Post on 01-Jul-2015
transcript
Derivatologia în plan romanic
Derivatologia ca compartiment al ştiinţei lingvistice s-a constituit pe la mijlocul secolului
trecut. Pe parcursul acestei perioade relativ scurte de existenţă a acestui compartiment al ştiinţei
despre limbă s-au efectuat numeroase cercetări şi studii monografice atît în ţară, cît şi peste
hotare, mai cu seamă în lingvistica occidentală şi exsovietică. Cu toate acestea, în derivatologia
tradiţională, cît şi în cea modernă mai continuă discuţiile pe marginea mai multor probleme
neelucidate pînă în prezent, care se constituie într-o problematică aparte a acestei sfere de
investigaţii ştiinţifice.
Printre problemele mai discutabile şi mai puţin cercetate pot fi enumerate, în primul rînd,
cele ce ţin de însuşi statutul de compartiment autonom al formării cuvintelor şi specificul
acesteia, pe de o parte, şi statutul de nivel sau internivel al formării cuvintelor, pe de alta. Nu
fără temei, după părerea noastră, se afirmă că specificul formării cuvintelor şi statutul autonom al
acesteia îşi au explicaţia în faptul că din toate subsistemele limbii acesta (formarea cuvintelor)
este unicul, şi în mod special, destinat unei activităţi denominative (onomasiologice) a omului, şi
anume, cea de a crea noi denumiri în scopul asigurării unei funcţionări normale a unităţilor
denominaţiei glotice a derivatelor. Derivatologia clasică romanică a evoluat, în linii mari, sub
semnul unei abordări şi interpretări descriptiviste a fenomenelor de formare şi structurare a
cuvintelor. Accentul se punea în special pe descrierea formală, pe clasificarea (de regulă,
alfabetică) şi inventarierea formanţilor afixali şi a procedeelor de formare a cuvintelor, concepute
ca unităţi lexicale deja formate şi atestate în dicţionare (Diez 1838; Darmsteter 1877).
Pentru lucrările indicate este caracteristică confundarea faptelor diacronice şi sincronice, pe de o
parte, şi nediferenţierea proceselor derivaţionale active şi neactive, pe de alta (Lloyd 1964:736-
740). CLatare situaţie s-a menţinut pană în prima jumătate a secolului XX. ). De exemplu, în
lucrarea menţionată a lui K.Kvavik, pe lîngă fapte şi fenomene de natură sincronică, se
analizează şi formanţi neactivi în plan sincronic, care pot fi identificaţi în exclusivitate în lexeme
moştenite din limba latină. Unele încercări de abordare sincronică sau sincronico-diacronică a
proceselor şi sistemelor derivaţionale în baza unor limbi romanice izolate au fost efectuate în
ultima vreme atît în estul, precum şi în vestul Europei. În ultimele 3-4 decenii derivatologia
romanică a obţinut rezultate considerabile.
În pofida succeselor de valoare obţinute de derivatologia romanică din Ţară şi de peste
hotare, în domeniul cercetării fenomenelor şi proceselor de formare a cuvintelor, mai rămîn încă
o seamă de probleme şi aspecte care îşi aşteaptă rezolvarea. Astfel, în derivatologia modernă,
inclusiv şi în cea romanică, mai persistă scepticismul tradiţional cu privire la posibilitatea unei
abordări sincronice a procedeelor şi proceselor derivaţionale. Astfel de noţiuni ca „ proces
derivaţional ", „ productivitate derivaţională ", „ sistem derivaţional " sunt concepute, de regulă,
1
drept fapte ce ar ţine în exclusivitate de planul diacroniei, negîndu-se posibilitatea unei cercetări
sincronice a faptelor şi proceselor de formare a cuvintelor.
În studiul domnului Dumbrăveanu formarea cuvintelor este concepută ca un proces viu, şi
nu ca ceva static, ci, cum vom vedea mai departe, aceasta reprezintă un fenomen sincronico-
diacronic. Cu alte cuvinte, formarea cuvintelor ca fenomen prin excelenţă mobil în timp poate fi
concepută doar prin prisma unei sincronii dinamice, evolutive.
Pe lîngă tratarea tradiţională a proceselor derivaţionale propriu-zise, în lucrarea de faţă se
studiază şi particularităţile combinatorii ale formanţilor livreşti cu diferite categorii de baze
derivative. În această ordine de idei, problema diferenţierii lexicului romanic, în general, şi a
bazelor şi formanţilor derivaţionali, în special, capătă o importanţă principială, deoarece
particularităţile combinatorii ale formanţilor afixoidali cu anumite categorii de baze derivative
pot servi drept criterii la determinarea gradului de integrare a formanţilor afixoidali în sistemele
derivaţionale ale limbilor cercetate.
Cercetarea sincronico-diacronică a formării cuvintelor este nemijlocit legată de lexicul
neologic şi recent al limbilor cercetate şi a procedeelor de formare a acestuia.
Studierea potenţialului lexical şi a potentelor derivaţionale ale limbilor romanice actuale
suscită un deosebit interes din partea savanţilor romanişti. Astfel observăm o vădită sporire a
tezaurului lexical al limbilor romanice, îmbogăţirea şi completarea neîntreruptă a acestuia cu noi
unităţi lexicale pun în faţa cercetătorilor noi sarcini, legate de cercetarea proceselor şi tendinţelor
derivaţionale, pe de o parte, şi de pronosticarea dezvoltării şi structurării lexicului romanic în
ansamblu, pe de alta. Existenţa (prezenţa) cuvintelor nu depinde de dicţionar, ci, dimpotrivă -
dicţionarele depind de existenţa cuvintelor" (Claud). În procesul cercetării lexicului neologic
recent, se impune necesitatea înlăturării opoziţiei tradiţionale de cuvinte atestate/cuvinte
neatestate şi concentrarea atenţiei cercetătorului asupra opoziţiei – cuvinte posibile/cuvinte
imposibile, un deosebit interes prezentând lexicul ocazional şi lexicul potenţial. Studierea
ocazionalismelor şi potenţialismelor formate după modele productive şi regulate în plan
sincronic contribuie la revelarea şi evidenţierea proceselor derivaţionale viabile, a dinamicii şi
perspectivelor de dezvoltare a acestora.
Un alt aspect important al derivatologiei romanice este şi clasificarea formanţilor afixali
şi a modelelor derivaţionale din punctul de vedere al semanticii funcţionale. Problema delimitării
polisemiei şi omonimiei formanţilor derivaţionali nu şi-a găsit încă o soluţionare satisfăcătoare,
rezolvarea ei necesitînd o cercetare de profunzime. Cercetările s-au efectuat pe baza unor limbi
romanice izolate (franceză, română). Cercetarea proceselor derivaţionale în limbile romanice
moderne presupune, în mod stringent, o cercetare a productivităţii sincronice a modelelor şi
formanţilor derivaţionali. Controversele în jurul aşa-zisei „ insuficienţe " derivaţionale (sufixale)
2
în unele limbi romanice (în special, în franceză) care s-au iniţiat încă în anii 30 ai secolului XX
(Dauzat; Marouzeau; Dănilă) se explică după părerea d-lui Dumbrăveanu , prin lipsa unor
investigaţii globale, de ansamblu, a sistemelor derivaţionale sub aspectul productivităţii
sincronice a modelelor şi formanţilor derivaţionali ai limbilor respective.
O interpretare justă şi adecvată a conceptului de productivitate derivaţională capătă o
importantă definitorie în cazul studierii proceselor şi tendinţelor derivaţionale ale limbilor
cercetate. Inventarierea şi clasificarea modelelor şi formanţilor derivaţionali viabili şi activi în
plan sincronic trebuie să se sprijine şi pe factori de ordin intrastructural şi semantic, cum ar fi, de
exemplu, compatibilitatea/incompatibilitatea formanţilor afixali cu diferite categorii de baze
derivative.
Studierea în plan sincronic a proceselor derivaţionale presupune, respectiv, şi o
sincronicitate a înseşi proceselor de modelare şi formare a cuvintelor noi. Cu toate acestea, „ o
descriere sincronică " a proceselor derivaţionale „nu exclude cu totul noţiunea de evoluţie". În
studiul de faţă fenomenele derivaţionale sunt analizate prin prisma unei sincronii dinamice,
adică, a unei sincronii care nu exclude în mod absolut fenomenele glotice de natură diacronică şi
nu vine în contradicţie cu termenul şi conceptul de proces derivational.
Procesele derivaţionale se caracterizează printr-o regularitate pregnantă şi la descrierea
lor cercetătorul poate face abstracţie de unele detalii sau cazuri izolate ce ţin de lexicalizarea
modelelor. În coraport cu noţiunea de „proces glotic", în general, conceptul de „sistem glotic" se
caracterizează (în ontologie) printr-un anumit conservatism. Deja L.Hjemslev remarca, în această
ordine de idei, că, „există un sistem, care stă la baza procesului, o constantă care stă la baza
evoluţiilor" (Hjelmslev). Şi mai departe: „Este imposibil să ne imaginăm un proces - acesta ar fi
cu totul inexplicabil - în afara sistemului".
Unii autori sunt de părerea că sub aspect (pragmatic) aplicativ este esenţial, ca termenul şi
conceptul de „formare a cuvintelor" să nu fie înţeles ca un „proces de formare a cuvintelor, ci ca
un rezultat al acesteia. Inaplicabilitatea termenului dat s-ar explica, după părerea autorului citat,
prin faptul că structura cuvîntului şi calea (procesul) de formare a acestuia nu întotdeauna
coincid.
În centrul atenţiei cercetătorului trebuie să se afle „nu atît rezultatele actelor
derivaţionale, cît decurgerea proceselor derivaţionale şi precizarea condiţiilor de realizare a
acestora" (Zemskaâ, Kubrâkova 1978:116). În consecinţă, termenul şi conceptul de proces
(derivaţional) este pe deplin justificat, nu numai în plan pragmatic (aplicativ), ci şi în plan
teoretic, dat fiind că numai un studiu global al proceselor derivaţionale ne-ar permite să vorbim
despre anumite tendinţe în sistemul derivaţional al uneia sau altei limbi concrete într-o perioadă
concretă de dezvoltare a acesteia.
