Post on 08-Apr-2016
transcript
I. INTRODUCERE ÎN FITOPATOLOGIE
FITOPATOLOGIA (Patologia vegetală sau Fitomedicina) reprezintă ştiinţa cu
caracter complex, teoretic şi practic care se ocupă cu studiul bolilor plantelor şi al agenţilor
fitopatogeni care le produc, precum şi cu elaborarea metodelor de prevenire şi combatere a
acestora. Alături de celelalte discipline agronomice şi biologice, fitopatologia constituie un factor
esenţial de producţie, indispensabil pentru necesităţile actuale ale unei agriculturi moderne,
contribuind, în acelaşi timp şi la formarea specialiştilor agronomi şi horticultori.
Preocupările din domeniul fitopatologiei sunt deosebit de diversificate, ceea ce a
determinat ca aceasta să cuprindă numeroase subramuri, dintre care mai importante sunt:
ecologia – studiază influenţa factorilor de mediu asupra tuturor proceselor vitale ale agenţilor
fitopatogeni şi asupra răspândirii acestora;
etiologia este o ramură a fitopatologiei care studiază cauzele care provoacă îmbolnăvirea
plantelor, natura bolilor şi relaţiile ce se stabilesc între agentul fitopatogen şi planta gazdă;
patografia sau simptomatologia – are ca obiectiv descrierea simptomelor prin care se
manifestă bolile infecţioase ale plantelor;
patogenia studiază etapele apariţiei şi dezvoltării unei boli, cu succesiunile de procese care
duc la îmbolnăvirea plantelor: contaminarea, infecţia, stabilirea relaţiilor dintre agentul
fitopatogen şi planta gazdă, reacţia plantei după infecţie şi simptomele constatate ca urmare
infecţiei etc.;
profilaxia – presupune elaborarea şi aplicarea tuturor măsurilor ce trebuie aplicate în vederea
prevenirii apariţiei, evoluţiei şi răspândirii bolilor la plante;
terapia – are ca obiectiv elaborarea şi aplicarea tuturor măsurilor şi mijloacelor care
contribuie la eradicarea agentului fitopatogen pătruns în plantă sau la împiedicarea producerii
de către acesta a unor fructificaţii care asigură noi infecţii.
Din punctul de vedere al naturii agenţilor fitopatogeni care produc boli infecţioase la
plante, se disting mai multe ramuri ale fitopatologiei, dintre care mai importante sunt:
fitovirusologia – studiază virusurilor fitopatogene, care produc boli la plante, numite
viroze;
fitobacteriologia – se ocupă cu studiul bacteriilor fitopatogene, care produc boli la
plante, numite bacterioze;
1
micologia – se ocupă cu studiul ciupercilor fitopatogene (micromicete) care produc cele
mai numeroase boli la plante, numite micoze.
In concluzie, se poate afirma că fitopatologia este o ştiinţă complexă, de o importanţă
deosebită pentru agricultură, care studiază relaţiile ce se stabilesc între agenţii fitopatogeni şi
plantele gazdă, în strânsă corelaţie cu factorii mediului ambiant.
1.1. Istoricul fitopatologiei
Fitopatologia, în comparaţie cu celelalte ştiinţe biologice, este o ştiinţă care se consacră
începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Cu toate acestea unele noţiuni şi cunoştinţe despre bolile plantelor datează din vremuri
preistorice, considerându-se că bolile plantelor au apărut odată cu plantele de cultură.
Primele menţiuni despre bolile plantelor datează de la începutul scrierii sumeriene iar în
antichitate, menţiunile referitoare la bolile plantelor sunt numeroase şi se regăsesc mai ales în
scrierile filozofilor şi naturaliştilor greci şi romani (ARISTOTEL – rugina grâului; OVIDIU –
mălura grâului; TEOPHRAST – rugina, tăciunele şi mălura grâului). Cea mai importantă
menţiune referitoare la bolile plantelor se regăseşte în lucrarea naturalistului PLINIU cel
BĂTRÂN, intitulată “Historia naturalis”, în care sunt descrise ruginele cerealelor şi mălura
grâului, recomandându-se, pentru prima dată, alternanţa culturilor ca măsură de prevenire a
atacului acestor boli.
Pe parcursul evului mediu, evoluţia cunoştinţelor stagnează datorită dogmatismului
religios specific acestei perioade.
Incepând cu epoca renascentistă, ştiinţele naturale înregistrează progrese evidente,
lucrările apărute conţinând descrieri mai ample, referitoare la bolile plantelor şi unele precizări
privind natura cauzelor care le produc. De menţionat că primele observaţii microscopice asupra
unor ciuperci fitopatogene au fost realizate de HOOKE în anul 1663.
Dezvoltarea fitopatologiei ca ştiinţă debutează începând cu secolul al XVIII-lea, prin
lucrările lui TOURNEFORT (1705), FONTANA (1767), FABRICIUS (1774), care pun în
evidenţă prezenţa microorganismelor în ţesuturile plantelor bolnave, considerându-le capabile să
producă boli infecţioase şi datorită pagubelor tot mai evidente produse de bolile infecţioase la
plante, apar şi primele preocupări privind combaterea chimică a acestora.
Concepţia patogenistă asupra naturii bolilor plantelor îşi croieşte cu adevărat direcţia
logică odată cu descoperirile marelui savant francez PASTEUR (1825-1910), începând cu a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Personalitatea cea mai reprezentativă a acestei perioade este
KUHN (1825-1910), considerat părintele fitopatologiei moderne, care publică primul tratat de
2
fitopatologie. In această perioadă se realizează primele culturi pure cu ciuperci fitopatogene
(BREFELD – 1875), se utilizează pentru prima dată sulfatul de cupru în combaterea manei viţei
de vie (MILLARDET – 1882), apar primele lucrări despre bolile bacteriene (SMITH, 1835).
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se iniţiază cercetări de
morfologie, fiziologie şi asupra relaţiilor de parazitism dintre ciuperci şi planta gazdă în corelaţie
cu factorii de mediu. In această perioadă se descoperă că agentul fitopatogen al mozaicului
tutunului nu este un microb, ci o moleculă infecţioasă capabilă să se difuzeze în gelul de agar
(BEIJERINCK – 1898).
Pe parcursul secolului XX, cercetările în domeniul fitopatologiei cunosc progrese
deosebite, distingându-se ramuri importante ale fitopatologiei (fitovirusologia, fitobacteriologia,
micologia, fiziopatologia); o amploare deosebită înregistrând cercetările privind prevenirea şi
combaterea bolilor la plante, stabilindu-se cele mai adecvate măsuri şi mijloace (agrotehnice,
fizice, mecanice, chimice, biologice etc.), apare şi se perfecţionează continuu conceptul de
protecţie integrată a bolilor plantelor.
1.2. Istoricul fitopatologiei în România
Fitopatologia românească are un istoric asemănător cu fitopatologia mondială, cunoscând
trei perioade distincte: empirică (veche), micologică (medie) şi fitopatologică (modernă).
Bolile plantelor au fost cunoscute pe teritoriul ţării noastre încă din timpuri străvechi,
locuitorii acestor meleaguri dându-le denumiri populare ce se păstrează şi astăzi (tăciune,
mălură, rugină, mană, făinare, hurlupi etc.). Primele menţiuni scrise despre bolile plantelor apar
însă mult mai târziu decât în alte zone ale lumii. Astfel, menţiuni despre boli infecţioase şi agenţi
fitopatogeni apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în diverse lucrări ale unor botanişti şi
micologi.
Prima lucrare asupra criptogamelor apare în Transilvania (1853) şi aparţine botanistului
M. FUSS, care menţionează câteva specii de uredinale şi ustilaginale, pe plante colectate în zona
Sibiului. Acelaşi autor publică, în anul 1878, o lucrare monografică în care descrie sumar 139
specii de uredinale din Transilvania.
Cercetări exprese referitoare la ciupercile fitopatogene, în special la cele din ordinul
Uredinales, încep să se efectueze din anul 1896, în Moldova, de către CONSTANTINEANU,
care în anii 1903, 1904 şi 1916 publică în "Annales mycologies" din Berlin note informative
privind diferite specii de uredinale iar în anul 1920 publică lucrarea “Les Uredinées de la
Roumanie”, în care descrie peste 273 specii parazite pe 592 plante gazdă. In acelaşi timp,
întocmeşte o colecţie bogată de uredinale în cadrul laboratorului de sistematică de la
3
Universitatea din Iaşi, la care îşi aduc contribuţia TEODORESCU, MACOVEI, PETRESCU,
BRANDZĂ, SĂVULESCU.
Perioada fitopatologică (modernă) debutează în ţara noastră începând cu anul 1927,
când, prin înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice din România (ICAR), se organizează
secţiile de fitopatologie, entomologie şi parazitologie agricolă, iar în anul 1928 în cadrul
Ministerului Agriculturii se înfiinţează Serviciul de protecţia plantelor. In aceste condiţii bazele
fitopatologiei româneşti sunt puse de marele savant TR. SĂVULESCU (1889-1963), considerat
părintele fitopatologiei moderne româneşti. Cele mai reprezentative lucrări ale lui TR.
SĂVULESCU sunt monografiile apărute în două volume: “Monografia Uredinalelor din
România” (1953), în care sunt descrise 439 specii parazite pe 1279 plante gazdă şi
“Monografia Ustilaginalelor din România” (1957), în care sunt descrise 208 specii parazite pe
308 plante gazdă.
Dintre colaboratorii de prestigiu ai marelui savant amintim: ALICE SĂVULESCU,
OLGA SĂVULESCU, ANA HULEA, VERA BONTEA, AL. ALEXANDRI, C. SANDU-
VILLE, C.C. GEORGESCU, A. RACOVIŢĂ, E. RĂDULESCU ş.a., cu care pune bazele unui
herbar şi începând cu anul 1929 se publică exicata “Herbarium Mycologicum Romanicum”,
care a fost trimisă în schimb internaţional la peste 70 laboratoare de specialitate din diverse ţări.
In acelaşi timp, în anul 1920 introduce cursul de fitopatologie în cadrul Şcolii superioare de
agricultură din Bucureşti, publicând primul curs de fitopatologie din România în anul 1922.
Predarea cursului de fitopatologie a fost introdusă ulterior şi la celelalte facultăţi din ţară: Cluj
(1921), Iaşi şi Timişoara (1942), Craiova (1950).
In prezent, reţeaua de protecţia plantelor din România se axează pe două direcţii
importante: cercetare şi producţie.
Activitatea de cercetare se desfăşoară cu rezultate meritorii în Institutul de Cercetări
pentru Protecţia Plantelor, care coordonează activitatea de cercetare din cadrul laboratoarelor
de protecţia plantelor din cadrul institutelor şi staţiunilor de cercetări agricole şi horticole,
precum şi în cadrul laboratoarelor de Fitopatologie din cadrul universităţilor de ştiinţe agricole.
Reţeaua de protecţia plantelor care operează direct în producţie cuprinde instituţii
specializate: Direcţii judeţene fitosanitare (cu centre şi subcentre de combatere), Inspectorate
teritoriale de carantină fitosanitară, Laboratorul central de carantină fitosanitară, Staţii de
prognoză şi avertizare.
4
1.3. Importanţa economică a fitopatologiei
Datorită pagubelor impresionante pe care le cauzează bolile plantelor de cultură (circa
30% din producţia potenţială), fitopatologia se constituie ca factor de producţie determinant
pentru practica agricolă actuală.
Elaborarea şi aplicarea celor mai eficace metode de prevenire şi combatere a bolilor
infecţioase nu este posibilă fără cunoaşterea expresă a biologiei agenţilor fitopatogeni, a relaţiilor
ce se stabilesc între aceştia şi plantele gazdă, în strânsă concordanţă cu factorii de mediu.
In condiţiile actuale ale agriculturii româneşti, de trecere la economia de piaţă, prin
fărâmiţarea suprafeţelor arabile şi neaplicarea de către majoritatea producătorilor a unor
tehnologii care să vizeze şi factorul fitosanitar, unii agenţi fotopatogeni înregistrează o extindere
şi un nivel de atac deosebit de îngrijorător, iar la unele culturi se semnalează agenţi fitopatogeni
care până în prezent nu au produs pagube considerabile.
Astfel, în perioada 1990-2000, o serie de boli au cauzat pagube impresionabile, uneori
compromiţând în totalitate producţia. Dintre aceste boli menţionăm doar mana cartofului,
tăciunele orzului, mălura grâului, rapănul mărului, mana viţei de vie, focul bacterian al
rozaceelor etc.
In acest context, fitopatologiei, specialiştilor din domeniul protecţiei plantelor le revine
sarcina de a conştientiza producătorii agricoli de necesitatea aplicării a celor mai elementare şi
mai economice măsuri de prevenire şi combatere a bolilor plantelor. Acest lucru însă nu este
posibil de realizat fără cunoaşterea bolilor, a agenţilor fitopatogeni, a factorilor favorizanţi sau
limitativi.
