Post on 24-Dec-2019
transcript
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI
FISCAL
Trimestrul al II-lea 2016
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
Judecător Dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU
Grefier-documentarist Floare NYIREDI
2
Cuprins
§. Contencios administrativ .............................................................................................. 3
1. Contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate. Excepţia prescripţiei dreptului
la acţiune. Munca suplimentară. Durata normală a timpului de lucru. Repaus
săptămânal. Statutul polițistului. Timp liber corespunzător. Spor salarial ...................... 3
2. Desființarea instituției publice. Funcţionar public eliberare din funcție. Condiţii. 20
3. Hotărâre judecătoreasca de anulare a unui act administrativ normativ. Efecte.
Obligație fiscală. Titlu de creanță. Contestație administrativa prealabilă. Excepție de
inadmisibilitate ca urmare a nerespectării procedurii administrative prealabile ........... 28
4. Regimul juridic al incompatibilităţilor. Raport de evaluare. Mandat viceprimar . 40
5. Spor de risc acordat personalului silvic. Prevederea sporului în contractul colectiv
de munca. Condiţii de acordare ..................................................................................... 44
§. Drept fiscal ................................................................................................................... 51
6. Consecința comportamentului fraudulos al furnizorilor de servicii asupra dreptului
de deducere a TVA a achizitorului ................................................................................ 51
7. Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Condiţii .................................. 61
8. Întreprinderi legate. Proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare. Eligibilitate proiect. Condiții „neregulă‖. Cerere de finanțare.
Regula de minimis. Fonduri europene. Condiții artificiale ........................................... 70
9. Sfera subiectelor de drept ce pot fi supuse controlului Curţii de conturi. Entitate
auditată. Raport de control emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 lit. d) din Legea nr.
94/1992, respectiv cu încălcarea competenţei personale a Curţii de Conturi ............... 83
3
§. Contencios administrativ
1. Contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate. Excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune. Munca suplimentară. Durata normală a timpului de lucru.
Repaus săptămânal. Statutul polițistului. Timp liber corespunzător. Spor salarial
Legea nr. 53/2003
Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008
Legea nr. 360/2002
Legea nr. 283/2011
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului. nr. 80/2010
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013
Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 101/2014
Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 4/2015
Legea nr. 188/1999
Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat exclusiv acordarea unor
sporuri salariale, iar nu acordarea timpului liber corespunzător muncii lucrate peste
programul normal.
Or, un astfel de spor salarial este reglementat de lege numai începând cu data de
1.07.2014, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 37/2014, care a modificat şi completat art.
13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 în sensul că „prin excepţie de la prevederile art. 9 alin.
(1), în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţiştii, funcţionarii
publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil din
instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus
săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările
în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o
majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4).”
Această reglementare s-a menţinut şi pentru anul calendaristic 2015, prin art. 12 alin.
(5) din O.U.G. nr. 83/2014.
(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 2472 din 28 iunie 2016, dr. D.D.-P.)
Prin cererea iniţială de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-
Severin la data de 13.11.2015 reclamanţii D.L., I.G., D.B., D.A., D.G., E.C., F.C., G.F., G.A.,
G.V, G.C., H.C., I.C., I.M.G., I.C., I.F., I.M., I.B., I.L., I.N. şi J.L. au chemat în judecată pe
pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, solicitând plata drepturilor
băneşti cuvenite reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate în perioada
septembrie 2012 - septembrie 2015.
4
Prin sentinţa civilă nr. 100/24.02.2016, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de
Frontieră Timişoara, pentru perioada 01.09.2012 - 01.10.2012, şi a fost respinsă acţiunea, ca
prescrisă, pentru sumele aferente acestei perioade. A fost respinsă acţiunea formulată de
reclamanţii D.L., I.G., D.B., D.A., D.G., E.C., F.C., G.F., G.A., G.V, G.C., H.C., I.C., I.M.G.,
I.C., I.F., I.M., I.B., I.L., I.N. şi J.L., de obligare a pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliţiei
de Frontieră Timişoara la calculul şi plata drepturilor băneşti constând în contravaloarea
orelor suplimentare pentru perioada 01.10.2012 - septembrie 2015. Nu s-au acordat cheltuieli
de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii solicitând casarea hotărârii
primei instanţe şi, rejudecând fondul, admiterea cererii astfel cum a fost formulată în primă
instanţă, respectiv constatarea faptului că reclamanţii în mod real şi efectiv au efectuat muncă
peste programul normal şi în consecinţă obligarea pârâtului I.T.P.F. Timişoara la calculul şi
plata drepturilor băneşti cuvenite reprezentând contravaloare ore suplimentare efectiv lucrate
în perioada septembrie 2012 - septembrie 2015.
În motivarea cererii reclamanţii recurenţi susţin că hotărârea primei instanţe a fost
pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta fiind netemeinică deoarece aceştia, în
perioada septembrie 2012 - septembrie 2015 au prestat activitate peste programul normal de
muncă prevăzut în art. 39 din Legea nr. 360/2002 - Statutul poliţistului, în zile de sărbători
legale şi în zile de sâmbătă şi duminică, efectuând multe ore suplimentare care nu le-au fost
compensate cu timp liber corespunzător, şi nici nu le-au fost decontate prin plata contravalorii
acestora; apreciază că, raportat la buna organizare a serviciului în ture şi schimburi, nu se
poate reţine că efectuarea unor ore muncă peste cele 40 din timpul normal de lucru aferent
unei săptămâni nu este muncă suplimentară, iar faptul că s-a susţinut, fără probe concludente,
că timpul liber corespunzător aferent muncii suplimentare a fost acordat, căci acest timp liber
a fost acordat ca urmare a prevederilor referitoare la timpul minim obligatoriu ce trebuie
acordat pentru refacerea capacităţii de muncă, şi nu pentru munca suplimentară prestată.
Invocă prevederile O.M.A.I. nr. 577/2008, potrivit cărora programul de lucru al
poliţistului este de regulă de 8 ore pe zi şi 40 ore pe săptămână, cu 2 zile repaus, de regulă
sâmbăta şi duminica, iar orele de serviciu prestate peste aceste limnite se consideră ore
suplimentare şi se plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător; faţă de
împrejurarea relatată, în lipsa unei compensări cu zile libere în următoarele 60 de zile aferente
şi proporţional cu munca suplimentară efectuată, reclamanţii recurenţi apreciază că le-au fost
încălcate drepturile cuvenite pentru activitatea prestată, nesocotindu-se în acest mod şi
principiile fundamentale ale dreptului muncii.
Solicită instanţei de control judiciar să constate că în mod eronat s-a reţinut de către
instanţa de fond că nu sunt îndreptăţiţi la acordarea drepturilor pentru munca suplimentară
efectuată fiindcă există o programare şi un pontaj, care în speţă nu le-au fost comunicate, s-a
efectuat activitate peste programul normal de muncă, astfel după cum rezultă din pontaje, s-a
desfășurat activitate inclusiv în zilele de repaos săptămânal, iar activitatea prestată peste
programul normal de muncă nu a fost compensată cu timp liber corespunzător, nu au fost
acordate alte beneficii pentru munca suplimentară sub formă de majorări, sporuri sau
compensaţii, care să fie prevăzute expres a se acorda pentru activitatea suplimentară.
5
În drept invocă art. 488 alin. (1) pct. 8 şi urm. noul Cod de procedură civilă, art. 20
alin. 3 din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul intimat Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara a formulat
întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, în conformitate cu
prevederile art. 488 din noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că reclamanţii – poliţişti în cadrul
Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara – au solicitat obligarea pârâtului
Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara la plata drepturilor băneşti cuvenite
reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate în perioada septembrie 2012 -
septembrie 2015.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că:
- sunt încadraţi în cadrul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara în
calitate de poliţişti, iar în perioada cuprinsă între septembrie 2012 - septembrie 2015 au
prestat activitate peste programul normal de muncă, în zile de sărbători legale şi în zile de
sâmbătă şi duminică, efectuând multe ore suplimentare care nu au fost compensate cu timp
liber corespunzător şi nici nu au fost decontate prin plata contravalorii acestora.
- orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în
conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, se impune a fi plătite cu un spor
suplimentar de 100% din salariul de bază în situaţia în care nu se acordă timp liber
corespunzător.
- potrivit art. 120, 122 şi 123 din Codul muncii, sunt îndreptăţiţi la plata orelor
suplimentare.
- stabilirea şi plata orelor suplimentare cade în sarcina conducătorului instituţiei,
respectiv inspectorul şef al Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara.
Această structură a preluat drepturile şi obligaţiile Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de
Frontieră Caraş-Severin în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (4) din legea nr. 265/2010
pentru modificarea O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de
Frontieră Române şi pentru abrogarea art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera
de stat a României.
- munca suplimentară a fost efectuată conform organizării activităţii prin planificarea
şi aprobarea de către şefii ierarhici a turelor. Munca suplimentară a fost efectuată în baza unor
dispoziţii scrise ale şefului ierarhic conform programărilor pe ture întocmite de către şefii
ierarhici.
- În atare situaţie, sunt îndreptăţiţi la plata orelor suplimentare lucrate şi apreciază că
refuzul pârâtului de a acorda respectivele drepturi este nejustificat.
Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada
1.09.2012 – 1.10.2012, şi a respins acţiunea, ca prescrisă, pentru sumele aferente acestei
perioade.
Totodată, instanţa de fond a respins ca nefondată acţiunea pentru perioada ulterioară
datei de 1.10.2012, reţinând că pentru perioada indicată de reclamanţi – ultimii trei ani
anterior cererii de chemare în judecată – şi până la 01.07.2014 (data intrării în vigoare a OUG
37/2014 – care prevede că lucrătorii care au acumulat ore suplimentare, în cazul
imposibilităţii compensării cu timp liber, la cerere, beneficiază de compensarea acestora cu
6
majorarea cu un procent de 75% a salariului de bază) acordarea vreunui spor sau plăţi
compensatorii nu are nici un fundament legal, deoarece textele legale incidente care
reglementau în timp problema muncii prestate în zile nelucrătoare [anul 2011- art.9 din Legea
285/2010, anul 2012- art. II, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, anul 2013 - art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 84 din 12 decembrie 2012, anul 2014 - art. 9 alin.(l) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri
publice] prevăd numai compensarea cu timp liber corespunzător a muncii suplimentare
efectuate peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar
încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi a muncii prestate în zilele de
repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că, potrivit evidenţelor contabile ale pârâtului
I.T.P.F. Timişoara, comunicate sub adresa nr. 2360853/04.12.2015 (fila 80 dosar Tribunalul
Caraş-Severin), instituţia pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia legală de a compensa cu timp liber
corespunzător lipsa repausului legal de care trebuiau să beneficieze membrii de sindicat
reprezentaţi de reclamant.
În recurs, reclamanţii nu au criticat decât soluţia de respingere ca nefondată a acţiunii,
astfel încât Curtea constată că este învestită exclusiv cu soluţia de respingere a acţiunii pentru
perioada ulterioară datei de 1.10.2012, devenind definitivă soluţia referitoare la admiterea
excepţiei prescripţiei acţiunii pentru perioada 1.09.2012 – 1.10.2012.
Cu privire la dispoziţiile legale referitoare la acordarea de sporuri salariale pentru
munca suplimentară şi pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, Curtea constată
în primul rând că aceasta a avut în fiecare an calendaristic reglementări diferite, impunându-se
expunerea acestora.
Cu titlu general, Curtea reţine că art. 18 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, prevede următoarele:
„(1) Pentru munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de
către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum
şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care,
în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de
lucru, se aplică prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările
ulterioare.
(2) Plata muncii prestate peste durata normală a timpului de lucru se poate face numai
dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic, fără a se depăşi 360 de ore
anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual este necesar
acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii.
(3) La locurile de muncă la care durata normală a timpului de lucru a fost redusă,
potrivit legii, sub 8 ore pe zi, depăşirea programului de lucru astfel aprobat se poate face
numai temporar, fiind obligatorie compensarea cu timp liber corespunzător.
(4) Prevederile alin. (1) nu se aplică persoanelor salarizate prin plata cu ora sau prin
cumul de funcţii‖.
În preambulul Ordinului M.A.I. nr. 4/2015 se face trimitere la dispoziţiile ale art. 122,
137, 139, 141 şi 142 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată
7
Curtea reţine că Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) a fost republicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. nr. 345 din 18 mai 2011.
Art. 122 Codul muncii prevede următoarele:
„(1) Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de
zile calendaristice după efectuarea acesteia.
(2) În aceste condiţii salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele
prestate peste programul normal de lucru.
(3) În perioadele de reducere a activităţii angajatorul are posibilitatea de a acorda zile
libere plătite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12
luni‖.
Conform art. 123 alin. (1) Codul muncii, „în cazul în care compensarea prin ore libere
plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca
suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei
acesteia‖.
Art. 137 Codul muncii – astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 97/2015 – prevede
următoarele:
„(1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi
duminica.
(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul
public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte
zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
(3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit
prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.
(4) În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o
perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea
inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor
salariaţilor.
(5) Salariaţii al căror repaus săptămânal se acordă în condiţiile alin. (4) au dreptul la
dublul compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2)‖.
Art. 137 alin. (1) Codul muncii – anterior modificării operate prin Legea nr. 97/2015 –
prevedea că „repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi
duminica‖.
Conform art. 139 alin. (1) din Codul muncii – astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 147/2012 – „zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt:
- 1 şi 2 ianuarie;
- prima şi a doua zi de Paşti;
- 1 mai;
- prima şi a doua zi de Rusalii;
- Adormirea Maicii Domnului;
- 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României;
- 1 decembrie;
- prima şi a doua zi de Crăciun;
- două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de
cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora‖, iar
8
potrivit art. 141 din Codul muncii, „prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în
care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau
specificului activităţii.‖
Art. 142 Codul muncii prevede următoarele:
„(1) Salariaţilor care lucrează în unităţile prevăzute la art. 140, precum şi la locurile de
muncă prevăzute la art. 141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în
următoarele 30 de zile.
(2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii
beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază
ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în
programul normal de lucru‖.
Reglementările din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi din Ordinul
Ministerului Internelor si Reformei Administrative nr. 577/2008 privind programul de lucru al
poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal
Conform art. 39 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului:
(1) „Durata programului de lucru al poliţistului este de 8 ore pe zi şi 5 zile pe
săptămână, stabilită astfel încât să se asigure continuitatea serviciului poliţienesc şi refacerea
capacităţii de muncă, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului
săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, după consultarea
Corpului Naţional al Poliţiştilor.
(3) Dacă interesele serviciului o impun, acordarea zilelor de odihnă săptămânale ce se
cuvin poliţistului poate fi amânată, în mod excepţional, cel mult de două ori într-o lună‖.
Art. 44 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului prevede următoarele:
„(1) Serviciul poliţienesc are caracter permanent şi obligatoriu.
(2) Poliţistul este obligat să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum şi în
afara acestuia, în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu
compensarea timpului lucrat, potrivit legii.
(3) În situaţii de catastrofe, calamităţi sau tulburări de amploare ale ordinii şi liniştii
publice ori alte asemenea evenimente poliţistul este obligat să se prezinte de îndată la unitatea
de poliţie din care face parte.
(4) La instituirea stării de urgenţă sau a stării de asediu ori în caz de mobilizare şi de
război poliţistul va acţiona conform legii.
(5) În cazul producerii vreuneia dintre situaţiile prevăzute la alin. (3) şi (4) poliţistul
care se află într-o altă localitate se va prezenta la cea mai apropiată unitate a Ministerului
Administraţiei şi Internelor, informând superiorii săi despre aceasta‖.
Având în vedere prevederile art. 39 şi 44 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul
poliţistului, Ministerul Internelor si Reformei Administrative a emis Ordinul nr. 577 din 8
august 2008 privind programul de lucru al poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi
acordarea repausului săptămânal, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 618 din 22 august
2008.
Art. 2 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008 are următorul conţinut:
(1) „Durata programului de lucru al poliţistului este, de regulă, 8 ore pe zi şi 40 de ore
pe săptămână, cu un repaus săptămânal de 2 zile, de regulă sâmbăta şi duminica.
9
(2) Acordarea zilelor de odihnă săptămânală ce se cuvin poliţistului, în zile
consecutive, poate fi amânată, în mod excepţional, numai dacă interesele serviciului o impun,
cel mult de două ori într-o lună, fără a depăşi 30 de zile de la data la care persoana a fost la
program.
(3) Durata maximă legală a programului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe
săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata programului de lucru poate fi
prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată
pentru o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe
săptămână‖.
Totodată, conform art. 10 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, „orele de serviciu
prestate de poliţist peste durata prevăzută la art. 2 alin. (1) se consideră ore suplimentare şi se
plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător, conform dispoziţiilor legale privind
salarizarea poliţiştilor‖.
Pentru anul 2012, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor – a fost reglementată
prin Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010
pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind
reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.
Curtea reţine că Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 80/2010, a modificat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru
completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea
unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010.
Astfel, prin Legea nr. 283/2011, după articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 80/2010, care devine articolul I, a fost introdus un nou articol în cuprinsul
acestei ordonanţe, respectiv articolul II.
Conform art. 7 alin. (1) din art. II al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 –
astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011 – se prevede că „în anul 2012, munca
suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din
sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în
zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor
compensa numai cu timp liber corespunzător‖.
Pentru anul 2013, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor – a fost reglementată
prin O.U.G. nr. 84/2012, iar conform art. 2 din acest act normativ, „prevederile art. 7 alin. (1)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr.
182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin.
(2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea
art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri
financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în
domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în
mod corespunzător şi în anul 2013‖. Din această reglementare rezultă că dispoziţiile art. 7
alin. (1) din art. II al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 – astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 283/2011 sunt aplicabile şi în anul 2013, rezultând că şi în acest an
munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din
10
sectorul bugetar, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale
şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în
cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.
Pentru perioada 1.01.2014-30.06.2014, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor
– a fost reglementată prin O.U.G. nr. 103/2013. Conform art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr.
103/2013, „în anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de
lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere,
precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile
în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului
normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător‖.
Din prevederile menţionate reiese faptul că pentru perioada 2011-30.06.2014 poliţiştii
beneficiază numai de timp liber corespunzător pentru munca prestată în zilele de repaus
săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în
vigoare, nu se lucrează, nefiind îndreptăţiţi la plata vreunui spor.
Această situaţie s-a modificat începând cu data de 1.07.2014, odată cu intrarea în
vigoare a O.U.G. nr. 37/2014 pentru modificarea şi completarea art. 13 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice
în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-a modificat cadrul
legislativ, în sensul că legiuitorul a stabilit, în anumite condiţii exprese şi cumulative,
posibilitatea acordării unui spor.
Astfel, alineatul (5) al articolului 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi
alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu
modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
"Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (1), în situaţia în care activitatea desfăşurată de
personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei
penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate
naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în
conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber
corespunzător, se acordă o majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4)."
În această privinţă, Curtea subliniază că, în calitate de funcţionari publici, salarizarea
reclamanţilor este reglementată exclusiv prin lege şi toate drepturile salariale sunt acordate şi
recunoscute de instanţa judecătorească exclusiv în temeiul dispoziţiilor legale.
Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 101/2014:
În aplicarea acestor dispoziţii a fost emis Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr.
101/2014 privind condiţiile de stabilire a majorării salariale pentru personalul Ministerului
Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale
şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, precum
şi activităţile pentru care se acordă acest drept, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 489
din 1 iulie 2014.
Art. 3 din Ordinul M.A.I. nr. 101/2014 prevede următoarele:
„(1) Personalul M.A.I. care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de
sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se
11
lucrează beneficiază de o majorare de 75% din solda lunară/salariul de bază
prevăzută/prevăzut de legislaţia în vigoare la data de 31 decembrie 2009, denumită în
continuare majorare, dacă timpul astfel lucrat nu se poate compensa cu timp liber
corespunzător, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, aprobată cu
completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Compensarea cu timp liber corespunzător se efectuează prin acordarea aceluiaşi
număr de ore libere cu numărul de ore lucrate, astfel:
a) în condiţiile art. 122 şi 137 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată în zilele de repaus
săptămânal; sau
b) în condiţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată în zilele de sărbători legale şi în celelalte
zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.
(3) Majorarea se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat în zilele respective,
prin raportarea soldei lunare/salariului de bază prevăzute/prevăzut de legislaţia în vigoare la
data de 31 decembrie 2009 la durata programului normal de lucru din luna în care s-au
desfăşurat activităţile.
(4) Dacă activitatea desfăşurată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în
celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează nu a putut fi
compensată cu timp liber corespunzător, în condiţiile alin. (2), majorarea se plăteşte prin
adăugarea sumei rezultate potrivit alin. (3), după caz:
a) la drepturile salariale cuvenite în luna în care se efectuează plata, pentru activitatea
care se desfăşoară în ture sau schimburi;
b) la drepturile salariale cuvenite în luna în care se efectuează plata şi la drepturile
salariale corespunzătoare activităţii desfăşurate în zilele respective peste durata normală a
timpului de muncă, indiferent de modul de organizare a programului de lucru‖.
Conform art. 4 alin. (3) din Ordinul M.A.I. nr. 101/2014, „majorarea se acordă
personalului M.A.I. dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) există o programare în ture sau schimburi a activităţii şi/sau există
ordinul/dispoziţia şefului de desfăşurare a activităţii peste durata normală a timpului de
muncă, scris/scrisă sau verbal/verbală, dar consemnat/consemnată ulterior în scris, emis/emisă
conform competenţelor şi regulilor stabilite la nivelul fiecărei unităţi;
b) activitatea s-a desfăşurat în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în
celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează;
c) activitatea desfăşurată nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător,
conform art. 3 alin. (2);
d) nu beneficiază de alte drepturi salariale sub formă de majorări, sporuri sau
compensaţii ori de cuantumul acestora, prevăzute expres pentru activităţile desfăşurate în
zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează;
e) se încadrează în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul ordonatorilor de
credite‖.
Pentru anul 2015, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor – a fost reglementată
prin O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul
12
2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, iar conform art. 8 alin. (1) din
acest act normativ, „în anul 2015, munca suplimentară efectuată peste durata normală a
timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de
conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în
celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul
schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător‖. Din această
reglementare rezultă că şi în acest an munca suplimentară efectuată peste durata normală a
timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar, precum şi munca prestată în zilele
de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor
compensa numai cu timp liber corespunzător.
Totodată, conform art. 12 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, „prevederile art. 13
alin. (5) - (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul
cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi
completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2015‖.
Curtea reaminteşte că art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 – astfel cum a fost
modificat şi completat prin O.U.G. nr. 37/2014 – prevede că „prin excepţie de la prevederile
art. 9 alin. (1), în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţiştii,
funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil
din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus
săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în
vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o
majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4).‖, iar conform art. 9 alin. (1) din
O.U.G. nr. 103/2013, „în anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata normală a
timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de
conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în
celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul
schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător‖.
Din dispoziţiile art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, Curtea constată că se menţine
şi în anul 2015 excepţia de la regula compensării exclusive cu timp liber corespunzător a
muncii suplimentare, în sensul că „în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul
militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare
şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în
zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător,
se acordă o majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4)‖ al art. 13 din O.U.G. nr.
103/2013, respectiv 75% din solda lunară/salariul de bază prevăzute de legislaţia în vigoare la
data de 31 decembrie 2009.
Totodată, pentru anul 2015 a fost emis şi Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 4
din 23 ianuarie 2015 privind condiţiile de acordare a majorării salariale pentru personalul
Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de
13
sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se
lucrează, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015.
Conform art. 1 din Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 4/2015, „prezentul ordin
reglementează condiţiile de acordare, în anul 2015, a majorării salariale prevăzute de art. 13
alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor
publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările
ulterioare, denumită în continuare majorare, pentru personalul Ministerului Afacerilor Interne,
denumit în continuare M.A.I.‖
Art. 3 din Ordinul M.A.I. nr. 4/2015 are următorul conţinut:
„(1) Majorarea se acordă pentru personalul care desfăşoară activităţi:
a) în zilele de sâmbătă, duminică, precum şi în zilele de sărbători legale şi în celelalte
zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, denumite în
continuare zile de sărbători legale, în cadrul duratei normale a timpului de muncă;
b) în zilele de sâmbătă, duminică, precum şi în zilele de sărbători legale, peste durata
normală a timpului de muncă.
(2) Majorarea se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat în zilele respective şi
se determină pe baza raportului dintre solda lunară/salariul de bază prevăzut(ă) de legislaţia în
vigoare la data de 31 decembrie 2009 şi durata normală a timpului de muncă din luna în care
s-au desfăşurat activităţile.
(3) Pentru activitatea care se desfăşoară în cadrul timpului normal de lucru, inclusiv în
ture sau schimburi, în zilele de sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbători legale, în cadrul
duratei normale a timpului de lucru, majorarea calculată potrivit alin. (2) se plăteşte prin
adăugare la drepturile salariale cuvenite în luna în care se efectuează plata.
(4) Pentru activitatea desfăşurată peste durata normală a timpului de lucru, în zilele de
sâmbătă, duminică, precum şi în zilele de sărbători legale, indiferent de modul de organizare a
programului de lucru, majorarea calculată potrivit alin. (2) se plăteşte prin adăugare, după caz:
a) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.
122 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, dacă pentru munca efectuată în zilele de sâmbătă şi/sau duminică peste durata
normală a timpului de lucru a fost acordat timp liber corespunzător;
b) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.
122 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi la
drepturile salariale corespunzătoare activităţii desfăşurate în zilele de sâmbătă şi/sau duminică
peste durata normală a timpului de lucru, dacă pentru munca astfel prestată nu a fost acordat
timp liber corespunzător;
c) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.
142 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
dacă pentru munca efectuată în zilele de sărbători legale peste durata normală a timpului de
lucru a fost acordat timp liber corespunzător;
d) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.
142 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi
la drepturile salariale corespunzătoare activităţii în zilele de sărbători legale peste durata
14
normală a timpului de lucru, dacă pentru munca astfel prestată nu a fost acordat timp liber
corespunzător‖.
Cu privire la noţiunea de timp liber corespunzător, art. 4 din Ordinul M.A.I. nr. 4/2015
prevede că „timpul liber corespunzător se acordă pentru munca desfăşurată în zilele de
sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbători legale peste durata normală a timpului de lucru şi
presupune că pentru numărul de ore lucrate se acordă acelaşi număr de ore libere plătite‖.
Art. 5 din Ordinul M.A.I. nr. 4/2015 are următorul conţinut:
„(1) Pentru acordarea majorării, întregul personal din cadrul unităţii se nominalizează
în ordin/dispoziţie de personal întocmit(ă) în acest scop de structura de resurse umane.
(2) Majorarea se acordă personalului M.A.I. dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) există o programare în ture, schimburi sau altă formă de organizare a programului
normal de lucru şi/sau există ordinul/dispoziţia şefului, de desfăşurare a activităţii peste durata
normală a timpului de muncă, scris(ă) sau verbal(ă), dar consemnat(ă) ulterior în scris,
emis(ă) conform competenţelor şi regulilor stabilite la nivelul fiecărei unităţi;
b) nu beneficiază de alte drepturi salariale sub formă de majorări, sporuri sau
compensaţii ori de cuantumul acestora, prevăzute expres pentru activităţile desfăşurate în
zilele de repaus săptămânal şi/sau în zilele de sărbători legale;
c) se încadrează în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul ordonatorilor de
credite‖.
În ceea ce priveşte salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice
finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, Curtea constată că, potrivit art. 162
alin. (3) [fostul art. 157 alin. (2)] din Codul muncii, „sistemul de salarizare a personalului din
autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte
prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative‖.
În plus, în privinţa salarizării funcţionarilor publici, Curtea reţine că, potrivit, art. 31
alin. (2) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, „funcţionarii publici
beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii‖, iar alineatul al treilea din art.
31 stabileşte, de asemenea, „salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu
prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici‖.
În privinţa salarizării poliţiştilor, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 360/2002
privind Statutul poliţistului, „funcţiile şi modul de salarizare ale poliţiştilor se stabilesc prin
lege, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi‖.
Raportat la dispoziţiile art. 162 alin. (3) (fostul art. 157 alin. 2) din Codul muncii, ale
art. 31 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, şi la art.
22 alin. (5) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Curtea reţine că în materia
salarizării funcţionarilor publici nu sunt incidente dispoziţiile din Codul muncii, ci
reglementările speciale aplicabile poliţiştilor şi funcţionarilor publici, Codul muncii fiind
aplicabil numai în subsidiar, în măsura în care nu există reglementări contrare în legislaţia
specială a salarizării poliţiştilor şi personalului bugetar.
Examinând situaţia din speţă în raport cu dispoziţiile legale, Curtea subliniază că se
impune a se face distincţie între drepturile salariale aferente muncii lucrate peste programul
normal de lucru, pe de o parte, şi – pe de altă parte – celelalte drepturi (extra-salariale)
15
cuvenite pentru prestarea muncii suplimentare, între care şi acordarea unor zile sau ore libere
corespunzătoare acestei perioade.
Astfel, timpul maxim de lucru şi modul de acordarea a zilelor libere sunt reglementate
prin Codul muncii – ca lege generală în materia raporturilor de muncă – şi prin Legea nr.
360/2002 privind Statutul poliţistului.
Pe de altă parte, salarizarea poliţistului – inclusiv modul de plată a orelor de muncă
suplimentară sau pentru munca desfăşurată în zilele de sâmbătă, duminică şi în zilele de
sărbători legale – este reglementată de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice, precum şi prin dispoziţiile speciale edictate pentru
fiecare an calendaristic în materia salarizării personalului bugetar (pentru anul 2012 – prin
Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013 – prin O.U.G. nr. 84/2012, pentru anul 2014 – prin
O.U.G. nr. 103/2013 şi prin O.U.G. nr. 37/2014, iar pentru anul 2015 – prin O.U.G. nr.
83/2014.
Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat exclusiv acordarea unor
sporuri salariale, iar nu acordarea timpului liber corespunzător muncii lucrate peste programul
normal.
Or, un astfel de spor salarial este reglementat de lege numai începând cu data de
1.07.2014, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 37/2014, care a modificat şi completat art. 13
alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 în sensul că „prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (1),
în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu
statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice
de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători
legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează,
nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o majorare de 75% din baza de
calcul prevăzută la alin. (4)."
Această reglementare s-a menţinut şi pentru anul calendaristic 2015, prin art. 12 alin.
(5) din O.U.G. nr. 83/2014.
Prin urmare, în raport cu solicitarea reclamanţilor – de acordare a sporului salarial
pentru „munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru‖ şi pentru
„munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care,
în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează‖ – Curtea reţine că această cerere
este neîntemeiată pentru perioada 1.01.2012-30.06.2014, perioadă în care legea nu prevedea
acordarea unui spor salarial în aceste situaţii, ci numai compensarea cu timp liber
corespunzător, după cum rezultă din:
- art. 7 alin. (1) din art. II al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 – astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011, pentru anul 2012;
- art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, pentru anul 2013;
- art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, pentru perioada 1.01.2014-30.06.2014.
În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 1.07.2014, Curtea urmează să
examineze temeinicia cererii reclamanţilor în conformitate cu art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.
103/2013 – astfel cum a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 37/2014.
Curtea observă că art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 (astfel cum a fost modificat
şi completat prin O.U.G. nr. 37/2014) se raportează la dispoziţiile art. 9 alin. (1) din O.U.G.
nr. 103/2013, conform cărora „în anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata
16
normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de
execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de
sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se
lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber
corespunzător‖.
O reglementare similară pentru anul 2015 este cuprinsă şi în art. 8 alin. (1) din O.U.G.
nr. 83/2014, text conform căruia „în anul 2015, munca suplimentară efectuată peste durata
normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de
execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de
sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se
lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber
corespunzător‖.
Curtea observă că atât art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, cât şi art. 8 alin. (1) din
O.U.G. nr. 83/2014 interzic acordarea de compensări salariale atât pentru „munca
suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru‖, cât şi pentru „munca
prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în
conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează‖
De asemenea, Curtea observă că excepţia de la această regulă a interzicerii
compensărilor salariale – excepţie instituită prin art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 şi
prelungită în anul 2015 prin art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 – se referă exclusiv la
acordarea sporului salarial „în situaţia în care activitatea desfăşurată de … poliţiştii, … şi
personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în
zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează‖, acordarea sporului fiind condiţionată de cerinţa că
această activitate „nu se poate compensa cu timp liber corespunzător…‖.
Prin urmare, Curtea constată – după cum a susţinut, în mod întemeiat, şi autoritatea
pârâtă – că acest spor salarial nu se acordă pentru „munca suplimentară efectuată peste durata
normală a timpului de lucru‖, ci numai pentru „munca prestată în zilele de repaus săptămânal,
de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu
se lucrează‖, întrucât numai în această ultimă ipoteză este prevăzută excepţia de la regula
interzicerii compensărilor salariale – excepţie instituită prin art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.