3
Corpul materialului faptic conţine peste 13.500 derivate-substantive neologice şi recente,
excerptate din publicistica şi periodica ultimelor trei-patru decenii, care reprezintă cinci limbi
romanice mai elaborate: spaniola, portugheza, franceza, italiana şi româna. Din acest număr fac
parte circa 6.000 cuvinte, excerptate din diferite surse lexicografice de cuvinte noi, cum ar fi:
Dicţionarul de cuvinte noi al lui P.Gilbert (Gilbert 1971), Dicţionarul de cuvinte contemporane
de acelaşi autor (Gilbert 1982), dicţionarele analogice elaborate de F.Dimitrescu,
„Amendamentele la Dicţionarul academic spaniol" din ultimii 25-30 de ani, publicate în revista
Español actual.
Orientarea cu preponderenţă la stilul publicistic ca sursă de material faptic de analiză se
explică prin faptul că acesta din urmă este cel mai receptiv şi sensibil, în plan onomasiologic, la
schimbările şi procesele ce au loc în lumea contemporană. Pe de altă parte, preferinţa pentru
acest stil este determinată şi de faptul că ponderea şi frecvenţa substantivelor în acest stil întrec
cu mult parametrii analogici ai altor părţi de vorbire. Stilul periodistic şi publicistic în general
este adresat, în primul rînd, maselor largi ai purtătorilor de limbă, şi, în majoritatea lor absolută,
formaţiile şi inovaţiile lexicale recente care pătrund în acest stil sunt neutre în plan conotativ şi
au şanse reale de a se consolida în limbă.
Delimitarea materialului faptic de cercetare se mai explică şi prin faptul că derivarea
lexico-semantică (implicită) sau conversia reprezintă nişte fenomene care nu se pretează la o
analiză sincronică şi ţin în exclusivitate de planul diacroniei (Nemăenko) şi nu de cel al
sincroniei în sensul strict al acestui termen. Compusele şi analitismele, abrevierile, „cuiburile" şi
paradigmele derivaţionale, precum şi derivarea la nivel de text sau epidigmele derivaţionale se
află în fază de elaborare şi fundamentare teoretică (Cincilei 1991; Moldovanu 2000).
LOCUL FORMĂRII CUVINTELOR ÎN LINGVISTICĂ. METODE ŞI PRINCIPII DE CERCETARE
Formarea cuvintelor ca entitate gnostică şi, implicit, ontică multă vreme a fost
considerată drept o sferă neutrală, o zonă intermediară între lexicologie şi gramatică (morfologie
şi sintaxă). Unii lingvişti erau înclinaţi să includă formarea cuvintelor în sfera lexicului, alţii - în
cea a gramaticii. Unii cercetători tratează formarea cuvintelor ca un sincretism al categoriilor
lexico-grarnaticale, fâcînd trimitere la faptul că modul de organizare structural-ierarhic al limbii
nu are un caracter în exclusivitate linear şi orizontal, ci şi unul integral, fapt care nu permite să
facem o delimitare precisă a ,,nivelurilor de bază" şi „intermediare" ale sistemului(Garifulin).
În tradiţia lingvistică romanică, formarea cuvintelor, cu puţine excepţii, este tratată în
cadrul morfologiei cuvîntului. O situaţie analogică întîlnim şi în germanistica şi în slavistica
tradiţională şi modernă.
4
În ultimele 3-4 decenii statutul lingvistic al formării cuvintelor a suferit unele schimbări
de esenţă. Lingviştii care tratează problemele de formare a cuvintelor în diferite limbi tot mai
frecvent se pronunţă în favoarea unei autonomii a acestui compartiment al ştiinţei lingvistice.
Formarea cuvintelor este recunoscută „drept un compartiment de sine stătător şi egal în drepturi
cu vecinele sale viguroase - lexicologia şi gramatica"(Niconov). Astfel nu trebuie de negat sau de
absolutizat punctele de tangenţă pe care le are formarea cuvintelor cu lexicologia, morfologia, cu
sintaxa şi frazeologia.
O abordare gramaticală (morfologică sau sintactică) a formării cuvintelor nicidecum nu
înseamnă (în orice caz, n-ar trebui să însemne) că formarea cuvintelor s-ar reduce la o analiză
sau abordare pur gramaticală: „analiza derivaţională şi analiza morfemică se deosebesc între ele
prin sarcinile şi obiectivele de cercetare" (Arutunova). Astfel, derivatele din span.
impenetrabilidad , fr. descentralisation , ital. invincibilita , rom. preindustrializare , în urma unei
analize morfemice, se segmentează,, respectiv, în 4, 5, 4, 5 morfeme fiecare. În ultimă instanţă,
diferenţa dintre analiza derivaţională şi morfemică a derivatelor „se bazează, în esenţă, pe
delimitarea rolului semantic şi funcţional al elementelor" (Arutunova 1961:15). Structura
morfemică a unui derivat, de regulă, poate fi plurimorfemică , adică, poate conţine mai multe
elemente constituente, pe cînd structura derivaţională a unui derivat este în exclusivitate binară,
adică, este constituită din baza derivativă şi din formantul (afixul) respectiv. Cazurile de
coincidenţă a structurii morfemice a unor derivate cu cea a structurii derivationale a acestora se
explică prin faptul că unele derivate au drept bază derivativă cuvinte (baze) primare. Din punct
de vedere strict terminologic, termenul „ morfologie " şi respectivul atributiv „ gramaticală "
deveniseră incomozi în derivatologia tradiţională, deoarece aceştia se asociază în mod inevitabil
cu conceptul de „gramatică", în general, şi cu cel de „morfologie gramaticală", în special. De
aceea, apariţia în uzul ştiinţific prin anii 80 ai secolului trecut a termenului şi conceptului de
morfologie lexicală a fost binevenită şi pe deplin justificată. În opinia lui Gr. Cincilei ,
morfologia lexicală studiază diverse aspecte ale structurii cuvîntului în planul motivării
morfemice (tememice) a sensului acestuia. În concepţia tradiţională morfologia lexicală
corespunde analizei morfemice, dat fiind că în cazul acesteia nu se pune întrebarea „ce de la ce s-
a format (a derivat), ci cum se motivează sensul cuvîntului segmentabil prin morfii care intră în
structura sa morfemică" (Cincilei 1980:15). Astfel, răspunsul la întrebarea „ ce de la ce s-a
format (a derivat)" poate să ni-1 dea nu morfologia lexicală, ci numai o analiză derivaţională.
Unii cercetători consideră sintaxicitatea drept un atribut universal şi fundamental al
formării cuvintelor: „...sintaxicitatea proceselor derivaţionale este o însuşire universală,
fundamentală, care determină caracterul şi tipologia proceselor derivaţionale, şi, în ultimă
analiză, a structurii cuvintelor derivate'' (Saharnyj). Evident, sintaxicitatea formării cuvintelor
5
trebuie concepută ca un proces sau mecanism de creare a cuvintelor şi nu ca un rezultat al acestui
proces. Cu alte cuvinte, formarea cuvintelor poate fi, în mod convenţional, concepută drept
morfologică sau sintactică sub aspectul mecanismului şi procedeelor derivaţionale şi, lexicală,
din punctul de vedere al rezultatelor acestora. Numai o astfel de concepere a esenţei formării
cuvintelor poate înlătura echivocul nedorit în tratarea acestui compartiment al ştiinţei lingvistice.
Atît în cazul analizei morfemice, cît şi în cel al analizei derivaţionale, cercetătorul-
derivatolog are a face cu unităţi lexicale deja formate, adică cu lexeme în sensul larg al
termenului, şi nu cu forme ale cuvîntului, ambele tipuri de analiză ţin, prin esenţa lor, de sfera
lexicului. În ambele cazuri, cercetătorul abordează structura - morfemică sau derivaţională - a
cuvintelor deja formate, adică a unor entităţi ce ţin de lexic şi nu de morfologie sau sintaxă în
conceperea tradiţională a termenilor.
---------------------------------------------------------I-------------------------------------
Dacă caracterul autonom al formării cuvintelor (a derivatologiei), ca parte a lingvisticii,
nu suscită obiecţii, atunci statutul de „nivel" al acesteia se consideră drept discutabil şi
neargumentat. V. Lopatin şi I. Uluhanov pledează pentru un statut de nivel al formării cuvintelor,
fiind de părerea că diferite niveluri ale limbii, în mod raţional, se pot constitui nu numai în baza
unor unităţi segmentare, ci, de asemenea, în baza unor diferenţe de funcţii şi moduri de
organizare. L.Saharnyj socoate drept raţional să se „distingă (alături de alte niveluri) două
niveluri: lexical şi derivaţional şi să se considere drept unitate de bază a nivelului lexical,
lexemul, iar cea a nivelului derivaţional, modelul derivaţional". Autorul presupune că „nivelul
lexical, în ierarhia nivelurilor, se dovedeşte a fi mai „de jos" şi mai concret, decît nivelul
derivaţional”. În altă lucrare a sa, autorul, vorbind despre necesitatea unei stricte distincţii a două
niveluri ale structurii limbii „legate de desemnarea cuvintelor - nivelul lexical şi nivelul tipurilor
(modelelor) derivaţionale", insistă asupra „duplicităţii (a două aspecte) ale ştiinţei despre
formarea cuvintelor". N.Lopatnikova concepe aşa-zisul nivel al formării cuvintelor prin prisma
unui sincretism al nivelurilor morfemic şi lexical. Astfel, autoarea consideră că „segmentarea
derivaţională şi morfemică a cuvîntului are loc la diferite niveluri care se află într-o condiţionare
reciprocă. Nivelul derivaţional (al formării cuvintelor) se sprijină nemijlocit pe nivelul morfemic.
Vulnerabilitatea raţionamentelor de mai sus cu privire la statutul de nivel al formării
cuvintelor devine şi mai evidentă, dacă se compară aşa-zisul nivel al formării cuvintelor cu alte
niveluri devenite tradiţionale în uzul lingvistic - fonemic, morfemic, lexemic şi sintaxemic.