2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR
2.1. Definiţia, etiologia şi clasificarea bolilor plantelor
O plantă poate fi considerată sănătoasă dacă ea se dezvoltă normal, organele componente
sunt integre, iar în funcţiile vitale nu intervin dezechilibre. De cele mai multe ori însă, în viaţa
plantelor se pot înregistra diferite modificări structurale şi funcţionale care afectează anumite
organe sau întregul organism şi care pot periclita viaţa plantelor respective.
Din punctul de vedere al patologiei vegetale, prin „boală se înţelege orice tulburare ce
se petrece în funcţiile şi structura unui organism, ce se manifestă prin modificări
5
biochimice şi fiziologice, urmate de modificări anatomice, morfologice, histologice şi
citologice” (SORAUER, 1885; DELACROIX, 1927; GÄUMANN, 1951, citaţi de BOBEŞ şi
colab., 1977).
In general, între starea normală şi cea patologică nu este posibilă o delimitare precisă,
deoarece la începutul procesului de îmbolnăvire simptomele sunt mai puţin vizibile cu ochiul
liber, abia după amplificarea tulburărilor suferite de planta bolnavă simptomele devin
caracteristice, iar boala poate fi determinată cu precizie.
Evoluţia bolii şi caracterul procesului patologic sunt determinate de interrelaţiile ce se
creează între agentul fitopatogen şi planta gazdă, în strânsă corelaţie cu factorii de mediu, care
pot favoriza sau defavoriza procesul de îmbolnăvire a plantelor. Ţinând cont de acest aspect,
rezultă că dirijarea factorilor de mediu şi în special conceperea tehnologiei de cultură trebuie
efectuate în aşa fel încât să se favorizeze dezvoltarea plantei de cultură şi să se defavorizeze
evoluţia agenţilor fitopatogeni.
2.1.1. Etiologia şi clasificarea bolilor plantelor
Pentru stabilirea celor mai adecvate măsuri de prevenire a infecţiilor şi combatere a
bolilor, o importanţă deosebită din punct de vedere practic o are stabilirea cauzelor care duc la
îmbolnăvirea plantelor.
Cauzele care duc la îmbolnăvirea plantelor pot fi de natură endogenă (interne) şi/sau
exogenă (externe).
In categoria cauzelor endogene sunt incluse unele dereglări de natură genetică, în urma
cărora se produc modificări în stadiul embrionar al organelor vegetative sau generative, cum ar
fi: formarea frunzelor în locul florilor sau a florilor în locul frunzelor, apariţia pe unele organe a
unor anomalii ca: fasciaţia tulpinilor sau a tijelor florale, răsucirea sau concreşterea unor organe
etc. Din punct de vedere al practicii agricole, aceste dereglări au o importanţă mai mică, întrucât
au o frecvenţă destul de redusă.
Categoria cauzelor exogene este constituită din numeroşi factori externi care acţionează
direct sau indirect asupra plantelor de cultură şi care determină anumite dereglări metabolice, în
urma cărora apar simptome mai mult sau mai puţin evidente.
Cauzele exogene se grupează în cauze abiotice, care produc boli fiziologice (fiziopatii,
boli neinfecţioase, boli neparazitare) şi cauze biotice, care produc boli infecţioase (patofitoze,
boli parazitare).
6
Luând în considerare cauzele care produc boli plantelor de cultură, ca şi criteriu principal
de clasificare, se deduce faptul că bolile se clasifică în boli fiziologice sau fiziopatii şi boli
parazitare sau patofitoze.
2.1.1.1. Bolile fiziologice
Bolile fiziologice sunt considerate neinfecţioase deoarece nu se transmit de la o plantă la
alta, sunt produse de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu, care influenţează dezvoltarea
normală a plantelor în funcţie de specie, soi sau fenofaza plantelor de cultură. Dereglările
funcţionale se înregistrează mai ales dacă factorii de mediu se abat în mod esenţial de la cerinţele
optime ale plantelor.
Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care produc boli fiziologice la plante,
menţionăm factorii climatici, pedologici şi poluanţi.
Din punct de vedere practic, specialistul agronom are posibilitatea ca printr-o tehnologie
de cultură adecvată să regleze acţiunea, mai ales a factorilor pedologici şi poluanţi. Trebuie
reţinut faptul că acţiunea nefavorabilă a majorităţii factorilor de mediu poate duce şi la
influenţarea pozitivă a atacului agenţilor fitopatogeni.
Factorii climatici care pot produc îmbolnăviri plantelor de cultură sunt: temperatura şi
umiditatea, lumina şi accidentele climatice.
Temperatura. Având în vedere faptul că fiecare organism vegetal are un optim, minim şi
maxim termic, variaţiile de temperatură au un rol hotărâtor în procesele fiziologice ale plantelor.
Efectul temperaturilor situate în jurul minimului termic al speciei se concretizează în:
- stagnarea în creştere a plantelor;
- îngălbenirea parţială a frunzelor sau a întregii plante;
- căderea frunzelor tinere;
- formarea la plantele bianuale a tulpinilor florifere încă din primul an;
- pieirea plantelor în cazul în care temperatura scade sub minimul termic al speciei etc.
In cazul în care temperaturile scad sub 00 C se înregistrează următoarele efecte:
- înnegrirea mugurilor;
- ofilirea lăstarilor;
- îngălbenirea şi ofilirea frunzelor;
- sterilitatea florilor;
La speciile lemnoase, în timpul iernii, gerurile prelungite pot produce următoarele efecte:
- pieirea mugurilor;
7
- necrozarea cambiului ramurilor, cu formarea unor leziuni canceroase şi cu scurgeri de
gome;
- crăpături longitudinale sau semicirculare pe trunchi sau coarde etc.
Efectul temperaturilor situate în jurul maximului termic se concretizează într-o serie de
dereglări fiziologice şi structurale:
- formarea de aţe la păstăile de fasole;
- legarea slabă a florilor;
- căderea prematură a florilor şi frunzelor;
- întărirea boabelor de mazăre etc.
Depăşirea maximului termic al speciei duce la coagularea fracţiunilor proteice din
protoplasma celulelor, ceea ce produce pieirea bruscă a plantei, fenomen cunoscut şi sub
denumirea de apoplexie la căldură. In general, efectul temperaturilor peste maximul termic este
mult mai periculos în condiţii de secetă şi umiditate atmosferică scăzută.
Umiditatea. Lipsa apei are ca efect ofilirea plantelor, care poate fi reversibilă sau ireversibilă, în
funcţie de durata menţinerii condiţiilor de secetă. In situaţia în care aprovizionarea cu apă este
redusă, dar nu la limita minimă, se poate înregistra fenomenul de şiştăvire a boabelor de cereale,
lignificarea rădăcinoaselor, putrezirea părţii apicale a legumelor etc.
Deficitul de apă, urmat de exces de apă produce crăparea rădăcinilor la legumele
rădăcinoase sau a căpăţânilor de varză.
Excesul de apă din sol poate produce asfixierea rădăcinilor şi ofilirea plantei, iar la unele
specii determină formarea unor mici tumori apoase, care ulterior se suberifică şi pot fi
confundate cu atacul unor agenţi fitopatogeni.
Lumina reprezintă un factor determinant în viaţa plantelor, deoarece în prezenţa acesteia se
desfăşoară procesul fiziologic – fotosinteza. In cazul lipsei parţiale de lumină apare fenomenul
de etiolare, concretizat prin alungirea internodiilor, reducerea grosimii tulpinii, a suprafeţei
foliare, dezvoltarea slabă a ţesuturilor mecanice etc., ceea ce produce dereglări în procesele
metabolice, căderea cerealelor, reducerea rezistenţei faţă de îngheţuri şi faţă de bolile parazitare.
Lumina prea intensă conduce la modificări ale coloraţiei frunzelor sau chiar arsuri care
sunt mai frecvente după ploi, întrucât picăturile de apă pot acţiona ca nişte lentile, care
condensează razele solare pe suprafaţa frunzelor, producând leziuni.
Accidentele climatice cele mai frecvente sunt vânturile puternice, grindina, stratul gros de
zăpadă, descărcările electrice etc.
8
Vântul moderat provoacă o intensificare a transpiraţie plantelor, care duce la fenomenul
de ofilire, iar un vânt puternic produce căderea cerealelor, scuturarea seminţelor, ruperea
lăstarilor şi ramurilor, provocând răni care favorizează infecţiile cu agenţi fitopatogeni.
Stratul gros de zăpadă provoacă asfixierea cerealelor de toamnă şi sensibilizarea
acestora la atacul de mucegai de zăpadă.
Grindina provoacă leziuni mecanice pe ramuri, tulpini şi fructe, ruperea şi zdrenţuirea
frunzelor şi florilor. In toate cazurile, rănile cauzate favorizează infecţiile cu diferiţi agenţi
fitopatogeni.
Descărcările electrice produc pagube mai ales la pomii fructiferi sau arbori răzleţi din
parcuri şi păşuni, dar din păcate la persoane care se adăpostesc inconştient sub aceşti arbori.
Factorii pedologici. Solul prin proprietăţile biologice, fizice şi chimice poate favoriza
sau defavoriza dezvoltarea normală a plantelor. In general, efectele negative ale factorilor
poluanţi pot fi evitate prin conceperea şi aplicarea unei tehnologii de cultură adecvată, dintre care
menţionăm:
Structura solului. Pe solurile grele aeraţia este insuficientă, băltirea apei este frecventă, ceea ce
duce la debilitarea plantelor şi la creşterea sensibilităţii faţă de atacul agenţilor fitopatogeni.
pH-ul alcalin provoacă clorozarea frunzelor de viţă de vie şi piersic, iar cel acid favorizează
apariţia unor boli (hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophora brassicae).
Conţinutul în substanţe nutritive poate acţiona direct asupra plantelor de cultură prin anumite
dereglări metabolice sau indirect, prin sensibilizarea la atacul agenţilor fitopatogeni.
Astfel, carenţa în elemente nutritive produce debilitarea plantelor, scăderea producţiei,
concretizate în apariţia unor decolorări totale sau parţiale distribuite neuniform pe suprafaţa
limbului foliar, care au repercusiuni asupra procesului de fotosinteză. In cazul excesului de azot
se dezvoltă o vegetaţie luxuriantă, prelungirea perioadei de vegetaţie (care favorizează atacul
bolilor), slăbirea rezistenţei ţesuturilor mecanice, fructele nu au culoarea normală la maturitate,
au pulpa apoasă şi nu se păstrează peste iarnă.
Factorii poluanţi. Bolile fiziologice cauzate de factori poluanţi se înregistrează cu
frecvenţă mai ridicată în zonele unor exploatări industriale.
Efectele dăunătoare se datorează fie acumulărilor de reziduuri în sol, fie acumulărilor
directe prin intermediul frunzelor. Zonele cele mai puternic poluate din România se situează în
jurul oraşelor Baia Mare, Copşa Mică, Suceava, Zlatna şi altele.
9
Efectele cele mai dăunătoare asupra plantelor dar şi a omului, se înregistrează în cazul
gazelor toxice, care în concentraţii ridicate pot să producă afecţiuni acute sau cronice, în funcţie
de timpul de expunere la acţiunea gazelor.
Acţiunea negativă a gazelor toxice este în mare măsură influenţată de umiditatea
atmosferică, insolaţie, curenţi atmosferici etc.
Cele mai frecvente intoxicaţii sunt provocate de compuşii sulfului, florului, azotului şi
gazele de eşapament de la autovehicule, precum şi praful existent în zonele industriale.
Foarte frecvent se înregistrează intoxicaţii în cazul neaplicării corecte a îngrăşămintelor
chimice şi a erbicidelor, mai ales când erbicidarea se efectuează pe vânt şi erbicidul este
vehiculat pe culturile sensibile faţă de erbicidul respectiv.
2.1.1.2. Bolile parazitare
Bolile parazitare sau infecţioase sunt produse de agenţi fitopatogeni şi în funcţie de
natura acestora, se clasifică astfel:
- viroze – boli provocate de virusuri;
- micoplasmoze – boli provocate de micoplasme;
- ricketioze – boli provocate de ricketzii;
- bacterioze – boli provocate de bacterii;
- micoze – boli provocate de ciuperci;
- antofitoze – boli provocate de antofite parazite;
- lichenoze – boli provocate de licheni;
- ficoze – boli provocate de alge;
- flageloze – boli provocate de flagelate.
După evoluţia procesului patologic bolile se clasifică în boli acute şi cronice. In cazul
celor acute, procesul patologic evoluează foarte rapid, producând în scurt timp moartea plantei
(mana tutunului – Peronospora tabacina), iar în cazul celor cronice, evoluţia este înceată, timp
de mai mulţi ani (uscarea ramurilor – Nectria cinnabarina).