103/2013 şi prelungită în anul 2015 prin art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014.
În consecinţă, Curtea reţine că reclamanţii nu au dreptul la sporul salarial reglementat
art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 şi de art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 pentru
„munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru‖.
În al doilea rând, cu privire la condiţiile de acordare a sporului de 75% din solda
lunară/salariul de bază pentru „munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători
legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează‖,
Curtea observă că aceasta este condiţionată de imposibilitatea acordării timpului liber
corespunzător perioadei lucrate.
În speţă, Curtea reţine că părţile au poziţii divergente în ceea ce priveşte acordarea
timpului liber corespunzător.
17
Astfel reclamanţii susţin că timpul liber a fost acordat ca urmare a prevederilor
referitoare la timpul minim obligatoriu ce trebuie acordat pentru refacerea capacităţii de
muncă, iar nu pentru munca suplimentară.
La rândul său, autoritatea pârâtă a susţinut că – în condiţiile în care reclamanţii şi-au
desfăşurat activitatea în ture, acoperind şi perioade de repaus săptămânal, de sărbători legale
şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează –
acestora li s-a acordat timpul liber corespunzător ca urmare a organizării unor ture de 12 ore –
cu pauză de 24 de ore, de 24 de ore – cu pauză de 48 de ore şi, respectiv de 24 de ore – cu
pauză de 72 ore.
În această privinţă, Curtea observă că, potrivit art. 112 alin. (1) Codul muncii, „pentru
salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi
de 40 de ore pe săptămână‖, iar conform art. 114 alin. (1) din Codul muncii, „durata maximă
legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele
suplimentare‖, art. 114 alin. (2) prevăzând că „prin excepţie, durata timpului de muncă, ce
include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca
media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu
depăşească 48 de ore pe săptămână‖.
Reglementări similare sunt cuprinse şi în art. 2 alin. (1) din Ordinul M.I.R.A. nr.
577/2008, conform căruia „durata programului de lucru al poliţistului este, de regulă, 8 ore pe
zi şi 40 de ore pe săptămână, cu un repaus săptămânal de 2 zile, de regulă sâmbăta şi
duminica‖, precum şi în art. 2 alin. (3) din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, conform căruia
„durata maximă legală a programului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână,
inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata programului de lucru poate fi prelungită
peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pentru o
perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână‖.
Totodată, conform art. 10 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, „orele de serviciu
prestate de poliţist peste durata prevăzută la art. 2 alin. (1) se consideră ore suplimentare şi se
plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător, conform dispoziţiilor legale privind
salarizarea poliţiştilor‖.
Astfel fiind, Curtea reţine că orele de serviciu prestate de poliţist peste durata de 8 ore
pe zi – respectiv 40 de ore pe săptămână – se consideră ore suplimentare în sensul art. 10 din
Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008 şi al art. 120 alin. (1) Codul muncii, conform căruia ‖munca
prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este
considerată muncă suplimentară‖.
În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor ce şi-au desfăşurat activitatea în ture,
acoperind şi perioade de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în
conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, Curtea observă că acestora li s-a
acordat timpul liber corespunzător ca urmare a organizării unor ture de 12 ore – cu pauză de
24 de ore, a unor ture de 24 de ore – cu pauză de 48 de ore şi, respectiv, a unor ture de 24 de
ore – cu pauză de 72 ore.
Curtea constată că, deşi reclamanţii au susţinut că nu li s-a adus la cunoştinţă pontajul
şi evidenţa orelor suplimentare efectuate de fiecare din reclamanţi în perioada în litigiu,
Curtea observă că reclamanţii au depus raporturi la autoritatea pârâtă, prin care au solicitat
acordarea timpului liber corespunzător, indicând fiecare numărul de ore suplimentare
18
efectuate (filele 73-124 dosar Tribunalul Caraş-Severin), rezultând că reclamanţii au avut
posibilitatea de a-şi stabili numărul de ore lucrate în perioada de repaus săptămânal, de
sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se
lucrează.
Curtea mai reţine că reclamanţii – cunoscând numărul de ore lucrate în perioada de
repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează – contestă legalitatea acordării orelor libere
corespunzătoare în perioada dintre turele de serviciu, susţinând că ar trebui acordat un timp
liber suplimentar faţă de perioadele dintre ture.
Raportat la această cerere, Curtea constată inutilitatea depunerii pontajelor
reclamanţilor la dosar, părţile având numai opinii diferite cu privire la modul de calcul şi
acordare a timpului liber corespunzător, iar nu cu privire la numărul de ore lucrate în perioada
de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează
Cu titlul preliminar, Curtea consideră că nu se poate reţine caracterul nelegal al
organizării unui program în ture sau schimburi, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din
Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, conform cărora „în unităţile în care programul de lucru nu
poate fi desfăşurat în intervalul de timp prevăzut la alin. (1) – respectiv în zilele lucrătoare, în
intervalul orar 08,00 - 16,00 –, acesta este organizat, prin dispoziţia şefilor structurilor
respective, cu consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor şi a altor asociaţii profesionale
legal constituite, precum şi a sindicatelor reprezentative, cu respectarea prevederilor legislaţiei
în vigoare‖.
De asemenea, compensarea cu timp liber corespunzător este posibilă în următoarele 60
de zile lucrătoare de la data efectuării, astfel încât nu prezintă relevanţă faptul depăşirii duratei
programului de lucru al poliţistului de 40 de ore pe săptămână în cazul unor ture de 12 ore cu
pauză de 24 ore pentru un interval de o săptămână, astfel cum se susţine de către reclamanţi.
Este adevărat că în cazul unor ture de 12 ore lucrătoare, cu pauză de 24 ore s-ar ajunge
la un număr de 48 ore lucrătoare în primele 7 zile de program (faţă de 40 ore pe săptămână,
cum este programul normal), dar acest decalaj faţă de norma de 40 ore / săptămână se reduce
în următoarea săptămână la 84 ore în două săptămâni – rezultând o diferenţă în plus de 4 ore
la 14 zile.
Este adevărat că, raportat la această ipoteză (a unor ture de 12 ore lucrătoare, cu pauză
de 24 ore), se impune acordarea unui timp liber suplimentar sau a sporului salarial
corespunzător orelor lucrate şi necompensate cu timp liber, însă trebuie observat că art. 122
alin. (1) Codul muncii prevede că „munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite
în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia‖, în acelaşi sens fiind edictat
şi art. 16 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, conform căruia „orele efectuate în scopul
asigurării serviciului de permanenţă se compensează prin acordarea de timp liber
corespunzător, în zilele imediat următoare, iar când nu este posibil, şeful unităţii, pe baza unei
planificări, acordă zilele de recuperare în următoarele 60 de zile lucrătoare‖. Prin urmare,
autoritatea pârâtă angajatoare are posibilitatea acordării timpului liber compensator într-un
interval de 60 zile lucrătoare, neavând relevanţă munca suplimentară ce nu a fost compensată
în următoarea sau următoarele săptămâni ulterioare prestării ei.
19
În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia timpul liber a fost acordat de autoritatea
pârâtă ca urmare a prevederilor referitoare la timpul minim obligatoriu ce trebuie acordat
pentru refacerea capacităţii de muncă, iar nu pentru munca suplimentară, Curtea observă că
legea reglementează timpul de lucru zilnic, respectiv săptămânal, precum şi modalitatea de
acordare a timpului liber corespunzător muncii suplimentare, fără a face o distincţie între un
timp minim obligatoriu ce trebuie acordat pentru refacerea capacităţii de muncă şi un timp
suplimentar de repaus pentru munca suplimentară. În măsura în care sunt respectate
reglementările referitoare la acordarea timpului liber corespunzător timpului de muncă
suplimentară, rezultă că s-au respectat dispoziţiile legale referitoare la acordarea unei perioade
de timp pentru refacerea capacităţii de muncă, neexistând reglementări în sensul unul cumul
al acestor două categorii de timp liber.
De altfel, Curtea observă că în speţă nu s-a invocat depăşirea limitei maxime a duratei
de lucru, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (3) din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, text
conform căruia „durata maximă legală a programului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe
săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata programului de lucru poate fi
prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată
pentru o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe
săptămână‖, reglementare care este în acord cu dispoziţiile art. 114 Codul muncii. De altfel,
art. 121 alin. (2) Codul muncii interzice în mod expres prestarea muncii suplimentare peste
limita prevăzută de art. 114 Codul muncii.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că în speţă nu s-a făcut dovada că
programul de lucru în ture organizat de autoritatea pârâtă pentru reclamanţi a determinat
prestarea de către aceştia a unor activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi
în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează – activităţi
care să nu fi fost compensate cu acordarea de timp liber corespunzător în sensul art. 4 din
Ordinul M.A.I. nr. 4/2015, care prevede că „timpul liber corespunzător se acordă pentru
munca desfăşurată în zilele de sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbători legale peste durata
normală a timpului de lucru şi presupune că pentru numărul de ore lucrate se acordă acelaşi
număr de ore libere plătite‖.
Raportat la cele expus anterior, Curtea nu poate să ia în considerare acordarea unor
drepturi salariale reclamanţilor decât în condiţiile legii, iar dispoziţiile Legii nr. 284/2010 şi
ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 (astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 283/2011) – pentru anul 2012, ale O.U.G. nr. 84/2012 – pentru anul 2013, dispoziţiile
O.U.G. nr. 103/2013 – pentru perioada 1.01-2014-30.06.2014, precum şi ale art. 12 alin. (5)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 – pentru anul 2015 nu permit acordarea
sporurilor respective reclamanţilor, în condiţiile în care în acest interval de timp era posibilă
exclusiv compensarea prin timp liber a orelor de lucru prestate suplimentar în intervalele
invocate de reclamanţi.
În ceea ce priveşte interpretarea conform căreia pentru munca prestată în zilele de
repaus săptămânal (sâmbătă şi duminică, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în
conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează) ar trebui să se acorde repaus
săptămânal, dar şi o compensare cu timp liber suplimentară sau un spor de 75%, Curtea
observă că aceasta pleacă de la premisa că pentru munca prestată în aceste zile se acordă un
spor de 100%, astfel cum prevede Codul muncii. Curtea a arătat anterior că dispoziţiile
20
Codului muncii nu sunt incidente decât în mod subsidiar în cazul salarizării personalului
bugetar, după cum prevede chiar art. 162 alin. (3) din Codul muncii, respectiv art. 31 alin. (2)
din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici – în cazul funcţionarilor
publici.
Prin urmare, atâta vreme cât s-a acordat timp liber în restul zilelor lucrătoare pentru
munca prestată în zilele repausul săptămânal (sâmbătă şi duminică, de sărbători legale şi în
celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează), Curtea
reţine că au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la acordarea sporului salarial în
litigiu.
În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,
recursul declarat de reclamanţii recurenţi împotriva sentinţei civile nr. 102/24.02.2016
pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 3217/115/2015 urmând a fi respins ca
nefondat, în temeiul art. 496 alin. 1 NCPC.
2. Desființarea instituției publice. Funcţionar public eliberare din funcție. Condiţii
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013
Legea nr. 188/1999
Legiuitorul, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 a
urmărit desființarea Gărzii Financiare şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor
de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, fiind reglementat modul în care se face
preluarea.
Aceste aspecte rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 1 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013.
În vederea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, Curtea constată
că autoritatea pârâtă trebuia să ţină seama de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din acest act
normativ, conform cărora „eliberarea din funcţie a personalului se va realiza cu respectarea
procedurilor prevăzute de lege pentru fiecare categorie de personal.”
Curtea reţine că în cuprinsul actelor a căror anulare se solicită se face trimitere la
prevederile art. 97 ali1 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. a), alin. (2), (3), (4), (6) şi art. 103 din
Legea nr. 188/1999.
Din analiza prevederilor legale anterior menţionate rezultă că şi în cazul încetării
activităţii instituţiei publice, dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul
autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a solicita
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în perioada de preaviz lista funcţiilor publice
vacante iar în ipoteza în care ar exista o funcţie publică vacantă corespunzătoare, astfel
identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului
sau la cerere .
Cu privire la obligaţia stipulată la art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, Curtea
constată că prin Decizia nr. 12/18.04.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţând o
hotărâre pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că dispoziţiile art. 99 alin. (6)
din Legea nr. 188/1999 se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a) din
21
aceiaşi lege, respectiv când autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost
mutată într-o altă localitate. În cuprinsul deciziei precizate se arată că textul legal nu face
nici o distincţie între cele două situaţii reglementate la art. 99 alin. (1) lit. a) astfel încât nici
interpretul nu o poate face iar obligaţia autorităţii sau instituţiei publice, în cazul inexistenţei
unei funcţii vacante corespunzătoare, vizează ambele situaţii, respectiv atât cazul în care
eliberarea din funcţie s-a datorat încetării activităţii sau instituţiei publice, cât şi în cazul în
care aceasta s-a mutat în altă localitate, iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze.
Împrejurarea că lista funcţiilor publice vacante ar fi fost comunicată responsabilului
cu publicarea pe sit-ul instituţiei publice pârâte, fără o dovadă concretă care să probeze
îndeplinirea în fapt şi nu doar formal a obligaţiei pârâtei în sensul de a analiza lista funcţiilor
publice vacante nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei prevăzută în art. 99 alin. (6) din
Legea nr. 188/1999. Fără o analiză a unei liste a funcţiilor publice vacante pârâta nu şi-ar fi
putut îndeplini niciodată obligaţia de identifica în perioada de preaviz dacă există sau nu
vreo funcţie publică vacantă corespunzătoare care să permită funcţionarului public să fie
transferat în interesul serviciului sau la cerere.
Prin neîndeplinirea în concret a obligaţiilor prevăzute în art. 99 alin. (6) din actul
normativ anterior menţionat pârâta a afectat statutul reclamanţilor şi garanţiile dreptului la
muncă.
(Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 2159 din 21 iunie 2016 , dr. D.D.-P.)
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de
13.02.2014, reclamanții R.P., T.F.I., B.R.C., D.I., Ş.C.A., C.S.M. au solicitat în contradictoriu
cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pronunțarea unei hotărâri judecătorești
prin care sa se dispună anularea acte administrative emise de către pârâta Agenţia Naţională
de Administrare Fiscală şi, respectiv, de către fosta Garda Financiară - Comisariatul General-
din subordinea acestei Agenţii, respectiv Decizia nr. 1567 din 23.09.2013 privind eliberarea
lui R.P. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I, gradul profesional superior în
cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr. 1578 din 23.09.2013 privind
eliberarea lui T.F. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I, gradul profesional
principal în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr. 1566 din
23.09.2013 privind eliberarea lui B.R.C. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I,
gradul profesional superior în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr.
1560 din 23.09.2013 privind eliberarea lui D.I. din funcţia publică de conducere de comisar
şef de divizie în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr. 1579 din
23.09.2013 privind eliberarea lui S.C.A. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I,
gradul profesional principal în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Ordinul nr.
1564 din 23.09.2013 emis de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin
care s-a dispus eliberarea C.S.M. din funcţia publică de conducere teritorială de comisar şef
de secţie la în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Arad. De asemenea, reclamanții
solicită obligarea pârâtei, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la numirea lor în alte
funcţii publice corespunzătoare, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti sub sancţiunea unei penalităţi de întârziere de 500 lei pentru fiecare zi de
22
întârziere, dar si la obligarea pârâtei, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la plata de
despăgubiri constând în contravaloarea drepturilor noastre salariale de la data eliberării
noastre din funcţie şi până la data numirii în alte funcţii publice corespunzătoare. Reclamanții
solicită obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata de daune morale
în sumă de 100.000 lei pentru fiecare dintre subsemnaţii reclamanţi, precum și suspendarea
executării acestor acte administrative până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în
anulare și obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1103/12.08.2015 pronunţată în dosar nr. 1077/30/2014,
Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţii R.P., T.F.I., B.R.C.,
D.I., Ş.C.A., C.S.M., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,a
dispus anularea deciziilor nr. 1567, 1578, 1566, 1560 şi 1579 şi a ordinului nr. 1564 emise la
data de 23.09.2013 prin care s-a dispus eliberarea reclamanţilor din funcţiile publice ocupate
anterior, a obligat pârâta la numirea reclamanţilor în funcţii publice corespunzătoare, în
termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătoreşti sub
sancţiunea unor penalităţi de întârziere de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere; a obligat
pârâta la plata către reclamanţi a unor despăgubiri constând în drepturile salariale de la data
eliberării din funcţie şi până la data numirii în alte funcţii publice corespunzătoare, respingând
în rest acţiunea şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4300 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta-recurentă Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală solicitând casarea hotărârii, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca
nefondată.
În motivare se arată că în ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond referitoare la
încălcarea prevederilor art.99 alin.(6) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările şi
completările ulterioare, solicită a se constata netemeinicia acestora, întrucât art. 99 din Legea
nr. 188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare a suferit modificări şi completări
prin O.U.G nr. 82/2013, la acest moment, legiuitorul lăsând posibilitatea instituţiei publice
care se reorganizează, respectiv se desfiinţează, cum este cazul de faţă, de a solicita lista
funcţiilor publice vacante Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, aceasta nemaifiind
reglementată ca şi o obligaţie.
În aceste condiţii, se arata ca Garda Financiară, instituţie publică supusă desfiinţării,
avea atât posibilitatea de a solicita lista funcţiilor publice vacante, cât şi aceea de a nu solicita
această listă, oricare dintre aceste posibilităţi având suport legal. însă, în speţă, Garda
Financiară a solicitat lista funcţiilor publice, condiţii în care atât susţinerile reclamanţilor cât
şi a instanţei de fond sunt lipsite de orice suport legal, nefiind în acord cu intenţia
legiuitorului.
Potrivit art. 1 coroborat cu art. 19 alin. (1) şi (2) din O.U.G nr. 74/2013, în termen de
90 de zile de la data intrării în vigoare a H.G nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Garda Financiară se desfiinţează, această
instituţie nemaiexistând ca subiect de drept, condiţii în care nu mai există entitatea care să
ducă la îndeplinire această obligaţie, instituţia noastră neavând temei legal pentru ducerea la
îndeplinire a acestei obligaţii în ceea ce priveşte Garda Financiară.
23
Potrivit art. 19 alin. (3) din O.U.G nr. 74/2013, personalul Gărzii Financiare este
eliberat din funcţie, cu respectarea procedurii prevăzută de lege pentru fiecare categorie de
personal.
Astfel, se învederează ca pentru categoria de personal formată din funcţionari publici,
devin aplicabile prevederile art. 99 alin. (1) lit. a) şi alin. (2)-(4), (6) şi (7) din Legea nr.
188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare,
Se menționează ca prevederile art. 100 din actul normativ anterior menţionat sunt
aplicabile în situaţia reorganizării autorităţilor şi instituţiilor publice şi au în vedere numirea
personalului în situaţiile prevăzute în cuprinsul alin. (1), cu respectarea criteriilor
reglementate la alin. (2).
Faţă de cele de mai sus, având în vedere că Garda Financiară s-a desfiinţat, iar
personalul a fost eliberat din funcţie, în condiţiile legii, rezultă că prevederile art. 100 din
Legea nr. 188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare nu sunt aplicabile în
această situaţie, entitatea publică nemaiexistând ulterior datei de 31.10.2013.
Se arată faptul că, faţă de măsurile de personal dispuse urmare aplicării O.U.G nr.
74/2013, pentru personalul Autorităţii Naţionale a Vămilor, al direcţiilor generale ale
finanţelor publice, direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, direcţiilor judeţene
şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale, legiuitorul a prevăzut în mod
expres că acesta va fi preluat, în limita numărului de posturi aprobat în condiţiile legii [art. 2
şi art. 10 alin. (8)], instituţiile în cauză nefiind desfiinţate, ci au suferit un proces de
reorganizare.
Obligaţia de a pune la dispoziţia funcţionarilor publici eliberaţi, lista funcţiilor publice
vacante existente la nivelul instituţiei, în cazul reorganizării, prevăzută de art. 99 alin. (5) din
Legea nr. 188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare, în forma aflată în vigoare
la nivelul lunii august 2013, revine autorităţii sau instituţiei publice care se reorganizează, ca
subiect distinct de drept, respectiv, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi unităţilor
subordonate acesteia.
În cazul Gărzii Financiare, instituţia a solicitat lista funcţiilor publice vacante Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Potrivit art.1 din O.U.G. nr.74/2013 Garda Financiară - instituţia publică distinctă de
ANAF, s-a desfiinţat, iar preluarea activităţii acestei instituţii nu implică şi preluarea
personalului, care potrivit art.art.19 alin.(3) din O.U.G. nr. 74/2013 se eliberează din funcţie.
De asemenea, apreciază faptul că instanţa de fond în mod eronat a interpretat aceste
dispoziţii, astfel, instituţia care s-a reorganizat a fost Agenţia Naţionala de Administrare
Fiscala şi care a preluat doar activitatea Gărzii Financiare, nu şi personalul acesteia.
Funcţionarilor publici din cadrul Gărzii Financiare nu le sunt incidente prevederile art.
100 din Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, (r2), cu modificările şi
completările ulterioare, acestea făcând referire la reorganizarea unei instituţii şi nu la
desfiinţarea acesteia şi înființarea altei structuri în cadrul ANAF, care este o instituţie publică
separată fără personalitate juridică, distinctă faţă de instituţia care a fost Garda Financiară.
Legal citaţi, reclamanţii intimat au formulat întâmpinare prin care au solicitat
respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.
24
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate,
precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine
următoarele:
Prin Decizia nr. 1567/23.09.2013 emisă de pârâtă s-a dispus eliberarea reclamantului
R.P. din funcţia de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional superior în cadrul Gărzii
Financiare – Secţia Judeţeană Timiş.
Prin Decizia nr. 1578/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului T.F. din funcţia
publică de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional principal în cadrul Gărzii
Financiare – Secţia Județeană Timiş.
Prin Decizia nr. 1566/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului B.R.C. din
funcţia publică de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional superior în cadrul Gărzii
Financiare – Secţia Județeană Timiş.
Prin Decizia nr. 1560/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului D.I. din funcţia
publică de conducere de Comisar Şef de Divizie în cadrul Gărzii Financiare – Secţia
Județeană Timiş.
Prin Decizia nr. 1579/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului S.C.A. din
funcţia publică de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional principal în cadrul Gărzii
Financiare – Secţia Județeană Timiş.
Prin Ordinul nr.3147/27.09.2013 pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a
dispus eliberarea reclamantului C.S. din funcţia publică de conducere teritorială de Comisar
Şef de Secţie la Garda Financiară – Secţia Judeţeană Arad.
Actele administrative anterior menţionate au fost emise ca urmare a desfiinţării Gărzii
Financiare în temeiul prevederilor art. 1, art. 19 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 74/2013,
dispoziţiilor art. 32 din H.G. nr. 520/2013 şi a prevederilor art. 97 lit. c) , art. 99 alin. (1) lit.
a), alin. (2), (3), (4), (6) şi art. 103 din Legea nr. 188/1999.
În cuprinsul actelor anterior menţionate s-a făcut precizarea că începând cu data de
01.10.2013 se acordă reclamanţilor un preaviz de 30 de zile calendaristice, în conformitate cu
prevederile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.
Totodată, în art. 3 din actele administrative menţionate se face precizarea că în temeiul
art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 în perioada de preaviz Garda Financiară v-a solicita
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală lista funcţiilor publice vacante care va fi publicată
pe site-ul Gărzii Financiare (www.gardafinanciară.ro).
Anterior promovării prezentei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ prin
care reclamanţii solicită anularea actelor administrative enunţate mai sus, reclamanţii au
solicitat autorităţii pârâte emitente revocarea acestor acte administrative.
Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor, dispunând anularea actelor
administrative atacate şi obligarea pârâtei la numirea reclamanţilor în funcţii publice
corespunzătoare, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub
sancțiunea penalităţilor de întârziere în cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Totodată a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a unor despăgubiri constând în
drepturile salariale de la data eliberării din funcţie până la data numirii în alte funcţii publice
corespunzătoare.
25
Curtea va analiza legalitatea actelor administrative atacate de reclamanţi, prin
raportare la prevederile legale în baza cărora au fost emise şi având în vedere motivele de
recurs invocate de către pârâtă.
Astfel, Curtea constată că legiuitorul, prin adoptarea O.U.G. nr. 74/2013 a urmărit
desființarea Gărzii Financiare şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor de către
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, fiind reglementat modul în care se face preluarea.
Aceste aspecte rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 1 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din
O.U.G. nr. 74/2013.
Conform art. 1din actul normativ anterior menţionat ‖Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, denumită în continuare Agenţia, se reorganizează ca urmare a fuziunii
prin absorbţie şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor şi prin preluarea
activităţii Gărzii Financiare, instituţie publică care se desfiinţează.‖
Totodată în acord cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) „ În termen de 90 de zile de la
data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1) se abrogă
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 132/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea
Guvernului nr. 1.324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 24 noiembrie 2009, cu modificările şi
completările ulterioare. Cu data prevăzută la alin. (1), Garda Financiară se desfiinţează.‖
Raportat la cele anterior menţionate Curtea constată că în mod corect prima instanţă a
constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,
invocate în apărare de către reclamanţi, ci prevederile art. 1 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din
O.U.G. nr. 74/2013.
În mod corect Instanţa de Fond a constatat că nu sunt aplicabile în speţă nici
prevederile art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999 şi art. art. 27 alin. (2) din acelaşi act normativ,
câtă vreme aceste dispoziţii vizează tot situaţia reorganizării instituţiei publice iar nu ipoteza
desființării acesteia.
În vederea aplicării O.U.G. nr. 74/2013, Curtea constată că autoritatea pârâtă trebuia să
ţină seama de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din acest act normativ, conform cărora „ eliberarea
din funcţie a personalului se va realiza cu respectarea procedurilor prevăzute de lege pentru
fiecare categorie de personal.‖
Curtea reţine că în cuprinsul actelor a căror anulare se solicită se face trimitere la
prevederile art. 97 alin. (1) lit. c), art. 99 alin. (1) lit. a), alin. (2), (3), (4), (6) şi art. 103 din
Legea nr. 188/1999.
Conform art. 97 alin. (1) lit. c) „ încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor
publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în
funcţia publică şi are loc în următoarele condiţii: prin eliberare din funcţia publică‖.
În acord cu prevederile art. 99 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ „persoana care
are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică
prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de
la emitere, în următoarele cazuri: autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a
fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze‖.
26
Totodată, în alin. (6) din Legea nr. 188/1999 legiuitorul a statuat că „ în cazurile
prevăzute la alin. (1) lit. a) - c) şi e), dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în
cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a
solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor
publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată
în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la
cerere‖.
Din analiza prevederilor legale anterior menţionate rezultă că şi în cazul încetării
activităţii instituţiei publice, dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul
autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a solicita
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în perioada de preaviz lista funcţiilor publice
vacante iar în ipoteza în care ar exista o funcţie publică vacantă corespunzătoare, astfel
identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului
sau la cerere .
În cuprinsul cererii de recurs pârâta a invocat împrejurarea că art. 99 din Legea nr.
188/1999 a suferit modificări prin O.U.G. nr. 82/2013, în sensul că legiuitorul a lăsat
posibilitatea instituţiei publice care se reorganizează, respectiv se desfiinţează, de a solicita
lista funcţiilor publice vacante Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, aceasta nemaifiind
reglementată ca şi o obligaţie.
Curtea constată că prin Decizia nr. 351/07.05.2015 Curtea Constituţională a admis
excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanţii din prezenta cauză în cadrul
dosarului de faţă şi a constatat că dispoziţiile O.U.G. nr. 82/2013 de modificarea Legii nr.
188/1999 sunt neconstituţionale.
În cuprinsul acestei decizii Curtea Constituţională a reţinut că O.U.G. nr. 82/2013
elimină practic o garanţie acordată de lege funcţionarului public eliberat din funcţie pentru
motive neimputabile, şi anume aceea a reîncadrării sale într-o altă funcţie publică vacantă
corespunzătoare pregătirii sale. S-a reţinut că noua reglementare stabileşte doar o posibilitate
aflată la latitudinea exclusivă a autorităţii sau instituţiei publice de a reîncadra funcţionarul
public eliberat din funcţie pentru motive neimputabile, fără stabilirea unor condiţii sau criterii
care să realizeze o minimă circumstanţiere a deciziei acestei entităţi.
Faţă de împrejurarea că decizia pronunţată de Curtea Constituţională este general
obligatorie, instanţa de judecată are obligaţia de a da eficienţă soluţiei astfel pronunţate.
Cu privire la obligaţia stipulată la art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, Curtea
constată că prin Decizia nr. 12/18.04.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţând o
hotărâre pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că dispoziţiile art. 99 alin. (6) din
Legea nr. 188/1999 se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a) din
aceiaşi lege, respectiv când autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost
mutată într-o altă localitate. În cuprinsul deciziei precizate se arată că textul legal nu face nici
o distincţie între cele două situaţii reglementate la art. 99 alin. (1) lit. a) astfel încât nici
interpretul nu o poate face iar obligaţia autorităţii sau instituţiei publice, în cazul inexistenţei
unei funcţii vacante corespunzătoare, vizează ambele situaţii, respectiv atât cazul în care
eliberarea din funcţie s-a datorat încetării activităţii sau instituţiei publice, cât şi în cazul în
care aceasta s-a mutat în altă localitate, iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze.
27
Raportat la considerentele anterior expuse Curtea constată că rezultă în mod clar
obligaţia pârâtei de îndeplinire a prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 în sensul
că, în ipoteze în care nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau
instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici în perioada de preaviz lista funcţiilor publice vacante.
Totodată, în cazul în care există o funcţie publică corespunzătoare identificată în perioada de
preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.
Faţă de această obligaţie a autorităţii pârâte, Curtea va analiza dacă autoritatea pârâtă
şi-a îndeplinit în concret obligaţia stipulată în sarcina sa.
Atât în întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe cât şi în cuprinsul cererii de
recurs pârâta a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 99 alin. 6, anterior
enunţate, în sensul că a solicitat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici lista funcţiilor
publice vacante, iar prin adresa nr. 37198/2013 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici ar fi fost transmisă lista cu funcţiile vacante existente la acel moment în evidenţele
agenţiei.
Curtea constată că în acord cu Adresa nr. 101883/24.09.2013 pârâta a solicitat
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici punerea la dispoziţie a listei funcţiilor publice
vacante aflate în evidenţa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în vederea punerii în
aplicare a prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 (fila 11 dosar recurs).
Deşi, conform adresei nr. 37198/2013 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici, această autoritate ar fi transmis funcţiile publice vacante existente la nivelul agenţiei,
fiind încheiat în acest sens procesul verbal nr. 101963/09.10.2013 (filele 12,13 dosar recurs)
pârâta nu a depus la dosarul cauzei dovada transmiterii concrete a acestei liste şi a punerii
listei la dispoziţia reclamanţilor.
Înscrisurile depuse de către pârâtă în faţa instanţei de recurs (file 122 – 144 dosar
recurs), nefiind însuşite de pârâtă prin semnarea acestora conform cu originalul, nu fac dovada
îndeplinirii concrete a obligaţiei pârâtei, astfel cum aceasta a fost stipulată de legiuitor.
Mai mult, instanţa a pus în vedere pârâtei de a depune în copie cu menţiunea „conform
cu originalul‖ a listei funcţiilor publice vacante pe care susţine că ar fi pus-o la dispoziţie
reclamanţilor cu prilejul eliberării acestora din funcţiile publice deţinute, însă pârâta nu s-a
conformat acestor dispoziţii, arătând doar că lista funcțiilor ar fi fost transmisă pe email către
responsabilul cu publicarea pe sit-ul instituţiei a acestei liste. Din probatoriul administrat în
cauză Curtea constată că pârâta nu a făcut dovada publicării pe sit-ul Gărzii Financiare a listei
funcţiilor publice vacante sau dacă aceasta a fost adusă la cunoştinţa reclamanţilor într-un alt
mod, înscrisurile depuse dovedind doar că o eventuală lista a funcţiilor publice vacante ar fi
ajuns la numitul G.D.
Împrejurarea că lista funcţiilor publice vacante ar fi fost comunicată responsabilului cu
publicarea pe sit-ul instituţiei publice pârâte, fără o dovadă concretă care să probeze
îndeplinirea în fapt şi nu doar formal a obligaţiei pârâtei în sensul de a analiza lista funcţiilor
publice vacante nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei prevăzută în art. 99 alin. (6) din
Legea nr. 188/1999. Fără o analiză a unei liste a funcţiilor publice vacante pârâta nu şi-ar fi
putut îndeplini niciodată obligaţia de identifica în perioada de preaviz dacă există sau nu vreo
funcţie publică vacantă corespunzătoare care să permită funcţionarului public să fie transferat
în interesul serviciului sau la cerere.
