoratul în Teologie la
Cernăuţi. A funcţionat în învăţământul secundar şi superior, la Năsăud, Arad, Braşov, Cluj şi
Sibiu. A fost profesor şi director la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, profesor titular la
catedra de Morală creştină a Institutului Teologic de grad Universitar din Cluj (până în
72
1952), apoi (1952-1082) la instituţia similară din Sibiu182. Este autorul manualului Morala
creştină pentru Seminariile Teologice, coautor al volumului Teologia Morală Ortodoxă în
două volume pentru Institutele Teologice şi a unor important studii în revistele centrale şi
misionare al Bisericii Ortodoxe Române dintre care le menţionăm: Personalitatea morală
după învăţătura creştină ortodoxă, Principii de morală creştină în Predica de pe Munte,
Pentru o cât mai desăvârşită oficiere a Sfintei Liturghii, Aspecte noi în studiul teologiei
morale în Biserica Romano-Catolică.
Arhidiaconul Ioan Brie, născut în satul Dolj din jud. Sălaj la 1925, compozitor şi
profesor, a urmat studiile muzicale la Academia Teologică din Cluj, obţinând licenţa în
teologie în 1944. A urmat Conservatorul de muzică din aceeaşi localitate între anii 1945 şi
1947. A fost profesor de muzică la Liceul Ortodox Român din Cluj; la Şcoala de Cântăreţi
bisericeşti din Cluj, conferenţiar la Catedra de muzică bisericească şi tipic la Institutul
Teologic din Cluj (1949-1950); profesor de muzică bisericească şi liniară (1952-1985) şi
director la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj (1971-1980). Hirotonit ca diacon, pentru
bogata sa activitate didactică şi muzicală a fost hirotesit arhidiacon. Numele P.C. sale rămâne
legat de catedrala arhiepiscopală, prin dirijarea remarcabilă a corului de profesionişti, într-un
oraş cu tradiţii muzicale, timp de peste patruzeci de ani. P.C. Ioan Brie a publicat articole şi
studii teologice, dar mai ales s-a remarcat ca autor al mai multor lucrări de muzică corală,
apreciate de specialişti şi de generaţiile de teologi din Biserica Ortodoxă Română dintre care
amintim: Cântări la Cununie pentru trei voci egale (1977), Cântări funebre (l977), Cântările
Sfintei Liturghii şi alte cântări religioase (1980), Cântări la serviciile religioase (1987),
precum şi diferite culegeri de colinde şi cântece de stea apărute în mai multe ediţii183.
La catedra de Patrologie a aceleiaşi prestigioase instituţii teologice sibiene se află astăzi
arhidiaconul Constantin Voicu, originar din Braşov, cu studii la Institutul Teologic din Sibiu,
doctoratul la Bucureşti, specializare la Facultăţile de Teologie protestantă din Geneva şi
Neuchâtel. Bibliotecar şi secretar şef până în 1973, şi-a început cariera universitară devenind
rector al Institutului în 1979184. Dintre studiile şi materialele publicate amintim: Hristologia
părinţilor apostoli, Maica Domnului în teologia Sf. Ioan Damaschin, învăţătura despre creaţie
la Sf. Vasile cel mare, Concepția patristică despre tradiţia biblică, ş.a,
Între chipurile de diaconi prezentate trebuie să amintim şi pe îndrumătorul lucărării
noastre, arhidiaconul prof. dr.Ioan Floca, titular la catedra de Drept bisericesc şi Administraţie
a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna" din Sibiu şi suplinitor al aceleiaşi catedre
182 M. Păcurariu, Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, Sibiu, 1986, p, 363.183 Viorel Cosma, Muzicieni din România, vol I, Bucureşti, 1989, p. 126.184Ibidem, p. 369.
73
la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca. A absolvit Institutul Teologic Universitar din
Sibiu şi Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii din Bucureşti, cursurile
de doctorat pentru drept bisericesc la Bucureşti, iar cursurile de doctorat în Ştiinţe Juridice la
Cluj. A publicat două volume de Drept canonic ortodox legislaţie şi administraţie bisericească
(1990) şi Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentării, cărora li se adaugă numeroase
lucrări de specialitate: Vechile legislaţii transilvane I, Approbatae Constitutiones, 1653
(studiu şi traducere), Originile creştinismului scris în Biserica Ortodoxă Română (studiu
istorico-canonic), teza sa de doctorat în teologie fiind: Pravila de la Govora din 1640-1641,
subiect asupra căruia revine şi în alte studii din care amintim: Importanţa canonică-juridică a
Pravilei de la Govora, Sobornicitatea Bisericii ş.a.
Analizând conţinutul acestor lucrări şi în special manualul de Drept Canonic Ortodox.