Detaşarea nivelurilor enumerate mai sus are drept suport nişte unităţi-limită bazice: fonemul,
morfemul, lexemul, propoziţia. recunoaşterea faptului că formarea cuvintelor operează cu unităţi
proprii şi că aceste unităţi sunt, în primul rînd, cuvinte d e r i v a t e, în sensul larg al termenului
(Kubrâkova 1965:23-24), nu poate servi drept argument suficient pentru atribuirea unui statut
6
aparte, adică de nivel al formării cuvintelor; şi aceasta anume de aceea, fiindcă unităţile ce ţin de
formarea cuvintelor reprezintă, prin definiţie, nişte morfeme care sunt susceptibile de a forma
cuvinte aparte şi de a exprima sensuri derivaţionale, sensul derivaţional fiind rezultatul îmbinării
unor determinate elemente, adică, rezultatul direct al îmbinării acestor unităţi într-o structură
integră.
O altă concepţie a „nivelului" derivaţional este corelată cu conceperea nivelurilor glotice
drept o aranjare ierarhică a unităţilor constituente. Dar nu e posibil de plasat semnul egalităţii
între sistem şi nivel, dat fiind faptul că un nivel glotic poate fi numit (sau calificat) ca atare doar
un sistem sau subsistem care corespunde unei cerinţe suplimentare de a dispune de o unitate-
limită specifică. Posibilitatea stabilirii unor raporturi ierarhice între diferitele unităţi care ţin de
formarea cuvintelor este un argument incontestabil în favoarea caracterului sistemic al acestui
domeniu, şi nu o dovadă a caracterului de nivel al sistemului derivational. Cercetătoarea M
Stepanova pledează pentru un statut de internivel al formării cuvintelor. Autoarea e de părerea
că „unităţile derivaţionale nu pot fi considerate drept elemente ale unuia şi aceluiaşi nivel
orizontal, dat fiind că la acestea se referă atît morfemul, cît şi bazele derivative polimorfemice şi
logoformele, precum şi cuvintele în întregime. Formarea cuvintelor reprezintă un domeniu
specific al limbii care are un caracter de internivel".
Gr. Cincilei propune un termen nou care este definit drept unitate minimă semnificativă a
sintemului, atunci s-ar putea vorbi de „un plan (sau nivel) sintemic, în care pot fi identificaţi
morfii temeinici conjuncţi în plan funcţional". Pe de altă parte, dacă însuşi tememul ca unitate
minimă a sintemului ar ţine în exclusivitate de formarea cuvintelor şi nu de motivarea morfemică
(tememică) a structurii acestora, adică a sintemelor, atunci am putea vorbi de un nivel tememic.
Însă atît tememul (ca termen şi concept), cît şi distincţia între morfologia gramaticală şi cea
lexicală (adică, distincţia între morfemele gramaticale şi cele afixale, tememice) nu a căpătat încă
o recunoaştere generală în practica lingvistică actuală. Deşi formarea cuvintelor este recunoscută
drept un compartiment autonom al ştiinţei lingvistice, acesta poate fi conceput mai degrabă ca o
entitate cu un statut de internivel şi nicidecum ca o entitate care s-ar constitui într-un nivel glotic
propriu-zis.
Metodele şi procedeele de cercetare a sistemelor derivaţionale ale limbilor genetic înrudite
Formarea cuvintelor necesită o abordare multilaterală a fenomenelor şi faptelor ce ţin de
acest domeniu al limbii. Cercetarea limbilor genetic înrudite presupune revelarea şi evidenţierea
atît a particularităţilor şi legităţilor comune, cît şi a caracteristicilor specifice ce ţin de
dezvoltarea macro- şi microstructurii acestora. Datorită înrudirii genetice multe limbi (inclusiv
şi cele romanice) se caracterizează, de regulă, prin mai multe afinităţi decît distincţii, fapt care,
bineînţeles, nu minimalizează valoarea unor atare cercetări, care pot contribui la evidenţierea
7
caracteristicilor structurale comune şi specifice ale limbilor ce se compară sau se confruntă,
cercetări care, în ultimă instanţă, pot să contribuie la elaborarea bazelor ştiinţifice ale unor
investigaţii de perspectivă de ordin comparativ-tipologic.
În plan metodologic, este important să subliniem faptul că fie că este vorba de cercetarea
unor particularităţi structurale comune sau, fie de distincţii a unor limbi genetic înrudite sau
neînrudite - în ambele cazuri „comparaţia rămîne baza tipologiei" (Mâneca) , constituind „cel
mai universal mod de studiere a materialului glotic". Iu. Baltova e de părere că obiectivul unor
cercetări comparate constă în „determinarea şi sistematizarea ierarhică a tuturor regularităţilor şi
regulilor cărora se supun şi se subordonează procesele derivaţionale în fiecare limbă aparte, iar
modelul derivaţional trebuie să constituie nu numai un mijloc de descriere, dar şi de generare a
noilor unităţi derivate". Z. Volockaâ pledează pentru descrierea sistemului derivational, conceput
ca proces.
Dacă particularităţile asemănătoare ale unor indicii structurale sau fenomene mărturisesc
despre procese şi tendinţe comune, explicabile din punct de vedere genetic, atunci deosebirile
trebuie să semnalizeze anumite tendinţe specifice în structura limbilor respective.
Deşi, în majoritatea lor, investigaţiile tipologice se axează în jurul morfologiei (Krupa,
Altman) şi nu rareori vin în tangenţă cu problemele privitoare la morfologia lexicală în cadrul
tipologiei particulare sau „fragmentare", tipologia derivaţională continuă să se afle în fază
embrionară. Printre problemele mai importante ce ţin de problematica dată unii lingvişti
consideră stabilirea parametrilor dimensionali (de volum) şi cantitativi ai sistemului
derivaţional.
Despre posibilitatea unui studiu comparat al sistemelor derivaţionale vorbesc şi alţi
cercetători. În baza descrierii sistemelor derivaţionale ale limbii elaborate de G. M. Nikitina se
pot stabili indicii comuni de comparaţie şi contrapunere cum ar fi: a) comunitatea semantică a
elementelor derivaţionale (categoriale şi intracategoriale), b) comunitatea modelului
derivaţional structural, c) comunitatea etimologică a elementelor derivaţionale (ibidem).
Cel mai relevant este indiciul comunităţii modelului derivaţional, în baza căruia pot fi clasificaţi
şi evidenţiaţi parametrii derivaţionali comuni şi relevanţi în plan structural ai limbilor cercetate.
Indiciul comunităţii semantice a elementelor derivaţionale se reduce, în fond, la o clasificare
lexicală după grupuri conceptuale, care, în majoritatea cazurilor, este departe de a fi exhaustivă.
Un alt sistem de indicii diferenţiale aplicate la studierea formării substantivelor, în limbile slave,
este elaborat de O.G.Revzina şi I. I. Revzin care propun următoarele indicii contrastive: a)
intensitate/non-intensitate, b)perfectivitate/imeperfectivitate,
c)subiectivita-te/nonsubiectivitate. Unii cercetători analizează bazele metodologice ale
8
clasificărilor onomasiologice prin prisma unor categorii pur conceptuale. După părerea lui C.
Heger, o atare clasificare a categoriilor conceptuale ar avea următoarea reprezentare grafică:
semnificantul sememul conceptul
monemulobiectul
substanţa fonetică Astfel, d-nul Dumbrăveanu e de părerea că la etapa actuală de elaborare a bazelor
teoretice ale tipologiei comparate şi contrastive a derivatologiei, orientarea în exclusivitate la
indiciile semantice nu numai că nu este justificată, ci, în anumit sens, şi riscantă. În asemenea
cazuri, cercetătorul trebuie, în măsura posibilităţilor, să evite clasificările semantice şi să dea
preferinţă oricărei grupări formale a sufixelor, numai ca în aceasta să-şi găsească o descriere
exhaustivă funcţiile fiecărui sufix întîlnit în limba dată.
Începînd cu anii 60, mai ales după apariţia articolului lui D.Greenberg, cercetătorii tot
mai mult sunt înclinaţi să socoată că, alături de indiciile pur structurale (calitative) de
tipologizare a fenomenelor cercetate, un rol important pot să-1 aibă şi parametrii cantitativi de
analiză comparat-tipologică a entităţilor ce se compară, cum ar fi „frecvenţa acestora ...”.
„Atunci cînd deosebirile structurale dintre limbi sunt neînsemnate, rezultate mai
informative pot fi obţinute în baza unor studii de ordin cantitativ" afirma Vinogradov. Stabilirea
parametrilor cantitativi ai sistemului derivaţional nominal (substantival) sau a anumitor
subsisteme derivaţionale ale limbilor în discuţie, cum se vede din analiza materialului faptic
disponibil, efectuată de doctorul Ion Dumbrăveanu, este orientată, în ultimă analiză, la revelarea
şi evidenţierea caracteristicilor calitative a proceselor şi fenomenelor derivaţionale.
Principiile şi obiectivele descrierii sincronice a formării cuvintelor
O altă problemă a derivatologiei moderne ţine de posibiliatea abordării sincronice şi,
implicit, sistemice a formării cuvintelor. Problema în cauză implică, la rîndul său, şi cea a
recunoaşterii apartenenţei planului sincronic a înseşi proceselor derivaţionale. În acest sens, unii
cercetători vorbesc despre un dualism sui generis al formării cuvintelor şi al proceselor
derivaţionale. Astfel A.E.Suprun afirmă că funcţia lexicală a formării cuvintelor este una
evolutivă, fiind orientată spre evoluţia şi schimbarea (lărgirea) lexicului şi, în mod firesc, este
diacronică. Doar puţine cuvinte, crede autoarea, şi, anume ocazionalismele, pot fi raportate la o
sincronie dinamică, funcţia gramaticală a formării cuvintelor fiind una conservativă şi, în
principiu, orientată spre păstrarea şi menţinerea status-ului quo al structurii limbii şi, în
consecinţă, este sincronică. Alţi lingvişti neagă, în general, apartenenţa formării cuvintelor şi a
proceselor derivaţionale planului sincroniei, precum Timofeev.