28
Prin neîndeplinirea în concret a obligaţiilor prevăzute în art. 99 alin. (6) din actul
normativ anterior menţionat pârâta a afectat statutul reclamanţilor şi garanţiile dreptului la
muncă.
Aşadar, constatând că pârâta a dispus eliberarea reclamanţilor din funcţie cu încălcarea
prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, care instituiau în sarcina acesteia
obligaţia de a pune la dispoziţia reclamanţilor, cărora le-a încetat raportul de serviciu din
motive neimputabile, în perioada de preaviz, o funcţie publică corespunzătoare dacă se
constatat existenţa unei astfel de funcţii, Curtea constată nelegalitatea actelor administrative
de eliberare din funcţie a reclamanţilor.
Pentru considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile legale invocate, Curtea a
respins recursul formulat ca neîntemeiat.
Raportat la soluţia pronunţată, faţă de dispoziţiile art. 453 noul Cod de procedură
civilă, Curtea a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 4500 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
3. Hotărâre judecătoreasca de anulare a unui act administrativ normativ. Efecte.
Obligație fiscală. Titlu de creanță. Contestație administrativa prealabilă.
Excepție de inadmisibilitate ca urmare a nerespectării procedurii administrative
prealabile
Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003
Legea nr. 554/2004
Hotărârea Guvernului nr. 1050/2004
Curtea observă că art. 23 din Legea nr.554/2004 reglementează efectele speciale ale
hotărârii judecătoreşti irevocabile / definitive prin care este anulat un act administrativ cu
caracter normativ. Prin această reglementare este statuat un efect general obligatoriu al unei
astfel de hotărâri, respectiv un efect care excede celui specific fiecărei hotărâri judecătoreşti,
respectiv efectul „inter partes”. Ca şi în cazul excepţiei de nelegalitate, Curtea observă că
scopul edictării acestei reguli este aceea al protejării efectelor pe care actul în litigiu le-a
produs cu privire la alte persoane, respectiv menţinerea raporturilor juridice născute între
alte persoane decât cele care sunt părţi în procedura în care s-a admis acţiunea în anulare.
De altfel, ar fi contrar principiului echităţii ca autoritatea emitentă a unui act nelegal
– în speţă Consiliul Local P., care a instituit prin hotărârile sale o impozitare nelegală – să
beneficieze de edictarea acestor acte nelegale fără a i se putea opune această nelegalitate.
Prin urmare, Curtea reţine că hotărârea judecătorească irevocabilă – respectiv
definitivă, în accepţiunea noului Cod de procedură civilă – produce efecte retroactive în
cazul părţilor litigante, respectiv în cazul reclamantei şi al autorităţii pârâte Consiliul Local
P. şi unitatea administrativ-teritorială P., iar autorităţii pârâte îi este opozabilă această
hotărâre.
29
Curtea consideră că, în condiţiile în care obligaţia fiscală a fost stabilită prin act
administrativ, o cerere de restituire a acestei sume este admisibilă numai în măsura în care se
solicită şi desfiinţarea actelor administrativ-fiscale în baza cărora s-a impus această sumă,
inclusiv a deciziei de respingere a cererii de restituire, în măsura în care s-a emis o astfel de
decizie.
Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea reţine că acţiunea reclamantului – de
obligare a organelor fiscale la restituirea impozitelor în litigiu, formulată în condiţiile în care
nu a solicitat şi anularea deciziei de impunere în baza cărora s-a stabilit acel impozit – este
inadmisibilă, ţinând seama de dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „persoana vătămată într-un drept recunoscut
de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de
răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul
prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei
cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale”, precum şi de dispoziţiile art. 8 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004, conform cărora persoana vătămată prin impunerea pretins nelegală
a taxei de poluare are posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ
„anularea ...actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii” – text legal care
impune anularea actului de impunere ca o condiţie preliminară reparării pagubei, respectiv
restituirii sumelor sumei încasate nelegal de organele fiscale.
Această concluzie nu poate fi influenţată de opţiunea reclamantei de a formula o
acţiune în restituirea impozitului în locul unei acţiuni în anularea deciziei de impunere,
deoarece reclamanta are obligaţia de a se conforma reglementărilor Codului de procedură
fiscală, în măsura în care înţelege să solicite restituirea unei sume stabilite printr-un act
administrativ fiscal, având exclusiv posibilitatea de a formula o acţiune în restituire
subsecventă acţiunii în anularea deciziei de impunere – acţiune în restituire care ar fi
admisibilă în termenul de 5 ani prevăzută de art. 135 Cod de procedură fiscală. Însă o
acţiune în restituirea obligaţiei fiscale stabilită printr-o decizie de impunere care constituie
un act administrativ şi titlul de creanţă fiscală nu poate fi admisibilă în lipsa contestării
prealabile – în condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală – a deciziei de impunere
respective.
(Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 1984 din 7 iunie 2016, dr. D.D.-P.)
Împotriva sentinţei civile nr. 268/11.02.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar
nr. 2816/108/2015 a declarat recurs reclamanta recurentă SC D.L. SRL solicitând casarea
hotărârii şi admiterea acţiunii, respectiv, anularea actelor administrative cu nr.
11403/13.03.2015 şi nr. 20322/15.05.2015, emise de pârâta intimată; obligarea pârâtei la
recalcularea impozitului pentru perioada 2006-2010 aferent imobilelor - teren - care au fost în
proprietatea mea şi pentru care pârâta, prin aplicarea zonei A, a stabilit şi încasat impozit local
în conformitate cu prevederile art. 4. alin. (2) din H.C.L. nr. 104/01.09.2006, H.C.L. nr.
160/22.12.2006, H.C.L. nr. 57/28.05.2007, H.C.L. nr. 71/28.05.2008 şi H.C.L. nr.
161/30.10.2009, în prezent anulate, şi restituirea sumei achitată în plus:
30
În caz de refuz, solicită obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.823 lei,
reprezentând impozitul pe teren achitat pentru perioada 2006-2010 fără a fi datorat, precum şi
la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare se arată că prin hotărârile Consiliului local al Oraşului P. anulate prin
Decizia 3297/2015 a Curţii de Apel Timişoara terenurile proprietatea mea, aflate în
intravilanul oraşului P. , erau încadrate în zona A de impozitare, cu consecinţa stabilirii în
sarcina mea a unui anumit impozit. Aceste hotărâri au constituit temeiul juridic pentru
deciziile de impunere prin care s-a calculat şi stabilit în sarcina sa impozitul pe teren.
A arătat în cadrul primei instanţe faptul că a avut posibilitatea de a alege între două
variante de acţiune: prima era cea a contestării deciziilor de impunere şi solicitării anulării
hotărârilor în cadrul respectivului dosar, pe calea excepţiei de nelegalitate; a doua era
formularea unei acţiuni pentru anularea hotărârilor care au stat la baza deciziilor de impunere,
urmând ca, în caz de admitere, să solicit restituirea sumelor achitate cu titlu de impozit
conform procedurii stabilite la art. 21 (4) şi art. 117 din Codul de procedură fiscală. Aceasta
din urmă a fiind calea aleasă de reclamantă.
A arătat, de asemenea, că opţiunea pentru oricare dintre aceste două variante, permise
de lege, îi aparţine şi că nu i se poate opune necontestarea deciziilor de impunere ca
impediment în promovarea prezentei acţiuni.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de această motivare, considerând că recalcularea
impozitului nu poate avea loc în lipsa contestării deciziilor de impunere.
La momentul emiterii deciziilor de impunere, norma în temeiul cărora s-a stabilit
impozitul în sarcina sa era încă legală, astfel că eu nu avea nici un motiv pentru a contesta
decizia.
Abia în urma anulării normei care a stat la baza încadrării sale în zona de impozitare A
(prin Decizia 3297/2015 a Curţii de Apel Timişoara) s-a născut dreptul de a solicita
recalcularea impozitului, ca fiind perceput în temeiul unei norme nelegale. Aceasta este, de
fapt, situaţia reglementată şi avută în vedere de art. 117 din Codul de procedură fiscală -
restituirea sumelor achitate în plus faţă de obligaţia fiscală.
Această interpretare este susţinută şi de practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 24/2011 a pronunţată în soluţionarea recursului în interesul
legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011 Curtea a stabilit că „Acţiunea având ca obiect
obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor
second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de
poluare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr.
140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 50/2008. aprobată prin Legea nr. 140/2011, este
admisibilă‖.
De asemenea, Înalta Curte a reţinut că „Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la
art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei
de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin, (l) lit. d) din acelaşi cod‖.
În materia taxelor de poluare, Înalta Curte a considerat că persoana care a achitat o
taxă de poluare în temeiul unei norme declarată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca
fiind contrare art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene poate solicita
31
restituirea acestei taxe chiar şi dacă nu a parcurs procedura prealabilă de contestare prevăzută
de actul normativ (echivalent al procedurii contestării deciziilor de impunere din prezenta
speţă).
Anularea prevederilor din hotărârile Consiliului Local P. prin Decizia Curţii de Apel
Timişoara produce efecte juridice cu caracter retroactiv între părţile din proces.
Această interpretare este susţinută şi de următorul argument: intimata a susţinut că
efectele şi raporturile juridice născute în temeiul hotărârilor Consiliul Local P. anulate rămân
în fiinţă până la momentul publicării Deciziei Curţii de Apel Timişoara.
O astfel de interpretare ar goli însă de efect Decizia Curţii. În speţă, prevederile
anulate făceau parte din Hotărâri ale CLM care aveau caracter temporar, şi îşi produceau
efectele pe perioade de un an sau chiar mai scurte.
Legal citată, pârâta intimată a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 din
noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel constată
următoarele:
Cu privire la obiectul cauzei, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta SC D.L.
SRL a solicitat – în contradictoriu cu pârâtul Oraşul P.:
- anularea actului administrativ cu nr. 11403/13.03.2015 şi a actului administrativ cu
nr. 20322/15.05.2015, emise de autoritatea pârâtă,
- obligarea acesteia la recalcularea impozitului pentru perioada 2006-2010 aferent
terenurilor proprietatea reclamantei şi pentru care autoritatea pârâtă, prin aplicarea zonei A, a
stabilit şi încasat impozit local în conformitate cu prevederile art. 4. alin. (2) din Hotărârea
Consiliului Local P. nr. 104/01.09.2006, Hotărârea Consiliului Local P. nr. 160/22.12.2006,
Hotărârea Consiliului Local P. nr. 57/28.05.2007, Hotărârea Consiliului Local P. nr.
71/28.05.2008 şi Hotărârea Consiliului Local P. nr. 161/30.10.2009, în prezent anulate, şi
- restituirea sumei achitată în plus iar în caz de refuz,
- obligarea autorităţii pârâte la restituirea sumei de 50.823 lei, reprezentând impozitul
pe teren achitat pentru perioada 2006-2010 fără a fi datorat, precum şi obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la starea de fapt, Curtea observă că litigiul a fost generat de modul de
stabilire de către autoritatea pârâtă a impozitului datorat de reclamanta SC D.L. SRL pentru
mai multe terenuri proprietate sa şi situate în teritoriul administrativ al Oraşul P., impozitul
fiind majorat de autoritatea pârâtă ca urmare a unor hotărâri emise de Consiliul Local P. în
baza cărora pentru toate terenurile proprietatea persoanelor juridice se aplică impozitul stabilit
pentru zona A, indiferent în ce zonă a localităţii este situat respectivul imobil.
Temeiul legal al stabilirii acestui impozit majorat l-a reprezentat dispoziţiile art. 4 alin.
(2) al Hotărârilor Consiliului Local P. , nr. 104/01.09.2006, nr. 160/22.12.2006,
nr.57/28.05.2007, nr. 71/28.05.2008, nr. 161/30.10.2009.
Articolul 4 alin. 2 din fiecare dintre hotărârile menţionate stabileşte :‖Pentru
determinarea impozitului pe teren şi a celorlalte impozite şi taxe la persoane juridice, se
stabileşte zona A pe tot teritoriul administrativ al oraşului P. , coroborată cu legislaţia în
vigoare privind clasa de calitate pentru impozitul pe terenul amplasat în extravilan, prevăzut
de art. 258 alin. (6).‖
32
Având în vedere impozitul majorat aferent terenurilor proprietatea reclamantei,
impozit stabilit de autoritatea pârâtă în sarcina reclamantei pentru perioada 2006-2010,
reclamanta SC D.L. SRL a chemat în judecată Consiliul Local P. şi Oraşul P. în dosar nr.
5241/108/2012 al Tribunalului Arad, solicitând să se anuleze parţial Hotărârile emise de
pârâtul Consiliul Local P. nr. 104/01.09.2006, 160/22.12.2006, nr. 57/28.05.2007, nr.
71/28.05.2008, 161/30.10.2009, în privinţa art. 4 alin. (2) din fiecare dintre aceste hotărâri.
Prin Sentinţa civilă nr. 2183/28.03.2013, pronunţată în dosar nr. 5241/108/2012,
Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei.
În recurs, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin
Decizia civilă nr. 3297/15.04.2014, pronunţată în dosar nr. 5241/108/2012:
- a admis recursul reclamantei, a modificat în tot sentinţa şi a admis recursul declarat
de reclamanta SC D.L. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2183/28.03.2013 pronunţată în dosar
nr.5241/108/2012 al Tribunalului Arad.
- a modificat sentinţa şi a admis acţiunea reclamantei SC D.L. SRL şi a anulat art. 4
alin. (2) din Hotărârile Consiliului Local P., nr. 104/01.09.2006, nr. 160/22.12.2006,
nr.57/28.05.2007, nr. 71/28.05.2008, nr. 161/30.10.2009.
În motivarea acestei hotărâri, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios
administrativ şi fiscal a reţinut următoarele:
„Art. 258 alin. (1) Cod fiscal, prevede că impozitul pe teren se stabileşte luând în
calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona
şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.
Art. 247 din Codul fiscal prevede că zonele din cadrul localităţii sunt stabilite de
consiliul local, în funcţie de poziţia terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare,
precum şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, conform
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, registrelor agricole, evidenţelor
specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor evidenţe agricole sau cadastrale care pot
afecta valoarea terenului.
Deci, potrivit legii fiscale impozitul pe teren se stabileşte funcţie de criteriile
enumerate în art. 258 alin. (1) Cod fiscal, iar zonele din cadrul unei localităţi se stabilesc de
consiliul local funcţie de poziţia terenului faţă de centrul localităţii precum şi de celelalte
criterii enunţate în art. 247 Cod fiscal.
Din conţinutul acestor dispoziţii legale, nu rezultă dreptul unui Consiliu Local de a
stabili zonele din cadrul unei unităţi administrativ teritoriale funcţie de calitatea
contribuabilului, respectiv de persoana fizică sau juridică.
Cum pârâtul, prin art. 4 alin. (2) din hotărârile aflate în litigiu, a stabilit zona A din
Oraşul P. cu încălcarea prevederilor art. 258 alin. (1) raportat la art. 247 Cod fiscal, ceea ce
constituie o vătămare a dreptului reclamantei de a fi impusă funcţie de criteriile legale şi nu de
calitatea sa de persoană juridică, Curtea reţine că eronat a fost respinsă acţiunea, motiv pentru
care admite recursul reclamantei cu aplicarea art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, aşa cum s-a
menţionat anterior.‖.
Totodată, prin decizia civilă nr. 609/27.01.2015, pronunţată de Curtea de Apel
Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. 5241/108/2012, a fost
respinsă cererea de lămurire a înţelesului şi a întinderii dispozitivului Deciziei civile nr.
3297/15.04.2014 a Curţii de Apel Timişoara formulată de intimatul-pârât Oraşul P. – cerere
33
prin care autoritatea pârâtă a solicitat instanţei de recurs să dispună cu privire la următoarele
aspecte:
- recalcularea impozitului aferent fiecărui an fiscal;
- zona în care ar putea să fie încadrate parcelele de teren aflate în proprietatea SC D.L.
SRL, în vederea unei eventuale recalculări a impozitelor, aferente anilor fiscali.
Curtea de Apel Timişoara a respins această cerere ca nefondată, reţinând că acţiunea
reclamantei din dosar nr. 5241/108/2012 nu a avut ca obiect recalcularea impozitului aferent
fiecărui an fiscal şi stabilirea zonei în care ar putea să fie încadrate parcelele de teren aflate în
proprietatea reclamantei SC D.L. SRL, astfel că nici prin decizia Curţii de Apel Timişoara nu
s-a dispus cu privire la aceste două probleme, instanţa nefiind sesizată cu judecarea acestora.
În temeiul Deciziei civile nr. 3297/15.04.2014 a Curţii de Apel Timişoara, reclamanta
SC D.L. SRL s-a adresat pârâtei cu o cerere, prin care a solicitat recalcularea impozitului
pentru terenuri aferent perioadei 2006-2010, stabilirea în mod corect a impozitului în funcţie
de zona de impozitare corectă şi, ca urmare a recalculării, restituirea sumelor care vor fi
constatate ca fiind achitate în plus.
Această cerere i-a fost refuzată prin răspunsul nr. 11403/13.03.2015, prin care i s-a
comunicat reclamantei faptul că nu figurează cu sume achitate în plus iar decizia civilă nr.
3297/15.04.2014 are putere numai pe viitor.
Ca urmare a acestui refuz, reclamanta a promovat prezenta acţiune în justiţie.
Prin hotărârea pronunţată în primă instanţă în prezenta cauză, Tribunalul Arad a
respins acţiunea reclamantei.
Curtea observă, în primul rând, că reclamanta a obţinut în justiţie anularea hotărârilor
Consiliului Local P. prin care s-a stabilit un impozit pe terenuri în sarcina persoanelor
juridice raportat la încadrarea acestor imobile în anumite zone de impozitare.
Astfel, referitor la modul de stabilire a impozitului pe teren, art. 258 alin. (1) din
vechiul Cod fiscal (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, abrogat prin art. 502 din Legea nr.
227/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015) prevede că
„impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul
localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului,
conform încadrării făcute de consiliul local‖.
Cu privire la stabilirea şi întinderea zonelor din cadrul localităţii art. 247 alin. (1) lit. b)
din vechiul Cod fiscal stabileşte că „în înţelesul prezentului titlu, expresiile de mai jos au
următoarele semnificaţii:
b) zone din cadrul localităţii - zone stabilite de consiliul local, în funcţie de poziţia
terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare, precum şi de alte elemente specifice
fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, conform documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi
de urbanism, registrelor agricole, evidenţelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor
evidenţe agricole sau cadastrale care pot afecta valoarea terenului‖
De asemenea, Normele metodologice de aplicare a art. 247 din vechiul Cod fiscal
prevedeau la punctul 4 alin. (1) că „delimitarea zonelor şi stabilirea numărului acestora, atât în
intravilanul, cât şi în extravilanul localităţilor, se stabilesc prin hotărârile adoptate de către
consiliile locale potrivit art. 247 lit. b) din Codul fiscal, în funcţie de poziţia terenului faţă de
centrul localităţii, de reţelele edilitare, precum şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi
34
administrativ-teritoriale, pe baza documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, a
registrelor agricole, a evidenţelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau a oricăror alte
evidenţe agricole sau cadastrale‖.
Curtea reţine, din aceste reglementări că încadrarea prin hotărârea Consiliului Local
într-o anumită zonă de impozitare se impune a fi determinată şi „în funcţie de poziţia terenului
faţă de centrul localităţii‖, de aici rezultând că este nelegală stabilirea impozitelor datorate de
contribuabili fără a lua în considerare poziţia terenului în raport cu centrul localităţii, respectiv
o impozitare a terenurilor nediferenţiată în funcţie de acest criteriu.
Tocmai acest aspect l-a constatat Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios
administrativ şi fiscal prin Decizia civilă nr. 3297/15.04.2014, pronunţată în dosar nr.
5241/108/2012, prin care s-a admis acţiunea reclamantei în anularea art. 4 alin. (2) din
Hotărârile Consiliului Local P., nr. 104/01.09.2006, nr. 160/22.12.2006, nr. 57/28.05.2007, nr.
71/28.05.2008, nr. 161/30.10.2009, texte care prevedeau că ‖pentru determinarea impozitului
pe teren şi a celorlalte impozite şi taxe la persoane juridice, se stabileşte zona A pe tot
teritoriul administrativ al oraşului P. , coroborată cu legislaţia în vigoare privind clasa de
calitate pentru impozitul pe terenul amplasat în extravilan, prevăzut de art. 258 alin. (6).‖
În ceea ce priveşte efectele hotărârii de anulare a actului administrativ normativ,
Curtea observă că autoritatea pârâtă a invocat dispoziţiile art. 23 teza I din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora „hotărârile judecătoreşti definitive şi
irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ
sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.‖
Curtea observă că aceste text legal reglementează efectele speciale ale hotărârii
judecătoreşti irevocabile / definitive prin care este anulat un act administrativ cu caracter
normativ. Prin această reglementare este statuat un efect general obligatoriu al unei astfel de
hotărâri, respectiv un efect care excede celui specific fiecărei hotărâri judecătoreşti, respectiv
efectul „inter partes”. Ca şi în cazul excepţiei de nelegalitate, Curtea observă că scopul
edictării acestei reguli este aceea al protejării efectelor pe care actul în litigiu le-a produs cu
privire la alte persoane, respectiv menţinerea raporturilor juridice născute între alte persoane
decât cele care sunt părţi în procedura în care s-a admis acţiunea în anulare.
Însă nu se poate reţine din acest text că este suprimat sau limitat efectul relativ al
hotărârii judecătoreşti, respectiv efectul pe care îl produce admiterea unei acţiuni în anularea
unui act administrativ. Or, anularea este acea sancţiune care presupune desfiinţarea unui act,
cu efect retroactiv, pentru nerespectarea dispoziţiilor legale cu prilejul emiterii sale, sancţiune
ce implică şi desfiinţarea oricăror efecte juridice ale actului anulat. Acest efect retroactiv este
eliminat de textul art. 23 teza I din Legea nr. 554/2004 numai în ceea ce priveşte general
obligatoriu al hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ normativ, caracter
general care implică un efect faţă de alte persoane decât cele care au fost părţi în litigiul în
care s-a pronunţat hotărârea respectivă.
Însă nu se poate deduce – din faptul că hotărârea judecătorească de anulare a unui act
administrativ normativ produce efecte general obligatorii numai pentru viitor – că aceeaşi
hotărâre nu produce – între părţile litigante – efectele retroactive specifice oricărei acţiuni în
anulare.
35
Or, autoritatea pârâtă a fost parte în litigiul care a determinat pronunţarea hotărârii
respective, astfel încât nu poate invoca inopozabilitatea acesteia şi nici caracterul retroactiv pe
care îl produce orice acţiune în anulare în ceea ce priveşte părţile litigante.
Soluţia contrară ar conduce la concluzia lipsirii părţilor de orice efect util în cazul
promovării unei acţiuni în anularea unui act administrativ cu caracter normativ. Într-adevăr,
dacă admiterea acţiunii reclamantei în anularea hotărârilor Consiliului Local P. de stabilirea
impozitelor nu ar putea fi valorificată de acesta în litigiul referitor la restituirea impozitelor
stabilite în temeiul actelor administrative normative anulate ar însemna că reclamanta nu ar
avea nici o cale pentru înlăturarea nelegalităţii la care a fost supusă. O astfel de interpretare ar
contraveni flagrant principiului legalităţii actului administrativ, care impune emiterea actelor
administrative cu respectarea legii şi desfiinţarea actelor emise cu încălcarea dispoziţiilor
legale. Excepţia de la acest principiu – respectiv menţinerea unor acte nelegale – nu poate fi
decât de strictă interpretare, iar din textul art. 23 din Legea nr. 554/2004 nu se poate deduce
suprimarea efectului retroactiv pe care îl produce între părţile litigante hotărârea instanţei de
contencios administrativ.
De altfel, ar fi contrar principiului echităţii ca autoritatea emitentă a unui act nelegal –
în speţă Consiliul Local P., care a instituit prin hotărârile sale o impozitare nelegală – să
beneficieze de edictarea acestor acte nelegale fără a i se putea opune această nelegalitate.
Prin urmare, Curtea reţine că hotărârea judecătorească irevocabilă – respectiv
definitivă, în accepţiunea noului Cod de procedură civilă – produce efecte retroactive în cazul
părţilor litigante, respectiv în cazul reclamantei şi al autorităţii pârâte Consiliul Local P. şi
unitatea administrativ-teritorială P., iar autorităţii pârâte îi este opozabilă această hotărâre.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine caracterul nefondat al constatării
instanţei de fond referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004 în sensul că anularea unui act administrativ cu caracter normativ
nu produce efecte retroactive în ceea ce priveşte părţile litigante din dosarul în care s-a dispus
anularea acestui act.
Referitor la efectele Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 458 din 25 iunie 2015 – decizie prin care s-a stabilit că „dispoziţiile art. 23 din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se
interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat
în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa
actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii
judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul
instanţelor judecătoreşti.‖ – Curtea observă că instanţa supremă nu s-a pronunţat prin
respectiva hotărâre asupra efectelor retroactive inter partes a hotărârilor judecătoreşti
definitive de anulare a unui act administrativ normativ, ci asupra efectelor general obligatorii
pe care le produc astfel de hotărâri în raport cu alte persoane care au contestat aceleaşi acte
normative, aspect ce rezultă din expresia „hotărârea judecătorească ... produce efecte şi în
privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării
hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul
instanţelor judecătoreşti.‖
36
În acest sens, Curtea observă că în chiar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie expusă la punctul 6.1 din considerentele Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015, s-a
menţionat că „într-o cauză” – respectiv prin Decizia nr. 3.973 din 7 noiembrie 2008 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată pe site-ul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în secţiunea de jurisprudenţă – „având ca obiect refuzul
nejustificat al unei autorităţi publice de a rezolva cererea de încadrare a reclamantei în
„rezidenţiat - medicină de familie‖ şi de a emite un ordin în acest sens, cerere formulată după
rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare parţială a ordinului normativ pe care se
fundamenta refuzul, s-a stabilit că „fiind parte în procesul în care a fost pronunţată hotărârea
prin care a fost anulat un act administrativ-normativ, autoritatea emitentă nu se poate prevala
de nepublicarea hotărârii în Monitorul Oficial, ca un argument în justificarea refuzului de
rezolvare a unei cereri. [...] Critica referitoare la necercetarea fondului cauzei nu poate fi
reţinută, pentru că reluarea în discuţie a legalităţii prevederilor anulate ale Ordinului nr.
1.000/2005 ar constitui o încălcare a puterii de lucru judecat de care se bucură sentinţa
menţionată‖.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că Decizia nr. 10 din 11 mai 2015,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 458 din 25 iunie 2015 nu înlătură legalitatea
concluziei conform căreia între părţile litigante ale cauze în care s-a dispus anularea actului
administrativ normativ nu se poate reţine efectul numai pentru viitor al hotărârii judecătoreşti
de anulare a acelui act, iar autoritatea pârâtă – respectiv Consiliul Local P. nu se poate
prevala de inopozabilitatea acelei hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a solicita restituirea impozitelor plătite
în plus în temeiul hotărârilor Consiliului Local P. anulate, Curtea observă că aceste impozite
au fost stabilite prin decizii de impunere care nu au fost atacate în justiţie de reclamantă,
aceasta invocând posibilitatea de a solicitat restituirea acestor sume fără contestarea titlurilor
de creanţă în baza cărora au fost stabilite.
În acest sens, reclamanta a invocat Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.
24/14.11.2011, prin care s-a reţinut că „acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei
prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand
achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare
prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr.
140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este
admisibilă‖ şi că „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în
cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art.117 alin.(1) lit. d)
din acelaşi cod‖.
Curtea observă că în hotărârea respectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat
exclusiv situaţia restituirii taxelor auto în privinţa cărora Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
a reţinut caracterul incompatibil al reglementărilor interne cu dispoziţiile art. 110 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană).
37
În acest sens, chiar paragraful menţionat de reclamantă în recurs şi citat din Decizia
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/14.11.2011 prevede că „autorităţile fiscale naţionale
nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în
condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naţionale incompatibile
cu dreptul european‖.
De asemenea, argumentul esenţial al celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în respectiva hotărâre a fost dictat tot de necesitatea aplicării preeminente a dreptului Uniunii
Europene, respectiv în contextul pronunţării hotărârilor Curţii Europene de Justiţie referitoare
la caracterul incompatibil al reglementărilor interne cu dispoziţiile art. 110 TFUE, după cum
rezultă din paragraful conform căruia „în al treilea rând, soluţia admisibilităţii unor asemenea
acţiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
care recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu
încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin
care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privinţă este jurisprudenţa Metallgesellshaft şi Hoechst, în care s-
a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau
să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar
suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au
solicitat autorităţii fiscale beneficiul regimului fiscal ... şi că nu s-au folosit de remediile
juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea
priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în condiţiile în care legislaţia naţională
refuza ... beneficiul regimului fiscal‖.
Or, Curtea observă că reclamanta a solicitat restituirea unor impozite locale, a căror
reglementare nu este de competenţa instituţiilor Uniunii Europene, ci exclusiv a statelor
membre ale U.E.
Prin urmare, diferenţa esenţială dintre prezenta cauză şi situaţia rezolvată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 24/14.11.2011 constă în aceea că nu se identifică
în prezenţa cauză vreun aspect care să atragă incidenţa dreptului U.E.
În al doilea rând, atât jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie citată de instanţa
supremă – respectiv hotărârea Metallgesellshaft şi Hoechst – cât şi referirile Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie din considerentele Deciziei nr. 24/14.11.2011 vizează acele situaţii în care
remediul naţional pentru recuperarea sumelor plătite cu încălcarea dreptului U.E. este
ineficient în demersul de restituire a sumelor plătite în mod nelegal. Curtea reaminteşte
considerentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionat şi de reclamantă în recurs conform
căruia „autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat
la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea
unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european‖.
În speţă nu se poate reţine că ar fi fost ineficientă, din punct de vedere legal, o acţiune
în anularea deciziei de impunere prin care s-a stabilit impozitul a cărei restituire a solicitat-o
reclamanta.
Este adevărat că respectivele acte de impunere apăreau ca fiind legale în raport cu
dispoziţiile din hotărârile Consiliului Local P. referitoare la încadrarea în zonă – dispoziţii în
vigoare la momentul emiterii actelor de impunere – însă declanşarea litigiului în anularea
38
acestor acte de impunere nu era împiedicat de absenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a
respectivelor hotărâri ale Consiliului Local P.
Cu privire la consecinţele omisiunii contestării prealabile a deciziilor de impunere,
Curtea subliniază, în primul rând, că pentru a putea pretinde plata unui impozit, organul fiscal
are obligaţia de a-l calcula şi individualiza într-un înscris care să constituie titlu de creanţă.
Astfel, conform art. 110 alin. (2) din vechiul Cod de procedură fiscală, în vigoare în
perioada în litigiu (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
„colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu
executoriu, după caz‖, iar colectarea constă, conform art. 110 alin. (1) din acelaşi act
normativ, „în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale‖, stingere care
se face în primul rând prin plată, reglementată de art. 114 Cod de procedură fiscală.
Regula este, aşadar, că pentru a putea colecta impozitul – deci pentru a putea pretinde
plata acestuia de la contribuabil – organul fiscal trebuie să fie în posesia unui titlu de creanţă
sau a unui titlu executoriu.
Titlul de creanta este un act administrativ fiscal, care trebuie să îndeplinească acele
cerinţe de formă imperative prevăzute de Codul de procedură fiscală, inclusiv emiterea lui în
formă scrisă, conform art. 43 din vechiul Cod de procedură fiscală; este un act prin care se
stabileşte şi se individualizează obligaţia fiscală, de unde rezultă că simpla intrare în vigoare a
unei legi de modificare a cuantumului impozitului nu poate constitui un titlu de creanţă,
pentru că acest act normativ nu individualizează creanţa datorată de fiecare contribuabil în
parte.
Astfel, Curtea constată că organul fiscal avea obligaţia de a emite un act administrativ
fiscal prin care stabilea obligaţiile fiscale datorate de reclamant, iar în condiţiile în care nu s-a
făcut dovada emiterii deciziei de impunere pentru impozitul suplimentar, pârâta nu are dreptul
de a proceda la colectarea acestui impozit, pentru că nu are un titlu de creanţă în baza căruia
să pretindă reclamantului plata acestui impozit sau compensarea cu alte sume plătite de
reclamant în vederea stingerii unor obligaţii fiscale aduse la cunoştinţa acestuia.
În speţă, Curtea reţine că această obligaţie a fost îndeplinită de autoritatea pârâtă, fiind
emise deciziile de impunere nr. 2247/16.02.2011, 2247/1/16.02.2011, 2247/2/16.02.2011 şi
2247/3/16.02.2011 ale Oraşului P. şi înştiinţarea de plată nr. 2550/21.02.2011 (filele 84-92
dosar Tribunalul Arad), comunicate reclamantei, prin scrisoare recomandată.