Legislaţie şi administrație bisericească precum şi Canoanele Bisericii Ortodoxe Române
constatăm că el oferă tinerilor studenţi teologi precum şi slujitorilor altarelor noastre
elementele principale de Drept canonic, cu care fiecare poate să-şi alcătuiască imaginea reală
a Bisericii noastre Ortodoxe, sub înfăţişarea ei de instituţie religioasă.
De menţionat este şi activitatea juridică în cadrul Bisericii a P.C prof. dr. dr. Arhid. I.
Floca precum şi participarea P.C. Sale ca membru cu toate drepturile la lucrările celor mai
înalte organe deliberative şi legislative ale Bisericii Ortodoxe Române.
Din toate atribuţiile şi actele de slujire prezentate în capitolele precedente, precum şi din
amintirea lor în textele canoanelor şi în lucrarea practică a Bisericii, vedem că diaconii au fost
şi au rămas colaboratorii cei mai apropiaţi şi direcţi ai episcopilor şi preoţilor în conducerea
treburilor preoţeşti. Acest lucru se reliefează în mod mai precis chiar din textul canoanelor în
care ei sunt prezentaţi în legătură directă cu episcopii şi preoţii şi cu lucrarea lor, sub cele trei
aspecte ale slujirii: învăţătoare, sacramentală şi jurisdicţională.
74
CONCLUZII
Din demersul acestei lucrări putem desprinde câteva concluzii referitoare la cadrul şi
normele canonice care precizează statutul harismatic, liturgic şi juridic al diaconului în viaţa
Bisericii Ortodoxe.
Astfel, am văzut că în primele veacuri creştine şi apoi, până târziu, către începutul celui
de-al doilea mileniu al erei creştine, diaconii au contribuit, alături de episcopi şi preoţi, la
exercitarea puterii sfinţitoare, învăţătoreşti şi jurisdicţionale prin care Biserica s-a făcut
lucrătoare în istoria umanităţii. În epoca persecuţiilor, datorită faptului că ei se ocupau cu
administrarea bunurilor Bisericii şi cu organizarea asistenţei sociale, nu numai între creştini,
ci şi faţă de necreştini, diaconii au fost urmăriţi ca elemente mai primejdioase decât preoţii
pentru statul roman şi pentru cultele păgâne, fapt pentru care calendarul creştin este împodobit
cu jertfa multora dintre aceştia.
Atât prin activitatea practică de cea mai mare însemnătate pe care o desfăşurau cât şi
prin cinstea care au dobândit-o din cauza suferinţelor şi a muceniciei multora dintre ei, poziţia
lor de cinste în obştea credincioşilor şi în genere însemnătatea lor în viaţa Bisericii s~a afirmat
atât de mult încât ajunseseră nu numai sfetnicii cei mai apropiaţi ai episcopilor, ci uneori
organe administrative cu rosturi superioare ale celora care le putea reveni în raport cu starea
lor harică, adică cu treapta diaconiei.
Diaconii au avut şi au păstrat în viaţa Bisericii poziţia de membri ai preoţiei
sacramentale sau de treaptă a preoţiei de instituire divină, deţinând şi exercitând următoarele
drepturi:
a) Dreptul de-a colabora prin calitatea lor harică la săvârşirea tuturor tainelor şi
ierurgiilor bisericeşti şi, în genere, a tuturor serviciilor divine care se practică în Biserică.
Acesta nu este un drept numai de colaborare formală şi exterioară, ci un drept de conlucrare
efectivă la toate actele puterii sfinţitoare, prin harul pe care îl au diaconii ca membri ai stării
preoţeşti de instituire divină. Ei nu pot săvârşi însă singuri nici o altă taină afară de Taina
Botezului în caz de necesitate.
b) Dreptul de-a colabora în mod obligatoriu cu episcopii şi cu preoţii la exercitarea
puterii învăţătoreşti, în limitele pe care le-au fixat la început împrejurările şi nevoile vieţii
bisericeşti şi mai pe urmă rânduielile canonice, care le-au restrâns considerabil acest drept. În
privinţa acestui drept este de observat că el este obligatoriu şi pentru episcop şi pentru
75
presbiteri, în sensul că ei nu pot refuza colaborarea diaconilor la exercitarea puterii
învăţătoreşti, ci o pot numai reglementa.
c) Dreptul de a colabora cu episcopii şi cu preoţii la exercitarea tuturor actelor ce ţin de
puterea jurisdicţională sau pastorală. În această privinţă observăm că şi în cazul diaconilor,
ca şi în cazul preoţilor, practica veche a Bisericii a consacrat dreptul lor de a participa ca
membri cu toate drepturile la lucrările celor mai înalte organe deliberative şi legislative ale
Bisericii, inclusiv la lucrările sinoadelor ecumenice, sau, mai precis, de la sinoadele
ecumenice până la cele mai simple şi mai de jos organe colective sau sinoade existente în
viaţa Bisericii.