In funcţie de viteza de propagare sau zona de manifestare, bolile determină epifitii sau
endemii. Epifitiile (epidemiile) sunt determinate de boli care se propagă foarte rapid şi cu
intensitate mare, producând adevărate invazii (ruginile cerealelor – Puccinia spp.), iar endemiile
sunt determinate de boli care se manifestă an de an în aceleaşi zone, cu intensităţi diferite, în
funcţie de condiţiile climatice (mana viţei de vie – Plasmopara viticola).
Unii agenţi fitopatogeni atacă de regulă anumite organe ale plantelor sau întreaga plantă,
provocând boli localizate sau generalizate. Cele localizate apar pe rădăcini sau pe anumite
10
organe aeriene, iar cele generalizate se manifestă în general în ţesuturile conducătoare, afectând
întreaga plantă (viroze, traheobacterioze, traheomicoze).
In funcţie de stadiul de dezvoltare a plantelor afectate cu predilecţie de anumiţi agenţi
fitopatogeni, bolile provocate de aceştia se împart în boli ale plăntuţelor (căderea şi putrezirea
plăntuţelor – Phythium de baryanum); boli ale plantelor dezvoltate (rugina – Puccinia spp.);
boli ale plantelor în declin (cacerul deschis al ramurilor – Nectria galligena).
2.2. Procesul de patogeneză a bolilor infecţioase la plante
Desfăşurarea procesului patologic al bolilor infecţioase cuprinde trei faze succesive:
infecţia, incubaţia şi manifestarea bolii. Pentru realizarea infecţiei, iniţial, trebuie să aibă loc
contaminarea, adică venirea agentului fitopatogen în contact cu planta gazdă.
2.2.1. Infecţia
Prima fază a procesului patologic reprezintă procesul prin care se realizează pătrunderea
agentului fitopatogen în plantă şi stabilirea unor relaţii de parazitism între acesta şi planta gazdă.
Pătrunderea agenţilor fitopatogeni în plante se realizează diferit: prin orificiile naturale
(stomate, hidatode, lenticele), prin deschideri accidentale (leziuni) şi prin străpungerea activă a
membranelor celulare.
Virusurile provoacă infecţia prin contactul direct dintre plantele bolnave şi cele
sănătoase, prin altoire sau lucrări agrotehnice şi prin inocularea de către insectele vectoare sau
prin intermediul zoosporilor unor ciuperci.
Bacteriile infectează plantele prin stomate, hidatode, lenticele, leziuni accidentale sau
prin străpungerea activă a ţesuturilor tegumentare ale plantelor. Ele se înmulţesc în interiorul
ţesuturilor plantelor şi se răspândesc intercelular, mai rar intracelular.
Ciupercile realizează infecţia atât prin deschiderile naturale şi accidentale, cât şi prin
străpungere activă a ţesuturilor. Calea cea mai frecventă de pătrundere în plantă o constituie însă
deschiderile naturale (stomate, hidatode, lenticele). Sporii ciupercilor care produc infecţia pe
această cale, germinează pe organele receptive ale plantelor, diferenţiază un filament de infecţie
care pătrunde în camera substomatică prin osteol, de unde aparatul vegetativ nou format
invadează spaţiile intercelulare sau celulele învecinate (în funcţie de modul de parazitare).
Străpungerea activă a tegumentelor se realizează fie datorită acţiunii mecanice a tubului
germinativ, care prin presiunea osmotică mare a plasmei străpunge cuticula (ex.: ciupercile din
familia Erysiphaceae), fie acţiunii enzimatice secretate de filamentele germinative ale sporilor
(ex.: Synchytrium endobioticum).
11
Unele ciuperci produc infecţii florale, filamentul de infecţie străbătând prin stigmat stilul,
până la ovarul florilor (ex.: Ustilago nuda, Ustilago tritici etc..), iar altele produc infecţii
germinale, filamentul de infecţie pătrunzând prin axa hipocotilă (ex.; Tilletia spp.).
Există ciuperci care pătrund în plante prin perişorii absorbanţi ai rădăcinilor, prin
străpungere activă a celulelor epidermice ale rădăcinilor tinere, localizându-se în vasele
conducătoare şi cauzând în general ofiliri ale plantelor (infecţii sistemice).
Majoritatea agenţilor patogeni sunt capabili să pătrundă în plante prin două sau mai multe
căi din cele descrise.
Din momentul contactului agentului fitopatogen cu planta gazdă şi până la realizarea
primelor interrelaţii dintre aceştia, uneori trec câteva ore (Phytophtora infestans – mana
cartofului) sau mai multe zile (Ustilago tritici – tăciunele zburător al grâului) sau mai mulţ ani
(Nectria cinabbarina-cancer la pomii fructiferi).
2.2.2. Incubaţia
Cea de-a doua fază a procesului de patogeneză este reprezentată de perioada dintre
infecţie şi apariţia primelor simptome ale bolii. In acest interval de timp, agentul fitopatogen
creşte, se înmulţeşte şi invadează porţiuni din ce în ce mai considerabile din ţesuturile plantei
gazdă, stabilind raporturi parazitare cu acestea.
Cunoaşterea concretă a perioadei de incubaţie a agenţilor fitopatogeni este deosebit de
importantă din punct de vedere practic, întrucât, în funcţie de aceasta se stabilesc termenele de
aplicare a tratamentelor chimice de prevenire sau combatere a bolilor.
Virusurile, în timpul incubaţiei, se multiplică şi migrează din celulă în celulă prin
plasmodesme sau se răspândesc prin vasele conducătoare, producând infecţii generalizate.
Durata perioadei de incubaţie variază de la câteva zile (3-5 zile la virusul mozaicului
castraveţilor) la câţiva ani (2-3 ani la virusul rapănului virotic la măr).
Bacteriile se înmulţesc prin diviziune directă, se răspândesc intercelular, mai rar
intracelular şi formează colonii dense. Prin enzimele secretate, distrug clorofila celulară, cauzând
moartea acesteia.
Pe timp umed, la suprafaţa zonei afectate, apare prin stomate un exudat gomos, în care se
găsesc celule bacteriene. Perioada de incubaţie este cuprinsă între 3 şi 50 de zile (ex.; 3-10 la
Pseudomonas lachrymans – pătarea unghiulară a frunzelor de castraveţi; 15-50 la Erwinia
carotovora – putregaiul umed al cartofului etc.).
Ciupercile fitopatogene îşi dezvoltă miceliul în ţesuturile plantei gazdă, intercelular,
intracelular sau epifit. In perioada de incubaţie, între agentul fitopatogen şi planta gazdă se
12
stabilesc relaţii de patogenitate care, ulterior, provoacă simptomele caracteristice bolilor
infecţioase induse de ciuperci fitopatogene.
După modul şi locul unde se dezvoltă, se disting trei categorii de ciuperci fitopatogene:
ectoparazite (epifite) – se dezvoltă la suprafaţa organelor parazitate (fam. Erysiphaceae
– făinări) şi se fixează de substrat prin intermediul unor formaţiuni specializate numite
apresori, din dreptul cărora se diferenţiază haustori cu care îşi extrag substanţele
nutritive din interiorul celulelor subepidermice.
endoparazite (endofite) – se dezvoltă în interiorul ţesuturilor, intracelular (Synchytrium
endobioticum – râia neagră a cartofului) sau intercelular (Plasmopara viticola – mana
viţei de vie). Marea majoritate a ciupercilor fitopatogene se dezvoltă intercelular,
absorbind substratele nutritive indirect, prin intermediul haustorilor sau direct prin
osmoză, din celulele ţesuturilor parazitate.
ecto-endoparazite (hemiendofite) – se dezvoltă şi ectoparazit şi endoparazit
(Phyllactinia suffulta – făinarea alunului).
Perioada de incubaţie diferă de la o specie la alta, fiind foarte mult influenţată de factorii
climatici (5 - 7 zile la Erysiphe graminis – făinarea grâului; un an la Stereum purpureum – boala
plumbului la pomii fructiferi etc.).
2.2.3. Manifestarea bolii
In evoluţia bolilor infecţioase, după infecţie şi incubaţie, când în condiţii prielnice
dezvoltării agenţilor fitopatogeni, plantele suferă modificări biochimice şi funcţionale, urmează
manifestarea bolii, care poate să dureze mai mult sau mai puţin, în funcţie de agresivitatea
agentului fitopatogen, până la distrugerea parţială sau totală a organului sau plantei atacate.
La bolile provocate de virusuri şi bacterii, între perioada de incubaţie şi manifestarea
bolii nu se poate face o distincţie netă, întrucât în perioada de incubaţie apar şi unele simptome
de boală, mai mult sau mai puţin evidente. Aceste simptome se accentuează treptat, devin
caracteristice, momentul corespunzând cu manifestarea tipică a bolii.
In cazul bolilor produse de ciuperci, manifestarea tipică a bolii corespunde momentului
apariţiei simptomelor evidente, concomitent cu apariţia fructificaţiilor agenţilor fitopatogeni la
suprafaţa organului atacat.
2.3. Modificări suferite de plantele bolnave în procesul de patogeneză
In procesul de patogeneză, atât planta-gazdă, cât şi agentul fitopatogen, datorită
reacţiilor reciproce de adaptare la noile condiţii de viaţă, suferă modificări fiziologice şi
13
morfologice, care se intensifică pe parcursul desfăşurării acestui proces. Prin sistemul de
fermenţi şi toxine, acţiunea agenţilor fitopatogeni se concretizează în modificări în compoziţia
chimică a celulelor şi ţesuturilor atacate, în procesele fiziologice, precum şi modificări citologice
şi anatomo-morfologice ale plantelor bolnave.
Acţiunea agenţilor fitopatogeni asupra plantelor bolnave este influenţată de numeroşi
factori, ca: modul de infecţie, modul de răspândire a agentului fitopatogen în ţesuturile plantei
atacate, evoluţia bolii, complexul de enzime şi toxine secretate de agenţii fitopatogeni,
agresivitatea şi virulenţa agentului fitopatogen etc.
De asemenea, modificările funcţionale şi structurale sunt influenţate de reacţia plantei-
gazdă faţă de agentul fitopatogen, care diferă în raport cu natura şi proprietăţile plantelor,
compoziţia chimică, structura morfologică, fenofaza de dezvoltare, toate în strânsă corelaţie cu
factorii de mediu, pedologici, climatici, tehnologici etc.
2.3.1. Modificări în compoziţia chimică a celulelor şi a ţesuturilor plantelor bolnave
Conţinutul în apă. Efectul parazitar al agenţilor fitopatogeni asupra plantelor conduce la
o scădere sau la o sporire a conţinutului în apă în organele afectate (ex. scădere: frunzele de grâu
atacate de Puccinia graminis; creştere: tulpinile de porumb atacate de Ustilago maydis).
Conţinutul în substanţe minerale. Ca rezultat al intensificării proceselor catabolice, în
plantele bolnave se înregistrează o creştere a conţinutului în substanţe minerale, comparativ cu
plantele sănătoase, în special conţinutul în calciu, fosfor şi potasiu (ex. conţinutul în potasiu la
plantele de sfeclă atacate de Phoma betae).
Cantitatea de clorofilă. In cazul atacului majorităţii agenţilor fitopatogeni se produce o
scădere a cantităţii de clorofilă, datorită distrugerii cloroplastelor sau datorită blocării sintezei
clorofilei (ex. frunzele de ovăz atacate de Puccinia coronifera au o cantitate de clorofilă mai
redusă cu 63% decât cele sănătoase).
Conţinutul în hidraţi de carbon poate să scadă (ex. rădăcinile de sfeclă atacate de
Phoma betae) sau să crească (ex. prunele atacate de Taphrina pruni). Scăderea conţinutului de
hidraţi de carbon este cauzată de reducerea intensităţii asimilaţiei clorofiliene şi intensificarea
proceselor catabolice. In toate cazurile, dezechilibrul circuitului hidraţilor de carbon duce la
scăderea cantităţii de substanţă organică asimilată în perioada de vegetaţie şi, implicit, la
scăderea producţiei plantelor atacate.
Conţinutul în substanţe proteice suferă modificări datorită acţiunii agenţilor
fitopatogeni. In general, este favorizată acumularea azotului amoniacal în detrimentul azotului
14
proteic, datorită activităţii proteolitice a complexului de enzime secretate de agenţii fitopatogeni
(ex. virozele).
Conţinutul în substanţe grase. Cercetările efectuate sub acest aspect sunt relativ
restrânse; totuşi, se cunoaşte că frunzele de grâu atacate de Puccinia striiformis şi cele de sfeclă
atacate de Uromyces betae conţin în celule grăsimi acumulate, mai mult decât în funzele
sănătoase.