Curtea reţine, astfel, că atât din dispoziţiile legale citate, cât şi din situaţia de fapt din
speţă rezultă că organele fiscale ale Oraşului P., au emis acte administrative – respectiv au
avut manifestări de voinţă emise în regim de putere publică – prin care au impus şi au încasat
impozitul în litigiu.
Or, Curtea remarcă existenţa unei strânse legături între emiterea acestor acte
administrative şi cererea de restituire formulată de reclamantă. În condiţiile în care impozitul
a fost impus prin decizia de calcul, acest act administrativ este actul care s-a adus atingere
drepturilor reclamantei, iar nu refuzul de restituire a impozitului, refuz eventual exprimat la
cererea de restituire astfel formulată. O restituire a impozitului nu poate fi posibilă în absenţa
constatării nelegalităţii actului administrativ de stabilire a acestuia.
Din acest punct de vedere, Curtea consideră că o simplă cerere de restituire este
inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt desfiinţate actele administrative în baza cărora a fost
stabilit şi încasat impozitul contestat, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea
39
contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „persoana vătămată într-un
drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral,
nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în
termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate
şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de
contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al
său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri,
precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru
exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim‖.
Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, persoana vătămată prin impunerea pretins nelegală a unei obligaţii fiscale are
posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ „anularea ...actului, repararea
pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii‖. Curtea reţine, în acest sens, că acest text legal impune
anularea actului de impunere, ca o condiţie preliminară reparării pagubei, respectiv restituirii
sumei încasate nelegal de organele fiscale.
În speţă, Curtea constată, din cuprinsul cererii adresate de reclamantă către organele
fiscale, că acesta a solicitat numai restituirea impozitului, iar nu şi anularea deciziilor de
impunere, în baza cărora a fost impus impozitul contestat.
Curtea consideră că, în condiţiile în care obligaţia fiscală a fost stabilită prin act
administrativ, o cerere de restituire a acestei sume este admisibilă numai în măsura în care se
solicită şi desfiinţarea actelor administrativ-fiscale în baza cărora s-a impus această sumă,
inclusiv a deciziei de respingere a cererii de restituire, în măsura în care s-a emis o astfel de
decizie.
Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea reţine că acţiunea reclamantului – de
obligare a organelor fiscale la restituirea impozitelor în litigiu, formulată în condiţiile în care
nu a solicitat şi anularea deciziei de impunere în baza cărora s-a stabilit acel impozit – este
inadmisibilă, ţinând seama de dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „persoana vătămată într-un drept recunoscut
de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de
răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul
prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă,
pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual,
reparaţii pentru daune morale‖, precum şi de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, conform cărora persoana vătămată prin impunerea pretins nelegală a taxei de
poluare are posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ „anularea
...actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii‖ – text legal care impune anularea
actului de impunere ca o condiţie preliminară reparării pagubei, respectiv restituirii sumelor
sumei încasate nelegal de organele fiscale.
Această concluzie nu poate fi influenţată de opţiunea reclamantei de a formula o
acţiune în restituirea impozitului în locul unei acţiuni în anularea deciziei de impunere,
deoarece reclamanta are obligaţia de a se conforma reglementărilor Codului de procedură
fiscală, în măsura în care înţelege să solicite restituirea unei sume stabilite printr-un act
administrativ fiscal, având exclusiv posibilitatea de a formula o acţiune în restituire
40
subsecventă acţiunii în anularea deciziei de impunere – acţiune în restituire care ar fi
admisibilă în termenul de 5 ani prevăzută de art. 135 Cod de procedură fiscală. Însă o acţiune
în restituirea obligaţiei fiscale stabilită printr-o decizie de impunere care constituie un act
administrativ şi titlul de creanţă fiscală nu poate fi admisibilă în lipsa contestării prealabile –
în condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală – a deciziei de impunere respective.
Reţinând temeinicia excepţiei inadmisibilităţii prezentei acţiuni, Curtea constată
inutilitatea şi imposibilitatea examinării fondului cauzei, acţiunea nefiind admisibilă în raport
cu concluzia reţinută anterior.
În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,
recursul formulat de reclamanta SC D.L. SRL împotriva sentinţei civile nr. 268/11.02.2016,
pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 2816/108/2015 a fost respins ca nefondat, în
temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.
4. Regimul juridic al incompatibilităţilor. Raport de evaluare. Mandat viceprimar
Legea nr.176/2010
Legea nr.161/2003
Legea nr. 313/2015
Legea nr.215/2001
Legea nr.313/2015
În acord cu prevederile art.87 alin. (1) lit. f) din Legea nr.161/2003 „Funcţia de
primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi
vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu funcţia de reprezentant al unităţii
administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau
de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes
naţional”.
Potrivit prevederilor art.91 alin.(3) din acelaşi act normativ „ Alesul local poate
renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage starea de
incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie. Alesul
local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să
demisioneze din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în
vigoare a prezentei legi”.
Astfel, legiuitorul a stabilit în mod expres că funcţia de viceprimar este incompatibilă
cu funcţia de reprezentant al Unităţii Administrativ Teritoriale în Adunările Generale ale
societăţilor comerciale de interes local, neimpunând alte cerinţe pentru intervenirea acestui
caz de incompatibilitate.
Curtea nu poate să primească apărarea reclamantului în sensul că nu ar fi
incompatibil, câtă vreme în calitate de reprezentant al comunei B. în Adunarea Generală a
Acţionarilor SC E.O. SRL nu a luat parte la decizii care să îi confere vreun avantaj
patrimonial şi nu a fost retribuit cu nicio indemnizaţie pentru activitatea depusă, întrucât
legiuitorul a reglementat cazul de incompatibilitate vizat de art.87 alin. (1) lit. f) din Legea
41
nr.161/2003, fără să impună condiţia existenţei vreunui folos patrimonial în favoarea
persoanei vizate.
(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
Sentinţa civilă nr. 95 din 11 aprilie 2016, dr. D.D.-P.)
Prin acţiunea introdusă la Curtea de Apel Timişoara sub nr.1923/59/2015 la data de
21.12.2015, reclamantul C.V.-I., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate –
Inspecţia Judiciară a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună
anularea Raportului de Evaluare nr.429/G/II/23.11.2015 întocmit de către Agenţia Naţională
de Integritate, Inspecţia Judiciară, ca fiind nelegal şi temeinic.
În motivare reclamantul arată că în fapt, în calitate de viceprimar al comunei B. dar şi
de consilier local în conformitate cu prevederile art.57 alin.(7) din Legea nr.215/2001, legea
administraţiei publice locale, republicată cu modificările şi completările ulterioare, prin
Hotărârea Consiliului Local al comunei B. nr. 35 din 30.08.2012 a fost împuternicit să
reprezinte interesele comunei B. în Adunarea Generală a Acţionarilor la S SC E.O. SRL,
operatorul local pentru deşeuri menajere, calitate pe care a deţinut-o până la data de
27.11.2014, dată când a demisionat din funcţia de reprezentant în Adunarea Generală a
Acţionarilor, conform Hotărârii Consiliului Local al comunei B. nr.54 din 27.11.2014, fiind
numită o altă persoană din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei B.
Reclamantul menționează că în cursul lunii martie 2015, Agenţia Naţională de
Integritate i-a comunicat acestuia adresa nr.10870/G/II/13.03.2015 prin care i s-a solicitat un
punct de vedere cu privire la nerespectarea de către reclamant al regimului juridic al
incompatibilităţilor. Susţine că s-a conformat cerinţelor A.N.I. şi a formulat punctul de vedere
în scris, la care a ataşat înscrisurile ce susţin afirmaţiile sale, respectiv: adresă A.N.I nr.10870
/G/II/13.03.2015, răspunsul reclamantului către A.N.I datat 27.03.2015 şi demisia acestuia
adresată la SC E.O. SRL, H.C.L. comuna B. nr. 57 din 27.11.2014, înscrisuri solicitate şi
primite de reclamant de la SC E.O. SRL.
Agenţia Naţională de Integritate a considerat, în urma unor verificări, faptul că
reclamantul a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor, stabilit prin prevederile art.87
alin.(l) , lit."f" din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece a deţinut
concomitent funcţia de viceprimar şi calitatea de reprezentant al Unităţii Administrativ
Teritoriale comuna B. în Adunarea Generală a Acţionarilor SC E.O. SRL, operatorul local
pentru deşeuri menajere, în perioada 30.08.2012 la 27.11.2014.
Reclamantul arată că a fost desemnat de către autoritatea deliberativă, respectiv
Consiliul Local al comunei B., şi în baza prevederilor art. 37 din Legea nr. 215/2001, legea
administraţiei publice locale, republicată unde se precizează: „persoanele împuternicite să
reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale în societăţi reglementate de Legea
nr.31/1990, republicată , cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome de interes
local, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi alte organisme de cooperare sau parteneriat
sunt desemnate prin hotărârea consiliului local, în condiţiile legii, respectându-se configuraţia
politică de la ultimele alegeri locale‖.
42
Reclamantul învederează că nu este incompatibil, conform Raportului de Evaluare al
Agenţiei de Integritate nr.429/G/II/23.11.2015, a cărei anulare o solicită deoarece nu a
participat în calitate de reprezentant al comunei B. în Adunarea Generală a Acţionarilor la
luarea unor decizii care să îi confere vreun avantaj patrimonial, iar pentru activitatea depusă
nu a fost retribuit cu nici o indemnizaţie cum de altfel nu se face vorbire în Raportul de
Evaluare.
Reclamantul arată că nu se încadrează în prevederile art.25 din Legea nr.176/2010
privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr.144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate , deci nu sunt incompatibil pentru a se dispune revocarea din funcţia
de viceprimar şi aplicarea interdicţiei de a exercita o funcţie sau demnitate publice pe o
perioadă de 3(trei) ani.
Invocă în acest sens prevederi din motivarea Deciziei nr.163 din 21.01.2015 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un caz de incompatibilitate stabilită de către Agenţia
Naţională de Integritate, faţă de un ales local care a fost reprezentant al unităţii administrativ
teritoriale în Adunarea Generală a Acţionarilor la o societate comercială: „intimatul-reclamant
în calitate de primar al Municipiului Sibiu şi reprezentant al unităţii administrativ teritoriale în
Adunarea Generală a Acţionarilor SC A.C. SA Sibiu a acţionat pentru un interes social, şi nu
unul personal‖ şi de asemenea, „având în vedere că incompatibilitatea în cauză este generată
exclusiv de cumularea de calităţi de primar cu cea de reprezentant al unităţii administrativ
teritoriale în Adunările Generale ale societăţilor comerciale de interes local, iar în speţă nu s-a
demonstrat că intimatul-reclamat a deţinut această din urmă calitate, criticile recurentei
pârâtei pe acest aspect apar nefondate". În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
dispus anularea Raportului de Evaluare nr.l8367/G/II/24.04.2013 întocmit de Agenţia
Naţională de Integritate.
Reclamantul solicită de asemenea instanţei să constate faptul că funcţia de viceprimar
cu aceea de reprezentant în Adunarea Generală a Acţionarilor nu mai este incompatibilă ca
urmare a prevederilor Legii nr. 313 din 07.12.2015, pentru modificarea Legii serviciilor
comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, unde la articol unic alin.(2) se prevede:"prin
derogare de la prevederile art. 37 şi 92 din Legea nr. 215/2001, republicată , cu modificările şi
completările ulterioare, statutul şi actul constitutiv al asociaţiilor de dezvoltare
intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice se aprobă prin hotărâri ale
autorităţilor deliberative ale unităţilor administrativ teritoriale membre şi se semnează, în
numele şi pe seama acestora, de primarii unităţilor administrativ teritoriale asociate şi/sau,
după caz, de preşedinţii consiliilor judeţene, care sunt după caz, reprezentanţi ai comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţelor în adunările generale ale asociaţiei, primarii şi respectiv,
preşedinţii consiliilor judeţene î-i pot delega calitatea de reprezentant în adunarea generală a
asociaţiei, prin dispoziţie‖.
Pârâta Agenţia Naţională de Integritate – Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea contestaţiei formulate de reclamantul C.V.-I., împotriva
Raportului de Evaluare nr. 42989/G/II/23.11.2015 întocmit de Inspecţia de Integritate din
cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a retinut ca prin Raportul de evaluare
nr.42989/G/II/23.11.2015 întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate s-a reţinut că
43
reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 30.08.2012 (data desemnării ca
reprezentant prin HCL nr.35/30.08.2012) şi 27.11.2014 (data demisiei din funcţia de
reprezentant conform HCL nr.54/27.11.2014 şi numirea altei persoane) întrucât a deţinut
simultan atât funcţia de viceprimar al comunei B., cât şi calitatea de reprezentant al UAT
Comuna B. în Adunarea Generală a Acţionarilor SC E.O. SRL, încălcând prev.art.87 alin.(1)
lit. f) din Legea nr.161/2003.
Curtea reţine că prin HCL nr.29/19.06.2012 a fost validat mandatul de consilier local
al reclamantului, iar prin HCL nr.31/29.06.2012 reclamantul a fost ales viceprimar al comunei
B.
Se constată că, în acord cu HCL nr.35/30.08.2012 reclamantul a fost desemnat să
reprezinte interesele unităţii administrative teritoriale comuna B. în Adunarea Generală a
Acţionarilor SC E.O. SRL.
Conform adresei nr.194402/22.05.2014 emisă de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului SC E.O. SRL este o societate comercială cu personalitate juridică, având ca
asociaţi 14 unităţi administrativ teritoriale situate pe raza judeţului Caraş-Severin, şi anume:
Consiliul Local C., Consiliul Local C.R., Consiliul Local C., Consiliul Local S.M., Consiliul
Local R., Consiliul Local V., Consiliul Local V., Consiliul Local N., Consiliul Local O.,
Consiliul Local C., Consiliul Local T.M., Consiliul Local G., Consiliul Judeţean C.-S. şi
Consiliul Local B., acesta din urmă fiind reprezentat de reclamant în perioada 21.01.2013 –
22.05.2014.
SC E.O. SRL are ca obiect de activitate domeniul producţie şi serviciilor, activitatea
principală fiind colectarea deşeurilor nepericuloase.
Câtă vreme această societate comercială a fost înfiinţată de un număr de 14 unităţi
administrativ teritoriale de pe raza judeţului Caraş-Severin, necuprinzând şi alte unităţi
administrativ teritoriale din alte judeţe, rezultă că această societate este de interes local, şi nu
de interes regional.
In acord cu prev.art.87 alin.(1) lit. f) din Legea nr.161/2003 „Funcţia de primar şi
viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi
vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu funcţia de reprezentant al unităţii
administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau
de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes
naţional‖.
Potrivit prevederilor art.91 alin.(3) din acelaşi act normativ „Alesul local poate renunţa
la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage starea de
incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie. Alesul
local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să
demisioneze din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în
vigoare a prezentei legi‖.
Curtea reţine că reclamantul a demisionat abia la data de 27.11.2014 din calitatea de
reprezentant al UAT Comuna B. în Adunarea Generală a Acţionarilor SC E.O. SRL.
Curtea constată că pârâta în mod legal a emis Raportul de evaluare contestat de
reclamant , aplicând în mod corect prev.art.87 alin.(1) lit. f) din Legea nr.161/2003.
Legiuitorul a stabilit în mod expres că funcţia de viceprimar este incompatibilă cu
funcţia de reprezentant al Unităţii Administrativ Teritoriale în Adunările Generale ale
44
societăţilor comerciale de interes local, neimpunând alte cerinţe pentru intervenirea acestui
caz de incompatibilitate.
Astfel, Curtea nu poate să primească apărarea reclamantului în sensul că nu ar fi
incompatibil, câtă vreme în calitate de reprezentant al comunei B. în Adunarea Generală a
Acţionarilor SC E.O. SRL nu a luat parte la decizii care să îi confere vreun avantaj
patrimonial şi nu a fost retribuit cu nicio indemnizaţie pentru activitatea depusă, întrucât
legiuitorul a reglementat cazul de incompatibilitate vizat de art.87 alin.(1) lit. f) din Legea
nr.161/2003, fără să impună condiţia existenţei vreunui folos patrimonial în favoarea
persoanei vizate.
Totodată, Curtea nu se poate să accepte opinia reclamantului, în sensul că s-ar aplica
prin analogie decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.163/21.01.2015, câtă vreme această
hotărâre judecătorească vizează ipoteza în care e vorba de un operator regional care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul a două judeţe, în timp ce SC E.O. SRL este un operator
local constituit în vederea gestionării deşeurilor pe raza a 14 unităţi administrativ teritoriale
situate în judeţul Caraş-Severin.
De asemenea, nu sunt aplicabile prevederile art.2 din Legea nr.313/2015, câtă vreme,
acest act normativ se referă la adunările generale ale asociaţilor de dezvoltare intercomunitară,
care sunt definite de Legea nr.215/2001, ca fiind asociaţii cu personalitate juridică, de drept
privat şi de utilitate publică, constituită din două sau mai multe unităţi administrativ
teritoriale, iar în speţa de faţă, SC E.O. SRL este o societate comercială de interes local.
Mai mult, potrivit art. 63 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, activitatea serviciilor
publice de interes local este prestată prin intermediul aparatului de specialitate, iar
reprezentarea autorităţii administrativ teritoriale în adunările generale ale societăţilor
comerciale de interes local se poate realiza şi de către alte persoane stabilite prin hotărârea
consiliului loca, a căror desemnare nu ar încălca prevederile legale privind incompatibilităţile.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a respins acţiunea formulată de
reclamant ca neîntemeiate şi a lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
5. Spor de risc acordat personalului silvic. Prevederea sporului în contractul
colectiv de munca. Condiţii de acordare
Legea nr. 46/2008
Legea nr. 130/1996
Legea nr. 62/2011
Legea nr. 330/2009
Hotărârea Guvernului nr. 229/2009
Legea nr. 284/2010
Curtea observă că începând cu 1.01.2010 au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr.
330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă
inclusiv funcţionarilor publici, lege care a reglementat posibilitatea acordării unor sporuri la
art. 18 – 23 şi în cadrul Anexei III, referitoare la funcţionarii publici. Potrivit dispoziţiilor
45
Anexei menţionate, sporul general pentru condiţii periculoase este de cel mult 15% (art. 9)
iar pentru anumite categorii de personal (art.10) acesta poate fi de până la 30%.
Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unică de salarizare
nu a mai prevăzut un cuantum fix ci, dimpotrivă, o limită maximă care necesită, o
individualizare din partea ordonatorului de credite, în funcţie de specificul muncii şi de
condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea fiecare angajat.
Având în vedere că statutul personalului silvic este reglementat de Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, care prevede că acestui personal îi sunt aplicabile şi
dispoziţiile din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici şi întrucât O.U.G.
nr. 59/2000 nu cuprinde reglementări speciale privind salarizarea personalului silvic –
prevăzând numai că salarizarea va fi corelată cu gradul profesional, corelare care se
efectuează prin raportare la regulile de salarizare specifice funcţionarilor publici – fiind
stabilită corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu
categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice prevăzute în Statutul funcţionarilor
publici – Curtea reţine că în speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 330/2009, iar
conform art. 1 alin. (2) din această lege, „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în
parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân
în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.
(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 2474 din 28 iunie 2016 dr. D.D.-P.)
Împotriva sentinţei civile nr. 109/26.02.2016 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a
declarat recurs reclamantul R.G., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi, în
rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost aceasta
formulată, în sensul obligării pârâtei RNP-Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin la plata
sporului de risc de 25% din salariul de bază începând din luna octombrie 2013 şi până la
momentul rămânerii definitive a hotărârii, actualizat cu rata inflaţiei.
În motivarea cererii arată că din sentinţa recurată rezultă că motivul pentru care a fost
respinsă cererea sa constă în faptul că, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 284/2010,
neprevederea sporului de risc în bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtei are drept consecinţă
neacordarea lui, chiar dacă sporul este prevăzut de Legea nr. 46/2008 actualizată prin Legea
nr. 133/2015 - Cod Silvic.
Apreciază ca fiind nelegală hotărârea primei instanţe, având în vedere faptul că
dispoziţiile Legii nr. 284/2010 nu au fost aplicate niciodată la stabilirea drepturilor sale
salariale, după cum nici Legea nr. 330/2009 nu a fost aplicabilă în cazul său, aspect confirmat
de adresa nr. 1433/11.02.2016 emisă de pârâtă.
Arată că drepturile sale salariale au fost stabilite în baza Contractului colectiv de
muncă şi în conformitate cu Statutul personalului silvic aprobat prin O.U.G. nr. 59/2000.
Curtea de Apel a constatat ca reclamantul R.G. – şef de ocol silvic la Ocolul Silvic
S.M. – a chemat în judecată pârâta Direcţia Silvică Caraş Severin, solicitând instanţei
obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând spor de risc de 25% din salariul de
bază, pe perioada septembrie 2012 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va
pronunţa în cauză, conform art. 127 alin. (3) – (5) din Legea nr. 46/2008 care prevede că
46
personalul silvic beneficiază de spor de risc de 25% din salariul de bază, iar reclamantul
având studiile necesare, fiind şi absolvent de studii superioare, consideră că trebuia să
beneficieze de acest spor.
Reclamantul a mai arătat că prin decizia civilă nr. 8335/10.09.2013 pronunţată de
Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.
4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de acest spor de risc, decizia fiind
executată de pârâtă, care i-a achitat drepturile obţinute.
Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (5) din Codul silvic – Legea nr.
48/2008, „personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură,
al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang
superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva beneficiază de un spor de risc de 25%
din salariul de bază‖.
Curtea constată că este incontestabilă calitatea reclamantului de personal silvic şi că
art. 127 alin. (5) din Codul silvic stabileşte plata acestui spor indiferent de condiţiile de lucru
şi fără a fi condiţionat de alte aspecte.
Curtea reţine astfel că potrivit art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 privind noul cod
silvic, personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al
subunităţilor teritoriale ale acestora, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior
şi al Romsilva, beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază. Prin urmare, Curtea
apreciază că dispoziţia legală anterior invocată nu presupune existenţa unor dispoziţii
suplimentare de natură a pune în aplicare efectivă art. 127 alin. (5), nefiind vorba despre sume
de bani imposibil de calculat sau despre existenţa unor criterii de cuantificare întrucât
cuantumul sporului de risc este stabilit de însăşi legiuitor într-un procent fix de 25% din
salariul de bază.
Pe de altă parte, prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 potrivit cărora
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, elaborează în termen de 12 luni de la
intrarea în vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de
bune practici şi le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul
aplicării lor, nu sunt incidente în speţă, acest aspect rezultând şi din interpretarea sistematică a
dispoziţiilor art. 122 prin raportare la art. 127 din Legea nr. 46/2008, dispoziţiile art. 122 alin.
(1) fiind cuprinse la dispoziţiile finale şi tranzitorii ale noului cod silvic fără a se referi expres
la sporul de risc ce a fost pentru prima dată introdus prin dispoziţiile art. 127 alin. (5) din noul
cod silvic. Se observă astfel că Legea nr. 46/2008 nu prevede elaborarea vreunei reglementări
subsecvente care să stabilească modalitatea de punere în aplicare a art. 127 alin (5) nefiind
necesară intervenţia Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care nu are nicio obligaţie
de a lua măsuri suplimentare în acest sens, iar fiecare angajator, ca ordonator de credite,
indiferent de rangul său, avea obligaţia de a pune în aplicare legea fără a fi necesară
intervenţia ministerului.
Curtea reţine că susţinerile pârâtei sunt neîntemeiate în ceea ce priveşte argumentul
potrivit căruia plata sporului de risc nu ar fi cuvenită în baza art. 127 alin. (5) Codul silvic
anterior includerii unei clauze aferente în contractul colectiv de muncă aplicabil părţilor.
Aceasta, deoarece o asemenea interpretare ar fi de natură să lase fără aplicabilitate dispoziţiile
legale exprese în vigoare, lăsând la aprecierea unor particulari aplicarea acestor prevederi,
întrucât încheierea contractelor colective de muncă nu constituie o obligaţie, ci doar o
47
posibilitate în cazul angajaţilor din sistemul bugetar, potrivit art. 12 din Legea nr. 130/1996
privind contractul colectiv de muncă şi ale art. 128 alin. (1) şi art. 138 din Legea dialogului
social nr. 62/2011.
Prin urmare, Curtea constată că dreptul reclamantului la plata sporului de risc pe
perioada solicitată are ca şi temei legal aplicarea art. 127 alin. (5) din Codul silvic, aplicare ce
nu poate fi condiţionată de încheierea unui contract colectiv de muncă referitor la acest aspect,
iar pe de altă parte potrivit art. 38 din Codul muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce
le sunt recunoscute prin lege, iar a aprecia că acestora li se cuvin astfel de drepturi doar
condiţionat de semnarea unor convenţii precum contractele colective de muncă, ar însemna
implicit acceptarea ideii că aceştia pot renunţa la drepturile legal stabilite înainte ca
menţionatele convenţii să producă efecte.
Curtea nu-şi poate însuşi nici argumentul pârâtei privind lipsa fondurilor alocate
pentru plata acestui spor, întrucât recunoaşterea în beneficiul reclamantului a unui drept
bănesc stabilit prin lege nu poate fi condiţionată de demersurile realizate de angajator pentru
asigurarea fondurilor necesare pentru plata sumelor cuvenite, autorităţile centrale având,
astfel, obligaţia plăţii sporurilor stabilite prin lege câtă vreme erau cuprinse într-o dispoziţie
legală aflată în vigoare.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 330/2009, Curtea observă că începând cu
1.01.2010 au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă inclusiv funcţionarilor publici, lege care a
reglementat posibilitatea acordării unor sporuri la art. 18 – 23 şi în cadrul anexei III,
referitoare la funcţionarii publici. Potrivit dispoziţiilor Anexei menţionate, sporul general
pentru condiţii periculoase este de cel mult 15% (art. 9) iar pentru anumite categorii de
personal (art.10) acesta poate fi de până la 30%.
Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unică de salarizare nu
a mai prevăzut un cuantum fix ci, dimpotrivă, o limită maximă care necesită, o individualizare
din partea ordonatorului de credite, în funcţie de specificul muncii şi de condiţiile concrete în
care îşi desfăşoară activitatea fiecare angajat.
Legat de acest aspect, Curtea nu poate reţine apărarea potrivit căreia dispoziţiile Legii
nr. 330/2009 nu ar fi aplicabile reclamantului (întrucât salarizarea personalului silvic nu s-ar
face din fonduri publice, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, în a cărei subordine se află
Direcţia Silvică pârâtă, fiind regie autonomă), având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. 1 din
Legea nr. 330/2009, conform cărora „dispoziţiile prezentei legi se aplică:
a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia
Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative
autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat,
bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;
b) personalului din autorităţi şi instituţii publice finanţate din venituri proprii şi
subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale;
c) personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri
proprii.
48
Or, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva nu este finanţată exclusiv din venituri
proprii.
Având în vedere că statutul personalului silvic este reglementat de O.U.G. nr. 59/2000,
care prevede că acestui personal îi sunt aplicabile şi dispoziţiile din Legea nr. 188/1999,
privind Statutul funcţionarilor publici şi întrucât O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde reglementări
speciale privind salarizarea personalului silvic – prevăzând numai că salarizarea va fi corelată
cu gradul profesional, corelare care se efectuează prin raportare la regulile de salarizare
specifice funcţionarilor publici – fiind stabilită corelarea gradelor profesionale prevăzute în
Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice
prevăzute în Statutul funcţionarilor publici – Curtea reţine că în speţă sunt aplicabile şi
dispoziţiile Legii nr. 330/2009, iar conform art. 1 alin. (2) din această lege, „începând cu data
intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului
prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.
De asemenea, în măsura în care reclamantul face parte din personalul contractual al
Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 330/2009,
având în vedere art. 2 alin. (3) din această lege, text conform căruia „intră în categoria
personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de
muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi asimilat acestuia, precum şi
personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici‖.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, Curtea
reţine că nu mai sunt aplicabile, începând cu data de 1.01.2010, dispoziţiile art. 127 alin. (5)
din Legea nr. 46/2008.
Curtea reţine că deşi Legea – Cadru nr. 330/2009 a fost a fost abrogată prin Legea -
Cadru nr. 284/2010, (privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la
1.01.2011, conform art. 46 din Legea nr. 284/2010), aceleaşi principii de salarizare unitară
sunt prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010, conform cărora „începând cu data
intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului
prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege‖.
Este evident că abrogarea Legii nr. 330/2009 produce efecte juridice numai pentru
viitor, astfel încât pe perioada aplicării Legii nr. 330/2009 – respectiv în perioada 1.01.2010-
31.12.2009 – nu putea fi aplicat art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008
De asemenea, şi ulterior datei abrogării Legii nr. 330/2009, conform art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 284/2010 era interzisă stabilirea după anul 2011 şi în continuare a drepturilor
salariale ale funcţionarilor publici prin alte acte normative decât Legea nr. 284/2010.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea conchide că reclamantului i se cuvenea în
mod necondiţionat sporul solicitat doar până la intrarea în vigoare a legii unice de salarizare
nr. 330/2009.
În privinţa jurisprudenţei invocate de reclamant, Curtea observă că prin decizia civilă
nr. 8335/10.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios
administrativ şi fiscal în dosarul nr. 4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia
de acest spor de risc începând cu luna iulie 2009 şi până la data rămânerii irevocabile a
hotărârii, 10.09.2013.
49
Prin urmare, Curtea reţine că reclamantului i s-a recunoscut prin decizia civilă nr.
8335/10.09.2013 a Curţii de Apel Timişoara, dreptul la acordarea sporului de risc până la data
de 10.09.2013, situaţie faţă de care Curtea constată îndeplinirea cerinţelor excepţiei autorităţii
de lucru judecat pentru perioada septembrie 2012-10.09.2013.
În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 10.09.2013, Curtea subliniază că, în
condiţiile în care reclamantul invocă precedentul judiciar survenit prin pronunţarea deciziei
civile nr. 8335/10.09.2013 a Curţii de Apel Timişoara, din punct de vedere legal, referirile la
hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti nu pot fi luate în considerare, dat
fiind faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (4) din noul Cod de procedură civilă,
potrivit cărora „este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin
hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii‖ – dispoziţie care reia
principiul enunţat de art. 4 din vechiul Cod Civil, conform cărora „este oprit judecătorului de
a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra
cauzelor ce-i sunt supuse‖ – jurisprudenţa unei instanţe naţionale nu constituie izvor de drept
şi nu este obligatorie, cu excepţia soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
soluţionarea unui recurs în interesul legii şi a hotărârilor Curţii Constituţionale. Or, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat pe calea unui recurs în interesul legii asupra
acestei chestiuni. Prin urmare, în privinţa jurisprudenţei invocate de reclamant, Curtea reţine
că este vorba despre o singură hotărâre a Curţii de Apel Timişoara, nefiind obligatorie în lipsa
dovedirii unei jurisprudenţe stabile şi consolidată a instanţei în această privinţă, prin
depunerea la dosar a mai multor hotărâri în acest sens, precedentul judiciar nefiind considerat
izvor formal de drept în legislaţia română, cu excepţia anumitor categorii de hotărâri
judecătoreşti.
Cu privire la invocarea unei hotărâri irevocabile pronunţate de Curtea de Apel
Timişoara ca instanţă de recurs, Curtea constată necesitatea analizării efectelor jurisprudenţei
acestei instanţe prin raportare la cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei
Europene pentru Drepturile Omului, Curtea precizează că articolul 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului are următorul conţinut:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.‖
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt
condiţiile de aplicare a acestui articol.
În această privinţă, Curtea reaminteşte, de pildă, paragrafele nr. 58 şi 59 din hotărârea
Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la 24 mai 2006 în cauza Weissman şi alţii
împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în
care s-a arătat că ―un reclamantă nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în
măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei
50
dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valorile
patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamanta poate
pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de
proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui
exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
şi este similară unei creanţe sub condiţie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de
Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 şi 83, CEDO 2001-VIII, şi
Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69,
CEDO 2002 - VII].
59. Cât despre noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea aminteşte, de asemenea, că,
deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, nu poate fi considerat o "valoare
patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci
când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva
Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)‖.
Or, în prezenta cauză reclamanţii nu au dovedit existenţa unei „jurisprudenţe bine
stabilită‖ în sensul constatării nelegalităţii diminuării salariale la nivelul Curţii de Apel
Timişoara. A fost invocată o singură hotărâre irevocabilă, cu privire la care Curtea constată că
vizează problema drepturilor salariale ale personalului contractual angajat la o instituţie
publică – respectiv o categorie de personal în privinţa căreia nu sunt incidente dispoziţiile
legale referitoare la salarizarea funcţionarilor publici, astfel că eventuala similaritate a
situaţiilor celor două categorii de personal nu poate constitui un argument hotărâtor, în
condiţiile în care există reglementări speciale care întăresc şi subliniază principiul salarizării
funcţionarilor publici exclusiv prin dispoziţiile legale.