Aşadar, putem afirma că prin activitatea lor diaconii şi-au adus o contribuţie deosebită
la lucrarea sfinţitoare, învăţătorească şi jurisdicţională a Bisericii lui Hristos. Prezenţi în
întreaga sferă a slujirii pe care Biserica o împlineşte pentru sfinţirea şi mântuirea
credincioşilor, diaconii sunt chemaţi să ofere oricând şi oriunde modelul autentic de slujire şi
trăire creştină.
76
ABREVIERI
Anc. = Ancira
Ant. = Antiohia
Arhid. = Arhidiacon
B.O.R. = Revista «Biserica Ortodoxă Română»
Can. = Canon
Cart. = Cartagina
Cor. = Corinteni
Diac. = Diacon
Ef. = Efeseni
Ev. = Evrei
G.B. = Revista «Glasul Bisericii»
Gongr = Gongra
Laod. = Laodiceea
O = Revista «Ortodoxia»
M.A. = Revista «Mitropolia Ardealului»
M.B. = Revista «Mitropolia Banatului»
M.O. = Revista «Mitropolia Olteniei»
Sin.ec. = Sinod ecumenic
S.T. = Revista «Studii Teologice»
Vas.c M. = Vasile cel Mare
77
BIBLIOGRAFIE
NOUL TESTAMENT, Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu
Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1993.
DRON, CONSTANTIN, Canoanele, ed. a II-a, Bucureşti, 1935.
FLOCA, IOAN, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic al BOR,
Bucureşti, 1993.
FLOCA, IOAN, Drept canonic ortodox, legislaţ ie şi administrație bisericească, vol. I-
II, Ed. Institutului Biblic al BOR, Bucureşti, 1990.
MILAŞ NICODIM, Canoanele Bisericii Ortodoxe de Răsărit, trad. De Uroş Kovincici
şi dr. N. Popovici, vol. I-IV, Arad, 1930.
ŞAGUNA, ANDREI, Compendiu de dreptulu canonicii alu unei sântei sobornicesci şi
apostolesci Biserici, Archidiecesana, Sabiiu, 1868.
TÂRÂLÂ, ZOSIMA şi HARALAMBIE POPESCU, Pidalion cu orânduire nouă şi
tâlcuiri, Institutul de Arte Grafice «Speranţa»,Bucureşti, 1933.
STUDII ȘI LUCRĂRI
ARHIERATICON, Inst. Biblic, Bucureşti, 1993.
BRIA, IOAN, Dicţionar de Teologie OrtodoxĂ, Inst. Biblic,Bucureşti, 1981.
CIREŞEANU, BADEA, Tezaurul Liturgic, vol. I-III
COSMA, VIOREL, Muzicieni din România, vol. I, Bucureşti, 1989.
FLOCA, IOAN, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administrație bisericească, vol. I-
II, Ed.Institutului Biblic al BOR, Bucureşti, 1990.
GANEA, I., Slujirea preotului, în M.O., 7-8/1976.
ICĂ, IOAN, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ierarhia
bisericească şi puterea disciplinară, în M.O. 1-2/1975.
MIHOC, V., Preoţia după Noul Testament, în M.A, 4-6/1974.
MIRON, D., Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele sinoadelor
ecumenice, în S.T. 9-10/1970.
MOISESCU, IUSTIN, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Mitr. Mold. 1954.
78
NICOLAU, GHERONTIE, îndrumătorul liturgic, Tip. Cărţilor bisericeşti, Bucureşti,
1939.
ÎNDRUMĂRI MISIONARE, Bucureşti, 1986.
PĂCURARIU, M, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III, Ed. Inst. Biblic,
Bucureşti, 1992
Idem, Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, Sibiu, 1986.
PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Biserica Slujitoare, Bucureşti, 1940.
RĂMUREANU, I, Istoria Bisericeasca Universală, Ed. Instit. Biblic, Bucureşti,
1992.
STAMATE, Z., Noţiunea de «diakonia» la sf. Ap. Pavel, în O. 3/1974.
STAN, LIVIU, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939.
STATUTUL PENTRU ORGANIZAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,
Bucureşti, 1958.
STĂNILOAE, DUMITRU, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai altarelor, în BOR, 3-
4/1970.
Idem, Fi localia, ed. a II-a, Bucureşti, 1994.
VERZAN, S. Slujirea preotului după epistolele Sf. Ap. Pavel, în M.O, 5-6/1995.
79