Biocatalizatorii. Efectul negativ al acţiunii agenţilor fitopatogeni se concretizează,
uneori, în distribuţia inegală a substanţelor de creştere. Tumorile canceroase, provocate de
Agrobacterium tumefaciens au un conţinut ridicat de heteroauxină.
Producţia de substanţe de excreţie. Ca urmare a atacului unor agenţi fitopatogeni,
pomii fructiferi, în special caisul, cireşul şi prunul, reacţionează prin formarea exagerată de
gome. In cazul unor traheobacterioze se formează gome în vasele liberolemnoase, care se
blochează, iar ramurile se usucă.
Procesele enzimatice suferă modificări mai mult sau mai puţin profunde. In general, se
constată o creştere a fermenţilor hidrolitici şi oxidanţi, iar ca urmare se intensifică procesele
catabolice. Sub acţiunea fermenţilor proteolitici se intensifică descompunerea proteinelor în
aminoacizi liberi care, în ţesuturile contaminate, se găsesc în cantităţi mai mari decât în ţesuturile
sănătoase.
2.3.2. Modificări în procesele fiziologice
Modificările fiziologice sau funcţionale, determinate de atacul bolilor constituie obiectul
unei discipline de sine stătătoare - Fiziologia plantelor bolnave sau Fiziopatologia, care la noi
în ţară este mai puţin abordată. Dintre procesele fiziologice modificate de acţiunea agenţilor
fitopatogeni menţionăm fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, temperatura.
Fotosinteza. Acţiunea agenţilor fitopatogeni asupra procesului de fotosinteză a plantelor
se manifestă diferit. In cazul bolilor care se manifestă prin pete pe frunzele plantelor, acestea
produc o scădere considerabilă a fotosintezei, proporţională cu mărimea suprafeţelor atacate
(Mycosphaerella pinodes, Erysiphe graminis). Sub influenţa unor agenţi fitopatogeni, în anumite
fenofaze, intensitatea fotosintezei poate să crească sau să scadă (ex. grâu – Ustilago tritici –
creşte în fenofaza de plăntuţă şi scade în momentul înspicării). Scăderea intensităţii fotosintezei
la plantele bolnave este determinată de distrugerea unor porţiuni din suprafaţa de asimilaţie a
frunzelor sau de acţiunea vătămătoare a fermenţilor extracelulari ai paraziţilor asupra
componentelor vii din celulele plantelor-gazdă.
15
Respiraţia. Acest proces fiziologic se intensifică în general, în cazul tuturor agenţilor
fitopatogeni şi variază în funcţie de stadiul evolutiv al agentului fitopatogen. Perele atacate de
ciuperca Monilinia fructigena înregistrează o respiraţie de opt ori mai mare în comparaţie cu
perele sănătoase. In cazul atacului de rugini intensitatea respiraţiei creşte mai ales în timpul
formării sporilor. Virozele influenţează respiraţia plantelor diferit, producând creşterea sau
scăderea intensităţii respiraţiei.
Creşterea intensităţii respiraţiei plantelor bolnave se explică fie prin respiraţia intensă a
agentului fitopatogen, fie prin intensificarea proceselor de oxidare şi acţiunii excitante a
parazitului asupra plantei-gazdă, iar scăderea intensităţii respiraţiei se explică prin distrugerea
parţială a unor ţesuturi.
Transpiraţia. In raport cu natura agentului fitopatogen procesul de transpiraţie suferă
modificări variate. Astfel, traheobacteriozele şi traheomicozele, precum şi ciupercile parazite
obligate ectoparazite produc o scădere a intensităţii transpiraţei plantelor bolnave. Ciupercile
endoparazite măresc intensitatea transpiraţiei.
Principalele cauze care produc modificarea intensităţii transpiraţiei plantelor bolnave
sunt: lezarea integrităţii ţesuturilor protectoare, modificarea aparatului stomatic şi dereglarea
deschiderii stomatelor, opturarea mecanică a ţesuturilor conducătoare de către bacteriile şi
ciupercile traheifile, acţiunea fermenţilor şi toxinelor paraziţilor, care modifică permeabilitatea
ţesuturilor.
Temperatura. La majoritatea plantelor bolnave se observă fenomenul de hipertermie.
Aceasta se datorează modificările metabolismului, intensificării fermenţilor oxidanţi şi a
proceselor de catabolism (ex. tuberculii de cartof atacaţi de Erwinia carotovora şi Fusarium
solani).
2.3.3. Modificări citologice
Sub acţiunea agenţilor fitopatogeni se înregistrează modificări celulare, la nivelul
membranei celulare, citoplasmei şi nucleului.
Modificări ale membranei celulare. Sub acţiunea exoenzimelor hidrolizante pe care le
secretă agenţii fitopatogeni este degradată în modul cel mai frecvent lamela mijlocie a
membranelor celulare, de natură celulozo-proteică. Uneori, ca urmare a reacţiei plantei la atacul
parazitului, membranele celulare se suberifică sau se lignifică, devenind bariere în calea
agenţilor fitopatogeni.
Modificări ale citoplasmei. Cantitatea de citoplasmă din celule se diminuează mai ales
în cazul agenţilor fitopatogeni care se dezvoltă intracelular (ex. Synchytrium endobioticum). In
16
majoritatea cazurilor se înregistrează o distrugere a cloroplastelor, ceea ce duce la o clorozare a
ţesuturilor atacate (Euphorbia cyparyssias atacată de Uromyces pisi).
In celulele infectate cu virusuri au fost puse în evidenţă incluziuni celulare, care pot să
fie amorfe sau cristaline.
Modificări ale nucleului. In unele cazuri nucleul celulelor atacate se deformează, alteori
numărul nucleilor se măreşte pe cale amitotică (Taphrina deformans) sau se modifică reţeaua
nucleară şi creşte numărul de nucleoli (Uredinales).
2.3.4. Modificări anatomo-morfologice
Orice boală se manifestă la început prin tulburări funcţionale şi citologice care,
acumulându-se, duc la apariţia unor modificări morfologice, vizibile, care constituie simptomele
exterioare ale bolii sau tabloul clinic al acesteia.
In decursul evoluţiei bolii, simptomele se modifică, ceea ce reclamă urmărirea lor
evolutivă şi cunoaşterea diferenţiată a modului de manifestare. Din această cauză, pentru
identificarea unei boli, studiul simptomelor, al modificărilor anatomo-morfologice este prima
fază şi după aceea se trece la studiul caracterelor agentului fitopatogen.
In cursul patogenezei plantele suferă următoarele modificări:
Hipertrofii sau hiperplazii. Apar datorită acţiunii enzimatice a agenţilor fitopatogeni,
care determină înmulţirea exagerată a celulelor sau mărirea dimensiunilor celulelor şi prin
aceasta, proliferarea haotică a ţesuturilor. După modul de formare se deosebesc hipertrofii
histoide, determinate de proliferarea locală a celulelor şi hipertrofii organoide determinate de
proliferarea locală a celulelor şi proliferarea anumitor organe (ex. mături de vrăjitoare -
Taphrina instititiae). Hipertrofiile se formează pe toate organele:
- rădăcini – hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophora brassicae;
- tulpini – cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens;
- frunze – băşicarea frunzelor de piersic – Taphrina deformans;
- fructe – hurlupii – Taphrina pruni.
Hipertrofiile mai poartă şi denumirea de cecidii şi în funcţie de natura agentului
fitopatogen care le produce sunt: bacteriocecidii, micocecidii şi zoocecidi (vezi entomologia).
Atrofii sau hipoplazii. Se manifestă printr-o insuficientă dezvoltare a organelor sau
plantelor atacate. Uneori atrofiile se găsesc asociate cu hipertrofiile pe acelaşi organ sau plantă
atacată (ex. Taphrina pruni).
17
Ofilirea. Poate fi determinată atât de acţiunea factorilor de mediu, cât şi de atacul unor
agenţi fitopatogeni. Simptomul este prezent în cazul atacului bacteriilor şi ciupercilor
tracheiphile (ex. ofilirea bacteriană a tomatelor – Corynebacterium michiganense).
Decolorarea sau cloroza se întâlneşte în cazul atacului virusurilor (ex. virusul
mozaicului mărului).
Pete colorate se manifestă în special pe frunze şi pot fi provocate de virusuri, bacterii şi
ciuperci, având culori diferite (albă, galbenă, brună, roşie neagră etc.) (ex. pătarea roşie a
frunzelor de prun – Polystigma rubrum).
Necroza sau arsura apare datorită necrozării ţesuturilor atacate (ex. arsura frunzelor de
fasole – Xanthomonas phaseoli).
Ciuruirea frunzelor reprezintă o fază evoluată a pătării, când ţesutul necrozat se
detaşează de ţesutul sănătos şi cade, frunza devenind perforată (ex. ciuruirea frunzelor de cireş –
Coryneum beijerinckii).
Putregaiul se caracterizează prin descompunerea şi dezorganizarea în profunzime a
ţesuturilor atacate sub acţiunea agenţilor fitopatogeni (pectinaza secreată de agenţii fitopatogeni
distruge lamela mijlocie, de natură pectică, a membranei celulare). Se deosebesc: putregaiuri
umede produse de bacterii (putregaiul umed al cartofilor – Erwinia carotovora) sau putregaiuri
uscate produse de ciuperci (putregaiul uscat al cartofilor - Fusarium solani).
Distrugerea parţială sau totală a organelor atacate. Sub acţiunea agenţilor
fitopatogeni anumite organe pot fi parţial sau total distruse (ex. tăciunele zburător al orzului –
Ustilago nuda sau mălura grâului - Tilletia sp.).
Inlocuirea organelor cu altele, cu structură deosebită. In cazul atacului unor ciuperci,
florile plantelor avortează şi în locul lor se dezvoltă organe proprii ciupercii parazite (ex. cornul
secarei – Claviceps purpurea – spiculeţele secarei sunt distruse, iar în locul boabelor se formează
organele de rezistenţă ale ciupercii, numite scleroţi).
Căderea organelor poate fi determinată de cauze neparazitare, cât şi de atacul diferiţilor
agenţi fitopatogeni (ex. monilioza – Monilinia sp.).
Modificarea habitusului plantei. Sub influenţa atacului unor paraziţi, plantele îşi
schimbă habitusul normal (ex. Portulaca oleracea atacată de Cystopus portulucae, îşi modifică
tulpina din târâtoare în erectă).
2.4. Reacţia plantelor la atacul bolilor parazitare
Datorită importanţei deosebite a rezistenţei organismelor la boli, fără de care plantele,
animalele sau oamenii nu ar supravieţui în lupta cu bolile infecţioase, problema rezistenţei 18
plantelor la boli a fost şi este în continuare mult discutată, din literatura de specialitate
desprinzându-se o serie de concepţii şi ţeluri viitoare în domeniul rezistenţei plantelor la bolile
infecţioase. In cazul atacului diferiţilor agenţi fitopatogeni plantele se comportă în mod diferit,
reacţia plantelor putând fi de imunitate, rezistenţă, toleranţă, sensibilitate şi hipersensibilitate
Rezistenţa la boli este capacitatea plantelor de a preveni, restrânge sau întârzia
dezvoltarea agentului fitopatogen ce produce boala şi are loc la niveluri ridicate, moderate sau
scăzute. In contrast cu rezistenţa, virulenţa este capacitatea unui agent infecţios de a învinge
barierele biochimice şi genetice de apărare de care dispune planta atacată. Atât rezistenţa cât şi
virulenţa sunt rezultatul combinat al unor componenţi biochimici şi, ca urmare, orice component
prezumtiv al rezistenţei trebuie verificat prin numeroase încercări experimentale, pentru a se
determina rolul său în sistemul total de apărare.
Ca urmare a cercetărilor efectuate, CALDWELL (1968) consideră că din punct de vedere
funcţional rezistenţa poate fi specifică şi nespecifică. Rezistenţa specifică sau totală mai poartă
denumirea de rezistenţă prin hipersensibilitate, diferenţială, rasială, calitativă, de gene majore, iar
cea nespecifică sau generală poartă şi denumirea de rezistenţă fără hipersensibilitate, nerasială,
cantitativă, parţială, de gene minore, multigenică.
Din punct de vedere epidemiologic, rezistenţa se împarte în verticală şi orizontală
(CEAPOIU, 1979). Rezistenţa verticală se manifestă faţă de anumite rase fiziologice ale unui
agent fitopatogen şi este neeficace faţă de alte rase ale aceluiaşi agent fitopatogen, iar rezistenţa
orizontală se manifestă în mod egal faţă de toate rasele agentului fitopatogen, datorită lipsei
interacţiunii gazdă – patogen (VANDERPLANK, 1976 şi ROBINSON, 1971, 1973).
Rezistenţa verticală este caracterizată prin specificitate, instabilitate şi expresivitate
fenotipică de calitate, în timp ce rezistenţa orizontală este nespecifică, durabilă, iar expresivitatea
ei fenotipică este cantitativă.