Prin urmare, nu se poate reţine în cauză dovedirea unei speranţe legitime recunoscută
reclamanţilor pe cale jurisprudenţială în sensul recunoaşterii drepturilor salariale imputate.
În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea în speţă a art. 6 paragraf 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 la această
convenţie.
Dimpotrivă, jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara este stabilă în sensul acordării
sporului salariale respectiv numai pe perioada anterioară datei de 1.01.2010 şi nu există nici
un temei pentru modificarea acestei jurisprudenţe în prezent, raportat la faptul că reclamantul
a beneficiat anterior de o hotărârea judecătorească definitivă în sens contrar.
În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,
recursul formulat de reclamantul R.G. împotriva sentinţei civile nr. 109/26.02.2016,
pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 3193/115/2015 s-a respins ca nefondat, în temeiul
art. 496 alin. (1) noul Cod de procedură civilă.
51
§. Drept fiscal
6. Consecința comportamentului fraudulos al furnizorilor de servicii asupra
dreptului de deducere a TVA a achizitorului
Legea nr.571/2003
Ordonanța Guvernului nr.92/2003
Hotărârea Guvernului nr.44/2004
Văzând că organele fiscale au procedat la neacordarea deductibilităţii TVA şi a
cheltuielilor aferente tranzacţiilor efectuate de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL, SC A. VM
SRL şi SC G&C A.C. SRL pe considerentul că societăţile furnizoare prezintă un
comportament fiscal cu risc mare, fiind radiată sau nedepunând declaraţiile şi deconturile de
TVA aferente, Curtea constată că din cuprinsul Legii nr. 571/2003 şi a O.G. nr. 92/2003, nu
pot fi identificate reglementări care să stabilească consecinţe fiscale negative pentru un
cumpărător de bună credinţă în ipoteza în care furnizorul nu ar fi declarat livrările sale, nu
ar fi găsit la sediu sau ar fi fost radiat ulterior efectuării livrărilor.
In jurisprudența sa (hotărârea din 22.10.2015 pronunțată în cauza C-277/14), CJUE
a statuat că „Dispoziţiile celei de A şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din
17.05.1997 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe
cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare,
astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, precum, cea în discuţie în
litigiul principal, prin care nu i se recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere
a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru
motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere
criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent şi că este imposibil
să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepţia cazului în care se
stabileşte, în raport cu elementele obiective şi fără a se solicita din partea persoanei
impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau
ar fi trebuit să ştie că livrarea menţionare era implicată într-o fraudă privind taxa pe
valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere”.
(Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Sentinţa civilă nr. 167 din 27 iunie 2016, dr. D.D.-P.)
Prin cererile de intervenţie principale, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara
sub nr.503/59/2014, ca urmare a disjungerii din dosarul nr.1357/30/2013 al Curţii de Apel
Timişoara, intervenienţii M.S.M., M.P.D. şi D.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâta
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, ca prin hotărârea ce se va
pronunţa să se dispună anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 4/26.03.2012, întocmită
de Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş, Activitatea de Inspecţie Fiscala,
52
Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 4 cu privire la debitoarea SC R.G. SRL, cu
privire la obligaţiile fiscale ale societăţii în sumă totală de 2.026.259 lei, reprezentând:
524.306 lei, - debit suplimentar la impozit pe profit; 318.255 lei, - dobânzi/majorări aferente
impozitului pe profit; 78.673 lei, - penalităţi aferente impozitului pe profit; 555.383 lei, - TVA
stabilit suplimentar; 446.288 lei, - dobânzi/majorări aferente TVA şi anularea în parte a
Deciziei nr. 1142/608 din 24.07.2012, prin care s-a respins contestaţia înregistrată de
debitoarea SC R.G. SRL (în insolvenţă) împotriva Deciziei de impunere nr. 4/26.03.2011, cu
privire la sumele precizate anterior.
În motivarea cererilor, se arată că, au avut calitatea de unic asociat şi administrator al
Societăţii R.G. SRL (fostă SC A.M.A. SRL) în perioada vizată de măsurile cuprinse în decizia
de impunere nr.4/26.03.2012.
Ca efect al Deciziei de impunere nr.4/26.03.2012, la data de 31.10.2012, SC R.G. SRL
(fostă S.C. A.M.A. S.R.L.) a fost declarată insolvabilă de către Administraţia Finanţelor
Publice pentru Contribuabili Mijlocii, cu bunuri şi venituri urmăribile a căror valoare este mai
mică decât valoarea obligaţiilor fiscale neachitate, şi, în consecinţă, Direcţia Generala a
Finanţelor Publice a Judeţului Timiş a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva
debitoarei, cerere admisă prin Sentinţa civilă nr. 1419/27.06.2013.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice a emis împotriva intervenienților decizii privind
atragerea răspunderii solidare. În fapt, prin deciziile emise s-a antrenat răspunderea solidară a
administratorilor societăţii, pentru plata debitului instituit în sarcina debitoarei SC R.G. SRL
prin Decizia de impunere nr.4/26.03.2012, care face obiectul prezentei acţiuni în contencios
administrativ fiscal. Mai mult decât atât, împotriva sa au fost aplicate măsuri asigurătorii şi a
fost demarată executarea silită, fapt dovedit prin Somaţia nr.44/05.04.2013 şi prin Titlul
executoriu nr.44/05.04.2013.
Având în vedere aceste motive, se solicită a se constata că intervenienţii au un interes
direct, actual şi legitim în a formula prezenta cerere de intervenţie principală, deoarece
constatarea nelegalităţii actelor administrative contestate în prezentul litigiu este singura
modalitate în care se pot exonera de consecinţele răspunderii solidare care s-a antrenat pe
seama lor în baza Deciziei nr. 301 din 27.02.2013.
În motivarea pe fond a cererilor de intervenţie, se arata ca reclamanta SC R.G. SRL
(una şi aceeaşi persoană juridică cu SC A.M.A. SRL), a făcut obiectul unei inspecţii fiscale, al
cărui rezultat este consemnat în Raportul de Inspecţie Fiscala înregistrat sub nr.
2993/30.03.2012.
În Capitolul III al RIF - ului, intitulat „Constatări privind obligaţiile fiscale‖, pct. 3.2.
taxa pe valoare adăugata organul de inspecţie fiscală stabileşte TVA suplimentar de plată
suma de 946.620 lei şi 574.567 majorări aferente.
Deficienţele constatate de organul de inspecţie fiscală au fost, în esenţă, următoarele:
Societatea a dedus în perioada verificata TVA în sumă de 555.383 lei (125.837 lei
aferente achiziţiei de la SC D.E. SRL + 54.720 lei aferent achiziţiei de la G&C A. SRL
+18.468 lei aferent achiziţiei de la SC A. VM SRL + 60.040 aferent achiziţiei de la SC B.C.
SRL, + 296.318 lei aferent achiziţiei de la SC F. SRL = 555.383 lei) achiziţii pentru care
organul de control a considerat că nu s-a dovedit ca sunt urmare a unei livrări (activităţi
economice pe teritoriul României) de la o persoana impozabila care sa fie concretizata intr-o
livrare sau prestare de serviciu.
53
În ceea ce priveşte achiziţiile de la SC D.E. SRL, organul de inspecţie fiscală a reţinut:
SC A. MA SRL, a efectuat de la SC D.E. SRL Bucureşti în sem. I 2007 achiziţii în suma
totala de 788.137 lei, din care valoare fără TVA este de 662.300 lei şi TVA aferenta este de
125.837 lei.
În conformitate cu Metodologia de inspecţie fiscala a TVA s-a solicitat control
încrucişat la SC D.E. SRL Bucureşti. Prin adresa nr. 5218756/07.10.2011 emisă de A.F.P.
sector 1 Bucureşti înregistrata la D.G.F.P. Timiş - AIF sub nr. 10910/19.10.2011 se
precizează ca în data de 07.10.2011 a fost întocmit de către echipa de inspecţie fiscala
Procesul verbal nr. 243 pentru SC D.E. SRL Bucureşti, proces verbal în care se consemnează
ca SC D.E. SRL Bucureşti este declarata contribuabil inactiv începând cu data de 11.06.2009
conform O.P.A.N.A.F. nr. 1167/29.05.2009 de către A.F.P. Sectorul 1 pentru nedepunerea
declaraţiilor aferente anilor 2006-2009. Conform datelor de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul
Bucureşti - Secţia Comerciala, în dosarul nr.9102/3/2007, prin care s-a admis cererea
formulata de reclamanta O.N.R.C. împotriva SC D.E. SRL Bucureşti, s-a dispus dizolvarea
pârâtei ca urmare a nedepunerii situaţiilor financiare anuale. Dosarul privind SC D.E. SRL s-a
transmis către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 cu adresa nr.5218755 din
07.10.2011, în vederea efectuării de cercetări cu privire la existenţa elementelor constitutive
ale unor infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art.9( l), lit. b) şi f) din Legea nr.241/2005,
precum şi a infracţiunilor prevăzute la art. 291 din Codul penal.
În perioada supusa verificării SC A. MA SRL a achiziţionat de la SC D.E. SRL: - cu
factura 15678939/28.05.2007 vată minerală - 8.500 MP în valoare de 121.380 lei din care tva
în suma de 19.380 lei, care a fost înregistrata în contul 371 „Mărfuri‖ şi revândută cu factura
nr. 1 /30.10.2010; - cu factura nr.15679094/16.06.2007 plasă sudata -1.060 buc în valoare de
81.991 lei din care tva în suma de 13.091 lei care a fost înregistrata în contul 371 „Mărfuri‖ şi
revândută cu factura nr.140/24.04.2010, nr.165/10.08.2010, nr. 1/30.10.2010; - cu factura
nr.15679100/20.06.2007 un tractor Joon Deer 7920 şi 3 tractoare New Holand care au fost
înregistrate în registru evidenta mijloace fixe şi revândute cu factura nr.921429/30.06.2007.
Societatea SC A. MA SRL a pus la dispoziţia organului de inspecţie fiscală: facturile
fiscale în original, avizele de însoţire pentru marfa achiziţionată, dovada plătii facturilor.
Marfa achiziţionată a fost destinată revânzării, respectiv utilizata în folosul
operaţiunilor taxabile conform art.145 alin (2) din Codul fiscal.
Cu privire la tranzacţia realizată cu furnizorul SC A. VM SRL, reclamanta SC A.
M.A. SR. a achiziţionat azotat de amoniu în luna mai şi iunie 2007 în valoare de 115.668 lei
din care tva în suma de 18.468 lei (marfa ce a fost revânduta cu facturile nr. 1221088 din
04.06.2007, 1221087 din 04.06.2007, 1221092 din 11.06.2007, 1221090 din 08.06.2007,
1221085 din 31.05.2007, 1221089 din 06.06.2007. Marfa achiziţionată a fost destinată
revânzării, respectiv utilizată în folosul operaţiunilor taxabile conform art.145 alin. (2) din
Codul Fiscal.
Prin adresa emisă de D.G.F.P. Dolj nr. 11832/22.11.2010 şi înregistrată la D.G.F.P.
Timiş sub nr. 13707/29.11.2010 referitoare la controlul încrucişat la SC A. YM SRL, s-a
comunicat faptul că, începând cu data de 27.01.2010, SC A. YM SRL a fost radiată, astfel că
datele solicitate, privind controlul încrucişat, nu au putut fi verificate. Potrivit informaţiilor
din baza de date a D.G.F.P. Dolj societatea menţionata a depus în anul 2007 decontul de TVA
trimestrial iar în anii 2008 şi 2009 declaraţia 300 a fost depusă lunar, cu excepţia lunii iulie
54
2009 când declaraţia nu a fost depusă; declaraţia cod 394 a fost depusa doar pentru semestrul
II 2007 şi semestrul II 2008. Faţă de această situaţie, organul fiscal a refuzat dreptul de
deducere a TVA —ului aferent tranzacţiei, pe considerentul că „achiziţia în valoare de
115.668 lei din care TVA în sumă de 18.468 lei, efectuată de la SC A. VM SRL nu este
certificată ca fiind reală, suspiciunea fiind confirmată de faptul că aceasta (adică SC A. VM
SRL) prezintă un comportament fiscal cu risc mare, întrucât a fost radiată‖.
Reclamanta a arătat că, măsura luată de organele fiscale este lipsită de temei legal.
Se arată că societatea SC A. MA SRL a pus la dispoziţia organului de inspecţie fiscală:
facturile fiscale în original, (cantitatea înscrisă pe facturi nu depăşeşte capacitatea unui mijloc
de transport) şi dovada plătii facturilor — iar în Decizia 1142/608 din 24.07.2012 se arată
expressis verbis faptul că „organul de inspecţie fiscală nu a contestat corectitudinea
documentelor în baza cărora societatea a înregistrat operaţiunile în contabilitate şi a dedus
TVA‖.
Pe de altă parte, se menționează că reclamanta SC A. MA SRL nu poate fi făcută
vinovată nici de radierea SC A. VM SRL, nici de lipsa evidenţei contabile a acesteia din
urmă. La data achiziţiilor societatea SC A. VM SRL nu era radiată şi nici inactivă, astfel încât
societatea reclamantă nu putea manifesta nici o suspiciune cu privire la riscul vreunei fraude.
În consecinţă, refuzul organului fiscal de a recunoaşte reclamantei dreptul de deducere TVA
—ului aferent tranzacţiei, în sumă de 18.468 lei este nelegal.
Se mai arată că, SC A. MA SRL a achiziţionai cu factura nr. 6866147/22.06.2007 de la
SC G&C A.C. SRL Bucureşti un mijloc fix (vola) în valoare de 288.000 lei şi tva în suma de
54.720 lei.
Bunul achiziţionat de la SC G&C A.C. SRL Bucureşti a fost recepţionat şi achitat în
totalitate.
Se învederează ca societatea SC A. MA SRL a pus la dispoziţia organului de inspecţie
fiscală: factura fiscală în original şi dovada plătii factorilor.
Această livrare nu a fost declarată de SC G&C A.C. SRL Bucureşti în declaraţia cod
"394".
Întrucât societatea este declarată inactivă din 26.02.2008 şi neplătitoare de TVA din
data de 01.03.2008, organul de inspecţie a refuzat societăţii reclamante recunoaşterea
dreptului de deducere a tva — ului aferent tranzacţiei, în sumă de 54.720 lei.
Pentru prestaţiile efectuate de SC B.C. SRL organul de inspecţie fiscală a refuzat
recunoaşterea dreptului de deducere a TVA - ului, pe considerentul că reclamanta nu a fost în
măsură să prezinte situaţiile de lucrări. Cu toate acestea, la contestaţia împotriva Raportului de
inspecţie fiscală, reclamanta a anexat Planul de afaceri întocmit de către SC B.C. SRL, în baza
contractului nr.3/17.12.2009 şi a facturii nr.153/17.12.2009, însă această probă nu a fost
considerată îndestulătoare de către organul fiscal, deoarece „nu reprezintă un document
justificativ(...), având în vedere că acesta nu are nici un element de identificare referitor la
titularii acestuia, semnături, termenul de realizare etc.
Cu privire la achiziţiile de la SC F. SRL organul de inspecţie fiscala a reţinut că în
perioada verificata SC A. MA SRL a înregistrat în gestiunea societăţii şi în evidenţa contabila
facturi fiscale de bunuri provenite de la SC F. SRL după cum urmează: - în luna septembrie
2009 factura nr. 1035/11.09.2009 în valoare de 70.888 lei din care TVA în suma de 11.318 lei
(un scarificator cu tăvălugi în contul de mijloace fixe); - în luna noiembrie 2009 factura nr.
55
1162/03.11.2009 în valoare de 1.785.000 lei din care TVA în suma de 28.5.000 lei (1000 kg
complexe).
Toate aceste bunuri au fost revândute (cu TVA). Organul de inspecţie a considerat că
achiziţiile efectuate de la SC F. SRL nu sunt certificate ca fiind reale şi nu a recunoscut
deductibilitatea TVA-ului în sumă totală de 296.318 lei, pe considerentul că „aceste livrări nu
au fost declarate de către SC F. SRL în declaraţia cod 394 şi întrucât „din informaţiile
prezentate cu ocazia verificării încrucişate efectuată de organele fiscale aparţinând D.G.F.P.
Dolj, SC F. SRL nu funcţionează la sediul declarat, neputându-se efectua verificarea
aspectelor sesizate de organele de inspecţie aparținând D.G.F.P. Timiş‖.
Măsura luată de organul fiscal este lipsită de temei legal, în sensul că în mod eronat nu
a fost recunoscut dreptul reclamantei la deducerea TVA-ului, în sumă de 296.318 lei.
Prin sentinţa civilă nr.180/23.06.2014 pronunţată în dosarul nr.503/59/2014, Curtea de
Apel Timişoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor M.S.M.,
M.P.D. şi D.S., a respins cererile de intervenţie principale în interesul intervenienţilor
formulate de a intervenienţii M.S.M., M.P.D. şi D.S. în contradictoriu cu pârâta Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, ca fiind formulate de persoane care nu
justifică calitatea procesuală activă şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs intervenienţii M.S.M., M.P.D. şi D.S.,
solicitând admiterea recursului, şi, având în vedere că prima instanţă a soluţionat procesul fără
a intra în cercetarea fondului, iar modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară
administrarea de probe [art. 312 alin. (3) şi (5) din vechiul C.pr.civ.], să se dispună casarea
sentinţei nr.180/23.06.2014, cu consecinţa trimiterii cauzei la Curtea de Apel Timişoara spre
rejudecare.
Prin decizia nr. 911 din 2.03.2015 pronunţată în dosarul nr.503/59/2014, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de M.S.M., M.P.D. şi D.S. împotriva sentinţei
civile nr.180/23.06.2014 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi
fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr.503/59/2014* la
data de 12.05.2015.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată ca intervenienţii M.S.M.,
M.P.D. şi D.S. au formulat cerere de intervenţie principal în interes propriu în cadrul
dosarului nr.1357/30/2013, dosar care avea ca obiect cererea SC R.G. SRL în contradictoriu
cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş de anulare a raportului de inspecţie
fiscală nr.2933/30.03.2012, deciziei de impunere nr.4/26.03.2012 şi a deciziei
nr.1142/608/24.07.2012, precum şi de exonerare a acesteia de la plata sumei de 2.026.259 lei.
Acest din urmă dosar a fost suspendat în temeiul art.155 ind.1 Cod procedură civilă iar
cererile de intervenţie formulate de intervenienţi au fost disjunse, formându-se dosarul
nr.503/59/2014.
Parata a solicitat respingerea ca rămase fără obiect a cererilor de intervenţie voluntară
principale formulate de M.S.M., M.P.D. şi D.S. reclamanţi intervenienți în prezenta cauză, ca
urmare a faptului că prin Hotărârea Nr. 120/2015 din 18.05.2015 s-a admis excepţia perimării
acţiunii principale formulată de SC R.G. SRL (fosta SC A. MA SRL) prin lichidator în
dosarul nr. 1357/30/2013 al Curţii de Apel Timişoara din care s-au disjuns cererile de
56
intervenţie de anulare a aceloraşi acte administrativ fiscale ce formează obiectul prezentei
cauze.
Fata de împrejurarea ca cererile de intervenție in interes propriu au fost admise in
principiu, formându-se un dosar distinct in care acestea urmează sa se soluționeze si, văzând
decizia nr.911 din 2.03.2015 pronunţată în dosarul nr.503/59/2014, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, obligatorie pentru instanța de judecata, Curtea va respinge excepția lipsei de obiect
invocata de parata, neavând nici un fel de relevanta soluția perimării dosarului ca a avut ca
obiect cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta SC R.G. SRL.
Pe fondul cererilor, Curtea constata ca prin decizia de impunere nr.4/26.03.2012 s-au
reţinut în sarcina SC R.G. SRL o serie de obligaţii fiscale, şi anume: 524.306 lei reprezentând
debit suplimentar la impozitul pe profit; 318.255 lei cu titlu de dobânzi, majorări aferente
impozitului pe profit; 78.673 lei reprezentând penalităţii aferente impozitului pe profit;
555.383 lei reprezentând TVA stabilit suplimentar; 446.288 lei reprezentând dobânzi şi
majorări aferente TVA şi 103.354 lei reprezentând penalităţii aferente TVA.
Împotriva acestei decizii SC R.G. SRL a formulat contestaţie în procedura
administrativă prealabilă, contestaţie care a fost respinsă prin decizia nr.1142/608/24.07.2012.
În fapt, Curtea constată că reclamanta a fost supusă unui control din partea pârâtei
având drept obiective verificarea modului de constituire, declarare, virarea impozitului pe
veniturile microîntreprinderii pe perioada 02.05.2006 – 31.12.2006 şi a impozitului pe profit
pe perioada 02.05.2006 – 31.12.2006, a modului de constituire, declarare şi virare a TVA pe
perioada 02.05.2006 – 31.03.2010, a modului de constituire, declarare şi virarea impozitului
pe salarii, precum şi a contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat şi de sănătate pe aceeaşi
perioadă, a impozitului pe veniturile din dividende pentru perioada 02.05.2006 – 31.12.2009
şi a impozitului pe veniturile nerezidenţilor pentru perioada 02.05.2006 – 31.12.2009.
Faţă de împrejurarea că au fost constatate neconcordanţe semnificative în declaraţia
Cod 394 s-au solicitat de către pârâtă controale încrucişate la societăţile din ţară cu care
reclamanta a avut relaţii comerciale, s-a dispus suspendarea inspecţiei fiscale pe baza
referatului nr.5397/07.05.2010, inspecţia fiind reluată începând cu data de 19.12.2011.
Ca urmare a acestui control a fost perfectat Raportul de inspecţie fiscală
nr.2933/30.03.2012, în temeiul căruia a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţiile
fiscale suplimentare de plată nr.4/26.03.2012.
În temeiul acestei decizii a fost stabilit în sarcina SC R.G. SRL un debit în cuantum de
2.607.039 lei din care 589.933 cu titlu de impozit pe profit, 407.429 lei dobânzi aferente
impozitului pe profit, 88.490 lei penalităţi aferente impozitului pe profit, 946.620 lei cu titlu
de TVA, 468.673 lei reprezentând majorări aferente TVA şi 105.894 lei penalităţi aferente
TVA.
În considerentele prezentei sentinţe, Curtea va analiza actele administrative contestate
exclusiv prin prisma criticilor formulate de reclamantă.
Astfel, Curtea reţine că reclamanta a dedus în perioada verificată de către pârâtă TVA
în sumă de 555.383 lei (125.837 lei aferentă achiziţiei de la SC D.E. SRL; 54.720 lei aferent
achiziţiei de la SC G&C Activ SRL; 18.468 lei aferent achiziţiei de la SC A. VM SRL;
60.040 lei aferent achiziţiei de la SC B.C. SRL şi 296.318 lei aferent achiziţiei de la SC F.
SRL), achiziţii pentru care pârâta a apreciat că nu s-a dovedit că sunt urmare a unei livrări de
la o persoană impozabilă care să fie concretizată într-o livrare sau prestare de serviciu.
57
În ceea ce priveşte achiziţia de la SC D.E. SRL, pârâta a reţinut că SC D.E. SRL
Bucureşti nu a declarat şi nu a depus declaraţii, deconturi TVA şi bilanţ contabil pentru
operaţiunile efectuate, context în care s-a apreciat de către pârâtă că operaţiunile nu sunt
considerate operaţiuni impozabile din punct de vedere al TVA, conform art.126 alin.6 din
Legea nr.571/2003.
Din cuprinsul dosarului administrativ, Curtea constată că SC R.G. SRL a efectuat
achiziţii de la SC D.E. SRL Bucureşti în lunile mai şi iunie 2007, achiziţii ce au constat în
vată minerală 8.500 m.p. achiziţionaţi cu factura nr.15678939/28.05.2007 în valoare de
121.380 lei (TVA 19.380 lei); plasă sudată 1.060 bucăţi achiziţionată cu factura
nr.15679094/16.06.2007 în valoare de 81.991 lei (TVA 13091 lei); 4 tractoare cu factura
15679100/20.06.2007 care au fost înregistrate în Registrul evidenţei mijloacelor fixe.
Curtea reţine că vata minerală şi plasa sudată au fost revândute ulterior în anul 2010
conform facturilor nr.140/24.04.2010, 165/10.08.2010 şi 1/30.10.2010, iar cele 4 tractoare au
fost revândute cu factura nr.921429/30.06.2007.
Curtea reţine că în cuprinsul actelor administrative contestate pârâta nu a contestat
caracterul real al documentelor în baza cărora reclamanta a înregistrat în contabilitate
achiziţiile anterior menţionate, reţinând doar că SC D.E. SRL nu a declarat şi nu a depus
declaraţii, deconturi TVA şi bilanţ contabil pentru operaţiunile efectuate, apreciind că aceste
achiziţii nu sunt urmare a unei livrări de la o persoană impozabilă.
Faţă de împrejurarea că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar rezultă realitatea
achiziţiilor făcute de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL, bunurile achiziţionate fiind ulterior
revândute, Curtea constată că aceste achiziţii au fost realizate în folosul operaţiunilor taxabile
şi în scopul obţinerii de venituri impozabile.
În ceea ce priveşte achiziţiile făcute de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL în lunile mai
şi iunie 2007, şi anume azotat de amoniu în valoare de 115.668 lei (TVA 18.468 lei), Curtea
constată că organele de control a stabilit că aceste achiziţii nu ar fi reale şi nu s-a putut dovedi
că ar fi urmarea unor livrări efectuate de o persoană impozabilă, această suspiciune fiind
confirmată şi de împrejurarea că furnizorul prezintă un comportament fiscal cu risc mare,
fiind radiat. În consecinţă, organele de control au stabilit că aceste cheltuieli sunt
nedeductibile din punct de vedere fiscal şi au refuzat acordarea dreptului de deducere a TVA
aferent acestor achiziţii.
Din ansamblul probator administrat în cauză, Curtea constată că azotatul de amoniu
achiziţionat de la SC D.E. SRL a fost revândut către SC M.A. SRL, conform facturii
nr.921425/25.06.2007, către SC M.C. SRL, conform facturii nr.921426/25.06.2007 şi către
SC I.&E. SRL, cu factura nr. 921424/25.07.2007.
Curtea constată că din cuprinsul Raportului de expertiză administrat în cauză rezultă
corectitudinea documentelor în baza cărora SC R.G. SRL a înregistrat în evidenţele contabile
şi a dedus TVA aferentă acestor achiziţii.
Raportat la aceste aspecte, văzând şi că marfa respectivă a fost revândută, Curtea
constată că achiziţiile anterior menţionate au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile şi a
realizării de venituri impozabile.
În ceea ce priveşte achiziţia efectuată de la SC G&C A.C. SRL, Curtea constată că
aceasta a fost efectuată la data de 22.06.2007, constând într-un mijloc fix în valoare de
288.000 lei (TVA 54.720 lei), fiind înregistrată în contabilitate pe baza facturii
58
nr.6866147/22.06.2007. Curtea reţine că mijlocul fix a fost recepţionat şi achitat în totalitate
prin foi de vărsământ în intervalul 06.08.2007 – 18.08.2007.
Curtea reţine că acest mijloc fix a fost revândut la data de 29.06.2007 către SC G.C.
SRL, conform facturii nr.921428.
Organele de inspecţie fiscală au reţinut că SC G&C A.C. SRL are un comportament
fiscal cu risc mare, fiind declarată inactivă din 26.02.2008 şi neplătitoare de TVA din
01.03.2008, precum şi împrejurarea că această societate nu a depus declaraţii din data de
14.08.2006, deconturi de TVA din 24.07.2006 şi bilanţul contabil din anul 2005.
Raportat la împrejurarea că din documentele depuse la dosar rezultă veridicitatea
înscrisurilor în baza cărora s-au realizat înregistrările în contabilitate, văzând că mijlocul fix a
fost revândut ulterior, Curtea constată realitatea operaţiunilor desfăşurate de SC R.G. SRL,
această achiziţie fiind folosită de societate în scopul operaţiunilor sale taxabile şi realizării de
venituri impozabile.
Văzând că organele fiscale au procedat la neacordarea deductibilităţii TVA şi a
cheltuielilor aferente tranzacţiilor efectuate de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL, SC D.E.
SRL şi SC G&C A.C. SRL pe considerentul că societăţile furnizoare prezintă un
comportament fiscal cu risc mare, fiind radiată sau nedepunând declaraţiile şi deconturile de
TVA aferente, Curtea constată că din cuprinsul Legii nr.571/2003 şi a O.G. nr. 92/2003, nu
pot fi identificate reglementări care să stabilească consecinţe fiscale negative pentru un
cumpărător de bună credinţă în ipoteza în care furnizorul nu ar fi declarat livrările sale, nu ar
fi găsit la sediu sau ar fi fost radiat ulterior efectuării livrărilor.
Faţă de comportamentul fraudulos al furnizorilor, conform art. 67 din O.G. nr.
92/2003 organele de inspecţie fiscală erau îndreptăţite să stabilească baza de impunere prin
estimare în ipoteza contribuabililor care nu prezintă evidenţa contabilă, nu depun declaraţiile
fiscale sau în ipoteza în care evidentele contabile sau declaraţiile depuse sunt incorecte sau
incomplete.
Intervenienții susțin că nu este rezonabil să-i fie imputată societăţii achizitoare o
eventuală fraudare a mecanismului TVA de către furnizorii săi.
În jurisprudența sa (hotărârea din 22.10.2015 pronunțată în cauza C-277/14), CJUE a
statuat că „Dispoziţiile celei de A şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17.05.1997
privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri –
sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în
sensul că se opun unei reglementări naţionale, precum, cea în discuţie în litigiul principal,
prin care nu i se recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea
adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a
fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de
această reglementare, drept un operator inexistent şi că este imposibil să se stabilească
identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepţia cazului în care se stabileşte, în
raport cu elementele obiective şi fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a
căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că
livrarea menţionare era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a
cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere‖.
59
În considerentele acestei hotărâri, instanţa comunitară a menționat că: „Este sarcina
administraţiei fiscale care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a
emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea
destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar ştia sau ar fi
trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-
o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere;
administraţia fiscală nu poate impune totuşi în general respectivei persoane impozabile, pe de
o parte, să verifice dacă emitentul facturii aferente bunurilor şi serviciilor pentru care se
solicită exercitarea acestui drept dispune de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi
dacă şi-a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului pentru a se asigura că nu
există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună
de documente în această privinţă.‖
Văzând situaţia de fapt reţinută în urma administrării probatoriului în cauză, raportat la
jurisprudenţa CJUE, Curtea constată că este nelegală practica organelor fiscale de a nu
recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA achitată pentru bunuri care
au fost livrate pentru considerentul că factura a fost emisă de un operator care trebuie
considerat drept un operator inexistent, cu excepţia cazului în care se stabileşte, în raport de
elemente obiective şi fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror
sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrarea
menţionată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoare adăugată.
Astfel fiind, Curtea reţine că organele fiscale nu au probat în speţa de faţă implicarea
SC R.G. SRL în comportamentul fiscal cu risc mare al societăţilor furnizoare, context în care
este nelegal refuzul acestora de acordarea dreptului de deducere a TVA aferent achiziţiilor de
la furnizorii în cauză.
Mai mult, nu se poate reţine culpa societăţii achizitoare în nedeclararea de către
furnizori a deconturilor de TVA sau a bilanţurilor contabile.
În plus, astfel cum s-a arătat anterior în considerentele sentinţei, Curtea constată că
operaţiunile efectuate de reclamantă în cadrul raporturilor cu SC D.E. SRL, SC D.E. SRL şi
SC G&C A.C. SRL sunt reale, fiind înregistrate în mod corect în evidenţele contabile ale
societăţii, context în care este evident că achiziţiile au fost utilizate în scopul operaţiunilor
taxabile şi a realizării de venituri impozabile.
Astfel fiind, Curtea constată că în mod nelegal organele fiscale au procedat în mod
eronat prin refuzul acordării dreptului de deducere a TVA aferent acestor achiziţii.
Curtea reţine că societatea a înregistrat în luna septembrie 2007 cheltuieli privind
calamităţile la soia şi porumb în sumă de 130.615 lei reprezentând contravaloarea culturii de
soia şi porumb degradate din cauza secetei excesive.
Curtea reţine că SC R.G. SRL avea perfectat cu SC A. SA un contract de asigurare
care însă nu era de tip All Risks, fiind exceptat riscul de secetă. În acord cu prevederile Legii
nr. 381/2002 şi ale Ordinului nr. 419/2002 Guvernul, la propunerea Direcţiei Agricole
Judeţene, are obligaţia să acorde despăgubiri pentru zonele declarate calamitate ca urmare a
secetei.