9
Lexicul, conceput ca sistem, şi mijloacele de formare a cuvintelor, care servesc la
completarea neîntreruptă a acestuia (a lexicului), sunt cele mai sensibile subsisteme ale limbii,
care „reacţionează" nemijlocit la schimbările, procesele şi fenomenele sociale ce se produc în
lumea contemporană. De exemplu, elementele de ordin fonologic şi morfologic ale structurii
limbii pot rămîne intacte, neschimbate pe parcursul mai multor secole, apoi „structurile" lexicale
şi derivaţionale ale limbii într-o perioadă de timp relativ scurtă pot să sufere modificări
considerabile sau chiar totale. Volockaâ, într-o discuţie privind delimitarea sincroniei de
diacronie în sfera form. cuv., R. Gjegorcikowa şi I. Puzynina socot conceptul motivării
formaţiilor (derivatelor) respective. Astfel, conceptul de motivare în sincronie corespunde, după
opinia autorilor daţi, noţiunii de derivare istorică sau etimologică a cuvîntului în plan diacronic.
Volockaâ afirmă:” Pentru derivarea sincronică sunt importante corelaţiile derivaţionale vii
(viabile) şi productive", ea insistând asupra caracterului specific al sistemului derivaţional.
Autoarea se solidarizează cu A.Boguslawski, care consideră că obiectul derivării sincronice
trebuie să-1 constituie în exclusivitate formaţiile regulate (standard), o divizare riguroasă a
derivatelor în regulate şi neregulate este, în anumită măsură, imposibilă din cauza polisemiei
acestora.
O altă problemă ar fi problema criteriilor de stabilire a apartenenţei la planul
sincroniei a derivării şi a proceselor derivaţionale. În plan pur sincronic formarea cuvintelor,
concepută ca sistem, „se prezintă în mod simultan ca un rezultat al dezvoltării şi ca un proces
lingvic" afirmă Kubrâkova. M.D.Stepanova, în principiu, nu neagă apartenenţa procesului
planului sincronic, dar, în acelaşi timp, socoate că „din punct de vedere istoric derivatul poate să
se deosebească de procesul relevant în sincronie”. M.Gawelko consideră, nu fără temei, că în
asemenea cazuri sincronia derivaţională se confundă cu cea genetică (etimologică). Remarcăm,
totodată, că autorul citat exclude completamente noţiunea de proces din planul analizei
sincronice a lexicului şi a formării cuvintelor, deoarece, după părerea sa, aspectul procesual vine
în contradicţie cu scopurile analizei sincronice a lexicului: „metoda pur sincronică de cercetare, -
afirmă autorul- presupune o abstractizare de la procesele de formare a cuvintelor noi şi ţine cont
în exclusivitate de rezultatele acestor procese", „Descrierea sincronică presupune o abstractizare
de la faptele reale ale proceselor derivaţionale, legate de momentul prezent" afirma autorul.
Însă Ion Dumbrăveanu consideră că o asemenea afirmaţie nu este tocmai cea justă.
Evident, anume faptele reale ale proceselor derivaţionale şi trebuie să constituie obiectul propriu-
zis al cercetării raporturilor derivaţionale vii, legate de „momentul prezent", adică legate de
conceperea sincronică a fenomenelor şi proceselor cercetate. Or, momentul prezentului, faptele
reale şi procesele lingvice cuprind şi o parte de timp ce precedă nemijlocit planului prezentului
şi, în acelaşi timp, sunt orientate în sfera unui viitor apropiat. L.V.Serba afirma că „orice
10
descriere bună a unei limbi la o etapă dată de timp prin sine înseşi ne prezintă o idee despre
trecutul ei imediat şi despre un eventual viitor al acesteia". Atît în plan filozofic, cît şi lingvistic
termenii şi noţiunile de „proces" şi „sincronie" sunt pe deplin compatibile şi nu se exclud unele
pe altele. Fiind un atribut al sincroniei, statica este, în acelaşi timp, nemijlocit legată de
dinamică, formînd cu aceasta din urmă o unitate dialectică. Prin aceasta şi se explică „interesul
crescînd faţă de popularitatea ideii de proces în lingvistica sincronică, indiferent de simpatiile de
ordin clasic sau structural ale acesteia" afirmă Klimov. I. Dumbrăveanu aprobă afirmaţia
acestuia, şi anume, că această unitate organică a staticii şi dinamicii nu admit o contrapunere
metafizică a sincroniei - diacroniei. O altă problemă ce intervine este problema stabilirii
intervalului sau perioadei de timp necesare pentru o abordare sincronică a proceselor şi
fenomenelor derivaţionale. „Ce interval de timp - se întreabă E.S.Kubrâkova - un deceniu, câteva
decenii, jumătate de secol, un secol ş.a.m.d. - este suficient ca faţă de acesta să aplicăm termenul
sincronie". Cercetările sincronice ale proceselor derivaţionale, nu rareori, poartă un caracter
declarativ şi, de fapt, se procedează la interpretări echivoce şi ambigue ale materialului faptic şi
ale metodelor şi procedeelor de analiză a acestuia. Or, a pune pe aceeaşi treaptă noţiunea de
sincronie în sfera formării cuvintelor cu noţiunea de limbă contemporană duce în mod inevitabil
la o alunecare în sfera diacroniei, conceptul de limbă contemporană fiind capabil să cuprindă
cîteva secole" susţine Kubrâkova. În asemenea cazuri, afirmă Gr.Cincilei, „...în analiza
sincronică a formării cuvintelor se introduc elemente de diacronie şi se pune la îndoială
posibilitatea unei cercetări sincronice a formării cuvintelor".
Astfel, B.I.Bartkov defineşte productivitatea derivaţională sincronică drept „cantitatea de
cuvinte cu un anumit formant, care au apărut pe parcursul unui secol", iar defineşte
productivitatea sincronică drept „cantitatea de cuvinte noi... formate pe parcursul unei jumătăţi
de secol sau a unui secol...". Alţi cercetători care se ocupă de studierea mobilităţii în timp a
vocabularului limbilor romanice susţin că perioada de timp în ale cărei limite se examinează
procesele lexico-derivaţionale cuprinde de la 10 pînă la 60 de ani. Unii autori fac distincţie între
noţiunea şi termenul de limbă contemporană, pe de o parte, şi între noţiunile şi termenii de limbă
nouă şi modernă, pe de alta. De exemplu, monografia lui J. Dubois, consacrată derivării sufixale
în limba franceză a sec. XX întitulată: Étude sur la dérivation suffixale en français moderne et
contemporain, că o diferenţiere similară se face şi în cazul dicţionarelor de cuvinte noi
(neologisme) sau recente. Astfel, ediţia reînnoită şi completată a Dicţionarului de cuvinte noi al
lui P.Gilbert (Gilbert 1982), spre deosebire de cea veche, Dictionnaire des mots nouveaux
(1971), este întitulată Dictionnaire des mots contemporains; că o lucrare lexicografică similară,
apărută în Italia (1968), semnată de G. Vacaro, poartă titlul de Dizionario delle parole novissime
e difficili.
11
În concluzie putem afirma că perioada de timp necesară pentru o abordare sincronică a
proceselor derivaţionale nu trebuie să depăşească limita de 30-40 de ani. Or, divizarea acestei
perioade-limită în secvenţe temporale mai scurte (de 10, 15, 20, 25 de ani) n-ar veni în
contradicţiile, după părerea doctorului Dumbrăveanu, cu însuşi conceptul de derivare sincronică,
ci, dimpotrivă, ar fi pe deplin în соncordanţă cu noţiunea unei sincronii dinamice a proceselor
derivaţionale.
Conceptul de derivativitate şi bază derivativă
Analiza derivaţională şi morfemică a cuvintelor derivate presupune şi folosirea unui
aparat terminologic şi noţional corespunzător. Divizibile (sau segmentabile) în plan sincronic se
consideră cuvintele ale căror morfeme componente (minimum unul) se repetă în alte cuvinte cu
acelaşi sens.
Cînd se efectuează o analiză derivaţională a cuvintelor derivate, cercetătorul-derivatolog
operează, de regulă, cu termeni şi noţiuni fundamentale, ca derivativitate, bază derivativă, cuvînt
(bază) derivat(ă) ş.a. Orice act derivaţional presupune existenţa unui raport de derivativitate,
adică prezenţa unui raport între cuvîntul iniţial şi cel derivat. În consecinţă, conceptul de
derivativitate este o noţiune de bază, fundamentală în domeniul derivării ca fenomen ontic.
Conceptul şi termenul de derivativitate reprezintă nişte entităţi gnostice fără de care procesele
derivaţionale sunt de neconceput.
La o studiere mai aprofundată a literaturii lingvistice constatăm că derivatologii-
romanişti nu pomenesc de termenul şi noţiunea de bază derivativă. Se poate de menţionat de
asemenea că şi în unele dicţionare de termeni lingvistici recente termenul şi conceptul de bază
derivativă nu se bucură de o definiţie propriu-zisă, ci mai degrabă se explică şi se specifică unele
caracteristici ale acesteia. Astfel, deja Ch. Bally, comparînd limba franceză cu cea germană,
observa că în franceză „modificarea bazei se reduce aproape la zero", aceasta din urmă aflîndu-se
„pe calea invariabilităţii bazei derivative".
Controversele care mai continuă şi în prezent în jurul definirii noţiunii de bază derivativă
îşi au explicaţia, în primul rînd, în abordarea şi tratarea nediferenţiată a faptelor de limbă şi a
nivelului de analiză faţă de care se aplică termenul şi conceptul de bază derivativă. În
Dicţionarul de termeni lingvistici al O.S.Ahmanova citim următoarele (cu privire la termenul şi
noţiunea de bază): „Acea parte a formei cuvîntului, care rămîne după înlăturarea desinenţei şi a
sufixului formativ, de care este legat sensul lexical (real, material) al cuvîntului dat...; Baza
derivativă (forma iniţială). Baza simplă (sau derivată), care este sursa formării cuvintelor şi
formelor de cuvinte". Z.M.Volockaâ afirmă: „Prin bază înţelegem acea parte a formei cuvîntului,
care rămîne după înlăturarea morfilor gramaticali".