Prin toleranţă, în general, se înţelege capacitatea plantelor de a suporta un atac sever al
unei boli, fără a se înregistra pierderi însemnate în ceea ce priveşte producţia şi calitatea recoltei.
Ea poate fi adevărată sau reală şi presupusă sau ipotetică. Toleranţa ipotetică reprezintă un tip de
rezistenţă moderată (SCHAFER, 1971). Prin definiţie, toleranţa este însuşirea unui soi de-a
suporta atacul unui agent patogen, fără ca producţia şi calitatea acestuia să fie afectate
semnificativ (CEAPOIU şi NEGULESCU, 1983). In literatura de specialitate mai veche,
toleranţa este considerată o formă de rezistenţă situată între imunitate şi senisibilitate şi este
definită ca o însuşire a unui soi de a suporta atacul unei boli.
Reacţia de toleranţă se explică prin faptul că soiul tolerant atacat, prin intermediul unui
complex de însuşiri morfologice, biochimice şi fiziologice, atenuează procesele fiziologice
19
distructive declanşate de parazit şi posedă capacitatea de a sintetiza substanţe nutritive de
rezervă, care depăşesc nevoile plantei şi pe care le poate ceda parazitului, fără a suferi pierderi de
recoltă. In cazul unui soi mai puţin tolerant, acesta posedă mecanisme care facilitează procesele
dăunătoare ale parazitului, şi, în multe cazuri, soiul are o sensibilitate mai ridicată faţă de
produsele metabolice ale parazitului. Un soi din populaţia gazdă atacat de parazit se consideră
tolerant dacă acesta prezintă o bună dezvoltare când şi agentul fitopatogen prezintă o bună
dezvoltare.
Imunitatea este absolută, invariabilă şi permanentă şi reprezintă absenţa oricărui
simptom al unei anumite boli. Ea conferă plantelor o protecţie completă şi permanentă împotriva
unui agent fitopatogen, spre deosebire de rezistenţă, care este posibil să confere plantelor o
protecţie completă, dar nu şi permanentă.
Sensibilitatea sau susceptibilitatea este fenomenul opus rezistenţei şi constă în
incapacitatea plantelor de a se apăra împotriva unui agent fitopatogen. Totodată, sensibilitatea
este tipul cel mai comun de reacţie a plantelor la atacul agenţilor fitopatogeni. Ca şi rezistenţa,
sensibilitatea se caracterizează prin grade diferite de manifestare, începând de la sensibilitatea
maximă până la sensibilitatea minimă. Desigur că între rezistenţă şi sensibilitate nu se pot face
delimitări precise, sensibilitatea minimă consitutuind de fapt o rezistenţă incipientă.
Reacţia de hipersensibilitate se întâlneşte în cazul agenţilor fitopatogeni paraziţi
obligaţi şi se explică prin faptul că la pătrunderea acestora în celula gazdă, încep o serie de
modificări degenerative, care duc la moartea celulei gazdei şi, implicit, a parazitului obligat, din
lipsă de substanţe nutritive. Astfel de reacţii de hipersensibilitate au fost descrise în cazul unor
rugini la cereale, in, fasole şi în cazul unor făinări (STAKMANN, 1914).
Un tip de hipersensibilitate, cu implicaţii practice s-a pus în evidenţă la cartof, în cazul
atacului de Synchytrium endobioticum, soiurile de cartof rezistente creându-se pe baza acestei
reacţii.
Se consideră că reacţiile de hipersensibilitate nu pot fi limitate numai la celulele infectate
şi că ele se extind şi la celulele limitrofe acestora (WOOD, 1966).
3. GENERALITĂŢI DESPRE AGENŢII FITOPATOGENI
3.1. Modul de viaţă al agenţilor fitopatogeni (parazitismul)
Diversitatea organismelor vegetale fiind foarte mare, ele pot fi grupate după diferite
criterii. Unul din acestea este modul de nutriţie, după care se cunosc organisme vegetale
20
autotrofe şi heterotrofe. Organismele autotrofe sunt acele organisme care îşi sintetizează
substanţa organică din precursori anorganici, utilizând bioxidul de carbon, pentru carbon şi
nitraţi sau amoniul ca sursă de azot.
Organismele autotrofe pot fi fotoautotrofe (utilizează ca sursă de energie pentru
fotosinteză lumina) şi chemoautotrofe (utilizează ca sursă de energie pentru chimiosinteză
energia rezultată din reacţiile chimice independente de lumină).
Organismele heterotrofe se hrănesc numai cu substanţe organice, fiind lipsite de
clorofilă şi deci incapabile de a sintetiza substanţe organice din cele anorganice. Din această
categorie fac parte organismele inferioare (majoritatea bacteriilor şi ciupercilor) precum şi unele
plante superioare incapabile să sintetizeze substanţe organice. Primele mai poartă denumirea şi
de patofite şi se nutresc cu substanţe organice gata sintetizate, pe care le iau fie din ţesuturile vii
ale plantelor, cauzându-le boli numite patofitoze, fie din diferite substraturi organice moarte.
Microorganismele fitopatogene, care au apărut pe pământ cu milioane de ani în urmă, se
grupează în saprofite şi parazite. Patofitele saprofite se dezvoltă în general pe substraturi
organice în descompunere şi se împart în saprofite obligate şi facultative. Cele obligate
(nepatogene) se dezvoltă exclusiv pe substraturi organice moarte, iar cele facultative duc în mod
obişnuit o viaţă parazitară şi numai în anumite stadii sau condiţii trăiesc sub formă saprofită, pe
substraturi organice moarte (Phytophthora infestans, Venturia inaequalis etc.).
Microorganismele parazite, aflate în diferite stadii pe scara evolutivă, se nutresc cu
substanţe organice pe care le iau din ţesuturile vii ale plantelor, ducând o viaţă parazitară.
Rezultă astfel că parazitismul este o relaţie antagonistă între cei doi parteneri, în care unul
(parazitul) prejudiciază în diferite grade pe celălalt (gazda) (ANA HULEA şi colab., 1983).
Această relaţie presupune dependenţa totală sau parţială a parazitului de ţesuturile organice ale
organismului gazdă.
Luând în considerare modul de nutriţie şi modul în care se stabilesc relaţiile de
parazitism, agenţii fitopatogeni pot fi clasificaţi în: paraziţi absoluţi, paraziţi obligaţi, paraziţi
facultativi, paraziţi de dispoziţie, hiperparaziţi.
Parazitul absolut este un microorganism care poate exista numai în planta vie, în care
iniţiază procesul de descompunere patologică, dar desăvârşirea acestuia o lasă pe seama plantei-
gazdă. In această categorie de agenţi fitopatogeni intră virusurile.
Parazitul obligat este un microorganism care trăieşte numai pe seama unor ţesuturi vii,
iniţiază descompunerea patologică dar o şi finalizează. Această categorie de paraziţi nu se poate
acomoda unei vieţi saprofite nici în natură şi nici chiar pe medii artificiale (ciupercile din fam.
Erysiphaceae, ord. Uredinales etc.).
21
Parazitul facultativ este considerat un microorganism care, în mod obişnuit, trăieşte pe
substraturi organice moarte, dar care, în anumite stadii şi condiţii, poate ataca şi ţesuturile vii ale
plantelor, reprezentând un grad de parazitism mai puţin pronunţat (ciuperci din genurile
Alternaria, Botrytis, Cladosporium etc.).
Parazitul de dispoziţie (de debilitare) este un microorganism care poate ataca planta mai
ales dacă aceasta este slăbită din anumite cauze (carenţe de nutriţie, temperaturi scăzute, secetă
etc.), ca de exemplu ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium etc.
Hiperparazitul este un microorganism parazit care trăieşte pe seama unui alt
microorganism parazit (ciuperca Darluca fillum pe ciuperci din fam. Erysiphaceae (AL. LAZĂR
şi colab., 1977).
In situaţia în care un agent fitopatogen atacă o plantă deja îmbolnăvită de un alt agent
fitopatogen, acesta poarta denumirea de parazit secundar.
3.2. Proprietăţile parazitare ale agenţilor fitopatogeni
Intrucât, orice boală constituie rezultatul final al interacţiunii dintre agentul fitopatogen şi
planta gazdă, sub influenţa condiţiilor de mediu, capacitatea de infecţie a agenţilor fitopatogeni
este dependentă de proprietăţile parazitare ale acestora, dar şi de rezistenţa plantelor la atac.
Principalele proprietăţi parazitare ale agenţilor fitopatogeni sunt: afinitatea, patogenitatea,
virulenţa, agresivitatea şi capacitatea de a secreta enzime şi toxine.
3.2.1. Afinitatea
Pentru ca între agentul fitopatogen şi planta gazdă să se stabilească interrelaţii specifice,
este necesar ca planta şi agentul fitopatogen să dispună de anumite caracteristici care să faciliteze
stabilirea unui contact intim între aceştia. Acest fapt este determinat de anumiţi factori
biochimici şi anatomo-morfologici care conferă agentului fitopatogen, ajuns în contact nemijlocit
cu o anumită specie de plantă, capacitatea de a pătrunde în interiorul acesteia şi de a trăi pe
seama proceselor parazitare care se stabilesc după realizarea infecţiei. Rezultă deci că un anumit
agent fitopatogen are o afinitate pentru o anume plantă de cultură. Spre exemplu, conidiile de
Plasamopara viticola, ajunse pe frunzele viţei de vie, produc infecţii datorită afinităţii faţă de
această specie, în timp ce la plantele de floarea soarelui nu se întâmplă acelaşi lucru, deşi această
plantă este atacată de mană, dar produsă de specia Plasmopara helianthi. Aceasta nu înseamnă
că floarea soarelui este rezistentă la atacul ciupercii Plasmopara viticola, ci că agentul
fitopatogen nu are afinitate faţă de plantele de floarea soarelui.
22
3.2.2. Patogenitatea
Această proprietate reprezintă capacitatea unui agent fitopatogeni de a infecta planta, de a
se dezvolta în ţesuturile ei, pe seama cărora se nutreşte şi de a duce la modificări anatomo-
morfologice, ce se caracterizează prin apariţia simptomelor caracteristice bolii. Patogenitatea
caracterizează activitatea parazitară a agentului fitopatogen, este premisa agresivităţii şi este
definită ca expresie specifică a relaţiilor dintre parazit şi plantă, care serveşte ca mediu de viaţă
acestuia. Patogenitatea nu poate fi mai mare sau mai mică, organismele heterotrofe putându-se
grupa în patogene şi nepatogene. Din numărul imens de microorganisme existente în natură,
numai o parte sunt patogene, din care numai 1-2% atacă aceeaşi plantă (AL. LAZĂR şi colab.,
1977).
3.2.3. Virulenţa
Expresia care defineşte cantitativ intensitatea activităţii parazitare a agentului
fitopatogen, influenţată de complexul de enzime şi toxine secretate, precum şi de factorii
ambientali, poartă denumirea de virulenţă. Virulenţa este o proprietate care se poate modifica în
raport cu condiţiile de mediu şi de stadiile de dezvoltare ale parazitului. În general, virulenţa
este constantă la paraziţii obligaţi şi variabilă la paraziţii şi saprofiţii facultativi. Macroscopic,
intensitatea simptomelor este în strânsă corelaţie cu virulenţa agentului fitopatogen.
3.2.4. Agresivitatea
Această proprietate este în strânsă interdependenţă cu virulenţa şi este definită prin
capacitatea agentului fitopatogen de a ataca una sau mai multe specii de plante. Ea se
caracterizează prin uşurinţa pătrunderii în ţesuturile plantei şi este dependentă de particularităţile
speciei, rasei sau biotipului patogenului, precum şi de condiţiile de mediu. In funcţie de numărul
de specii atacate, agenţii fitopatogeni se grupează astfel:
monofagi – atacă numai o singură specie de plantă gazdă (ex. Plasmopara helianthi, la
floarea soarelui);
oligofagi – atacă mai multe specii din aceeaşi familie (ex. Phytophtora infestans – fam.
Solanaceae, Claviceps purpurea – fam. Gramineae);
polifagi – atacă specii diferite din familii diferite (ex. Botrytis cinerea – floarea soarelui,
ardei, căpşun, viţă de vie sau Sclerotinia sclerotiorum – floarea soarelui, rădăcinoase,
trifoi, castraveţi, tomate, salată etc.).
23
3.2.5. Capacitatea de a secreta enzime şi toxine – este proprietatea care stă la baza tuturor
proprietăţile parazitare, care sunt în marea lor majoritate, dependente de complexul enzimatic şi
de toxinele rezultate în urma activităţii parazitare. Complexul de enzime şi toxine este
condiţionat de diferiţi factori interni şi externi, prezentând o mare variabilitate, de la o specie la
alta sau de la un biotip la altul.