Astfel, reclamanta nu a obţinut despăgubiri de la societatea de asigurare, însă în
temeiul Procesului verbal de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole şi a
dispoziţiilor legale anterior menţionate, Direcţia Agricolă Timiş a solicitat Ministerului
60
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale declararea judeţului Timiş drept judeţ calamitat pentru
producţia de soia şi porumb, însă Guvernul nu a declarat această zonă drept zonă calamitată.
Faţă de împrejurarea că nu s-au acordat despăgubiri, SC R.G. SRL a înregistrat pe
cheltuieli suma de 130.615 lei.
Conform probelor depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta a deţinut
documentele prevăzute de legislaţia în vigoare, însă nu a obţinut despăgubiri întrucât zona nu
a fost declarată ca zonă calamitată.
În ceea ce priveşte achiziţia de mărfuri de la SC F. SRL, în valoare de 1.559.570 lei
(TVA 296.318 lei) conform facturilor nr.01162/03.11.2009 şi nr.010135/11.09.2009, Curtea
constată că organul fiscal a reţinut că SC F. SRL nu mai este înregistrată în scopuri de TVA
începând cu 20.01.2009, nu a declarat aceste livrări în Declaraţia Cod 394, constatând că
aceste achiziţii nu sunt rezultatul unei activităţi economice care să fie concretizată într-o
livrare sau prestare de serviciu de la o persoană impozabilă.
Curtea reţine că SC F. SRL a fost înregistrată ca plătitoare de TVA în perioada
13.02.2008 (data înregistrării în scopuri de TVA) – 20.01.2009 (data anulării înregistrării în
scopuri de TVA).
În conformitate cu Nota de recepţie intrare nr.108/01.10.2009, Fişa de magazie
01.10.2009-31.03.2010 şi factura de vânzare nr.138/23.03.2010, Curtea constată că bunul
achiziţionat cu factura nr.1035/11.09.2009 a fost revândut societăţii SC I.&E. SRL.
În acord cu concluziile Raportului de expertiză întocmit în cauză, între Fişa de
magazie şi facturile de revânzare a bunurilor ce fac obiectul facturii nr.1162/03.11.2009 există
o serie de diferenţe, şi anume preţul de vânzare menţionat în facturile nr.119 şi nr.120 în sumă
de 1.550 lei sunt diferite de preţul de vânzare menţionat în Fişa de magazie, anume de 1.600
lei, context în care, Curtea constată că nu se poate concluziona că toate bunurile achiziţionate
de la SC F. SRL, în temeiul Facturii nr.1162/03.11.2009 au fost livrate, fiind folosite de
societate în scopul operaţiunilor sale taxabile şi realizarea de venituri impozabile.
Prin urmare, Curtea constată că în ceea ce priveşte achiziţiile ce au făcut obiectul
Facturii nr.1035/11.09.2009, acestea sunt reale, bunurile fiind revândute de către SC R.G.
SRL, conform Facturii nr.138/23.03.2010.
Raportat la jurisprudenţa comunitară menţionată anterior în cuprinsul considerentelor,
constatând realitatea achiziţiilor anterior precizate, ce fac obiectul Facturii
nr.1035/11.09.2009, Curtea constată că aceste achiziţii au fost efectuate în scopul
operaţiunilor taxabile şi în scopul obţinerii de venituri impozabile, organul de control
procedând în mod eronat la neacordarea dreptului de deducere a TVA şi a cheltuielilor
aferente acestor achiziţii.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a admis în parte cererile de intervenție în
interes propriu formulate de intervenienții în interes propriu şi în consecinţă, a anulat în parte
actele administrative reprezentate de Raportul de inspecție fiscală nr.2933/30.03.2012 a
D.G.F.P. Timiș – Serviciul I.F.P.J.4, de Decizia de impunere nr.4/26.03.2012 emisă de
D.G.F.P. Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul Inspecție Fiscală Persoane
Juridice 4 şi de Decizia nr.1142/608/24.07.2012 emisă de D.G.F.P. Timiș - Activitatea de
Inspecție Fiscală - Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Juridice 4, în ceea ce privește pe de o
parte, sume referitoare la calamităţile soia şi porumb şi sumele stabilite suplimentar pentru
achizițiile de la SC D.E. SRL, SC D.E. SRL şi SC G&C A.C. SRL, şi anume: suma de
61
223.842 lei reprezentând TVA stabilit suplimentar, suma de 300.643 lei reprezentând majorări
de întârziere aferente TVA, suma de 72.318 lei reprezentând penalități aferente TVA, suma de
161.154 lei cu titlu de impozit pe profit, suma de 280.709 lei reprezentând majorări aferente
impozitului pe profit şi suma de 61.180 lei reprezentând penalități aferente impozitului pe
profit, şi pe de altă parte, sumele stabilite suplimentar pentru achiziţii de la SC F. SRL,
aferente facturii nr.1035/11.09.2009, şi anume suma de 11.318 lei reprezentând TVA stabilit
suplimentar şi accesorii aferente acestei sume în cuantum de 7.090 lei, şi impozit pe profit
stabilit suplimentar şi accesorii aferente acestuia.
Curtea a respins în rest acțiunea intervenienților.
7. Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Condiţii
Hotărârea Guvernului nr. 44/2004
Legea nr. 571/2003.
Art. 145 alin. (2) Cod fiscal impune condiţia, pentru obţinerea deducerii taxei de către
persoana impozabilă solicitantă, ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să vizeze
bunurile sau serviciile care „sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile”.
Utilizarea expresiei „destinate utilizării în folosul...” implică faptul că serviciile –
respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă – trebuie să
fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează obiectul de activitate
al persoanei solicitante.
Curtea subliniază în acest context că legea se referă la bunuri sau servicii care „sunt
destinate utilizării...”, ceea ce implică intenţia persoanei de a utiliza serviciile respective în
folosul operaţiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizării lor în acest scop.
Or, Curtea reţine că in speța nu s-a făcut dovada realității operațiunilor exercitate de
reclamanta si implicit a intenției acesteia de a realiza in concert aceste operațiuni.
Curtea aminteşte, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
conform căreia deductibilitatea TVA este conturată de câteva limite maximale care determină
simetric şi conţinutul obligaţiei autorităţilor fiscale de a aproba rambursarea TVA-ului
achitat în vederea realizării unor operaţiuni taxabile:
- bunurile sau serviciile să fi fost achiziţionate în scopul desfăşurării unei activităţi
economice, fiind necesară, intenţia privind iniţierea activităţii economice (Hotărârea din 14
februarie 1985 - Rompelman/Ministerul de Finanţe olandez, C-268/83);
- dreptul la deducere rămâne câştigat chiar şi atunci când, din cauza unor evenimente
dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusă impozitului nu a folosit bunurile
sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni taxabile (Hotărârea din 15
ianuarie 1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);
Astfel fiind, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de
elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică trebuie să fie considerat drept
persoană impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în
conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce
62
imediat TVA ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea
operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere.
Prin urmare, în cazurile mai sus menţionate Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că
dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane impozabile de a realiza
operaţiuni taxabile, intenție, care, in speța de fata nu a fost dovedita de către reclamanta.
Astfel, nu împrejurarea ca reclamanta nu ar fi finalizat obiectivul propus a determinat
respingerea cererii de rambursare TVA, ci lipsa intenției acesteia de a realiza in concret
operațiuni taxabile.
(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
Sentinţa civilă nr. 126 din 16 mai 2016, dr. D.D.-P.)
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 501/59/2015 la data
de 03.04.2015 reclamanta SC W.E.M. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraș-Severin, a
solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună anularea Deciziei de
impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru
persoane juridice nr. F-CS 155/30.12.2013 emisă de AJFP Caras-Severin în ceea ce priveşte
respingerea la rambursare a TVA in suma de 2.586.783 lei; anularea Dispoziţiei privind
măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.58/30.12.2013 emisă de AJFP Caras-
Severin; anularea Deciziei nr. 2690/893/28.10.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Timişoara cu ocazia soluţionării contestaţiei formulată împotriva deciziei
de impunere; obligarea pârâtei să ramburseze suma de 2.586.783 lei, reprezentând TVA ce a
fost respinsă la rambursare prin decizia de impunere; obligarea pârâtei la plata dobânzilor, in
conformitate cu prevederile art. 124 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată,
privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, de la data
expirării termenului de 45 de zile, calculat de la data înregistrării decontului de TVA cu
opţiune de rambursare şi până Ia data rambursării efective a sumei de 2.586.783 Iei; și
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Prin sentinţa pronunţata, Curtea a constatat ca reclamanta a fost supusă unei inspecţii
fiscale parţiale privind taxa pe valoarea adăugată, care a vizat perioada 01.04.2010 -
30.06.2013, fiind emis de către AJFP Caraş-Severin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-CS
122/30.12.2013 (filele 61-72). În baza acestui act, prin care s-a reţinut în esenţă lipsa intenţiei
reclamantei de desfăşurare a operaţiunilor taxabile, a fost emisă de către aceeaşi autoritate
fiscală Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de
inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. F-CS 155/30.12.2013 (filele 199-204), prin care
a fost respinsă cererea de rambursare TVA în sumă de 2.586.783 lei, precum şi Dispoziţia de
măsuri nr. 58/30.12.2013 (fila 205 dosar fond), prin care s-a dispus înregistrarea în evidenţele
contabile a sumei menţionate.
Împotriva raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere reclamanta a
formulat contestaţie, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr.2690/893/28.10.2014, emisă de
DGRFP Timişoara (filele 20-59).
În cadrul litigiului de faţă reclamanta solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
prin care să se dispună anularea actelor administrativ fiscale menţionate, susţinând în esenţă
63
că decizia de soluţionare a contestaţiei este nemotivată, autoritatea fiscală preluând
constatările inspectorilor fiscali; că intenţia de a desfăşura operaţiuni taxabile trebuia evaluata
în acord cu dispoziţiile pct. 45 din Normele metodologice de aplicare a art. 145 din Codul
fiscal şi pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 153 din
Codul fiscal, aceasta fiind dovedită de angajarea costurilor cu concesionarea, pe o durata de
49 ani, a terenului pe care trebuie amplasat parcul eolian, asistenţă juridică, administrarea
parcurilor eoliene, proiectare urbană, chiria, evaluarea de mediu, servicii topografice, studii de
soluţie privind racordarea parcului eolian la sistemul energetic naţional, analize de vânt etc.;
că nicio dispoziţie de drept material fiscal nu impune, pentru exercitarea dreptului de
deducere, finalizarea unei investiţii într-un anumit termen şi garanţia ca aceasta investiţie va
genera venituri, neexistând vreun element din care să rezulte că a decis abandonarea
investiţiei şi neavând relevanţă nici măcar abandonarea unei investiţii, dacă intervine din
circumstanţe care nu depind de voinţa sa; că faptul generator nu reprezintă o cerinţa pentru
exercitarea dreptului de deducere, condiţia primordială, prevăzută de art. 145 alin. (1) din
Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere, fiind aceea ca TVA să fie exigibilă,
fiind prin urmare neavenită invocarea de către pârâte a dispoziţiilor art. 1341 alin. (1) şi alin.
(7) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; şi că dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din
Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind
Codul fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, sunt străine de natura pricinii, întrucât se refera Ia
impozitul pe profit şi, mai mult decât atât, în cuprinsul deciziei de soluţionare sunt citate, în
mod eronat, dispoziţii care nu mai erau în vigoare în perioada supusă controlului.
Faţă de cuprinsul actelor de la dosarul cauzei, raportat la prevederile legale incidente
în speţa de faţă, Curtea constată că motivele invocate de reclamantă cu privire la nelegalitatea
actelor fiscale contestate sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că decizia de soluţionare a
contestaţiei ar fi nemotivată, Curtea o înlătură, observând că această decizie cuprinde atât
prezentarea stării de fapt cât şi normele legale incidente. Împrejurarea că înainte de analiza în
concret a argumentelor contestatoarei sunt prezentate punctele de vedere ale petentei şi ale
inspectorilor fiscali care au întocmit actele contestate nu conduce la concluzia unei nemotivări
ori la concluzia lipsei argumentaţiei proprii a organului de soluţionare a contestaţiei. Şi
aceasta întrucât prezentarea punctelor de vedere pe care trebuie să le analizeze autoritatea
competentă în soluţionarea contestaţiei este firească şi necesară pentru asigurarea coerenţei
unei astfel de decizii, respectiv pentru asigurarea înţelegerii în ansamblu a problematicii
supuse analizei.
În ceea ce priveşte criticile aduse de reclamantă care vizează însuşi dreptul de
deducere, Curtea constată ca motivul respingerii de către organele fiscale a cererii de
rambursare TVA aferentă costurilor menţionate a fost reprezentat în esenţă de împrejurarea că
reclamanta nu a dovedit intenţia reală de dezvoltare a parcului eolian, majoritatea cheltuielilor
fiind efectuate pentru consultanţă ori închirieri de spaţii nefolosite de reclamantă, fără a
demara demersuri concrete pentru punerea în aplicare a planului de afaceri, lipsind
amenajarea terenului concesionat de la Consiliul Local al Comunei I. a, a drumurilor de
acces, a eventualele studii geotehnice, platforme de lucru sau alte elemente din care sa rezulte
ca terenul respectiv poate fi utilizat în vederea dezvoltării unui parc eolian în aceasta zona.
64
Într-adevăr, Curtea observă că singurele demersuri concrete constau în obţinerea de
către reclamantă prin SC E.E.A. SRL Bucureşti a Avizului CTES nr. 15/ 21.01.2013, cu o
valabilitate de 60 de zile, vizând însă ansamblul CEE 555 MW, obţinerea dreptului gratuit de
folosinţă asupra unui teren în general, fără identificarea exactă a acestuia, prin încheierea
contractului de asociere în participaţiune nr.14/14.07.2010 cu Consiliul Local Răcăşdia,
precum şi prezentarea unui raport de măsurare a vântului de către SC B.D. SRL, pentru luna
ianuarie 2011. Aceste demersuri, restrânse ca număr şi costuri, nu fac dovada intenţiei reale
de înfiinţare a unui parc eolian, mai ales în condiţiile în care reclamanta antamează la un nivel
ridicat cheltuieli cu consultanţa în domeniul juridic (facturate de SCA „P.N.A.‖ din Bucureşti
- TVA aferentă 734.045 lei), cu reprezentarea în relaţia cu operatorul de reţea (facturate de SC
E.E.A. SRL Bucureşti - TVA aferentă 476.519 lei), respectiv cu asistenţă şi consultanţă
pentru implementarea proiectelor de energie, (facturate de SC M.C. SRL - TVA aferentă
985.415 lei ).
Având în vedere operaţiunile concrete efectuate de către reclamantă raportat la
împrejurarea că elementele obiective la care se referă reclamanta sunt restrânse ca număr la
nivelul fiecărui an, serviciile aferente contractului încheiat cu SCA „P.N.A.‖ Bucureşti la
05.07.2010 au o acoperire lunară şi se întind mult după intervenirea acestor elemente,
denotând facturarea unor servicii de asistenţă care nu îşi găsesc justificarea. Curtea constată
astfel că nu este dovedită prestarea efectivă a unor astfel de activităţi, de vreme ce reclamanta
nu a fost în măsură să prezinte rezultate concrete ale activităţilor juridice, ca de exemplu
certificat de urbanism pentru parcul eolian, iar nu doar pentru montarea unui singur pilon,
Plan Urbanistic Zonal aprobat, autorizaţii de construire, ori cel puţin solicitări adresate în
acest sens autorităţilor. În plus, Curtea constată că acest contract de asistenţă a fost modificat
prin acte adiţionale ulterioare. Astfel, prin actele adiţionale nr.2/06.06.2011 şi
nr.3/07.06.2011, părţile au stabilit modificarea modului de efectuare a plăţilor anuale prin
diferite tranşe, stabilirea onorariilor făcându-se diferenţiat în funcţie de împrejurarea că
serviciile sunt prestate de avocaţi asociaţi, colaboratori seniori sau colaboratori, rezultând că
sunt pertinente concluziile organelor fiscale privitoare la fişele de timp anexate facturilor.
Curtea reţine că în mod corect s-a reţinut de către organele fiscale că facturile
întocmite de societatea de avocatură au fost emise în primele zile ale lunii în condiţiile în care
fişele de timp care justifică modul general de desfăşurare a serviciilor prestate pentru fiecare
factură cuprinde întreaga perioadă a lunii respective. De altfel, fişele de timp nu s-ar justifica
câtă vreme reclamanta prin contractul încheiat cu societatea de avocatură a stabilit un onorariu
fix indiferent de volumul de muncă realizat pe durata contractului, însă câtă vreme prin actele
adiţionale au fost stabilite onorarii calculate în sistemul ratelor orare, fişele de timp se impun
cu necesitate pentru dovedirea modului de calcul al onorariului.
Referitor Ia TVA în suma de 151.639 lei, aferentă achiziţiilor de servicii de la SC B.D.
SRL, Curtea constată că această sumă a fost refuzată la rambursare de autoritatea fiscală pe
considerentul că simpla prezentare a unui raport de măsurare a vântului, fără prezentarea unor
concluzii, nu este suficientă, pentru a susţine că serviciile au fost efectuate în scopul realizării
unor activităţi economice din care să se obţină venituri, că nu au fost respectate prevederile
contractului încheiat cu societatea amintită, nefiind întocmite note de ansamblu pentru fiecare
misiune, şi că nu rezultă, din cuprinsul documentelor prezentate, ca au fost efectuate
măsurători de vânt şi după data de 15 octombrie 2012.
65
Reclamanta nu a combătutul aceste susţineri, depunând doar raportul de măsurare vânt
de pe un singur pilon, aferent lunii ianuarie 2011, în limba franceză, făcând precizarea că
rapoarte similare de vânt pentru toate perioadele s-ar regăsi la sediul SC W.E.C. SRL, iar nu
la societatea reclamantă. Reclamanta susţine în cuprinsul acţiunii că exigibilitatea taxei nu
poate fi pusă la îndoială în condiţiile în care prestatorul de servicii a emis o factură în baza
căreia a colectat şi virat TVA la bugetul de stat şi că facturile cuprind toate informaţiile
prevăzute la art. 155 alin. 5 din Codul fiscal, iar justificarea deducerii s-a făcut în baza
exemplarelor originale ale facturilor. Ori, Curtea observă că motivul deducerii nu constă în
nereguli formale ale facturilor aferente serviciilor prestate, ceea ce se reproşează reclamantei
este lipsa intenţiei de a desfăşura operaţiuni taxabile şi lipsa documentelor justificative ce
trebuie să însoţească factura, ca de exemplu rapoarte de activitate, situaţii de lucrări, procese
verbale, studii, ori alte documente care să ateste obiectul prestaţiilor.
Deşi reclamanta susţine că SC B.D. SRL a efectuat măsurători de vânt la zi, totuşi din
documentele prezentate rezultă că au fost efectuate astfel de măsurători până în octombrie
2012. Astfel fiind, Curtea constată că în mod corect s-a stabilit de către organele fiscale că
reclamanta nu a adus dovezi clare şi concrete care să susţină finalizarea intenţiei declarată a
societăţii de a obţine venituri din energia electrică.
Nici împrejurarea că taxa era exigibilă nu constituie un argument pertinent, dat fiind că
exigibilitatea reprezintă, potrivit dispoziţiilor art.134 alin. (2) Cod fiscal, data la care
autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele
obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.
Prin urmare, exigibilitatea taxei vizează, în cauza de faţă prestatorul de servicii, iar
societatea reclamantă. Este adevărat că, în ce o priveşte pe reclamantă, exigibilitatea taxei
marchează momentul la care ia naştere dreptul de deducere, potrivit dispoziţiilor art.145
alin.(1) Cod fiscal. Cu toate acestea nu este suficient să fi intervenit acest moment. Pentru
exercitarea dreptului de deducere fiind necesare mai multe condiţii, printre care şi aceea de a
dovedi, potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) Cod fiscal, că operaţiunile pentru care se solicită
deducerea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
Referitor la serviciile facturate de E.E.A. SRL Bucureşti (TVA aferentă 476.519 lei),
societate care în anul 2011 a avut o singură persoană angajată, motivele nerecunoaşterii
dreptului de deducere au fost, în esenţă, legate de nedovedirea caracterului real al serviciilor
prestate, întrucât nu s-au prezentat documente justificative din care să reiasă natura
operaţiunilor şi ceea ce s-a întreprins în fapt, inspectorii fiscali reţinând că nu a fost prezentat
avizul tehnic de racordare la care s-a obligat prestatorul şi că Avizul CTES nr.15/2013, emis
la data de 21.01.2013, cu o valabilitate de 60 de zile, se referă la un grup de centrale
dispecerizabile, având o putere totală de CEE 555 MW, nefiind însă prelungit după data
expirării acestuia.
Aceste argumente ale autorităţii fiscale nu au fost combătute, reclamanta rezumându-
se la a susţine că achiziţia acestor servicii a fost, fără îndoială, destinată utilizării în folosul
operaţiunilor taxabile şi că aspectele identificate de organele de control referitoare la numărul
de angajaţi ai prestatorului, neobţinerea avizului tehnic de racordare până la data efectuării
controlului, valabilitatea Avizului CTES nr. 15/2013 emis la data de 21.01.2013 sunt
nesemnificative sub aspectul existentei intenţiei de a derula operaţiuni economice. Contrar
acestei apărări, Curtea apreciază că lipsa documentelor care să probeze prestarea efectivă a
66
serviciilor nu poate fi considerată nesemnificativă sub aspectul existentei intenţiei de a derula
operaţiuni economice, reclamanta fiind obligată prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală
(art.10) să prezinte mijloacele doveditoare, fiind prin urmare obligată şi să probeze că
operaţiunile sunt reale şi dau dreptul la deducere.
Din cuprinsul actelor adiţionale încheiate de reclamantă cu SC E.E.A. SRL rezultă că
proiectul cu privire la care, reclamanta, în calitate de beneficiar solicită serviciile prestatorului
constă în obţinerea de către beneficiar a unui aviz tehnic de racordare prin care să se
autorizeze racordarea la reţeaua de energie electrică a unui parc eolian cu o capacitate de 48
MW situat în comuna R., însă reclamanta nu a prezentat nici un document din care să rezulte
că ar fi solicitat un astfel de aviz.
Susţinerea reclamantei în sensul că a prezentat avizul CTES nr.15/2013 nu este de
natură să înlăture constatările organelor fiscale câtă vreme acest aviz se referă la un grup de
centrale electrice având o putere totală de 555 MW, şi nu la parcul eolian din comuna
Iablaniţa de 48 MW, iar valabilitatea acestuia de 60 de zile a expirat, nefiind prelungit de nici
o persoană interesată.
Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar rezultă că pentru racordarea la reţea este
nevoie de întăriri care implică costuri suplimentare iar nerealizarea întăririlor de reţea
conduce la imposibilitatea racordării la RET a ansamblului de CEE 555 MW, aspect ce pune
sub semnul întrebării realitatea dezvoltării unui parc eolian.
Deşi în art.12 din Hotărârea Guvernului nr. 90/2008 sunt menţionate o serie de
documente care trebuie ataşate la cererea de racordare în vederea obţinerii avizului tehnic de
racordare, reclamanta nu a prezentat documente cu privire la amplasarea parcului eolian în
zona Iablaniţa cu o capacitate de 48 MW. Documentele prezentate de reclamantă (aviz pentru
realizarea obiectivului pilon pentru monitorizare vânt, aviz amplasament favorabil şi certificat
urbanism pentru montare pilon măsurare viteză vânt) nu se încadrează în cele prevăzute de
legiuitor.
Curtea constată că până în momentul întocmirii actelor de inspecţie fiscală reclamanta
nu a prezentat avizul tehnic de racordare valabil pentru a dovedi intenţia înfiinţării parcului
eolian.
Situaţia este asemănătoare cu primul punct analizat şi în ce priveşte serviciile de
închiriere a spaţiului aparţinând SC GCIT –G. și C. IT SRL Bucureşti (referitor la TVA în
sumă de 48.960 lei) la care acelaşi avocat şi administrator al reclamantei – E.V.P. - are şi
calitatea de administrator al locatorului. Nu în ultimul rând, Curtea constată că argumentele
invocate de către inspectorii fiscali, constând în lipsa activităţilor în locaţia închiriată şi
nivelul ridicat al chiriei (133 euro/mp), disproporţionat faţă de preţul zonei (5-10 euro/mp), nu
au fost combătute de reclamantă. Aceasta a arătat doar că aşa-zisa relaţie de afiliere, nu se
circumscrie dispoziţiilor art. 7 pct. 21 lit. c) din Codul fiscal, care reglementează condiţiile
pentru considerarea unei persoane juridice ca fiind afiliată, respectiv dispozițiilor art. 137 alin.
(1) lit. e) din Codul fiscal, privitoare la reconsiderarea bazei de impozitare, în raport de
valoarea de piaţa. Ori aceste argumente nu sunt pertinente, prin decizia de impunere
neprocedându-se la reconsiderarea (recalcularea) bazei de impozitare, ci negându-se însuşi
dreptul de deducere, pe considerentul că serviciile de închiriere nu sunt necesare şi nu vin să
confirme intenţia de dezvoltare a parcului eolian.
67
Mai mult, desfăşurarea activităţii societăţii reclamante, respectiv gestiunea
administrativă şi conducerea afacerilor nu se realizează la sediul social declarat, ci în
Bucureşti, iar imobilele cu titlu de sediu sunt în fapt nişte cabane din lemn cu două camere, o
cameră revenind fiecăreia dintre cele două societăţi care şi-au declarat sediul acolo.
În ceea ce priveşte contractul de asistenţă încheiat cu SC M.C. SRL (TVA aferentă
985.415 lei), motivele refuzului dreptului de deducere TVA se referă la împrejurarea că
reclamanta nu justifică necesitatea şi realitatea efectuării acestor servicii în scopul realizării
investiţiei, respectiv dezvoltarea unui parc eolian în zona R. şi obţinerea de venituri din
producerea energiei electrice. Pe de altă parte, reclamanta susţine că taxa pe valoarea adăugată
fiind exigibilă, avea drept de deducere, că facturile cuprind toate menţiunile prevăzute de lege
şi că a prezentat organului fiscal documentele care dovedesc intenţia de dezvoltare a parcului
eolian.
Curtea observă că documentele invocate de reclamantă nu fac dovada intenţiei despre
care vorbeşte reclamanta. Este adevărat că în rapoartele de activitate ori în facturi se face
trimitere la deplasările pe teren, începerea documentaţiei de urbanism, studiu de evaluare
biodiversitate, analiza prefezabilităţii, evaluarea disponibilităţii terenului, elaborare
documentaţie pentru pilonul de măsură, începere lucrări specifice aferente realizării PUZ. Cu
toate acestea, Curtea observă că activitatea prestatorului de servicii s-a rezumat la lucrări care
vizează pilonul de măsurare a vântului, în condiţiile în care obiectul contractului
nr.0038/01.07.2010 vizează asistenţă şi consultanţă pentru implementarea proiectelor de
energie, în toate etapele de execuţie ale acestora până la obţinerea autorizaţiei de construire.
Mai mult, deşi reclamanta susţine că au fost efectuate lucrări pentru DTAC pilon
măsurare vânt, Curtea constată că din ansamblul probatoriu rezultă că pilonul de măsurare
vânt a fost instalat deja din luna septembrie 2011, conform contractului încheiat cu SC B.D.
SRL. În toată perioada societatea reclamantă a facturat servicii suplimentare, fără ca facturile
emise să fie însoţite de documente justificative iar cele care au o justificare reprezintă de fapt
facturi şi bonuri de cazare, masă, combustibil, bilele de avion, fără menţionarea persoanelor
care s-au deplasat, scopul deplasării sau serviciile prestate în scopul realizării de venituri.
Cât priveşte documentaţia elaborată în vederea obţinerii PUZ, Curtea apreciază că nici
aceasta nu este în măsură să dovedească intenţia de efectuare a unor operaţiuni taxabile
ulterioare, în condiţiile în care toate aceste demersuri nu au fost finalizate în scopul declarat,
reclamanta nefăcând dovada aprobării PUZ –ului, ori a solicitării şi obţinerii autorizațiilor de
construire. Cu alte cuvinte, întocmirea documentaţie de urbanism, fără prezentarea ei la
autoritatea competentă cu scopul de a produce efecte juridice, nu dovedeşte intenţia reală de
dezvoltare a parcului eolian I.
Nu este reţinută nici argumentaţia vizând exigibilitatea taxei, ca şi condiţie esenţială în
opinia reclamantei, pentru aceleaşi argumente ca cele prezentate în cazul contractului încheiat
cu B.D. SRL.
În ceea ce priveşte serviciile de gestiune şi administrare de proiecte, în baza
contractului nr. W23/14.07.2010 încheiat cu SC E. SRL, respectiv în baza contractului nr.
WES 11/13.10.2010 încheiat cu SC W.E.S. SRL organul fiscal a respins cererea de
rambursare TVA în cuantum de 35.967 lei, respectiv 2.637 lei, constatând că majoritatea
facturilor emise de SC E. SRL Bucureşti, care deţine 99 % din numărul de acţiuni la
reclamantă, reprezintă de fapt refacturări de servicii de la diverse societăţi, precum servicii
68
cazare, masă, combustibil (de la firma SC M.C. SRL care, la rândul ei, facturează tot servicii
reprezentând cazare, masă, combustibil către S SC W.E.S. SRL), costuri salariale angajaţi SC
E. SRL, costuri administrative, deplasări salariale, analiza productivităţii şi măsurare vânt, în
condiţiile în care singura societate abilitată pentru astfel de prestări este SC B.D. SRL şi fără
prezentarea de documente justificative, precum rapoarte de lucru, situaţii de lucrări, etc.
Lipsa documentelor justificative aferente contractului nr. W23/14.07.2010, încheiat cu
SC E. SRL, nu este contestată prin acţiunea de faţă, reclamanta susţinând doar că demersul
întreprins de autoritatea fiscală, de a solicita, cu precădere, situaţii de lucrări, rapoarte şi alte
documente, pentru a verifica necesitatea acestor servicii, este nelegal, că s-a trecut în derizoriu
exigibilitatea TVA, faţă de care este irelevant momentul emiterii situaţiilor de lucrări,
rapoartelor de lucru, sau altor documente similare, întrucât taxa pe valoarea adăugată a
devenit exigibilă anticipat faptului generator şi că în mod greşit au făcut trimitere inspectorii
fiscali la dispoziţiile Codului fiscal incidente impozitului pe profit.
Aceste argumente sunt neîntemeiate, solicitarea organului fiscal de fi dovedită
realitatea operaţiunilor, precum şi justificarea economică a acestora (mai ales în condițiile în
care serviciile se facturează de la o societate la alta, iar nu în mod direct) are suport legal,
fiind în acord cu dispoziţiile art. 10 din Codul de procedură fiscală, reclamanta fiind obligată
să prezinte mijloacele doveditoare şi, pe cale de consecinţă, să probeze că operaţiunile sunt
reale, că au justificare economică şi că îndeplinesc cerinţele necesare exercitării dreptului de
deducere.
Nu este reţinută nici argumentaţia vizând exigibilitatea taxei, ca şi condiţie esenţială în
opinia reclamantei, pentru aceleaşi argumente ca cele prezentate în cazul contractului încheiat
cu SC B.D. SRL.
Aceeaşi este situaţia şi pentru TVA aferentă serviciilor de pază prestate de SC G.S.S.
SRL (TVA în cuantum de 71.737 lei) şi SC V.F.R. SRL (TVA în cuantum de 16.846 lei),
serviciilor de contabilitate prestate de SC I.C.C. SRL şi SC M.C. SRL (TVA în cuantum de
1.322 lei, respectiv în sumă de 10.747 Iei) şi a celorlalte servicii prestate de diferiţi furnizori
interni (TVA în cuantum de 49.949 lei).
În plus, Curtea observă, în ce priveşte serviciile de pază, că reclamanta nu a combătut
constatările inspectorilor fiscali vizând lipsa activităţilor la obiectivele păzite, precum şi
asigurarea pazei de către o singură persoană, în condițiile în care la acelaşi imobil îşi au sediul
două societăţi. Totodată, reclamanta nu a făcut dovada realizării unei gherete destinate pazei
stâlpului şi nici realitatea prestării serviciilor de pază prin întocmirea unor procese verbale de
predare-primire a turei, respectiv prin întocmirea lunar de situaţii centralizatoare privind
volumul total al activităţii prestate, defalcate pe locaţii.
Curtea reaminteşte că, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, „orice persoană
impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate
utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:
a) operaţiuni taxabile‖;
În legătură cu dispoziţiile art. 145 alin. (2) Cod fiscal, Curtea reţine că această
dispoziţie legală impunea condiţia, pentru obţinerea deducerii taxei de către persoana
impozabilă solicitantă, ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să vizeze bunurile sau
serviciile care „sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile‖.
69
Utilizarea expresiei „destinate utilizării în folosul...‖ implică faptul că serviciile –
respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă – trebuie să fie
apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează obiectul de activitate al
persoanei solicitante.