12
Totodată, definiţiile în cauză se limitează la indicarea „modului de separare a bazei" şi nu
scot în evidenţă caracteristicile pozitive ale noţiunii. În tradiţia hispanisticii academice conceptul
în discuţie are o interpretare ambiguă. Astfel, în concepţia autorilor recentei şi fundamentalei
Gramatici descriptive a limbii spaniole termenul de bază se tratează şi se defineşte în paralel cu
alţi termeni şi noţiuni care, se vede, sunt considerate şi concepute drept sinonime ale acestora,
cum ar fi cele de temă şi rădăcină: „...tema poate fi considerată drept o unitate de bază la
descrierea flexiunii şi a formării cuvintelor”, „ baza poate fi definită drept elementul constitutiv
al cuvîntului la orice nivel sau structură ierarhică”. Autorii sunt tentaţi să pună semnul egalităţii
între termenul bază şi termenii şi noţiunile examinate: „Definită astfel, baza reprezintă o unitate
mai generală decît unităţile rădăcină şi temă, dat fiind că oricare din acestea, de asemenea, poate
fi numită bază". Definiţiile de mai sus sunt aplicabile, în primul rînd, la limbile cu o bogată
morfologie a cuvîntului (slave sau germanice, cu excepţia englezei).
Printre caracteristicile pozitive ale bazei derivative derivatologii pomenesc, în primul
rînd, invariabilitatea şi capacitatea acesteia de a exprima sensul lexical. Evident, în fiecare caz
baza conţine o rădăcină (sau morfem radical). Acest lucru, probabil, şi i-a determinat pe unii
lingvişti să socoată baza (derivativă) drept „parte a cuvîntului derivat, care conţine în mod
obligatoriu o rădăcină (sau mai multe) şi care este comună cu acest cuvînt, cu derivativul său. În
cazul derivatelor liniare, raportul de derivativitate se bazează pe legăturile derivaţionale ale bazei
derivative şi ale cuvîntului derivat. În plan structural, orice derivat poate fi divizat în două (şi
numai în două) părţi: în baza derivativă şi în formantul derivaţional.
Asupra binarităţii structurii derivaţionale a derivatelor a atras atenţie şi G.O.Vinokur, iar
mai tîrziu şi alţi lingvişti: „structura derivaţională ni se prezintă la fiecare etapă de analiză ca o
structură binară (dublă), care conţine doi şi numai doi constituenţi imediaţi - nemijlocit, baza
derivativă şi formativul derivaţional". Astfel baza derivativă şi formanţii afixali care o precedă
(în cazul derivatelor prefixale) sau o succed (în cazul derivatelor sufixale) se află în anumită
opoziţie derivaţională, fapt care a servit drept argument, ca să se considere drept bază derivativă
a unui cuvînt derivat partea comună a opoziţiei derivaţionale. Pentru a efectua procedura
respectivă, se impune respectarea unor reguli sau repere orientative. Astfel, derivatele sufixale cu
reflexul latinescului - atione(m) se formează în limbile romanice, în absoluta majoritate a
cazurilor, de la baze derivative verbale. De exemplu, în derivatele de tipul celor franceze
réorganisation , sau spaniole axiomatizacion al doilea constituent imediat al formaţiilor
respective (al structurii derivaţionale ale acestora) este formantul – tion/- cion. Neoformaţiile
nominale cu reflexul latinescului - itate(m) au drept baze derivative adjective; de exemplu, în
derivatele de tipul celor italiene, ca imperfettibilita (<imperfettibile) sau rom. sistemicitate .
13
În cazul derivatelor prefixate, baza derivativă este invariabilă şi coincide cu cuvîntul de la
care se formează respectivul derivat. De exemplu, în derivatele româneşti predoctorat,
antiseismic, autoexigenţă baza derivativă a acestora este invariabilă şi coincide totalmente cu
cuvintele respective: - doctorat, -seismic, -exigenţă.
Principiul binarităţii opoziţiilor derivaţionale este aplicabil şi în cazul altor formaţii
liniare, de exemplu, în structura compuselor nominale, care „conţin numai două cuvinte".
I. Dumbrăveanu afirmă că baza derivativă (a derivatelor liniare) poate fi definită ca
partea componentă imediată a opoziţiei derivaţionale, care precedă formantul, în cazul sufixării,
şi succede pe acesta din urmă, în cazul prefixării . Definiţia dată este aplicabilă şi în cazul
derivatelor compuse şi al formaţiilor compuse sufixate. Exemplu: franc. fildefer/-iste (derivat
sufixat, care are drept bază derivativă îmbinarea de cuvinte fil de fer . Formaţiile sufixale propriu-
zise nu se deosebesc, in principiu, de derivatele prefixale sau de compusele sufixate: în ambele
cazuri derivatul respectiv conţine un membru al opoziţiei (baza derivativă) care se contrapune
formantului.
Raţionalitatea şi utilitatea folosirii termenilor şi noţiunilor de baze derivative
culte şi tradiţionale
În rezultatul împrumuturilor masive din latina tîrzie, începînd cu Epoca Renaşterii, în
limbile romanice s-a format un strat lexical deosebit, în care au intrat şi continuă să pătrundă şi
în prezent aşa-zisele cuvinte culte sau livreşti.
Cantitatea impunătoare de cuvinte livreşti (latinisme) în limbile romanice care, în
anumite domenii, nu rareori, depăşesc numărul celor tradiţionale, permit să vorbim despre
existenţa în sistemul lexical general al limbilor romanice a două subsisteme. În legătură cu
aceasta, în literatura lingvistică privitoare la morfologia (lexicală) şi formarea cuvintelor în
limbile romanice, pe lângă termenii şi noţiunile de baze „autonome" şi „neautonome"
(conjuncte), tot mai des figurează şi variantele lor terminologice - baze tradiţionale şi baze culte.
În legătură cu acest fapt, apare întrebarea cu privire la utilitatea divizării sistemului lexical al
limbilor romanice în două subsisteme pe de o parte, şi, respectiv, divizarea bazelor derivative
panromanice în tradiţionale şi culte, pe de alta. Astfel, N.A.Katagosina nu se pronunţă împotriva
existenţei în limbă franceză a bazelor derivative culte şi tradiţionale în general, dar este categoric
împotriva divizării bazelor derivative franceze în culte şi tradiţionale în plan sincronic. După
părerea autoarei, o atare divizare ar fi un fapt ce ţine de diacronia limbii: „Când vorbim despre
existenţa a două sisteme derivaţionale în limba franceză, purcedem, de fapt, la o examinare în
plan istoric (diacronic) a limbii franceze şi explicăm apariţia istorică a anumitor particularităţi
contemporane ale formării cuvintelor în limba franceză".
14
În plan genetivo-etimologic, ambele straturi lexicale în discuţie (cuvintele-baze
tradiţionale şi livreşti) ar ţine de planul diacroniei. Autoarea afirmă: „Cuvintele de origine
livrescă ... sunt actualmente la fel de obişnuite ca şi cuvintele fondului tradiţional". Cu privire la
deficienţa „cuiburilor" derivaţionale din limba franceză contemporană, autoarea afirmă că „... în
acest sistem se îmbină în mod original două categorii de serii derivaţionale: o serie derivaţională
se bazează pe teme (baze) tradiţionale, alta - pe baze livreşti, latineşti. In aşa fel, se recunoaşte nu
numai utilitatea divizării bazelor derivative franceze în livreşti şi tradiţionale, dar se indică şi
particularităţile derivaţionale specifice ale acestora. Mai târziu, despre opoziţia derivaţională în
discuţie a vorbit şi I.S. Stepanov şi, într-un plan mai amplu, Gr. Cincilei, care a extrapolat teza în
cauză nu numai asupra cuvintelor de origine romanică, ci şi asupra celor de provenienţă
neromanică. Divizarea sistemului lexical în două subsisteme - tradiţional şi livresc - nu este ceva
caracteristic exclusiv pentru limba franceză. Deja la începutul secolului al XX-lea cunoscutul
filolog-hispanist R.M.Pidal (1869-1968) diviza cuvintele în limba spaniolă în populare (voces
populares) şi culte (voces cultas) (Pidal 1968:9-10 ). Cuvintele populare (tradiţionale) sunt, după
părerea savantului, rezultatul unei evoluţii îndelungate şi spontane a cuvintelor, care a început
din cele mai vechi perioade de dezvoltare a limbii spaniole. Cuvintele culte (livreşti), dimpotrivă,
au apărut în limba spaniolă sub formă de împrumuturi în perioade mai tîrzii de dezvoltare a
acesteia, cînd procesele de evoluţie spontană luase, în fond, sfîrşit şi n-au fost supuse tuturor
schimbărilor, prin care au trecut cuvintele tradiţionale.
Acest principiu de delimitare a lexicului romanic şi a stat la baza divizării bazelor
derivative în limbile romanice cercetate în culte (livreşti) şi populare (tradiţionale). In această
ordine de idei, ni se pare utilă şi raţională şi o divizare analogică a înseşi afixelor derivaţionale în
tradiţionale şi culte. Astfel bazele tradiţionale se îmbină de cele mai multe ori cu afixe
tradiţionale, iar cele livreşti, respectiv, - cu afixele culte. In acest sens, se poate vorbi despre un
izomorfism semantico-funcţional sui generis al combinatoricii derivaţionale a limbilor romanice.
Gradul de autonomie şi „expansiune" a unuia sau altui formant, în primul rînd, de natură
livrescă, se află în dependenţă directă de gradul compatibilităţii acestuia cu bazele tradiţionale.
Cu cît mai des se combină cutare sau cutare afix livresc cu baze derivative tradiţional cu
atît mai autonom este statutul acestuia şi mai solidă poziţia pe care o ocupă în sistemul afixal al
limbii.
Conceptul de afixe derivaţionale şi statutul funcţional al afixoidelor
La analiza derivaţională şi, mai cu seamă, la cea morfemică a structurii cuvintelor
derivate, pe lîngă morfemele radicale, care au un sens lexical (material), întîlnim şi morfeme
(minim unul), care nu au atare calităţi. Aceste segmente, care, de obicei, sunt numite afixe, sunt
15
semnificative atît în plan funcţional, cît şi semantic, dispunînd de toate caracteristicile unităţilor
minime semnificative ale structurii limbii.
În literatura de specialitate se face distincţie (în limbile flective) între două categorii de
afixe - gramaticale şi derivaţionale şi, respectiv, între două tipuri de sensuri - gramatical şi
derivaţional. Sensurile exprimate de morfemele gramaticale sunt obligatorii, deoarece prezenţa
sau lipsa lor în componenţa cuvîntului influenţează neapărat asupra sintaxei cuvintelor în
propoziţie. Acest tip de sensuri a fost calificat de E.Sapir drept sensuri relaţionale.