Enzimele sunt substanţe proteice cu molecule mari, elaborate de celulele agenţilor
fitopatogeni în scopul catalizei proceselor biochimice de sinteză şi degradare a substraturilor
organice. Ele acţionează în interiorul celulelor (endoenzime) sau în afara acestora (exoenzime).
Dintre endoenzime, care acţionează mai ales în procesele de respiraţie menţionăm desmolazele
(oxidaza, peroxidaza, catalaza, reductaza), iar dintre exoenzime, care au rol în degradarea
substanţelor organice complexe menţionăm hidrolazele (amilaza, proteaza, glucozidaza),
esterazele (lipaza, lecitinaza, colinesteraza), proteazele (nucleaza, peptidaza) (ANA HULEA şi
colab., 1983). Modul de acţiune al acestora este cunoscut de la cursurile de Biochimie şi
Fiziologie vegetală.
Toxinele sunt substanţe cu acţiune nocivă, de natură diferită, elaborate de unele
microorganisme pe parcursul patogenezei, care pot produce dereglări plantelor sau organismelor
care le consumă.
După locul unde se formează şi momentul eliminării lor, se disting endotoxine, care sunt
eliberate în ţesuturile plantelor după moartea celulelor care le produc şi exotoxine, care sunt
eliberate din celule tot timpul cât ele sunt elaborate. Unele toxine pot să aibă acţiune nocivă
numai asupra plantelor parazitate şi se numesc patotoxine, dar pot să acţioneze şi asupra
organismelor care consumă plantele atacate (animale, om) şi poartă denumirea de toxine
alimentare.
Toxinele alimentare cele mai frecvente sunt micotoxinele (toxine produse de ciuperci),
care sunt exotoxine ce provoacă micotoxiooze omului şi animalelor care au consumat produse
contaminate cu ciuperci ce au capacitatea de a secreta aceste toxine.
Mictoxicozele se manifestă prin diferite leziuni, hemoragii, distrugerea celulelor hepatice
şi renale, avorturi, declanşări de cancere etc. Până în prezent sunt cunoscute peste 25 micotoxine,
care sunt produse mai ales de ciuperci din genurile: Aspargillus, Claviceps, Fusarium, Gleotinia,
Penicillium, Stachybotrys etc. Dintre cele mai periculoase toxine alimentare menţionăm:
aflatoxinele elaborate de Aspergillus flavus şi A. parasiticum la arahide şi porumb, patulina
elaborată de Penicillium spp. la citrice şi fructe, sporidesmina elaborată de Sporidesmium bakeri
la diverse graminee furajere, moniliformina elaborată de Fusarium spp. la porumb şi
leguminoase furajere, cornutina, ergotina, ergotoxina elaborate de Clavicesps purpurea la
24
secară etc. Menţionăm că o oaie furajată cu lucernă puternic atacată de Fusarium acuminatum
poate deceda în 2 ore de la ingerarea furajului (R. CORBAZ, 1994).
Patotoxinele sunt substanţe complexe elaborate în general de bacterii şi ciuperci, cu rol
important în parazitarea plantei gazdă; moleculele dintr-o toxină au rol calitativ (cele necesare
proprietăţii de patogenitate) şi cantitativ (cele necesare proprietăţii de virulenţă).
Dintre cele mai frecvente şi studiate patotoxine menţionăm:
- tabtoxina, produsă de Pseudomonas tabaci, este o dipeptidă care inhibă
glutaminsintetaza, ceea ce duce la diminuarea proteinelor şi triptofanului;
- phaseolotoxina, produsă de Pseudomonas phaseolicola, inhibă enzima ornitin–trans-
carbamylaza, cu implicaţii în sinteza clorofilei;
- syringomicina, produsă de Pseudomonas seryngae, este o peptidă cu acţiune de
înmuiere şi liză a membranelor celulelor gazdei;
- cercosporina, produsă de diferite specii de Cercospora, este o substanţă
fotosensibilă, care acţionează prin transfer de energie, oxidează diverse componente ale celulei,
distrugând rapid membrana plasmatică şi provocând moartea celulei;
Alte patotoxine semnalate sunt: licomarasmina şi acidul fuzaric (Fusarium spp.),
piricularina (Piricularia oryzae), malsecina (Phoma tracheiphilla), zinniol (Alternaria zinniae)
etc. Pe lângă exemplele anterioare, în literatura de specialitate se menţionează şi alte substanţe
considerate ca toxine nespecifice: etilena, acidul oxalic, HCN (R. CORBAZ, 1994).
4. CLASIFICAREA ŞI CARACTERELE SPECIFICE ALE
AGENŢILOR FITOPATOGENI
Principalele grupe de agenţi fitopatogeni care produc boli infecţioase la plantele de
cultură şi din flora spontană sunt: virusurile, micoplasmele, bacteriile şi ciupercile.
4.1. Virusurile fitopatogene
Bolile infecţioase cauzate de virusuri au fost semnalate încă din secolul al XVI-lea, fără a
se cunoaşte natura agentului fitopatogen care le induce. Primul virus descoperit a fost virusul
mozaicului tutunului (VMT), de către MAYER (1886), iar natura virotică a fost stabilită definitiv
de către STANLEY în anul 1935 (LAZĂR şi colab., 1989).
25
Cercetările efectuate după anul 1940, prin utilizarea microscopului electronic au reuşită
să determine morfologia, structura şi funcţiile diferitelor componente ale particulelor virale. Ca
urmare a studiilor biochimice intense, mult timp s-a pus problema dacă virusurile pot fi
considerate ca organisme sau molecule.
Virusurile sunt parazite absolute, ceea ce presupune că procesul de parazitism este
iniţiat de virusuri, dar desăvârşirea acestuia este lăsată pe seama celulei gazdă, deoarece aceste
organisme nu au un metabolism propriu, macromolecule infecţioase parazite la nivel genetic.
4.1.1. Morfologia şi structura virusurilor fitopatogene
Particula virală, denumită virion sau nucleocapsidă, se prezintă sub formă de bastonaş,
sau sferică, cu dimensiuni între 120-1720 nm/10-20 nm, în cazul celor alungite şi 17-130 nm în
diametru la cele sferice.
Virusul complet sau virionul este compus din acid nucleic (la interior) şi proteină (la
exterior) şi mai poartă numele de nucleocapsidă. Fracţia particulelor virale alcătuită din acid
nucleic poartă denumirea de genom, iar fracţia proteică poartă denumirea de capsidă, care este
alcătuită din mai multe subunităţi, numite capsomere şi care protejează genomul. La unele
virusuri se întâlneşte un fel de membrană lipoproteică, denumită peplos, care protejează
nucleocapsida.
Genomul, la majoritatea virusurilor fitopatogene este alcătuit din acid ribonucleic (ARN)
în general monocatenar, uneori bicatenar, sub formă de spirală (la cele alungite) şi sub formă
poliedrică (la cele sferice). Virusurile al căror genom este format din ARN se numesc
ribovirusuri, iar cele cu AND se numesc dezoxivirusuri. Genomul eate purtătorul informaţiei
genetice şi este răspunzător de infecţiozitatea particulei virale.
Capsida este fracţia proteică ce protejează genomul şi are proprietăţi antigenice şi
imunogenice. Numărul capsomerelor, din care este alcătuită capsida, este specific fiecărui virus
şi este în general, mai redus la virusurile sferice (sub 120). Capsomerele unui virus sunt identice
structural şi sunt dispuse după o simetrie helicoidală sau cubică, care permit cel mai compact
mod de aranjare.
4.1.2. Proprietăţile virusurilor
Datorită structurii şi dimensiunilor lor submicroscopice, virusurile fitopatogene au
numeroase proprietăţi specifice:
Ultrafiltrabilitatea este proprietatea de a trece prin porii membranelor bacteriene şi este
determinată de dimensiunile particulelor virale.
26
Cristalinitatea se referă la capacitatea virusurilor de a cristaliza in vivo sau in vitro, fie
sub formă de cristale adevărate fie sub formă de paracristale.
Compoziţia chimică este în general constantă, doar raportul dintre acidul nucleic şi
proteină variază de la o specie la alta. Elementele chimice conţinute de particula virală sunt
carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosfor, sulf şi hidraţi de carbon.
Biotropismul pozitiv se referă la faptul că virusurile nu se pot multiplica decât în
interiorul celulelor vii.
Stabilitatea în suc celular este durata de timp în care virusurile din sucul extras din
plantă îşi pierd capacitatea de infecţie (câteva ore până la câţiva ani).
Diluţia limită este diluţia maximă a sucului extras din plante, la care virusurile îşi pierd
capacitatea de infecţie (variază între 1:100 şi 1:1.000.000).
pH-ul determină stabilitatea virusurilor numai între anumite valori şi este specific pentru
fiecare virus.
Temperatura de inactivare sau punctul de inactivare termică reprezintă temperatura
minimă la care virusurile din sucul plantelor păstrat timp de 10 minute îşi pierd capacitatea de
infecţie. Majoritatea virusurilor au temperatura de inactivare între 55-570 C. Această constantă
diferă: in vivo temperatura de inactivare este mai scăzută decât in vitro, situându–se între 35 şi
37o C. Pe această proprietate se bazează termoterapia, singura metodă accesibilă de devirozare a
materialului vegetal săditor.
Rezistenţa la presiune este în general foarte mare, VMT pierzându-şi capacitatea de
infecţie la 8000 atmosfere.
Rezistenţa la uscare şi îngheţare este foarte diferită, VMT rezistând în frunzele uscate
peste 20 de ani.
Sarcina electrică este negativă, particulele virale îndreptându-se spre anod în timpul
electroforezei.
4.1.3. Transmiterea virusurilor şi răspândirea lor în plantele infectate
4.1.3.1. Transmiterea virusurilor fitopatogene de la o perioadă de vegetaţie la alta este
posibilă prin intermediul unor “rezervoare” în care virusurile rezistă şi care servesc apoi ca sursă
de infecţie primară. Principalele surse de infecţie sunt următoarele:
Organe vegetative de înmulţire care provin de la plante virozate (bulbi, tuberobulbi,
stoloni, butaşi, drajoni, altoi ş.a.) de regulă sunt infectate de virus, din această cauză au o
mare importanţă în transmitere.
27
Sămânţa. Unele virusuri rezistă peste iarnă la exteriorul sau interiorul seminţei. In cazul
în care virusul aderă la suprafaţa seminţei, pătunderea în plantă are loc în timpul
germinării, prin leziunile care se formează cu această ocazie. Unele virusuri se
localizează în interiorul seminţei, în endosperm sau în embrion. In endosperm virusurile
ajung prin hilul seminţelor, iar embrionul este infectat în timpul fecundaţiei. Seminţele
virozate vor da naştere la plante infectate sistemic cu virusuri.
Plantele perene cultivate (pomii, arbuştii fructiferi, arbuştii ornamentali) sau plantele
spontane infectate de virusuri sunt surse importante ale infecţiilor primare.
Artropode şi nematozi. Unele virusuri îşi păstrează infecţiozitatea timp îndelungat în
corpul atropodelor sau al nematozilor, astfel încât aceste animale pot servi ca sursă de
infecţie primară.
Zoosporii unor ciuperci (ex. Synchytrium endobioticum la cartof).
Solul. Virusurile nu rezistă în sol, totuşi solul poate constitui sursă de infecţie primară
dacă conţine resturi de plante infectate sau nematozi, artropode infectate.
4.1.3.2. Transmiterea virusurilor de la o plantă la alta are loc numai dacă planta gazdă nouă
prezintă leziuni. In ţesuturile infectate ale plantelor virusurile nu pot pătrunde. Transmiterea se
realizează prin mai multe căi: pe cale mecanică, prin altoire, prin vectori animali, prin polen,
ciuperci, bacterii, cuscută ş.a. Există virusuri pentru care este caracteristic un anumit mod de
transmitere, altele se transmit pe mai multe căi.
Transmiterea pe cale mecanică. Prin transmiterea mecanică înţelegem transmiterea
virusului aflat în sucul plantelor infectate, care ajunge în planta sănătoasă prin leziuni mici. Dacă
leziunea este prea mare, astfel încât în jurul ei se produce necrozarea ţesutului, nu va avea loc
infecţia. Leziuni mici se produc adesea în urma atingerii sau lovirii unor organe ale plantelor de
altele, fiind mişcate de vânt sau de om, cu ocazia lucrărilor de îngrijire. In tehnica de
diagnosticare sau de cercetare a virusurilor acest mod de transmitere se foloseşte foarte frecvent.
Transmiterea prin altoire. In principiu, oricare virus poate fi transmis prin altoire, cu
condiţia ca altoiul şi portaltoiul să fie compatibili.