Curtea subliniază în acest context că legea se referă la bunuri sau servicii care „sunt
destinate utilizării...‖, ceea ce implică intenţia persoanei de a utiliza serviciile respective în
folosul operaţiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizării lor în acest scop.
Or, Curtea reţine că reclamanta nu a dovedit că aceste servicii au fost efectiv efectuate
în folosul operaţiunilor taxabile şi că au legătură cu obiectul de activitate al reclamantei. In
speța nu s-a făcut dovada realității operațiunilor exercitate de reclamanta si implicit a intenției
acesteia de a realiza in concert aceste operațiuni.
Curtea aminteşte, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
conform căreia deductibilitatea TVA este conturată de câteva limite maximale care determină
simetric şi conţinutul obligaţiei autorităţilor fiscale de a aproba rambursarea TVA-ului achitat
în vederea realizării unor operaţiuni taxabile:
- bunurile sau serviciile să fi fost achiziţionate în scopul desfăşurării unei activităţi
economice, fiind necesară, intenţia privind iniţierea activităţii economice (Hotărârea din 14
februarie 1985 - Rompelman/Ministerul de Finanţe olandez, C-268/83);
- dreptul la deducere rămâne câştigat chiar şi atunci când, din cauza unor evenimente
dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusă impozitului nu a folosit bunurile
sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni taxabile (Hotărârea din 15 ianuarie
1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);
Astfel fiind, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de
elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică trebuie să fie considerat drept
persoană impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în
conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce
imediat TVA ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea
operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere.
Prin urmare, în cazurile mai sus menţionate Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că
dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane impozabile de a realiza
operaţiuni taxabile, intenție, care, in speța de fata nu a fost dovedita de către reclamanta.
Astfel, nu împrejurarea ca reclamanta nu ar fi finalizat obiectivul propus a determinat
respingerea cererii de rambursare TVA, ci lipsa intenției acesteia de a realiza in concret
operațiuni taxabile.
Astfel fiind, Curtea constata ca deşi expertul desemnat in cauza a menționat in
cuprinsul raportului de expertiza întocmit ca reclamanta a depus facturi doveditoare care sa
justifice deducerea TVA, condiția formala a corectitudinii emiterii facturilor nu este suficienta
pentru deducerea taxei aferente achiziţiilor. Condiția de fond care nu a fost îndeplinita in
speța de fata este aceea ca dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane
impozabile de a realiza operaţiuni taxabile.
O altă critică, formulată prin acțiune, constă în aceea că dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit.
m) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, sunt străine de natura
pricinii, întrucât se refera Ia impozitul pe profit şi, mai mult decât atât, în cuprinsul deciziei de
70
soluţionare sunt citate, în mod eronat, dispoziţii care nu mai erau în vigoare în perioada
supusă controlului.
Curtea observă că într-adevăr inspectorii fiscali au făcut trimitere la dispoziţiile art. 21
alin. (4) lit. m) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 44/2004, însă aceştia nu au susţinut că acestea ar constitui reglementarea în
domeniul TVA, trimiterea fiind făcută pentru a arăta că anumite cheltuieli, pentru care se
solicită deducerea TVA, fie nu sunt reale, fie nu au justificare economică în sensul art.11 alin.
(1) din Legea nr. 571/2003 (La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuţii
sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un
scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia…).
Din acest punct de vedere este constatată pertinentă şi apărarea autorităţilor pârâte,
care invocă Decizia nr. V/15.01.2007, pronunţată în recursul legii de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în cadrul căreia însăşi instanţa supremă a făcut o astfel de trimitere la
dispoziţiile Codului fiscal aplicabile impozitului pe profit [art. 21 alin. (4) lit. f), în forma în
vigoare la acea dată] atunci când s-a pronunţat pe o problemă care viza deductibilitatea TVA.
Cât priveşte apărările vizând existenţa dreptului la deducere chiar şi în situaţia în care
un proiect de investiţii ar fi abandonat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa comunitară, Curtea
constată că acestea sunt lipsite de relevanţă, dat fiind că în cauza de faţă nu s-a reţinut un
astfel de abandon, ci însăşi lipsa intenţiei de dezvoltare a parcului eolian.
Curtea nu reţine nici apărările vizând exigibilitatea taxei, ca şi condiţie esenţială
pentru recunoaşterea dreptului de deducere, reiterată de reclamantă în finalul acţiunii pentru
toate constatările organului fiscal, pentru aceleaşi considerente expuse cu prilejul analizei
serviciilor achiziţionate de la SC B.D. SRL, SC M.C. SRL şi SC E. SRL. Curtea reaminteşte
astfel că exigibilitatea taxei, deşi trebuie să existe la momentul deducerii, vizează momentul la
care autoritatea poate cere plata taxei de la persoana obligată, în cauza de faţă prestatorul iar
nu reclamanta. Chiar dacă marchează şi momentul la care ia naştere dreptul de deducere,
exigibilitatea nu este o condiţie suficientă, fiind necesară îndeplinirea condiţiei ca operaţiunea
pentru care se solicită deducerea să fie destinată utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
Concluzionând, Curtea constată că actele administrativ fiscale atacate sunt legale şi
temeinice, în mod corect fiind respinsă cererea de rambursare TVA, respectiv instituită
măsura înregistrării în evidenţele reclamantei a constatărilor inspectorilor fiscali, deciziile de
respingere a contestaţiilor administrative fiind găsite de asemenea legale şi temeinice.
Având în vedere considerentele menţionate, constatând neîntemeiată acţiunea, Curtea,
în conformitate cu dispoziţiile art.18 din Legea nr. 554/2004, a respins-o ca atare, luând
totodată act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată.
8. Întreprinderi legate. Proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare. Eligibilitate proiect. Condiții „neregulă”. Cerere de
finanțare. Regula de minimis. Fonduri europene. Condiții artificiale
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011
Ordinul Ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 567/2008
71
Legea nr. 346/2004
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13 /2006
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 65/2011
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2988/1995
Deciziei nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale
Decizia nr. 66/26.02.2015 a Curții Constituționale este incidentă numai în ipoteza în
care s-au aplicat normele de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv definiția
neregulii și sancțiunile din această ordonanță unor fapte, calificate drept nereguli, săvârșite
anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. În cazul în care faptele care au fost
calificate drept nereguli au fost săvârșite ulterior datei de 30 iunie 2011, nu este nelegală
aplicarea reglementărilor de drept material din O.U.G. nr. 66/2015.
Conform articolului 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 noţiunea de „neregulă”
este „orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile
naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente
legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a
beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a
prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici
internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită
necuvenit.”
In acord cu dispozițiile art.1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului din
18.12.1995 „ constituie abatere orice încălcare a unui dispoziții de drept comunitar, ca
urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia
bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau
pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct in numele Comunităților,
fie prin cheltuieli nejustificate”.
Din enunţarea prevederilor mai sus menționate, rezulta ca prejudiciul produs
bugetului UE sau bugetelor naționale poate fi real sau potențial, iar producerea însăși a unei
nereguli si utilizarea necorespunzătoare a banilor acordați atrage sancțiunea restituirii
parțiale sau totale a acestora.
(Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Sentinţa civilă nr. 119 din 25 aprilie 2016, dr. D.D.-P.)
Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr.
6656/30/2014 la data de 27.10.2014, reclamanta SC A.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu
pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit) şi Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest (fost
Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit), ca prin hotărârea ce se va
pronunţa să se dispună:
- anularea Deciziei nr. 18352/03.06.2014, de soluţionare a Contestaţiei formulată de
reclamantă împotriva procesului verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor
bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014 privind proiectul „Achiziţie de
72
utilaje către SC A.R. SRL‖, decizie emisă de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi
Pescuit;
- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor
bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014, privind proiectul „Achiziţie de
utilaje de către SC A.R. SRL‖, cod proiect C 312M010953700036/20.07.2010, beneficiar SC
A.R. SRL, emis de către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit;
- exonerarea de la plata creanţei bugetare stabilite în sarcina reclamantei prin procesul
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014.
În motivare se arată că în fapt, prin Decizia nr. 18.352/03.06.2014 emisă de Agenţia de
Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit [Anexa nr. 1 la prezenta acţiune] a fost respinsă
contestaţia [Anexa nr. 2 la prezenta acţiune] formulată de reclamantă împotriva Procesului
Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014
privind proiectul „Achiziţie de utilaje de către SC A.R. SRL‖ [Anexa nr. 3 la prezenta
acţiune], întocmit ca urmare a controlului efectuat de către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit în perioada 06.01.2014 - 28.03.2014 la sediul reclamantei, prin care s-a
constatat faptul că „nemenţinereaeligibilităţii proiectului ca urmare a nerespectării condiţiilor
de eligibilitate şi de selecţie, a constatării existenţei legăturilor între administratorul A. R.
SRL şi A.T.R. Î.I. cu concluzia că întreprinderile sunt legate conform art. 44 din Legea nr.
346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu
consecinţa creării de condiţii artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului financiar şi a
constatării că s-a acordat un avantaj nejustificat, toate acestea cu concluzia că s-a încălcat
contractul cadru nr. C 312M010953700036/20.07J010 şi a anexelor acestuia, cu propunerea
de recuperare a sumelor plătite beneficiarului, stabilindu-se o creanţă bugetară în sarcina
reclamantei în valoare de 815.526,65 lei.‖
Reclamanta apreciază ca atât Decizia Agenţiei de Plăti pentru Dezvoltare Rurală şi
Pescuit nr. 18.352/03.06.2014, prin care a fost respinsă contestaţia sa formulată împotriva
Procesului Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de
28.03.2014, cât şi Procesul Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor
bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014, ca fiind netemeinice şi nelegale.
Concluzia activităţii de verificare, având în vedere prevederile contractului de
finanţare şi a dispoziţiilor legale în materie a dus la constatarea că suma decontată de
Autoritatea Contractantă, respectiv 815.526,65 lei, a devenit neeligibilă, urmare a încălcării
contractului de finanţare, respectiv a criteriilor de eligibilitate şi de selecţie menţionate mai
sus şi asumate la momentul depunerii cererii de finanţare, cu propunerea de încetare a
contractului de finanţare şi recuperare a întregului ajutor financiar nerambursabil acordat.
Reclamanta arată că situaţia constatată de către comisia de control trebuie să
îndeplinească cumulativ cele două condiţii expres prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit. a)
din O.U.G. nr. 66/2011 (abaterea şi prejudiciul) pentru ca fapta să poată fi considerată
neregulă, stare de fapt ce trebuie corelată cu indicarea dispoziţiilor legale exprese care au fost
încălcate.
Reclamanta consideră Procesul Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 nelegal şi netemeinic, acesta fiind emis cu
nerespectarea dispoziţiilor art. 2 alin.(1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că nu
îndeplineşte cerinţele expres prevăzute în cadrul acestuia.
73
Apreciază că, în mod greşit, situaţiile de fapt descrise în Procesul Verbal de constatare
a neregulilor atacat au fost încadrate ca nereguli în temeiul O.U.G. nr. 66/2011.
Astfel, aspectele constatate de echipa de control referitoare la constatarea că SC A.R.
SRL şi A.T.R. SRL sunt întreprinderi legate conform art. 44 din Legea nr. 346/2004;existenţa
de legături între asociatul E. SRL şi principalii clienţi ai SC A.R. SRL;nemenţinerea
condiţiilor de eligibilitate EG2 prevăzute în Ghidul Solicitantului şi încălcarea cerinţelor
criteriului de selecţie S 2 - proiecte care prin activitatea propusă creează mai mult de un loc de
muncă la 25.000 euro investiţi în funcţie de tipul solicitantului, pentru care proiectul a fost
punctat;nerespectarea clauzelor contractuale din contractul de finanţare, nu întrunesc
elementele constitutive ale unei nereguli, conform O.U.G nr.66/2011.
În ceea ce priveşte abaterea şi prejudiciul, reclamanta apreciază că existenţa acestora
nu a fost dovedită.
Situaţiile descrise în cadrul Procesului Verbal de constatare nu reprezintă nereguli în
înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.
Reclamanta susţine că nu a fost dovedit că ar fi fost încălcate condiţiile acordării
ajutorului financiar sau condiţiile de eligibilitate existente la data semnării contractului,
încălcarea unui text de lege sau dispoziţie contractuală.
Pe fond, reclamanta arată că, concluziile activităţii de verificare, reflectate atât în
Procesul verbal, cât şi în Decizia de soluţionare a contestaţiei, au fost aceleaşi, respectiv faptul
că proiectul reclamantei este neeligibil, ca urmare a nerespectării condiţiilor de eligibilitate şi
de selecţie, a constatării existenţei legăturilor între administratorul A.R. SRL şi A.T.R. Î.I. cu
concluzia că întreprinderile sunt legate conform art. 44 din Legea nr. 346/2004 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu consecinţa creării de
condiţii artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului financiar şi a constatării că s-a
acordat un avantaj nejustificat, toate acestea cu concluzia că s-a încălcat contractul cadru nr. C
312M010953700036/20.07.2010 şi a anexelor acestuia, cu propunerea de recuperare a
sumelor plătite beneficiarului, stabilindu-se o creanţă bugetară în sarcina reclamantei în
valoare de 815.526,65 lei.
Reclamanta arata ca aspectul reținut privind constatarea existenţei legăturilor între
administratorul A.R. SRL şi A.T.R. Î.I. şi considerarea că întreprinderile sunt legate, nu
presupune aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 346/2004 invocate în
Procesul verbal, raportat la dispoziţiile art. 41 şi 42 din aceeaşi lege, precum şi la structura
capitalului social al firmelor indicate, ai căror asociaţi sunt asociaţi unici persoane fizice.
Reclamanta arată că prognozele privind viabilitatea investiţiei s-au făcut la nivelul
situaţiei economice de la data cererii de finanţare, realizând însă profit din activitatea
desfăşurată.
Astfel, reclamanta susţine că nu se poate imputa şi nici dovedi că ea a produs un
prejudiciu prin vânzarea coşurilor de nuiele, câtă vreme a realizat profit din această activitate.
Referitor Ia locurile de muncă, reclamanta susţine că acestea au fost create cu
respectarea legislaţiei în materia muncii şi nu reprezintă o încălcare a contractului de finanţare
şi nici a criteriului de selecţie, mai mult, prin locurile de muncă create conform celor asumate
nu a fost creat un prejudiciu, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr.
66/2011.
74
Referitor la activitatea cofinanţată, reclamanta arată că a prezentat contracte de prestări
servicii, a înregistrat venituri din această activitate, mai mult, a realizat profit, ceea ce pune
sub semnul întrebării prejudiciul prezumat a exista în considerarea neregulii constatate de
către autoritatea de control.
Privind susţinerea neutilizării bunurilor achiziţionate prin proiect conform scopului
declarat în cererea de finanţare, reclamanta susţine că aceasta este nereală,întrucât ea a realizat
coşuri de nuiele, aspect constatat şi de către comisia de control.
Referitor la crearea de condiţii artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului
financiar nerambursabil şi în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Regulamentul
Consiliului (CE) NR. 2988/1995 din18 decembrie 1995 şi art. 4 alin. (8) din Regulamentul
(CE) nr. 65/2011 prin care se stabileşte faptul că nu sunt eligibili beneficiarii care au creat în
mod artificial condiţiile necesare pentru a beneficia de finanţare, obţinând astfel depăşirea
intensităţii sprijinului financiar, reclamanta arată că, conform art. 4 alin. (8) din Regulamentul
(CE) nr. 65/2011: „Fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale, nu se efectuează nicio plată
către beneficiari în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare
pentru a obţine aceste de plăţi în scopul obţinerii unui avantaj care contravine obiectivelor
schemei de ajutor.‖
În concluzie, reclamanta arată că fapta pentru care a fost sancţionată nu îndeplineşte
cerinţele prevăzute de O.U.G nr. 66/2011, pentru a putea fi socotită neregulă şi că nu au fost
încălcate dispoziţiile contractului de finanţare, ale Regulamentului Comisiei (UE) nr.
2988/2006 din 18.12.1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene,
Regulamentului Comisiei (UE) nr. 65/2011 din 27.01.2011 de stabilire a normelor de punere
în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 a Consiliului, Regulamentului Comisiei
(UE) nr. 1975/2006 privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 a
Consiliului, toate acestea expuse ca şi temei de drept în Procesului Verbal de constatare a
neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 şi în Decizia nr.
18.352/03.06.2014 de soluţionare a Contestaţiei formulată de reclamantă împotriva
Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de
28.03.2014.
Pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat întâmpinare prin care
a solicitat respingerea cererii de anulare a actelor administrative reprezentate de Procesul
verbal de constatare nr. 10.819/01.04.2014 şi de Decizia de soluţionare a contestaţiei nr.
18.352/03.06.2014 ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 199/06.02.2015, pronunţată în dosar nr. 6656/30/2014,
Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei
materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel
Timişoara, instanţă competentă în raport de prevederile art. 10 alin. (1), art. 10 alin. (11) din
Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013, coroborate cu
prevederile art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (16) şi (22) din O.U.G. nr. 66/2011.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr.6656/30/2014 la
data de 02.03.2015.
Prin sentinţa civilă nr. 96 din 20.04.2015, Curtea de Apel Timişoara - Secţia
contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel
Timişoara, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, formulată de reclamanta SC A.R.
75
SRL, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi Centrul
Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest, în favoarea Tribunalului Timiş - Secţia
contencios administrativ şi fiscal,a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis
cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea instanţei competente.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub
nr.6656/30/2014 la data de 15.05.2015.
Prin Decizia nr.2354/05.06.2015 pronunţată în dosarul nr.6656/30/2014, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A.R.
SRL şi pe pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi Centrul Regional pentru
Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest, în favoarea Curţii de Apel Timişoara – Secţia
contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr.6656/30/2014* la
data de 25.01.2016.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat ca prin acţiunea promovată
în faţa instanţei de contencios administrativ reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 18352/03.06.2014, de soluţionare a
Contestaţiei formulată de reclamantă împotriva procesului verbal de constatare a neregulilor şi
de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014 privind
proiectul „Achiziţie de utilaje către SC A.R. SRL‖, decizie emisă de Agenţia de Plăţi pentru
Dezvoltare Rurală şi Pescuit; anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014, privind
proiectul „Achiziţie de utilaje de către SC A.R. SRL‖, cod proiect C
312M010953700036/20.07.2010, beneficiar SC A.R. SRL., emis de către Agenţia de Plăţi
pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit; exonerarea de la plata creanţei bugetare stabilite în
sarcina reclamantei prin procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare din data de 28.03.2014.
În fapt, Curtea constată că prin Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor bugetare, înregistrat sub nr.10819/01.04.2014 emis de către A.P.D.R.P. –
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-a reţinut că reclamanta a creat condiţii
artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului financiar nerambursabil, încălcându-se
cerinţele stipulate în Fişa tehnică a măsurii şi Ghidul solicitantului. S-a reţinut că
nerespectarea condiţiilor de eligibilitate şi a cerinţelor criteriilor generale de eligibilitate şi de
selecţie, conform angajamentelor asumate prin cererea de finanţare conduce la încălcarea
contractului de finanţare nr. C 312 M010953700036/20.07.2010 şi a anexelor acestuia.
S-a hotărât că se impune recuperarea integrală a ajutorului financiar nerambursabil
acordat și rezilierea contractului de finanțare încheiat cu reclamanta, ca urmare a
nerespectării prevederilor contractuale, valoarea creanței bugetare rezultate din nereguli fiind
în cuantum de 815.526,65 lei.
Împotriva acestui Proces-verbal reclamanta a formulat contestație care a fost respinsă
prin Decizia nr.18352/03.06.2014 (filele 22 – 36 dosar tribunal).
O primă critică formulată de reclamantă cu privire la legalitatea actelor administrative
atacate este în sensul că, raportat la Decizia nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale ar fi fost
aplicabile dispozițiile de drept substanțial din O.G. nr.79/2003, act normativ în vigoare la
momentul producerii neregulii, contractul de finanțare fiind semnat la data de 20.07.2010.
76
Curtea reține că prin Decizia nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale s-a decis că,
urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, calificarea neregulii şi stabilirea
creanţelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârşirii
neregulii potrivit principiului tempus regit actum, aşadar fără a se putea combina dispoziţiile
de drept substanţial din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 66/2011, în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea
reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului.
Astfel, reclamanta susține că, sub aspectul normelor de drept substanțial sunt
aplicabile dispozițiile O.G. nr.79/2003, iar conform dispozițiilor art. 2 lit. a) din acest act
normativ prejudiciul trebuie dovedit de cel care îl invocă. Reclamanta susține că nu poate fi
reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 referitor la
definirea neregulii săvârșite de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a dovedit
potențialul impact financiar produs de neregula constatată prin Procesul verbal contestat.
Din analiza Deciziei nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale, rezultă că această
decizie este incidentă în cauză numai în ipoteza în care s-au aplicat normele de drept
substanțial din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv definiția neregulii și sancțiunile din această
ordonanță unor fapte, calificate drept nereguli, săvârșite anterior intrării în vigoare a acestui
act normativ. În cazul în care faptele care au fost calificate drept nereguli au fost săvârșite
ulterior datei de 30 iunie 2011, nu este nelegală aplicarea reglementărilor de drept material din
O.U.G. nr. 66/2015.
Din cuprinsul dosarului administrativ, Curtea constată că neregulile constatate de către
pârâtă vizează analiza activităţii reclamantei şi pe perioada ulterioară datei de 30 iunie 2011,
şi anume 31.12.2011 – 31.08.2013. Astfel, spre exemplu, pârâta reţine că în perioada 2011 –
08.2013 reclamanta nu a făcut dovada producerii şi comercializării coşurilor de nuiele
precizate în cererea de finanţare, cu excepţia unei facturi pentru 40 de coşuri de nuiele, emise
în anul 2012 către SGA Construct SRL, care pare a fi nereală. Totodată, pârâta a reţinut, din
analizarea documentelor prezentate de către reclamantă, respectiv contractele de muncă şi
extrasul Revisal din 05.10.2013 că reclamanta figurează cu 13 angajaţi din care 8 sunt activi,
3 dintre angajaţi sunt din 07.08.2013, 10.05.2013 şi 02.10.2013, constatându-se că prin
angajarea a 8 salariaţi cu câte 2 ore/zi, 4 ore/zi şi 8 ore/zi, aceştia acumulând 24 de ore/zi,
reclamanta a creat de fapt 3 locuri de muncă faţă de 6 locuri de muncă prevăzute în cererea de
finanţare.
Astfel fiind, constatându-se că în urma controlului efectuat de către pârâtă care a avut
drept bază verificarea menţinerii eligibilităţii proiectului „Achiziţie de utilaje de către SC
A.R. SRL‖, al cărui beneficiar este reclamanta, au fost reţinute în sarcina reclamantei anumite
nereguli care au fost săvârşite ulterior datei de 30 iunie 2011, Curtea apreciază că nu este
nelegală aplicarea reglementărilor de drept material din O.U.G. nr. 66/2015.
O altă critică adusă de reclamantă actelor administrative contestate este aceea cu
privire la nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 21 pct.11 din O.U.G. nr.66/2011,
conform cărora „Pe parcursul activităţilor de constatare, structura verificată are dreptul să-şi
exprime punctul de vedere, care se analizează de echipa de verificare‖.
Curtea reţine că această prevedere legală trebuie analizată prin coroborare cu
dispoziţiile art. 21 alin.(10) din acelaşi act normativ, conform cărora „Membrii echipei de
control pot solicita de la structurile supuse verificărilor date, informaţii, precum şi copii,
77
certificate pentru conformitate ale documentelor care au exclusiv legătură cu proiectul
verificat, iar acestea au obligaţia de a le pune la dispoziţie la data solicitată‖.
Din analizarea acestor prevederi legale enunţate, rezultă posibilitatea consacrată în
favoarea echipei de control de a solicita structurilor supuse verificării informaţii şi date,
precum şi dreptul structurilor verificate de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la
activitatea de constatare.
Prin Adresa emisă de CRPDRP - 5 Vest nr.6906/17.03.2014 a fost înştiinţat către
reclamantă Proiectul Procesului verbal de constatare încheiat la data de 14.03.2014, în
vederea prezentării punctului de vedere al acesteia cu privire la constatările făcute de echipa
de control. În data de 19.03.2014 reclamanta a luat la cunoştinţă despre acest proiect, însă
până la data de 28.03.2014, când au fost finalizate verificările prin întocmirea Procesului
verbal de constatare reclamanta nu a comunicat pârâtei punctul său de vedere cu privire la
constatările din Proiectul de Proces verbal.
Prin urmare, Curtea constată că pârâta a respectat dispoziţiile art. 21 pct. 11 din
O.U.G. nr.66/2011, astfel cum au fost anterior menţionate.
Reclamanta a criticat actele administrative contestate şi prin aceea că pârâta, prin
emiterea Procesului verbal de constatare a neregulilor nu a respectat dispoziţiile art. 21 pct. 23
din O.U.G. nr.66/2011.
Curtea reţine că, controlul pe teren a fost efectuat în data de 08.10.2013, perioada de
desfăşurare a activităţii de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare fiind
cuprinsă între 06.01.2014 – 28.03.2014, astfel că au fost respectate de către pârâtă prevederile
art. 21 pct. 23 din O.U.G. nr. 66/2011.
Reclamanta susţine că Procesul verbal de constatare întocmit este emis cu
nerespectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 iar aspectele constatate
nu întrunesc elementele constitutive ale unui nereguli.
Conform articolului anterior menţionat, legiuitorul a definit noţiunea de „neregulă‖ ca
fiind „orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile
naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal
încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori
a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care
poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau
fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.‖
In acord cu dispozițiile art.1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului din
18.12.1995 „ constituie abatere orice încălcare a unui dispoziții de drept comunitar, ca urmare
a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul
general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea
veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct in numele Comunităților, fie prin
cheltuieli nejustificate‖.
Din analiza dispozițiilor legale anterior enunțate, rezultă ca definiția nereguli, astfel
cum este cuprinsa în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr.66/2011, aceasta preia definiția cuprinsa in
art.1 alin. (2) din Regulamentul 2988/95 al Consiliului din 18.12.1995.
O definiție asemănătoare se regăsește şi în art. 2 pct.7 din Regulamentul 1083/2006 al
Consiliului din 11.07.2006.
78
Din enunţarea prevederilor mai sus menționate, rezulta ca prejudiciul produs bugetului
UE sau bugetelor naționale poate fi real sau potențial, iar producerea însăși a unei nereguli si
utilizarea necorespunzătoare a banilor acordați atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a
acestora.
Pentru a analiza legalitatea actelor contestate in ceea ce privește reținerea in sarcina
reclamantei a neregulilor constând in crearea de condiții artificiale, Curtea va analiza
elementele care au determinat aceasta convingere a paratei.
Astfel, în fapt, Curtea reţine că între pârâtă şi reclamantă a fost perfectat la data de
20.07.2010 Contractul de finanţare nr.C312M010953700036, obiectul contractului fiind
reprezentat de acordarea unei finanţări nerambursabile de către pârâtă pentru implementarea
Proiectului cu titlul „Achiziţie de utilaje de către SC A.R. SRL‖.
În virtutea prevederilor art. 5 alin. (3) lit. f) din O.U.G. nr.13/2006, pe parcursul
derulării contractului de finanţare pârâta are posibilitate să desfăşoare controale pentru a
verifica modul de implementare al proiectului.
Controlul desfăşurat în data de 08.10.2013, dată la care proiectul a fost finalizat,
plăţile fiind efectuate în totalitate, a avut la bază verificarea menţinerii eligibilităţii proiectului
al cărui beneficiar este reclamanta în sensul că nu a suferit o modificare substanţială ulterior
plăţii finale realizate de către pârâtă în perioada de valabilitate a contractului de finanţare.
Prin proiect s-au achiziţionat următoarele utilaje: Tractor marca FENDT, model 820
Vario TMS - Serie 731/21/8996, Semănătoare de păioase HORSCH SPRINTER 6ST - Serie
3107157, Semănătoare MONOSEM NX TOP7 - Serie S11R002506, Combinator KNOCHE
TERRA DRT 60H - Serie 411591, Disc frontal HORSCH TIGER 5MT - Serie 34651306,
Dulap metalic 7 sertare echipate, Ferestrău circular şi Banc de lucru. Aceste utilaje sunt
necesare realizării activităţii auxiliare pentru producţia vegetală prin servicii de pregătire a
terenului agricol şi de semănat pentru terţi, precum şi fabricarea coşurilor din paie şi nuiele.
In ceea ce privește critica reclamantei recurente cu privire la existenţa condițiilor
artificiale, Curtea constată că potrivit art.4 al.8 din Regulamentul nr.65/2011 de stabilire a
normelor de punere in aplicare a Regulamentului CE nr,1698/2005 al Consiliului in ceea ce
privește punerea in aplicare a procedurilor de control si a Ecoconditionalităţii in cazul
masurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală trebuie interpretat in sensul că aceste condiţii de
punere in aplicare a textului de lege necesită prezenta unui element obiectiv şi a unui element
subiectiv, elemente care, in aprecierea paratei, sunt prezentate în titlul de creanţă contestat.
Potrivit primului dintre aceste elemente, respectiv elementul obiectiv, este necesar să
se identifice împrejurările obiective ale speţei care permit să se concluzioneze că finalitatea
urmărită de schema de ajutor din cadrul FEADR nu poate fi atinsă, rezultând astfel că este
obligaţia Autorităţii să demonstreze că în fapt beneficiarul/beneficiarii proiectului/proiectelor
supus/supuse controlului nu poate/pot atinge obiectivul măsurii accesate.
Potrivit celui de-al doilea element, respectiv elementul subiectiv, este necesar să se
identifice elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în
mod artificial a condiţiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul schemei de ajutor
din cadrul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăţi a urmărit în exclusivitate să
obţină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menţionate, rezultând astfel că se
impune identificarea elementelor de legătură dintre beneficiar şi alte entităţi juridice
implicate (acei indicatori menţionaţi în Nota directoare pentru Auditori nr. 22) care să arate
79
modalitatea concertată a beneficiarilor cu scopul clar de a eluda normele legale şi procedurale
în vederea obţinerii finanţării nerambursabile, sens în care prezintă relevanţă următoarele
constatări, si anume: Curtea constata ca în localitatea C.-M., la aceeaşi adresă cu a
reclamantei au fost înregistrate iniţial patru societăţi cu proiecte finanţate din FEADR prin
PNDR, depuse în aceeaşi sesiune de proiecte, respectiv:
- SC S.D. SRL contract nr. C312M010953700044/18.08.2010 - „Achiziţie de utilaje
de către SC S.D. SRL‖, sediul social în Comuna C.-M., judeţul Timiş, asociatul unic şi
reprezentantul legal dl. C.P.C. (consultant: SC E. SRL).
- SC A.A. SRL contract nr. C 312M010953700054/27.04.2010 - „Achiziţie de utilaje
de către SC A.A. SRL‖, sediul social în Comuna C.-M., judeţul Timiş, asociat unic şi
reprezentantul legal d-na A.E.J., având codul CAEN principal 0161, înregistrată la Registrul
Comerţului din data de 26.10.2009 (consultant: SC S.G. SRL).
- A.E. Î.I., contract nr. C312M020953700141/28.06.2010 - „înfiinţare service utilaje
agricole‖, sediul social în Comuna C.-M., judeţul Timiş (consultant: SC E.G. SRL).
- SC A.R. SRL contract nr. C312M010953700036/20.07.2010 - „Achiziţie de utilaje
de către SC A.R. SRL‖, sediul social şi amplasamentul proiectului în Comuna C.-M., judeţul
Timiş, asociat unic şi reprezentantul legal d-na R.M.M. (consultant: SC E. SRL). Ulterior şi-a
schimbat sediul social, reprezentantul legal şi structura acţionariatului.
Curtea retine ca între reprezentanţii/asociaţii următoarelor societăţi A.E. Î.I., SC A.A.
SRL şi SC A.R. SRL, există legături de rudenie, astfel ca D-na A.E.J. este asociatul unic şi
reprezentantul legal al A.A. SRL şi dl. A.T.R., asociatul unic şi reprezentantul legal al A.R.
SRL, sunt copiii d-nei A.E., reprezentant legal al A.E. Î.I.
Fata de aceste raporturi constatate între administratorul/acţionariatul SC A.R. SRL şi
administratorul/acţionariatul agentului economic către care prestează servicii - A.T.R. Î.I.,
conform art.44 din Legea nr. 346/14.07.2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii, se consideră că întreprinderile sunt legate.
Curtea constata ca domnul A.T.R., a preluat societatea A.R. SRL şi a implementat
proiectul de investiţii ulterior semnării contractului de finanţare încheiat cu APDRP,
schimbând şi sediul social, pe o proprietate a acestuia, pe care o deţine prin A.T.R. Î.I.
Aşadar, A.T.R. Î.I., este beneficiarul real al investiţiilor realizate de către SC A.R.