Sensurile exprimate de morfemele derivaţionale nu sunt obligatorii "sau neapărat legate
anume de aceste morfeme"; sensurile relaţionale se contrapun celor derivaţionale după indiciile
obligativitate/facultativitate.
O altă particularitate a morfemelor gramaticale este dependenţa lor absolută
(neautonomia) de cuvinte morfologic segmentabile, în afara cărora, adică în mod independent
(liber), aceste morfeme nu se întîlnesc. Morfemele gramaticale, de regulă, sunt unităţi minime
semnificative inseparabile; inseparabilitatea morfemelor, este proprie şi morfemelor
derivaţionale, în primul rînd, afixelor tradiţionale (moştenite), însă, principiul inseparabilităţii
(neautonomiei) morfemelor nu este aplicabil la toate morfemele derivaţionale. Divizarea
morfemelor în libere (separabile, „nelegate") şi inseparabile (conjuncte), şi „raportarea
morfemelor afixale la categoria acestora din urmă atribuie un statut de criteriu obligatoriu
imposibilităţii întrebuinţării autonome a morfemelor afixale derivaţionale" afirmă Kubrâkova. O
atare divizare a morfemelor se dovedeşte a fi, în mare măsură, convenţională.
Morfemele de tipul celor spaniole entre şi entre-, sobre şi sobre-, care figurează în
derivatele entretiempo şi sobrehumano sunt calificate de N.D.Arutunova ca afixale, deoarece
„transformîndu-se într-un element morfologic al unui cuvînt nou, prepoziţia îşi pierde caracterul
său de prepoziţie, prefăcîndu-se în prefix”. Asemenea morfeme- prepoziţii pot, în aşa fel, să se
întrebuinţeze atît în mod liber, cît şi inseparabil, folosindu-se în ultimul caz în calitate de
morfeme derivaţionale. Astfel de morfeme sunt clasificate de către E.S.Kubrâkova drept relativ
libere sau relativ inseparabile. Sub aceşti termeni sunt categorisite „astfel de morfeme care, în
diferit anturaj lingvic, figurează ba în mod liber, ba inseparabil, rămînînd în acelaşi timp identice
în plan formal şi semantic”.
La particularităţile morfemelor radicale de a figura în funcţie de afixe au atras atenţie mai
mulţi lingvişti ca Stepanova, Arakin, Sanski. Remarcăm, că teza transformării cuvintelor
conceptuale în afixe a fost elaborată de către savanţii nominalizaţi cu preponderenţă pe bază de
material faptic din limbile germanice şi slave, în special, din limba germană şi rusă. Or, noţiunea
de semiafix, în concepţia cercetătoarei M.D.Stepanova se extrapolează şi la cuvintele
neconceptuale, de exemplu, la prepoziţii.
16
-----------------------------------------------V----------------------------
În anii 60, în literatura de specialitate a început să circule tot mai frecvent termenul de
afixoid pentru desemnarea acestei categorii de afixe, termen care pentru prima dată a fost lansat
în anii 30 de lingvistul italian B.Migliorini. Este firesc să presupunem că afixoidele, care apar în
rezultatul morfemizării unor cuvinte conceptuale tradiţionale, formează o subcategorie care se
situează mai aproape de morfemele radicale. Dimpotrivă, afixoidele care provin de la radicali de
origine greacă sau latină de tipul anfi-, arhi-, proto-, poli-, micro -cida, -gen, -scop ş.a.m.d. sunt
concepute, de cele mai multe ori, ca afixe tradiţionale şi, în majoritatea cazurilor, sunt
considerate morfeme inseparabile.
Formanţii de tipul mini-, micro-, auto-, semi-, mulţi-, infra-, tele-, foto- ş.a. sunt
interpretaţi în mod diferit de diverşi lingvişti ca pseudoprefixe (Dimitrescu), semiafixe (Trup),
elemente de compunere (Hasan), afixoide (Cincilei, Iordan), afixe (Anufriev), elemente afixale
(Peytard), elemente primare (Graur).
N. Corlăteanu, de exemplu, consideră formantul semi- drept afix (Corlăteanu), alături de
aşa formanţi ai „limbilor clasice vechi", ca macro-, bio-, -log, -drom ş.a. Al. Graur îl include în
categoria elementelor primare care „apar în română, nu introduse prin împrumut, ci extrase din
compuse", la fel ca şi formanţii hipo-, lacto-, micro-, -grafie.
Unii autori atribuie formanţilor în discuţie un statut dublu. Astfel, P.Varvaro este de
părerea că formaţiile de tipul motobarca, motoveliero ş.a. au un statut dublu în limba italiană,
fiind în acelaşi timp compuse prefixate (composti per prefissi) şi compuse propriu-zise.
Aplicarea termenului element de compunere, care este caracteristică şi lingvisticii
panromâne, duce, în mod explicit, la recunoaşterea statutului de cuvinte compuse pentru
formaţiile de tipul autogara, foto-cartare, telebusolă ş.a. Or, o atare concluzie nu este tocmai cea
justă.
Orice termen format pe bază de formativi greco-latini este în anumit sens un act conştient
de creativitate lexicală: „Crearea termenilor este un proces conştient (nespontan)", iar
„elementele" componente ale termenilor respectivi au un conţinut conceptual.
A.Canu, afirmă cu privire la compusele savante din limba franceză: „majoritatea
cuvintelor savante sunt cuvinte sau formaţii create după modele de compunere latină sau greacă,
chiar dacă apar în limba franceză sub formă de cuvinte simple".
Problema definirii şi identificării formanţilor „oidali" se reduce, în ultimă analiză, la
problema delimitării compunerii şi afixării, în primul rînd, a prefixării.
Diversitatea formanţilor, care figurează în calitate de prim-elemente ale formaţiilor noi în
limbile romanice contemporane, poate fi divizată în mai multe categorii şi subcategorii. Astfel,
în primul rînd, trebuie să distingem o categorie de prim-elemente care se întrebuinţau în calitate
17
de formanţi prefixali deja în latină şi în greacă, cum ar fi, de exemplu, prefixele des-, dis-, a-,
pre-, res-, etc. Astfel de afixe sunt inseparabile (conjuncte) atât din punct de vedere structural,
cît şi funcţional, şi fac parte din сategoria formanţilor „puri" (autentici). O subcategorie aparte o
constituie prepoziţiile, care funcţionează în calitate de prefixe şi care se caracterizează printr-un
statut liber (autonom) în limbile romanice, ca, de exemplu, span. sobre-, entre-, en-, con-, sin-
ş.a. In sfîrşit, o categorie aparte, cea mai numeroasă în plan cantitativ, o formează afixoidele
(prefixoidele şi sufixoidele).
Gr. Cincilei, tratînd problema formanţilor oidali în limba franceză, divizează afixoidele
în şase subcategorii, aranjaţi pe o scară ierarhică, în funcţie de distanţarea lor de radicalii
autonomi (liberi).
Dat fiind că din perspectivă diacronică afixele provin de 1a radicali (rădăcini, cuvinte
primare, nederivate), iar din cea sincronică afixoidele ocupă o poziţie intermediară, între radicali
şi afixe, autorul include în prima subcategorie a afixoidelor formanţii care se situează mai
aproape de radicali plasîndu-i pe treapta întîia a ierarhiei preconizate. Astfel, radicalul port(e)-
în seria de cuvinte, ca porte-assiette, porte-avions, porte-bagagès ş.a. este calificat drept afixoid
în baza indiciului regularităţii funcţionării acestuia în mai multe neoformaţii stereotipice. Toate
formaţiile de acest tip fac parte din subclasa substantivelor masculine, indiferent de genul
substantivelor cu care afixoidele din această subcategorie contractează relaţii derivaţionale.
Formanţii de acest tip pot fi raportaţi la clasa derivatelor relativ exocentrice.
Pe treapta a doua a subcategoriilor afixoidelor se situează formanţii de tipul demi-,
demi-cercle, demi-saison, demi-mal etc. Este vorba de un radical „liber" susceptibil de a forma
un cuib de cuvinte, cu singura diferenţă că în acesta (în cuibul dat) toate cuvintele ţin de o
singură serie derivaţională, formată în baza unui singur model, în care elementul invariant este
formantul demi-.
Pe treapta a treia a afixoidelor se situează radicalii livreşti de origine greco-latină, care,
în tradiţia derivatologiei româneşti, de regulă, sunt desemnaţi cu termenul elemente de
compunere, care integrează două modele de compunere. Astfel, la un nivel mai abstractizat,
participarea radicalilor (R) de tipul -stat- şi -therm- formula - o- R - o, aceasta indicînd
bipoziţionalitatea radicalului. Greutatea specifică sau ponderea radicalilor bipoziţionali de
origine greco-latină este nesemnificativă. Aceasta constituie doar 10 % din numărul total (460) al
radicalilor greco-latini împrumutaţi de limba franceză.
În virtutea bipoziţionalităţii afixoidelor din acea subcategorie de formanţi, aceştia sunt
desemnaţi de către autor cu termenul de amfi(fi)xoide.
Pe treapta a patra a subcategoriilor de afixoide, în clasificarea autorului, se situează
radicalii de origine greco-latină de tipul -crate, prim(o)-, -phobe, deci-, precum şi radixoidele – -
18
culteur, -garnie, care, spre deosebire de formanţii din subcategoria amfi(fi)xoidelor (treapta a
treia), aceştia sunt în exclusivitate unipoziţionali, precedînd vocala (structemul) de legătură
(prim- o- géniture ... R - o) sau succedând-o pe aceasta din urmă (dém-o-crate-…- o- R).
Ceea ce este comun între această subcategorie şi cea precedentă de afixoide este faptul că
aceşti formanţi, în afara compozitelor, pot figura şi în calitate de baze derivative, unul din
indiciile formale ale acestora fiind lipsa vocalei de legătură: bi-gam-ie, prim-auté, déci(m)-al.
A cincea subcategorie a afixoidelor în clasificarea autorului o constituie radixoidele cu
segmentabilitate redusă (slabă) de tipul - asthénie, -ectomie, -ergie/-urgie. Acestea (radixoidele)
reprezintă nişte uniradixe care figurează numai într-o poziţie şi contractează relaţii derivaţionale
în exclusivitate cu un singur sufix {-ie): neurasténie, gastronomie, métalurgie etc.