Transmiterea prin vectori. Organismele vii, care pot prelua şi apoi pot transmite
virusuri, se numesc vectori. Aceştia pot fi animale, plante superioare, ciuperci. Cei mai
importanţi vectori animali ai virusurilor sunt insectele cu aparatul bucal pentru înţepat şi supt.
Dintre acestea, rolul cel mai important îl au afidele. De o importanţă mai mică este transmiterea
prin cicade, aleuroide, coccide, diptere, coleoptere, lepidoptere, tripşi etc. Nematozii, melcii,
28
acarienii, de asemenea pot transmite virusurile de la o plantă la alta. Afidele pot transmite circa
60% din totalul virusurilor fitopatogene cunoscute.
Virusurile pot fi transmise de o singură sau de câteva specii de vectori, sau unele de un
număr mare de specii. Astfel, virusul mozaicului castraveţilor poate fi transmis de circa 60 de
specii de afide.
Contaminarea vectorilor cu virusuri se realizează pe mai multe căi, iar transmiterea
virusurilor la alte plante, de către vector, este de asemenea de mai multe feluri. Unele virusuri
aderă la suprafaţa aparatului bucal al vectorului, când acesta se hrăneşte pe o plantă bolnavă şi
este imediat transmis altei plante cu care ajunge în contact aparatul bucal al vectorului. Aceste
virusuri se numesc nepersistente. In cazul altor virusuri, particulele virale ajung în corpul
vectorului, fiind transmise mult timp altor plante; aceste virusuri se numesc virusuri persistente.
Virusurile îşi pot păstra infecţiozitatea în corpul vectorului un timp mai redus (de la
câteva minute până la câteva ore) fiind v. necirculante care se localizează la nivelul aparatului
bucla sau un timp mai îndelungat (până când rămâne în viaţă vectorul) fiind v. circulante, care
intră în aparatul digestiv şi circulator .
4.1.3.3. Răspândirea virusurilor în plantele infectate. După ce ajunge în celula gazdă, virusul
stabileşte un contact intim cu elementele celulei, iniţiind anumite procese biochimice, care diferă
în mod esenţial de procesele biochimice ale celulei neinfectate. Acidul nucleic se separă de
fracţia proteică şi obligă celula gazdă să-şi modifice metabolismul propriu şi să sintetizeze
proteine necesare capsomerelor virusului. Astfel, virusul se multiplică în interiorul celulei gazdă,
formându-se în scurt timp un număr mare duplicate. Virusurile multiplicate se răspândesc apoi în
plantă.
In parenchim, dintr-o celulă în alta, virusul trece prin plasmodesme. Viteza de
translocare a virusurilor în acest ţesut este mică, de maximum 2 mm la 24 ore. In numeroase
cazuri, în urma necrozării celulelor infectate, virusurile se localizează în parenchim şi, ca urmare,
infecţia se manifestă prin simptome locale. Alte specii, din parenchim ajung în nervurile
frunzelor şi, printr-o translocare rapidă în floem, în decurs de câteva zile, produc infectarea
sistemică a întregii plante. Viteza de translocare a virusurilor în floem este rapidă, de exemplu,
VMC în planta de tomate se răspândeşte prin floem cu o viteză de 8 cm/oră. Unele virusuri se
răspândesc şi prin xilem.
29
4.1.4. Simptomologia bolii virotice
In urma pătrunderii în plante, virusurile produc modificarea metabolismului normal al
gazdei şi se înregistrează transformări radicale în morfologia, anatomia şi fiziologia plantei
infectate. Simptomele dezvoltate de virusuri sunt:
Simptome foliare. Sunt foarte diverse şi se manifestă prin decolorarea, necrozarea, deformarea
sau reducerea limbului foliar.
Cloroza. Se manifestă prin îngălbenirea mai mult sau mai puţin pronunţată şi uniformă a
suprafeţei limbului şi este caracteristică virozelor ce afectează sistemul vascular.
Mozaic. Este un simptom ce se caracterizează prin apariţia pe suprafaţa limbului a unor
pete de decolorare de formă şi mărime variabilă.
Pătări inelare. Sunt caracteristice unui grup destul de numeros de virusuri ce atacă
plante lemnoase şi ierboase şi se manifestă sub formă de pete clorotice sau necrotice de
formă circulară.
Deviaţia de la morfologia normală a frunzelor. Se manifestă foarte diferit, în funcţie
de tulpina de virus, planta-gazdă, condiţiile climatice şi alţi factori. Frunzele prezintă
uneori reducerea şi îngălbenirea limbului (frunzele de ferigă la tomate cauzate de virusul
mozaicului castraveţilor), încreţire, încovoiere, răsucire sau apariţia de forme “în
evantai”. Pe frunze apar, în unele cazuri, enaţiuni sub formă de excrescenţe pe nervuri
sau între nervuri sau epinastii (încovoierea limbului către baza peţiolului).
Simptome tulpinale – cele mai frecvente sunt nanismul sau piticirea. Este forma cea mai
frecventă apărută la numeroase plante atacate de virusuri şi constă în reducerea ritmului de
creştere şi scurtarea internodurilor. Plantele apar mai scurte, cu ramuri cu nodurile apropiate sau
cu frunze grupate “în rozetă”.
Simptome florale - apar sub formă de pete pe petale sau pe perigon, la lalelele virozate.
Simptome pe fructe - se manifestă sub formă de pete inelare (”plum-pox”-ul la cais şi prun) sau
sub formă de pete rugoase (mozaicul la castraveţi) sau de pietrificare a fructelor la păr, în urma
atacului de stony - pitt.
La fructele de piersic bolnave de negeire (“peach wart”) apar excrescenţe ce duc la
alterarea aspectului normal al piersicilor şi, deci, la scăderea valorii estetice şi comerciale a
acestora.
Simptome la sistemul radicular - sunt mai puţin cunoscute şi se manifestă prin “necrozarea” şi
distrugerea rădăcinilor, care au ca efect veştejirea plantelor. alteori, rădăcinile au dimensiuni
reduse sau pot fi stimulate în creştere şi devin mult mai dese decât la plantele normale.
30
Lipsa simptomelor - există unele virusuri “latente” care nu produc simptome aparente.
Plantele care nu manifestă simptome vizibile se numesc “purtătoare fără simptome” şi au faţă de
virusurile respective o mare toleranţă.
Mascarea simptomelor - este un fenomen deseori întâlnit la unele plante atacate de virusuri şi
constă în dispariţia temporară a simptomelor sub influenţa condiţiilor climatice şi în special a
temperaturii mai ridicate în timpul verii, ca în cazul “plum-pox”-ului.
Transformări citologice şi anatomice. Virusurile produc la plante anomalii de natură
anatomică şi citologică, cloroplastele sunt mai mici, mai puţin intens colorate şi pe frunze apare
aspectul de mozaic.
Unele virusuri produc necroze la nivelul epodermei frunzei sau necroze şi degenerarea
floemului, scurgeri de gome, lignificarea defectuoasă a lemnului sau acumularea hidraţilor de
carbon în frunze.
Incluziuni celulare - sunt caracteristice unor virusuri şi apar în celulele plantelor infectate.
Incluziunile pot fi de 5-30 μ, deci se pot observa la microscopul optic după colorare, sunt amorfe
sau cristaline şi se pot forma în citoplasmă sau în interiorul nucleului.
4.1.5. Identificarea virusurilor
Identificarea virusurilor fitopatogene se realizează pe baza mai multor caractere, acestea
fiind studiate prin metode şi aparatură specială şi teste specifice.
Studierea caracterelor morfologice. Forma şi mărimea particulelor de virus se studiază
la microscopul electronic. Dimensiunile pot fi determinate şi prin stabilirea limitei de
filtrabilitate. Caracterele morfologice ale virusurilor sunt indicatori de bază în determinare.
Teste folosite în determinarea virusurilor. Literatura de virologie descrie numeroase
teste care pot fi utilizate în determinarea virusurilor. Cele mai importante sunt: testul de diluţie;
testul de inactivare termică; testul de stabilitate; testul de uscare; testul de afide; testul chimic;
teste serologice (ELISA) şi teste biologice - teste pe plante test şi indicator.
4.1.6. Nomenclatura şi clasificarea virusurilor
Nomenclatura virusurilor în prezent încă nu este definitivă, la fel ca şi cunoştinţele
privind acest grup de agenţi fitopatogeni.
Primele denumiri folosite au fost legate de specia de plantă gazdă (de exemplu, mozaicul
tutunului, mozaicul cartofului etc.). JOHNSON (1927) propune folosirea denumiri plantei gazdă
principală, în limba engleză, la care se adaugă cuvântul virus, plus un număr care arată ordinea
cronologică a descrierii virozei, de exemplu Cucumber virus 1. SMITH modifică acest sistem,
31
folosind în locul denumirii engleze a plantei gazdă denumirea ştiinţifică latină a acesteia, de
exemplu Cucumis virus 1. In loc de cifre autorii au folosit pentru sistematizarea virusurilor litere,
de exemplu, virusul X al cartofului, virusul Y al cartofului.
HOLMES adoptă sistemul binominal de nomenclatură: denumirea de gen caracterizând
simptomul, iar cea de specie planta gazdă, de exemplu, Marmor cucumeris.
Astăzi se foloseşte denumirea engleză a plantei gazdă, adăugând simptomul şi apoi
cuvântul virus, de exemplu, Cucumber mosaic virus. Adesea, această denumire se foloseşte
prescurtat, cu iniţialele cuvintelor CMV sau se foloseşte denumirea tradusă în limba ţării, de
exemplu Virusul mozaicului castraveţilor (VMC). In literatura virologică, la descrierea unui
virus se menţionează toate sinonimele.
Clasificarea virusurilor se bazează pe forma nucleocapsidei, tipul acidului nucleic,
numărul de catene al acestuia, vectorul, ş.a., iar caracterele virusurilor sunt exprimate prin
criptograme formate din simboluri dispuse sub formă de patru fracţii care exprimă:
Fracţia 1-a = tipul acidului nucleic / structura acidului nucleic. Simboluri: R = ARN; D
= ADN; 1 = monocatenar; 2 = dicatenar.
Fracţia a 2-a = greutatea moleculară a acidului nucleic, în milioane / procentul acidului
nucleic în particulă.
Fracţia a 3-a = conturul particulei / forma nucleocapsidei. Siboluri: S = sferic; E =
alungit, cu marginile paralele, capete drepte; U = alungit, cu marginile paralele, capete rotunjite;
X = complex.
Fracţia a 4-a = gazda virusului / vectorul virusului. Simboluri pentru gazdă: S= planta cu
sămânţă; Fu = ciuperci; I = nevertebrate. Simboluri pentru vectori: 0 = se răspândeşte fără
vectori; Ac = acarieni; Al = aleurodidae; Ap = afide; Cl = coleoptere; Di = diptere; Ni =
nematozi; Th = tripşi, etc. X = element necunoscut.
De exemplu, criptograma virusului mozaicului tutunului este: R/1 : 2/5 : E/E ; S/O.
4.2. Micoplasmele fitopatogene
Bolile infecţioase produse la plante de micoplasmele patogene au fost practic cunoscute
odată cu bolile produse de virusuri, fiind însă considerate multă vreme boli virotice datorită
asemănării simptomelor şi modurilor de transmitere.
Micoplasmele (Mycoplasma) constituie un grup de microorganisme unicelulare, foarte
heterogene, a căror descoperire s-a realizat odată cu stabilirea cauzelor unei boli foarte grave la
bovine, denumită “pleuropneumonie”, la sfârşitul secolului trecut.
32
Despre prezenţa micoplasmelor fitopatogene în plante a început să se vorbească din anul
1967, când un grup de cercetători de la Facultatea de Agricultură din Tokio, condus de
profesorul ASUYAMA, a comunicat rezultatele cercetărilor intreprinse în cazul plantelor
bolnave de cloroza asterului, nanismul dudului, mătura de vrăjitoare a cartofului. Autorii au
reuşit, în cadrul acestor cercetări, să pună în evidenţă în vasele floemice corpusculi de
micoplasmă, deschizându-se astfel un nou domeniu de cercetare şi punându-se, în acelaşi timp,
bazele unei noi discipline în cadrul ştiinţei care se ocupă cu bolile plantelor.
Dintre cercetătorii de prestigiu din ţara noastră, care printre preocupările lor abordează şi
această problematică, menţionăm pe P.G. PLOAIE, căruia îi aparţine prima publicaţie în acest
domeniu (1973).
4.2.1. Morfologia şi structura micoplasmelor fitopatogene
Din punct de vedere morfologic, micoplamsele fitopatogene sunt foarte heterogene,
prezentând un pleomorfism celular foarte variat, determinant de lipsa membranei celulare care,
la rândul ei, determină forme foarte diferite: sferice, alungite, ramificate etc.