SRL, acesta microîntreprindere fiind creata artificial, fără de care nu ar fi putut să-şi extindă
afacerea prin finanţarea din fonduri nerambursabile, în cadrul Măsurii 312 din FEADR.
Ca urmare a creării de condiţii artificiale s-a depăşit plafonul maxim al sprijinului
financiar de 200.000 euro din cadrul M312 pentru un singur beneficiar, încălcându-se
cerinţele stipulate în Fişa Tehnică a Măsurii.
De asemenea, există legături între asociatul/administratorul firmei SC E. SRL, care
este furnizorul de servicii de consultanţă, şi principalii clienţi ai societăţii A.R. SRL, respectiv
grupul economic format din: SC E.G. SRL, SC S.G. SRL şi S.G.A. C. SRL, astfel:
- D-na D.E.R. asociat şi administrator la E. SRL, care deţine 50% din societate, este
sora d-nei C.L.I. care este asociat unic şi administrator la E.G. SRL;
- D-na C.L.I., care deţine împreună cu mama acesteia D.D., societatea S.G. SRL, în
proporţii egale 50%-50%, este un alt beneficiar al serviciilor prestate de A.R. SRL;
-S.G.A. C. SRL către care A.R. SRL a vândut coşuri de nuiele, este deţinută de S.G.
SRL în calitate de asociat unic;
80
Prin urmare, Curtea retine ca societăţile E.G. SRL., S.G. SRL şi S.G.A. C. SRL fiind
întreprinderi legate (prin acţionariat şi administrator), se consideră că A.R. SRL în fapt a
prestat servicii şi a vândut produse, preponderent către acelaşi grup economic.
De asemenea, din documentele financiar contabile ale beneficiarului se constată că
E.G. SRL, A.T. Î.I. şi A.A. SRL sunt principalii furnizori ai societăţii A.R. SRL.
Astfel grupul economic controlat de A.T.R. (A.R. SRL, A.T.R. Î.I. şi A.A. SRL prin
relaţiile comerciale şi financiare pe care le are cu grupul economic compus din E.G. SRL,
S.G. SRL şi S.G.A. C. SRL, acţionează în strânsă interdependenţă pe aceeaşi piaţă relevantă
şi pe pieţe adiacente.
Astfel, s-a constatat existenţa de legături comerciale, tranzacţii speciale, operaţiuni
preferenţiale şi mişcări de salariaţi între grupul prestatorilor (A.T.R. şi familia) şi grupul
beneficiarilor (C.L.I. şi familia).
Prin urmare, există suspiciunea că, datorită grupului economic, şi serviciile de
consultanţă au fost obţinute direct în baza unei singure oferte, aşadar, atribuirea serviciilor de
consultanţă a fost făcută preferenţial, de către SC E. SRL, SC S.G. SRL şi SC E.G. SRL.
De asemenea, se constata ca d-na R.M.M. (asociatul unic şi reprezentantul legal al
societăţii A.R. SRL de la data depunerii cererii de finanţare) depune documentaţie în numele
societăţilor din grupul economic, dar şi prin faptul că nu a fost angajată la A.R. SRL, context
in care există suspiciunea că în fapt a creat în mod artificial această societate, în scopul de a
obţine fonduri nerambursabile. Totodată, d-na R.M.M., a mai depus proiect pe M312-„Dotare
micro-întreprindere cu echipamente pentru lucrări de pregătirea terenului‖ în cadrul societăţii
T-S. LLP SRL, conform informaţiilor extinse extrase din ONRC, această firmă se află în
lichidare, motiv radiere: art. 235 din Legea nr. 31/1990, din data de 19.11.2013.
Curtea constata ca crearea în mod artificial a cadrului pentru accesarea finanţării
nerambursabile contravine art. 4 alin. (8) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 65/2011 şi
are drept consecinţă retragerea sprijinului financiar nerambursabil acordat beneficiarului.
Curtea retine ca, in conformitate cu balanţa de verificare la 31.12.2011, cont 704
venituri din lucrări şi servicii, societatea înregistrează venituri din prestări de servicii în
valoare de 138.061,29 lei, faţă de 561.000 lei cât a prognozat în cererea de finanţare. Nu
există înregistrări pentru veniturile din produse de artizanat (coşuri şi nuiele), deşi în cererea
de finanţare beneficiarul a prognozat şi venituri din vânzarea de coşuri şi nuiele, respectiv
pentru cele 97 buc. la un preţ de 250 RON/ bucata, previzionat în fiecare an în cererea de
finanţare.
Conform balanţei de verificare la 31.12.2012, cont 704 venituri din lucrări şi servicii,
societatea înregistrează venituri din prestări de servicii în valoare de 121.686,30 lei, faţă de
572.220 lei, cât a prognozat în cererea de finanţare. Conform contului 701 venituri din
vânzarea produselor finite, înregistrează venituri din produse finite în valoare de 533.000 lei.
A prezentat factura nr. 8/15.11.2012 în valoare de 1.000 lei emisă către S.G.A. C. SRL, pentru
vânzarea a 40 de buc. de coşuri de nuiele cu preţul de 25 lei, deşi în cererea de finanţare
beneficiarul a prognozat vânzarea a 97 buc. de coşuri şi nuiele pe an cu un preţ de 250
RON/bucata, dar pentru restul sumei de 532.000 lei nu a prezentat documente justificative din
care să rezulte că aceste produse provin din activitatea cofinanţată.
Conform balanţei de verificare la 31.08.2013, cont 704 venituri din lucrări şi servicii,
societatea înregistrează venituri din prestări de servicii în valoare de 551.699,21 lei, faţă de
81
583.550 lei, cât a prognozat în cererea de finanţare. Conform contului 701 venituri din
vânzarea produselor finite, înregistrează venituri din produse finite în valoare de 2.356.000
lei, dar nu face dovada că acestea provin din activitatea cofinanţată. De asemenea, nu a
prezentat documente justificative din care să reiasă că, în cadrul societăţii s-au obţinut venituri
din vânzarea de coşuri de nuiele, deşi în cererea de finanţare beneficiarul a prognozat
vânzarea a 97 buc. de coşuri de nuiele pe an cu un preţ de 250 RON.
Astfel fiind, Curtea constata ca în perioada 2011-08.2013 reclamanta nu face dovada
producerii şi comercializării coşurilor de nuiele precizate în cererea de finanţare, cu excepţia
unei facturi pentru 40 de coşuri de nuiele, emisă în anul 2012 către S.G.A. C. SRL, care pare a
fi nereală.
Fata de cele anterior constate, rezulta ca este justificata de către reclamanta
achiziţionarea bunurilor, respectiv bancul de lucru, dulapul de scule şi fierăstrăul circular,
deoarece aceste bunuri nu sunt folosite pentru realizarea de coşuri de nuiele, fiind astfel
încălcat art. 3 (1) şi art. 8 (7) din Anexa I a Contractului de finanţare.
Curtea constata ca in temeiul contractului de finanțare semnat, reclamanta si+a asumat
obligația ca, în urma implementării proiectului, să angajeze 8 persoane, astfel: 1 post
administrator, 2 posturi tractorist, 2 posturi combainer, 1 post împletitori de coşuri,
confecţioneri de perii şi asimilaţi, 1 post mecanic agricol şi 1 post contabil. Ulterior, şi-a
schimbat structura organizatorică, astfel: 1 post administrator, 2 posturi tractorist, 2 paznici, 1
post împletitori de coşuri, confecţioneri de perii şi asimilaţi, 1 post mecanic agricol şi 1 post
contabil.
Din analizarea documentelor prezentate de către beneficiar, respectiv contractele de
muncă şi extrasul REVISAL din 05.10.2013, reiese că SC A.R. SRL figurează cu 13 angajaţi
din care 8 sunt activi, trei dintre angajaţi sunt din 07.08.2013, 10.05.2013 şi 02.10.2013,
astfel: 1 post administrator - funcţia director tehnic (timpul de lucru 2 ore/zi), 1 post paznic
(timpul de lucru 2ore/zi), 1 post tractorist (timpul de lucru 2 ore/zi), 1 post contabil (timpul de
lucru 4 ore/zi), 1 post împletitor nuiele (timpul de lucru 2 ore/zi), 1 post mecanic auto (timpul
de lucru 2 ore/zi), 1 post muncitor necalificat în agricultură (timpul de lucru 2 ore/zi) şi 1 post
combainer agricol (timpul de lucru 8 ore/zi).
Prin angajarea a 8 salariaţi cu câte 2 ore/zi, 4 ore/zi şi 8 ore/zi, în condiţiile în care
aceştia cumulează 24 ore/zi, Curtea constata ca reclamanta a creat de fapt 3 locuri de muncă,
conform Legii 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării IMM-urilor, faţă de 6
locuri de muncă prevăzute în cererea de finanţare.
Astfel fiind, Curtea constata ca numărul de posturi propuse de către beneficiar au fost
folosite ca un mijloc de a obţine în mod artificial puncte de selecţie suplimentare la evaluarea
proiectului, fiind astfel încălcat Criteriul de selecţie 52 „Proiectele care prin activitatea
propusă creează mai mult de un loc de muncă la 25.000 Euro investiţi‖. Nerespectarea
criteriului de selecţie a proiectului contravine art. 3(1) din Anexa la Contractului de finanţare.
Curtea constata ca reclamanta a cunoscut condiţiile acordării ajutorului financiar
nerambursabil , completând in acest sens Declaraţia pe propria răspundere a solicitantului,
unde a consemnat:
„2. Declar că îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în fişa măsurii din Ghidul
Solicitantului şi mă angajez să le respect pe o perioadă de minim 5 ani de la finalizarea
proiectului, inclusiv criteriile de selecţie pentru care am fost punctat.
82
3. Declar că toate informaţiile din prezenta cerere de finanţare şi din documentele
anexate sunt corecte şi mă angajez să respect condiţiile cerute în reglementările referitoare la
prezentul program şi pe cele legate de proiectul anexat şi să furnizez periodic, la cerere,
documente justificative necesare.
8. Declar pe propria răspundere că în cazul în care nu respect oricare din punctele
prevăzute în această declaraţie proiectul să devină neeligibil în baza criteriului Eligibilitatea
solicitantului sau contractul să fie reziliat."
Toate criteriile de eligibilitate şi cerinţele privind acordarea ajutorului financiar
nerambursabil prin Program FEADR, au fost menţionate prin Ghidul Solicitantului, astfel
încât potenţialii beneficiari să fie în cunoştinţă de cauză cu privire la condiţiile în care se
acordă aceste fonduri.
Prin neregulile constatate, Curtea constata ca reclamanta a încălcat obligaţiile
contractuale asumate prin contractul de finanţare nr. C312M010953700036/20.07.2010,
precum şi dispoziţiile legale aplicabile, respectiv O.U.G. nr. 13/2006 şi Programul Naţional de
Dezvoltare Rurală.
În ceea ce priveşte proba existenţei unui prejudiciu, Curtea constată că în jurisprudenţa
Înaltei Curţi s-a decis că obligaţia de a recupera fondurile europene există în toate cazurile de
constatare a unor fraude sau nereguli fără a fi necesară dovedirea existenţei unei pagube.
În plus, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a stabilit că şi abaterile care nu au un impact
financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C.465/10 pct.47şi C-199/03
pct.31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării.
Astfel fiind, raportat la prevederile comunitare, obligatorii pentru instanțele de
judecată, Curtea constata că producerea unei nereguli in utilizarea fondurilor europene
achiziţionează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului UE, fără să fie necesară
existenta unui prejudiciu concret asupra bugetului UE. Prin urmare obligația de a recupera
fondurile UE se produce automat, la momentul constatării nereguli sau a fraudei, fără a fi
necesară demonstrarea unui prejudiciu.
In ceea ce privește incidenta in speța de fata a prevederilor art.5 al.3 din Regulamentul
UE nr.65/2011 al Comisiei, potrivit cărora „ obligația de rambursare nu se aplica in cazul in
care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a nunei altei
autorități si atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar in mod rezonabil‖,
Curtea constată că pentru a se putea pune in discuție aplicabilitatea acestui text de lege este
necesara îndeplinirea cumulativă a celor doua condiții, respectiv eroarea autorității si
nedepistarea acesteia de către beneficiar in mod rezonabil.
În acest sens s-a pronunțat şi CJUE in cauza C-465/10, unde a statuat că
„nerespectarea de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție FEDR a
normelor privind atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de directiva 92/50 cu
ocazia atribuirii contractului care a re ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o
abatere in sensul art.1 din regulamentul nr. 2988/95 chiar daca autoritatea națională
competentă nu putea sa ignore, cu ocazia acordării acestei subvenții, ca beneficiarul decise-se
deja cărui prestator urma sa ii încredințeze realizarea acțiunii subvenționate.
Ori în situația in speța de fată nu se pune problema unei erori care nu a fost depistată
de beneficiar in mod rezonabil câta vreme s-a reținut intenția acestuia de eludare a normelor
83
legale prin crearea in mod artificial a condițiilor de obținere a ajutorului financiar
nerambursabil.
Din ansamblul probatoriu administrat in cauza rezulta că societatea reclamanta a
urmărit sa obțină în mod artificial sprijin financiar nerambursabil. Astfel, nu se poate
considera că au fost create noi locuri de muncă în condiţiile în care reclamanta are angajaţi 8
persoane care, in realitate reprezintă doar 3 persoane, rezultând astfel o înregistrare fictivă;
nu se poate considera că s-a consolidat structura economică în zonă, în condiţiile în care
relaţiile comerciale se derulează între beneficiar şi entităţi ce au aceeaşi
asociaţi/administratori.
Astfel fiind, se poate concluziona ca acordarea unui ajutor nerambursabil de o valoare
mai mare decât plafoanele impuse celorlalţi solicitanţi/beneficiari, asigura
beneficiarului/grupului de persoane care acţionează de comun acord, un avantaj nejustificat în
faţa competiţiei, ceea ce îngreunează îndeplinirea obiectivelor măsurii, din prisma principiului
concurenţei pe piaţă.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a respins acțiunea formulata ca
neîntemeiata şi a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
9. Sfera subiectelor de drept ce pot fi supuse controlului Curţii de conturi. Entitate
auditată. Raport de control emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 lit. d) din
Legea nr. 94/1992, respectiv cu încălcarea competenţei personale a Curţii de
Conturi
Legea nr. 94/1992
Legea nr. 31/1990
Hotărârea Guvernului nr. 760/2010
Sfera subiectelor de drept ce pot fi controlate de Curtea de Conturi este limitată
exclusiv de art. 23 şi 24 din Legea nr. 94/1992, iar în cadrul aceste sfere, pot fi supuse
controlului numai acele societăţi la care Statul Român sau celelalte persoane enumerate la
art. 23 lit. d) şi care deţin la data controlului mai mult de jumătate din capitalul social al
societăţii controlate.
(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
Decizia civilă nr. 1687 din 24 mai 2016, dr. D.D.-P.)
Prin recursul formulat de pârâţii Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi
Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1786/09.12.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. 4842/30/2015, se solicită admiterea acestuia, şi casarea hotărârii recurate cu consecinţa
respingerii acţiunii.
Cu privire la fondul cauzei, recurenții apreciază că în mod greşit instanţa de fond a
reţinut în considerente că sunt întemeiate susţinerile reclamantei prin lichidator judiciar
conform cărora doar instanţa de judecată prin procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 poate
anula creanţa înscrisă în tabloul preliminar în favoarea SC FISE E.S. SA, această obligaţie
84
neputând fi pusă în sarcina entităţii auditate. Arată că prin măsura contestată nu s-a dispus
anularea creanţei înscrisă în tabloul preliminar, ci luarea de măsuri de către lichidatorul
judiciar cu privire la ridicarea gajurilor instituite de către SC DFEE E. SA asupra bunurilor
aparţinând SC S.E.B. SA conform hotărârilor emise în acest sens; învederează instanţei faptul
că măsura dispusă are la bază în principal neprezentarea documentelor care să ateste că
entitatea auditată a fost înscrisă în tabloul preliminar al creanţelor, auditorii apreciind că astfel
se poate crea o posibilă pagubă în bugetul statului; arată că dovada neprezentării
documentelor care să ateste că entitatea auditată a fost înscrisă în tabloul preliminar al
creanţelor constă în încheierea de către auditorii publici externi a procesului verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 1 din data de 16.02.2015, prin care lichidatorul
judiciar al debitoarei a fost sancţionat contravenţional pentru netransmiterea până la data de
05.02.2015 a documentelor solicitate prin adresa Camerei de Conturi Timiş nr.
231/30.01.2015.
Cu privire la măsura dispusă pct. 3 al deciziei nr. 8/2015, apreciază recurenţii ca fiind
eronate considerentele instanţei de fond privitoare la perioada pentru care auditorii publici
externi au estimat prejudiciul, cu precizarea că contravaloarea acestor bunuri a fost achitată
către SC N.L. IFN SA şi SC FISE E.S. SA de către SISE E.B., către firme de leasing din
contul de disponibilităţi bancare ale acesteia, în perioada 06.11.2007 - 26.11.2009 în sumă
totală de 1.338.957,07 lei; în consecinţă, prin predarea bunurilor conform procesului verbal de
predare-primire nr. 64 din 14.02.2015, fără recuperarea contravalorii ace4stor bunuri achitate,
fără îndoială a fost prejudiciată SC S.E.B. SA, soluţia instanţei de fond privitoare la aceste
aspecte fiind netemeinică şi nelegală.
Cât priveşte măsura dispusă la pct. 5 din decizia contestată, apreciază recurenţii că
motivele de nelegalitate a soluţiei pronunţate de instanţa de fond constau în faptul că prin
aplicarea greşită a normelor de drept material, aceasta în mod greşit a reţinut că din totalul
debitului suma de 58.986.332,06 lei a fost menţionată în protocolul de predare primire din
14.02.2012 atunci când a avut loc înfiinţarea prin divizare a societăţii, astfel că nu s-ar putea
reţine că nu se justifică această sumă. Precizează că în condiţiile în care a încetat contractul de
credit nr. 28/2011 nu se justifică neridicarea gajurilor instituite de SC DFEE E. SA asupra
imobilelor corporale aflate în patrimoniul SC S.E.B. SA, iar pentru creanţele solicitate de SC
F.E.S. SA, entitatea are obligaţia să le justifice cu documente care să certifice obligaţia de
plată, documente înregistrate în evidenţa contabilă în conformitate cu prevederile art. 1 şi 6
din Legea contabilităţii nr. 82/1991, aspecte care conduc la concluzia că soluţia instanţei de
fond este nelegală.
Referitor la soluţia prin care instanţa de fond a dispus anularea măsurii dispusă la oct.
7 din decizia contestată, privitoare la sechestrele instituite pentru bunurile mobile şi imobile,
recurenţii arată că şi aceasta este nelegală, având în vedere că instanţa nu a luat în considerare
faptul că reclamanta intimată a contestat formal acest punct al deciziei, fără a aduce vreun
argument care să evidenţieze nelegalitate măsurii dispuse; mai mult, contrar considerentelor
instanţei de fond, învederează instanţei de recurs faptul că din documentaţia pusă la dispoziţie
de către societate în timpul controlului reiese că potrivit certificatului de atestare fiscală nr.
953753/22.02.2011, persoana juridică SC FISE E.S. SA figurează la data de 31.01.2011 cu
obligaţii de plată către bugetul general consolidat în sumă totală de 116.601.661 lei; ori,
pentru stingerea acestor creanţe fiscale în perioada februarie-martie 2011 au fost întocmite un
85
număr de 55 procese verbale de sechestru, pentru neachitarea unor obligaţii fiscale către
bugetul general consolidat asupra unor bunuri imobile aflate în patrimoniul SISE Electrica
Banat.
Recurenţii consideră că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că la data
controlului auditorii publici externi nu au putut stabili dacă debitele au fost achitate sau nu de
către SC FISE E.S. SA, în vederea certificării legalităţii ridicării sechestrelor instituire în anul
2011, şi dacă sumele preluate prin Protocolul de predare-primire încheiat la data de
14.02.2012 reprezentând datoriile la bugetul general consolidat al statului care se predau către
S.C. FISE Electrica Serv S.A. şi se preiau de SC S.E.B. SA sunt corecte sau nu, respectiv
aparţin societăţii SC S.E.B. SA.
Apreciază recurenţii că nu pot fi reţinute ca legale considerentele instanţei de fond,
bazate exclusiv pe prevederile Protocolului de predare-primire încheiat la data de 14.02.2012
şi fără a fi susţinute în plan probator.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 din
noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel constată
următoarele:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta M. R. L.
Filiala Timiş S.P.R.L., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC S.E.B. SA, a solicitat
anularea şi suspendarea executării Încheierii nr. 36/12.06.2015 emisă de Curtea de Conturi a
României şi respectiv a constatărilor şi măsurilor cuprinse în Decizia nr. 8/2015 emisă de
Camera de Conturi Timiş în cadrul paragrafelor:
1- Alte abateri referitoare la organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului;
3 - Alte abateri referitoare la organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului -
Referitor la predarea unor bunuri înregistrate în evidenţa SC S.E.B. SA fără plată.;
5.-Nerespectarea prevederilor legale privind înregistrarea în contabilitate a creanţelor
bugetare pentru debite stabilite în solidar - cu privire la realitatea şi legalitatea creanţelor
solicitate de către SC FISE E.S. SA conform tabelului preliminar al creanţelor.
7. Cu privire la sechestrele instituite pentru bunurile mobile şi imobile (D1311).
Instanţa de fond a admis acţiunea în justiţie, dispunând anularea Încheierii nr.
36/12.06.2015 şi anularea în parte a Deciziei nr. 8/2015, respectiv a punctelor 1,3,5 şi 7,
precum şi suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluţionarea
definitivă a prezentei cauze.
În recurs, Curtea de Conturi a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la admiterea
suspendării executării şi a anulării celor două acte contestate.
În fapt, pentru lămurirea aspectelor ce se vor consemna ulterior, Curtea reţine că prin
Sentinţa comercială nr. 2009/14.08.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
8776/30/2013, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului S SC S.E.B. SA, fiind numit în
calitate de lichidator judiciar M.R.L. Filiala Timiş SPRL.
Camera de Conturi Timiş a efectuat, în perioada 12.01.2015 - 20.02.2015, un control
asupra situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat al
statului, precum şi legalitatea realizării veniturilor şi a efectuării cheltuielilor la SC S.E.B. SA.
Ca urmare a încheierii activităţii de control, Camera de Conturi Timiş a emis Raportul
de Control nr. 187/20.02.2015, care a stat la baza Deciziei nr. 8/2015 emisă de Curtea de
Conturi – Camera de Conturi Timiş, împotriva căreia M.R.L. Filiala Timiş SPRL a formulat o
86
contestaţie, în data de 03.04.2015, cu privire la paragrafele:1,3,5,7.solicitând anularea
acestora.
Prin Încheierea nr. 36/12.06.2015, Curtea de Conturi a României a respins contestaţia
nr. 973/03.04.2015, formulată de M.R.L. Filiala Timiş SPRL împotriva Deciziei nr. 8/2015,
emisă de Camera de Conturi Timiş.
Curtea mai reţine că SC S.E.B. SA a fost înfiinţată în baza art. 1 alin. (1) din Hotărârea
de Guvern nr. 760/2010 privind înfiinţarea societăţilor comerciale „S.E.B.‖ SA, „S.E.D.‖ -
SA, „S.E.M.‖ - SA, „S.E.O.‖ - SA şi „S.E.M.‖ - SA prin reorganizarea SC FISE E.S. SA,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557 din 6 august 2010 – text conform căruia „se
reorganizează SC FISE E.S. SA, filială a SC DFEE E. SA, ca urmare a divizării prin
desprindere a unei părţi din patrimoniul acesteia, în temeiul art. 250^1 lit. b) din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
şi se înfiinţează, în condiţiile legii, următoarele societăţi comerciale, având acţionar unic SC
DFEE E. SA:
a) SC S.E.B. SA, cu sediul în municipiul Timişoara, ;(…)‖.
Examinând hotărârea recurată, Curtea observă că pârâta Curtea de Conturi şi-a
întemeiat competenţa de control pe dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi – astfel cum a fost republicată la 3
aprilie 2014 – dispoziţii conform cărora „în cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea
de Conturi îşi desfăşoară activităţile specifice asupra următoarelor categorii de entităţi
publice:
d) societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau
regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul
social‖.
Prin urmare, Camera de Conturi a judeţului Timiş a apreciat că este competentă să
efectueze controlul pentru actele societăţii S.E.B. îndeplinite în perioada în care Statul român
era acţionar majoritar la această societate.
Întrucât Curtea nu a fost lămurită asupra datei concrete până la care Statul român a
fost acţionar majoritar al S.E.B. – aceasta din urmă contestând, prin lichidator, competenţa de
control a Curţii de Conturi sub acest aspect – cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din
23.02.2016 (filele 62-65 dosar Curtea de Apel Timişoara), punându-se în vedere Curţii de
Conturi să depună la dosar înscrisurile emise de Oficiul registrului comerţului referitoare la
componenţa/identitatea acţionarilor reclamantei SC S.E.B. SA de la înfiinţarea acesteia şi
până la data efectuării controlului Curţii de Conturi.
Curtea constată că Statul Român a fost acţionar majoritar al SC DFEE E. SA – care
este acţionar unic al entităţii controlate SC S.E.B. SA– până la data de 15.07.2014, când
procentul acţiunilor Statului Român la această societate s-a redus la 48,78%.
Curtea constată, totodată că pârâta Curtea de Conturi a efectuat controlul la SC S.E.B.
SA în perioada 12.01.2015-20.02.2015, după data la care Statul Român a încetat să mai fie
acţionar majoritar al SC DFEE E. SA – care este acţionar unic al entităţii controlate SC S.E.B.
SA, conform art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 760/2010.
În ceea ce priveşte cadrul legal privind competenţele Curţii de Conturi, Curtea
precizează că acestea sunt reglementate prin Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992 privind
87
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, lege care a fost republicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 238 din 3 aprilie 2014.
Ulterior republicării din 2014, Legea nr. 94/1992 a mai fost modificată prin Legea nr.
7/2016 – modificare fără consecinţe în prezenta cauză.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 republicată în 2014, „Curtea de Conturi
exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public‖.
Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, „Curtea de Conturi exercită funcţia de
control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare
ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor
administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate
cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii‖.
Raportat la dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 republicată în 2014,
Curtea reţine competenţa Curţii de Conturi de a verifica modul de formare, de administrare şi
de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
În privinţa sferei subiectelor de drept ce pot fi supuse controlului Curţii de Conturi,
Curtea constată că aceasta este reglementată de art. 23 şi 24 din Legea nr. 94/1992.
Raportat la faptul că reclamanta SC S.E.B. SA avea acţionar minoritar Statul Român la
data efectuării controlului Curţii de Conturi din speţă, Curtea reaminteşte că art. 23 lit. d) din
Legea nr. 94/1992 prevede că „în cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi
îşi desfăşoară activităţile specifice‖ la „societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990 … la
care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau regiile autonome deţin,
singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social‖. Curtea
subliniază că textul art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992 este redactat la timpul prezent
(„societăţile … la care statul, unităţile administrativ-teritoriale … deţin…”), ceea ce implică
faptul că activităţile Curţii de Conturi trebuie să se desfăşoare în perioada în care Statul
Român este acţionar majoritar la societatea controlată, iar nu ulterior.
Textul art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 nu este redactat în sensul posibilităţii unui
control la o societate comercială care nu îndeplineşte în prezent – respectiv la data controlului
– cerinţa ca Statul Român să fie acţionar majoritar al societăţii controlate, întrucât textul citat
nu vizează societăţile la care Statul Român sau celelalte persoane enumerate „deţin sau au
deţinut‖ mai mult de jumătate din capitalul social.
În acelaşi sens este şi definiţia entităţii auditate din cuprinsul art. 2 lit. j) din Legea nr.
94/1992, text potrivit căruia „în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au
următoarele semnificaţii:
j) entitate auditată - autoritatea publică, compania/societatea naţională, regia
autonomă, societatea reglementată de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială
deţine, singur sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;”.
Totodată, Curtea observă că nici un alt text din cuprinsul Legii nr. 94/1992 nu
autorizează o extindere a controlului Curţii de Conturi la alte subiecte de drept decât cele
enumerate art. 23 şi 24 din această lege.
88
Curtea reaminteşte că, potrivit art. 24 din Legea nr. 94/1992, „Curtea de Conturi poate
hotărî desfăşurarea activităţilor stabilite de lege şi la alte persoane decât cele prevăzute la art.
23, care:
a) beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme
de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, a altor instituţii
publice;
b) administrează, în temeiul unui contract de concesiune sau de închiriere, bunuri
aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
c) administrează şi/sau utilizează fonduri publice, în sensul prezentei legi, verificările
urmând a se efectua numai în legătură cu legalitatea administrării şi/sau utilizării acestor
fonduri‖.
Or, sfera subiectelor de drept ce pot fi controlate de Curtea de Conturi a fost clar
circumscrisă prin textul art. 23 din Legea nr. 94/1992 şi prin extinderea acestei sfere astfel
cum rezultă din art. 24 al aceleiaşi legi.
Textul art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 nu vizează toate societăţile comerciale la
care Statul Român este acţionar, ci numai acelea la care este acţionar majoritar. Prin urmare,
din chiar textul acestui articol rezultă că legiuitorul a înţeles să limiteze sfera controlului
Curţii de Conturi la societăţile unde Statul Român este acţionar majoritar, deşi Statul Român
poate fi păgubit şi în cazul activităţii unor societăţi la aceste acesta este acţionar minoritar.
Totodată, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 reglementează aspectele controlate, iar
nu sfera subiectelor de drept supuse controlului, textul prevăzând că „prin verificările sale la
persoanele prevăzute la art. 23 şi 24, Curtea de Conturi urmăreşte, în principal….‖. prin
urmare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 limitează, de asemenea, sfera subiectelor
controlate exclusiv la cele reglementate de art. 23 şi 24 din aceeaşi lege.
Din textele legale citate rezultă, aşadar, că sfera subiectelor de drept ce pot fi
controlate de Curtea de Conturi este limitată exclusiv de art. 23 şi 24 din Legea nr. 94/1992,
iar în cadrul aceste sfere, pot fi supuse controlului numai acele societăţi la care Statul Român
sau celelalte persoane enumerate la art. 23 lit. d) deţin la data controlului mai mult de
jumătate din capitalul social al societăţii controlate.
Curtea subliniază că interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată în
primul rând din punct de vedere gramatical – după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor
şi modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază – dar şi teleologic, căutându-se să se
descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat
părţile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită
textelor şi care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului,
De asemenea, interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată şi
sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în
contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe.
Nu în ultimul rând interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată din
punct de vedere logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de
interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la
cea generală – „specialia generalibus derogant‖, că excepţia este de strictă interpretare –
conform adagiului „exceptio est strictissimae interpretationis‖, sau că unde legea nu distinge,
nici interpretul nu trebuie să distingă – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos‖,
89
ori că dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un
sens contrar – „actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat‖.
Raportat la aceste consideraţii teoretice, Curtea observă că sfera subiectelor de drept
supuse controlului Curţii de Conturi fiind delimitată clar de art. 23 şi 24 din Legea nr.
94/1992, nu prezintă relevanţă – în privinţa acestei sfere a persoanelor controale – care sunt
obiectivele sau scopurile controlului respectiv.
De altfel, Curtea observă că pârâta Curtea de Conturi nu a adus nici un argument
referitor la modul de interpretare a art. 23 lit. d) în sens contrar celor reţinute mai sus, iar
recunoaşterea legală a unui control al Curţii de Conturi asupra activităţii unei societăţi
comerciale la care Statul Român nu mai este acţionar majoritar nu este permisă de lege, cu
atât mai mult cu cât nu se poate reţine că – prin transmiterea de către Statul Român a
majorităţii capitalului social al acestei societăţi – prin actele societăţii respective s-ar putea
înregistra pagube semnificative în patrimoniul Statului Român. Curtea admite că interesele
financiar ale Statului Român pot fi afectate şi în cazul activităţii societăţilor la care acesta este
acţionar minoritar, însă controlul acestor societăţi excede competenţelor Curţii de Conturi.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că actul de control al Curţii de
Conturi contestat în prezenta cauză a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 lit. d) din
Legea nr. 94/1992, respectiv cu încălcarea competenţei personale a Curţii de Conturi, fiind
lovit de nulitate pentru nerespectarea dispoziţiilor legale citate mai sus.
Raportat la această concluzie, Curtea reţine inutitlitatea analizării celorlalte argumente
invocate în recurs de Curtea de Conturi, soluţia desfiinţării actului prin hotărârea recurată
fiind întemeiată.
Ţinând seama că reclamanta SC S.E.B. SA a solicitat anularea parţială a actelor de
control emise de Curtea de Conturi, Curtea reţine că nu este învestită să dispună în prezenta
cauză desfiinţarea integrală a actelor contestate.
În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,
recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr.
1786/09.12.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 4842/30/2015 a fost respins ca
nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.