Pe ultima treaptă, a şasea, a clasificării formanţilor afixoidali se situează radicalii
livreşti de origine greco-latină, care se disting printr-o anume regularitate şi o strictă
unipoziţionalitate (-o- R sau R -o-) în componenţa compozitelor livreşti respective. Aceştia nu
formează cuiburi de cuvinte şi se constitue în serii derivaţionale stereotipice, formate după un
singur model, în care radicalul respectiv reprezintă un element invariant: bibli-o-thèque, phon-o-
thèque ... R- o- thèque.
În această subcategorie prevalează formanţii prefixoidali (R-o-), aceştia constituind 78 %
din numărul total (660) de radicali de origine greco-latină. Formanţii din această categorie se
disting de afixele propriu-zise prin următoarele particularităţi: a) pot coopera reciproc şi forma
cuvinte (ov-o- ïde, éo-cène), b) sunt susceptibili de a se combina cu alte tememe (= radicali
livreşti de origine greco-latină - I.D.) prin intermediul vocalelor de legătură (-o-/-i-).
Formaţiile ce conţin afixoidele care se situează pe prima treaptă a scării ierarhice sunt
cuvinte compuse din punct de vedere al structurii lor morfemice.
Dat fiind că alături de prefoxoide în limbile romanice există un număr considerabil de
sufixoide, apare problema diferenţierii şi delimitării acestora de sufixele autentice, pe de o parte,
şi de radicalii proprii zişi, pe de alta.
Spre deosebire de prefixare, care în mod frecvent este inclusă în compunere, sufixarea are
un statut mai autonom. Transformarea unităţilor glotice conceptuale în sufixe nu are loc în
realitatea glotică romanică. Unicul caz de apariţie in situ a unui formant sufixal, la care, de
obicei, fac trimitere lingviştii, este sufixul –mente.
J. Dubois, care a efectuat un studiu sincronico-diacronic (1910-1960) al sufixării
franceze, observă că, în perioada cercetată, în limba franceză s-a format un sistem specific şi
variat de noi sufixe. Autorul include în categoria sufixelor o serie întreagă de formanţi de origine
greco-latină, ca: -phonie, -type, -logie, -cid, - oîde, -phile, -gramme, -culteur, -mètre, -cèphale,
precum şi unii formanţi, care provin de la antroponime -watt, -ampère, -farad ş.a. În lingvistica
19
română, formanţii de tipul -cultură, -gramă, -gen, -scop, tecă -genie ş.a. sunt desemnaţi de către
F.Dimitrescu ba cu termenul de sufixoide unipoziţionale, ba cu cel de rădăcină cu funcţie de
sufixoide, sau cu termenul pseudosufix.
Un alt termen – radixoid a fost introdus de Gr. Cincilei, care califică drept radixoide
formanţii de tipul celor franc, -logie, -culteur, -garnie, -algie. Fiind întrebuinţate în postpoziţie
(encliză), multe afixoide corelaţionează cu sufixe veritabile, suplinind „caracteristicile bazei
derivative, ale rădăcinii sau ale afixului" (ibidem); compară, de exemplu, franc.-cult-ure, cult-
eur, span. -fil-ia, -fob-ia, -grafia ş.a..
Într-adevăr, formaţiile în componenţa cărora intră radixoidele se caracterizează la nivel
de analiză morfemică ca nişte cuvinte compuse. În majoritatea cazurilor, pentru astfel de cuvinte
sunt caracteristice vocalele de legătură (structemele) o/e, care integrează componentele
formaţiilor de acest tip.
În lumina celor expuse, se poate face o concluzie de ordin general, conform căreia,
afixoidele reprezintă morfeme radicale inseparabile (cu excepţia celor tradiţionale) de origine
livrescă cu statut lingvistic dublu, care depinde de nivelul de analiză a unităţilor morfologice (sau
tememice) segmentabile, ce conţine formanţii „oidali". În plan morfologo-semantic, afixoidele,
cu excepţia celor de treapta întîi (conform clasificării lui Gr.Cincilei), sunt morfeme radicale
sau radixoide inseparabile, care intră în componenţa compozitoidelor şi a compuselor livreşti
propriu-zise.
Formaţiile constituite în exclusivitate din radicali livreşti conjuncte (neautonome în
sincronie) trebuie raportate la categoria compuselor savante (culte). Formaţiile structurate după
modelul afixoid+bază derivativă autonomă (liberă în sincronie) vor fi raportate la categoria
derivatelor, respectiv, - prefixale sau sufixale. Cu alte сuvinte, afixoidele sunt nişte elemente de
compunere cultă susceptibile de a contracta raporturi derivaţionale cu baze derivative autonome
(în sincronie). De exemplu, în formaţiile de tipul celor româneşti: autoapreciere, teleghidare,
microzonare,fotomozaic elementele auto-, tele-, micro-, foto- sunt prefixoide, iar în formaţii de
tipul celor franceze, autographe, télescope, microphone, photographe aceiaşi formanţi (auto-,
télé-, micro-, photo-) sunt elemente de compunere savantă.
După părerea d-nului Dumbrăveanu, termenul de „afixoid”, poate fi aplicat, în primul
rînd, la cuvintele derivate, în care acesta (afixoidul) şi se asemuieşte (în plan funcţional)
morfemelor afixale propriu-zise. I. Dumbrăveanu consideră că e utilă şi logică includerea
formaţiilor „afixoidale" în categoria compuselor savante, cînd acestea conţin în
exclusivitate „afixoide" şi în cea a derivatelor, în cazul cînd afixoidul contractează
raporturi derivaţionale cu baze autonome (în plan sincronic).
20
Conceptul de compatibilitate derivaţională şi metodologia cercetării formanţilor afixali.
Experimentul lui J.Peytard
Pînă la mijlocul anilor 60 cercetările în domeniul sistemelor afixale ale limbilor romanice
aveau un caracter preponderent descriptiv. Definirea termenilor şi conceptului de „prefix" şi
descrierea inventarelor prefixale a cutărei sau cutărei limbi romanice în foarte rare cazuri treceau
de limitele stabilite de tradiţia lingvistică anterioară.
G.Cincilei înclină să creadă că afixoidele se situează mai aproape de formanţii afixali: „...
sufixoidele şi prefixoidele ţin mai degrabă de categoria formanţilor: lor nu le corespunde în mod
obligatoriu un morf liber în plan funcţional..." Astfel, prefixoidele de tipul celui franc., demie-
înclină mai mult spre radicali „liberi", decît spre morfeme afixale. În această ordine de idei, este
oportun să ne amintim de afirmaţia paradoxală la prima vedere, dar plină de un sens profund a
lui N.Sanski, conform căreia, „diferite cuvinte pot fi considerate drept cuvinte în diferită
măsură". Parafrazînd afirmaţia dată şi aplicînd-o la cazul de faţă, am putea spune că diferite
a(pre)fixoide în diferit grad pot fi considerate drept formanţi. Prefixoidelor, în virtutea poziţiei
pe care o ocupă în cuvînt, sunt expuse mai mult decît sufixoidele la diferite schimbări de ordin
semantic şi funcţional. Nu poate fi pus la îndoială nici faptul că prefixoidele, ca şi sufixoidele,
apar în rezultatul repetării şi reproductibilităţii regulate şi în poziţii stabile a unor anumite
morfeme. Studiind mecanismul apariţiei şi funcţionării sufixoidelor de tipul rus. -вод -ход, -воз
ş.a. E.Grigorean ajunge la concluzia, conform căre¬ia „afixoidele sunt un produs al compunerii
regulate".
Majoritatea absolută a prefixoidelor reprezintă elemente de compunere de origine greacă
sau latină, care se repetă în mod regulat în compuse savante (livreşti) şi care pot să se îmbine şi
cu bazele autonome ale unor cuvinte conceptuale. Astfel de termeni ca „afixoid", „prefixoid" şi
„sufixoid" sunt aplicabili numai în sens derivaţional, adică în planul facultăţii acestora de a se
îmbina cu baze derivative libere. Următoarea concluzie-definiţie - afixoidul reprezintă în
esenţă un element de compunere savantă, capabil să se îmbine cu baze derivative autonome
şi să funcţioneze în calitate de morfem (temem) prefixal sau sufixal. Cînd în cadrul unui
sistem se îmbină două elemente culte de origine greacă sau latină, aplicarea termenilor şi
noţiunilor de „prefixoid" sau „sufixoid" este lipsită de sens, deoarece în asemenea cazuri nu este
vorba de o derivare în sensul strict al cuvîntului, ci despre o compunere savantă.
Prin îmbinare derivaţională înţelegem capacitatea afixului de a contracta relaţii
derivaţionale cu anumite baze derivative. Termenul dat se asociază în literatura lingvistică cu
noţiunea de valenţă a formanţilor afixali, care serveşte uneori drept indiciu la stabilirea
productivităţii derivaţionale.
21
În lucrările cercetătorului francez J. Peytard conceptul de motivare ocupă un loc central,
deoarece de acesta este legată o serie de probleme principiale de caracter metodologic. în unul
din articolele sale, consacrat analizei elementului télé- deorigine greacă, autorul a lansat şi a fun-
damentat teza despre două tipuri de motivare prefixală: - „specifică" şi „lărgită". Sub motivarea
specifică autorul înţelege capacitatea elementului în discuţie de a se îmbina cu baze neautonome,
iar prin cea lărgită - capacitatea acestuia de a se îmbina cu baze autonome. Totodată, autorul
stabileşte doi coeficienţi de motivare: coeficientul motivării specifice care este raportul cantităţii
de cuvinte, în care elementul télé- se îmbină cu baze neautonome şi coeficientul motivării lărgite
care este raportul cantităţii de derivate, în care elementul analizat se îmbină cu baze autonome.
Ulterior, J.Peytard a folosit această metodă de analiza în lucrarea sa dedicată cercetării
sincrono-diacronice a sistemului prefixal al limbii franceze, distingînd trei tipuri de distribuţie
şi realizare a derivatelor ce conţin ele-mentul analizat: A) télé- + bază livrescă neautonomă, B)
télé-+ bază autonomă livrescă şi C) télé-+ bază autonomă tradiţională.
În consecinţă, la analiza formaţiilor ce conţin prefixoide prezintă interes, în primul rînd,
tipurile B) şi C) de îmbinare a bazelor derivative cu formanţii greco-latini. J.Peytard crede că
tipurile В) şi С) sunt marcate de corficienţii motivării lărgite, iar tipul A) - de coeficientul
motivării specifice. Dumbrăveanu însă afirmă că este raţional şi logic să modificăm clasificarea
propusă. În primul rînd, tipul A) nu prezintă vre-un interes real în analiza derivatelor prefixale,
deoarece acesta aparţine totalmente compunerii temice savante. În cadrul analizei derivatelor
prefixale vor fi considerate ca relevante numai formaţiile în care prim-elementul livresc
(prefixoidal) se combină cu baze autonome - livreşti sau tradiţionale. Totodată, coeficientul
motivării specifice va marca derivatele care au rezultat din îmbinarea prefixoidelor cu baze
autonome livreşti, iar coeficientul motivării lărgite va marca derivatele care rezultă din
îmbinarea prefixoidelor cu baze autonome tradiţionale. Cu cît mai des un formant prefixal de
origine greco-latină se va îmbina cu baze derivative tradiţionale (moştenite), cu atît mai reale vor
fi şansele acestuia de a se statornici şi integra în sistemul prefixal al limbii respective.
Dumbrăveanu consideră că e raţional să se vorbească despre compatibilitate
formanţilor prefixali livreşti cu anumite categorii de baze derivative - tradiţionale sau livreşti. O
atare divizare a bazelor concordă, în anumit sens, cu divizarea analogică a formanţilor în
tradiţionali („populari") şi livreşti.
Cu timpul, însă, statutul compatibilităţii formanţilor cu bazele derivative poate să sufere
anumite modificări, deoarece pot interveni şi unele tendinţe de natură contrară, cum ar fi, de
exemplu, tendinţa formanţilor livreşti de a se îmbina cu baze derivative tradiţionale.
Considerăm că ar fi mai raţional, ca în locul termenului motivare a derivatelor prefixale
să fie utilizat termenul de compatibilitate derivaţională şi, respectiv, cel de compatibilitate
22
specifică şi lărgită. Drept argument în favoarea utilizării termenilor propuşi serveşte şi faptul că
noţiunea de motivare a unităţilor glotice este prea amplă, deoarece ea se asociază nu atît cu
analiza structurii derivaţionale a derivatelor lexicale, ci mai degrabă cu analiza morfemică
(sintemică) a acestora.
Analizînd materialul faptic disponibil, vom vorbi de compatibilitatea prefixoidelor în
exclusivitate cu baze derivative autonome - tradiţionale (moştenite) şi culte. În baza metodei
propuse, coeficientul compatibilităţii specifice (CCS) a prefixoidelor analizate va constitui
raportul dintre numărul formaţiilor care conţin baze culte şi suma totală a derivatelor formate cu
prefixoidul respectiv, iar coeficientul compatibilităţii lărgite (CCL) - raportul dintre numărul
formaţiilor care conţin baze moştenite (tradiţionale) şi suma totală a cuvintelor formate cu
prefixoidul dat. În concepţia lui Peytard, coeficientul motivării lărgite este aplicabil la formaţiile
prefixale care conţin ambele categorii de baze autonome - neologice şi moştenite. Se constată că
în majoritatea absolută a cazurilor apariţia a aşa-numitelor „modele alogene" de creativitate
lexicală este legată nemijlocit de progresul tehnico-ştiinţific al societăţii în sferele respective de
activitate. Cutare sau cutare formant derivaţional de natură alogenă la început este legat de
desemnarea unor realităţi din diferite sfere ale ştiinţei şi tehnicii. Cu alte cuvinte, formanţii
livreşti de origine greacă (sau latină) iniţial se răspîndesc în exclusivitate în sfera lexicului
special. Cu timpul, stratul lexical respectiv şi formantul alogen se socializează şi pătrunde în
lexicul uzual al limbi. În calitate de exemplu L.Guilbert prezintă următoarea schemă de
răspîndire a formantului -poly-: ,poly, élément grec... „plusieure" —► chimie: polymère —»
technologie des plastiques: polyester vocabulaire générale".
Conceptul şi termenul de difuzare (diffusion) a formanţilor prefixali capătă în lucrările lui
J.Peytard o importanţă principială şi servesc drept criteriu sigur de determinare a statutului
derivaţional al elementelor prefixale alogene.
Pe parcursul dezvoltării sale prefixarea poate să sufere - în decursul unei perioade de
timp relativ scurte (aproximativ 50 de ani) - schimbări şi modificări în însuşi sistemul limbii
conceput ca sistem al sistemelor. Conform opiniei lui J.Peytard, aceste schimbări se realizează
la trei niveluri: morfo-sintactic, semantic şi cel al vorbirii. La nivelul morfo-sintactic,
schimbările sunt condiţionate de caracterul legăturii şi îmbinării formanţilor prefixali cu anumite
categorii de baze derivative. La nivel semantic, schimbările care se observă în sistemul
pre¬fixai ţin de polisemia şi omonimia prefixelor. „Cu cît mai variate sunt bazele (fenomen,
care, la rîndul său, este condiţionat de gradul de motivare lărgită), cu atît mai variat şi bogat este
volumul semantic al formanţilor prefixali". La nivelul vorbirii, prefixarea pe bază de formanţi
greco-latini se caracterizează printr-o nominalizare pronunţată.
23
O deosebită atenţie trebuie să se acorde cîmpurilor lexicale în care pătrund prefixoidele
sau prefixele neologice de origine greco-latină. La analiza fenomenului în cauză se vor urmări
două scopuri: a) studierea numărului global al cîmpurilor lexicale şi b) stabilirea gradului de
îmbogăţire a fiecărui cîmp lexical, spre a determina care este cel mai bogat cîmp în formaţii
prefixale. Se propune următoarea ipoteză: cu cît e mai mare numărul de cîmpuri în care pătrunde
cutare sau cutare formant de origine greco-latină, cu atît e mai considerabil şi mai înalt gradul de
difuzare a formantului. Totodată, este important să se diferenţieze şi cîmpurile lexicale.
J.Peytard distinge două categorii de cîmpuri lexicale: a) cele ce ţin de sfera ştiinţei şi tehnicii
şi b) cel care aparţine lexicului de uz general. Cîmpurile lexicale, ce ţin de sfera diferitelor ştiinţe
sau a tehnicii, vor fi marcate de coeficientul difuzării specifice, iar cîmpurile lexicale, ce ţin de
lexicul uzual - de coeficientul difuzării lărgite.
Propunem următoarele definiţii (convenţionale) ale coeficienţilor în discuţie: coeficientul
difuzării specifice va constitui raportul dintre numărul formaţiilor prefixale ce ţin de sfera
ştiinţei şi tehnicii şi numărul total de neoformaţii care conţin formantul prefixal respectiv;
coeficientul difuzării lărgite va constitui raportul dintre numărul formaţiilor prefixale care au
pătruns în lexicul de uz general şi suma totală de cuvinte, care conţin prefixul neologic respectiv.
J.Peytard, analizînd formaţiile recente cu prefixoidul mini- s-a văzut obligat să precizeze
şi să modifice în mod considerabil metoda de clasificare a derivatelor cu formantul dat, deoarece
printre acestea nu a fost înregistrat niciun derivat (cu prefixoidul mini-) care ar ţine de cîmpul
lexical al ştiinţei. Autorul propune ca formaţiile cu prefixoidul mini- să fie divizate în două
subcategorii: A şi B. Prima (A) include derivatele ce ţin de lexicul publicistic; a doua (B) -
derivatele care nu se referă la acest stil. Remarcăm, că autorul recunoaşte că o atare divizare a
lexicului este aproximativă. Totodată, autorul propune două indicii diferenţiale - publicisticitate
(publicité)/ nonpublicisticitate (non-publicité), în baza cărora stabileşte prin metoda de anchetare
a informatorilor apartenenţa formaţiilor cu prefixele analizate la categoriile respective de lexic.
Aplicînd metoda preconizată, J.Peytard constată, că numărul de lexeme marcate cu indiciul (A)
aproape de două ori depăşesc pe cel al lexemelor marcate cu indiciul (B). în baza acestei
constataţii, s-ar putea face concluzie că derivatele cu prefixul mini- tot mai mult pătrund în sfera
lexicului uzual.
„Cîmpurile lexicale manifestă în această privinţă o oarecare neutralitate". Divizarea
şi clasificarea cîmpurilor lexicale după principiul apartenenţei acestora lexicului special sau
uzual pare a fi mai obiectivă şi accesibilă, decît metoda clasificării lexemelor după principiul
apartenenţei/nonapartenenţei stilului publicistic.
J.Peytard este de părere, că productivitatea „elementelor" prefixale greco-latine trebuie să
se stabilească în baza confruntării datelor statistice de natură lexicografică, care ţin de diferite
24
perioade de timp, adică prin metoda diacronică. Cu cît mai variate şi mai bogate sunt cîmpurile
lexicale în care pătrunde formantul, cu atît mai largă este expansiunea sa şi cu atît mai mare este
numărul vorbitorilor care utilizează formaţiile cu prefixul dat.
Productivitatea derivaţională poate fi studiată nu numai în plan diacronic, ci şi prin
metode sincrono-diacronice de cercetare. Iar în unele cazuri, metoda sincronică de cercetare (de
exemplu, cazul formaţiilor cu afixoidul mini- ) este unica posibilă.
Derivatele sufixale nominale sunt formate după modele derivaţionale endocentrice şi
exocentrice. Acest fapt a şi determinat utilizarea termenilor şi noţiunilor de model derivaţional la
analiza derivatelor sufixale nominale. Or, la analiza derivatelor prefixale nominale
(substantivale) folosirea termenului şi conceptului de model derivaţional capătă, în anumit sens,
un caracter facultativ. În fond, în cazul prefixării nominale numărul modelelor derivaţionale
coincide cu cel al formanţilor prefixali. De fapt, derivatele prefixale nominale sunt structurate
după un singur arhimodel derivaţional - x(prefix) + n-+ n.
25