După PLOAIE (1968, 1973), în cadrul micoplasmelor fitopatogene se pot distinge şase
tipuri morfologice de celule:
1. Corpusculi elementari sferici, cu diametrul de 50-100 mμ, cu aspect compact, la care
membrana elementară se distinge destul de greu. Corpusculii elementari se formează din
celule mai mari, prin înmugurire sau fragmentarea terminală a filamentelor.
2. Celule sferice cu diametrul de 100-300 mμ, prevăzute cu membrană elementară vizibilă,
cu conţinut compact, bogate în ribozomi. Aceste celule se formează prin diviziune binară
şi prin creşterea în volum a corpusculilor elementari.
3. Celule mari cu diametrul de 400 mμ – 1 μ, sferice sau ovoide, bogate în ribozomi, cu un
material dens dispus în apropierea membranei celulare elementare şi o reţea foarte fină
de filamente. Aceste celule se formează prin creşterea în volum a celor anterioare.
4. Forme filamentoase de 1-2 μ lungime şi 80-300 mμ, cu membrană elementară evidentă şi
în interior cu ribozomi şi filamente de ADN. Prin strangulare dau naştere la corpusculi
elementari.
5. Formaţii neregulate, reprezentând grupări de celule legate de un suport comun, unele
conţinând în interior alte formaţii tubulare sau sferice.
6. Celule mari cu conţinut foarte dens şi cu incluziuni în interior.
Se desprinde concluzia că în ciclul de replicare elementul esenţial este corpusculul
elementar, care prin creştere poate forma filamente care perlează şi reproduc corpusculi
33
elementari sau poate forma celulă mare ce se divide sau înmugureşte, producând de asemenea
corpusculi elementari.
Din punct de vedere structural celulele de tip micoplamsa sunt prevăzute cu o membrană
trilamelară a cărei grosime variază în funcţie de vârsta celulelor. In interiorul celulelor a fost
detectată prezenţa unui material granular dens, dispus în jurul membranei celulare, iar în centrul
celulelor se observă formaţiuni sferice, care reprezintă ribozomii. La celulele mature se
înregistrează şi o reţea fibrilară are reprezintă filamentele de ADN.
4.2.2. Replicarea şi transmiterea micoplasmelor fitopatogene.
Replicarea micoplasmelor fitopatogene are loc pe mai multe căi, dintre care mai
frecvente sunt creşterea filamentoasă, înmugurirea şi diviziunea binară şi formarea de corpusculi
elementari în interiorul celulelor mari. Procesul de înmulţire are loc în celulele floemice, iar
translocarea se realizează prin porii plăcii ciuruite, suficient de mari în raport cu celulele de
micoplasma, mai ales pentru corpusculii elementari.
Transmiterea şi răspândirea micoplasmelor fitopatogene se realizează în general prin
altoire, prin cuscută şi prin intermediul unor insecte, în special cicade, afide şi acarieni.
4.2.3. Simptome provocate de micoplasme la plante
Micoplasmozele sunt boli sistemice, care conduc o serie de modificări morfologice,
citologice şi biochimice, care se exteriorizează prin procese de hipertrofie, hiperplazie, lăstărire
puternică haotică, malformaţii ale unor părţi şi organe ale plantelor atacate. Dintre simptomele
cele mai frecvente cauzate la plante de micoplasmele fitopatogene menţionăm:
Nanismul caracterizat prin modificări importante ale proceselor de creştere, ceea ce
determină ca plantele să rămână mici, subdezvoltate, fără posibilităţi de a produce recoltă
(nanismul trifoiului).
Ofilirea se datorează replicării rapide a micoplamselor în vasele floemice, blocând
circulaţia sevei în plante, care suferă un proces de debilitate progresivă, se defoliază şi se ofilesc
(stolburul cartofului).
Proliferarea este mai frecventă la pomii fructiferi şi constă în formarea unui mare
număr de lăstari din muguri dorminzi, ramurile atacate primind un aspect de tufă deasă sau
“mătură de vrăjitoare” (proliferarea mărului).
Malformarea poate să cuprindă planta întreagă, frunzele sau florile. In cazul frunzelor,
se constată o reducere puternică, încât plantele atacate îşi schimbă complet aspectul normal
(stolburul cartofului).
34
Cloroza se datorează unor dereglări în biosinteza clorofilei, ca urmare a scăderii cantităţii
de clorofilă, frunzele se decolorează treptat, îngălbenindu-se în întregime (flavescenţa aurie a
viţei de vie).
Virescenţa constă în dezvoltarea cloroplastelor în flori, ceea ce se exteriorizează prin
flori sau inflorescenţe verzi (petale verzi la căpşun).
Filodia constă în transformarea organelor florale în frunze, ceea ce determină ca plantele
cu astfel de simptome să nu producă simptome (filodia trifoiului).
4.3. Bacteriile fitopatogene
Bolile plantelor cauzate de bacterii, cunoscute şi sub denumirea de bacterioze, sunt în
general reduse ca număr, dar, prin pagubele cauzate în anumite condiţii de mediu, pot fi
considerate la fel de importante ca şi cele produse de ciuperci.
Punctul de pornire al cercetărilor în domeniul fitobacteriologiei a fost determinat de
descoperirile senzaţionale realizate de PASTEUR, KOCH şi LISTER în domeniul microbiologiei
(AL. LAZĂR şi colab., 1977). Primele cercetări exprese în acest domeniu au fost efectuate spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, cunoscând o amploare însemnată mai ales după cel de-al doilea
război mondial.
4.3.1. Morfologia şi structura bacteriilor fitopatogene
Bacteriile fitopatogene sunt microorganisme vegetale, unicelulare, heterotrofe, parazite
facultative, cu dimensiuni cuprinse între 0,6-4,0 μ lungime (până la 50 μ, la actinomicete) şi 0,3-
1,4 μ lăţime. Majoritatea au formă de bastonaşe (bacili), cu excepţia actinomicetelor, care au
formă filamentoasă.
Bacilii prezintă, în majoritatea cazurilor, prelungiri numite flageli sau cili, ale căror
poziţie şi număr reprezintă caractere de specie şi taxonomie foarte importante. In funcţie de
numărul şi locul de inserţie pe celulă MASSAEA, citat de V. SEVERIN şi colab., 1985,
utilizează următoarele denumiri: atriche (fără cili), monotriche (cu un cil polar), amfitriche (cu
câte un cil la fiecare pol), lophotriche (cu mai mulţi cili la unul sau la ambii poli), peritriche (cu
cili inseraţi pe toată suprafaţa celulei).
Bacteriile filamentoase (actinomicetele) se prezintă sub forma unor filamente subţiri,
flexuroase, ramificate, astfel că aparatul vegetativ al acestora poate fi numit impropriu şi
“miceliu”.
Structura celulei bacteriene este deosebit de complexă şi prezintă următoarele elemente
constituente:
35
Nucleoidul sau echivalentul nuclear este deţinătorul informaţiei genetice a bacteriei şi
este situat, de regulă, în partea centrală. Apare sub formă de granule sferice sau ovale, fără
membrană, fiind legat de membrana citoplasmatică printr-un mezozom. Din punct de vedere
genetic bacteriile fitopatogene sunt haploide.
Citoplasma este reprezentată de un sistem coloidal alcătuit din proteine, nucleoproteine
(ARN), lipide, hidraţi de carbon, apă şi diverşi compuşi minerali. Reacţia citoplasmei este acidă,
pH-ul scăzut datorându-se conţinutului ridicat de ARN.
Membrana citoplasmatică reprezintă bariera osmotică şi selectivă a celulei bacteriene şi
sediul proceselor bioenergetice, preluând rolul mitocondriilor din celulele eucariote. Participă la
formarea peretelui celular şi a cililor, iar împreună cu mezozomii, la replicarea ADN-ului în
timpul diviziunii celulare.
Peretele celular se prezintă ca o structură rigidă, care asigură menţinerea formei celulei
bacteriene. In general, contactul dintre peretele celular şi membrana citoplasmatică este foarte
intim.
Cilii sunt organe filamentoase de locomoţie prin care se realizează deplasarea bacteriilor
fitopatogene. Mişcarea se realizează prin contracţii ritmice şi rapide ale cililor, bacteriile
parcurgând într-o secundă o distanţă egală cu de 10 până la 100 ori lungimea celulei (V.
SEVERIN şi colab., 1985).
4.3.2. Compoziţia chimică a celulei bacteriene
Datorită capacităţii ridicate de adaptare, compoziţia chimică a celulei bacteriene variază,
în anumite limite, în funcţie de condiţiile de mediu.
Apa reprezintă 75-85% din greutatea celulei bacteriene şi se prezintă sub formă de apă
liberă şi legată. Apa liberă constituie un solvent pentru substanţele hidrosolubile şi mediu de
dispersie pentru cele insolubile, iar apa legată este fixată de diverşi compuşi macromoleculari,
prin forţe fizico-chimice.
Substanţele minerale reprezintă circa 2-30% din greutatea bacteriilor uscate. Elementele
principale care compun cenuşa sunt P, K, Na, Ca, Mg, I, Cl, Fe etc., cantitatea acestora variind în
funcţie de natura mediului de cultură.
Acizii nucleici sunt reprezentaţi de ADN şi ARN în proporţii diferite. ADN se găseşte
sub forma unor molecule unice, dublu helicoidale, iar ARN se găseşte în citoplasmă sub formă
de ARN mesager, ARN de transfer şi ARN ribozomal.
36
Proteinele bacteriene sunt constituite din holoproteine, heteroproteine şi cenapse,
reprezentând circa 50% din greutatea uscată a celulei, conţinutul variind în funcţie de vârsta
bacteriilor, de conţinutul şi natura substratului nutritiv.
Glucidele se găsesc în celula bacteriană sub formă de polizaharide şi zaharuri simple,
reprezentând circa 12-18% din greutatea uscată a bacteriei. La exteriorul celulei, bacteriile
fitopatogene sintetizează expolizaharide cu rol în procesul de patogeneză.
Lipidele sunt reprezentate de fosfolipide, glucolipide, lipoproteine şi acizi graşi,
conţinutul nedepăşind 10% din greutatea uscată a celulelor.
Pigmenţii bacterieni sunt substanţe colorate care, în funcţie de natura lor, pot fi
carotenoizi, compuşi chinonici, melanici, pirolici, fenozinici etc. Dacă aceştia rămân în interiorul
celulelor imprimă culori specifice coloniilor bacteriene, iar dacă difuzează în exterior colorează
mediul. Reţinerea sau difuzia reprezintă caractere de specie.
Enzimele sunt destul de variate în cazul bacteriilor şi sunt reprezentate de hidrolaze,
glucozidaze, proteaze şi enzime oxidante, care favorizează descompunerea unor substanţe din
ţesuturile plantelor atacate.
Toxinele sunt produse ale celulelor bacteriene, datorate uneori interacţiunii cu planta
gazdă, care participă la iniţierea şi evoluţia procesului de patogeneză. La unele dintre bacteriile
Gram-negative, toxinele sunt legate structural de celula bacteriană, nu difuzează şi poartă
denumirea de endotoxine. La majoritatea bacteriilor toxinele secretate diferenţiază uşor în mediu
şi poartă denumirea de exotoxine sau toxine adevărate. După simptomele pe care le induc,
toxinele pot fi grupate în toxine necrozante, toxine care produc ofiliri şi toxine care produc
hipertrofii.
Antibioticele sunt substanţe care afectează sinteza proteinelor, stabilitatea ADN, fluxul
energetic şi integritatea membranei celulare ale altor tulpini sau specii de bacterii, având efect
bacteriostatic sau bactericid.
4.3.3. Creşterea şi înmulţirea bacteriilor fitopatogene
Creşterea bacteriilor fitopatogene se caracterizează prin mărirea volumului celular, care
se datorează sintezei substanţelor organice şi sporirii accentuate a conţinutului în apă. In
momentul când aceste procese se întrerup, debutează diviziunea celulară.
Multiplicarea se realizează prin diviziune directă, perpendicular pe axul longitudinal, în
prealabil având loc mărirea volumului şi o alungire considerabilă a celulei bacteriene. Diviziunea
se desfăşoară în trei faze succesive (diviziunea citoplasmei, formarea peretelui celular despărţitor
37
şi separarea celor două celule fiice), realizându-se într-un ritm foarte rapid (în condiţii optime
durata dintre două diviziuni nedepăşind 20 de minute).
Inmulţirea bacteriilor este considerată un proces ciclic, care, în mod convenţional,
cuprinde mai multe faze:
Faza latentă (staţionară) este considerată faza de adaptare la mediu în care numărul de
celule vii rămâne constant sau poate chiar să scadă.
Faza de creştere în volum durează în funcţie de factorii de mediu, conţinutul şi calitatea
mediului de cultură, caracteristicile speciei bacteriene etc.
Faza logaritmică (exponenţială) este caracterizată prin creşterea numărul de celule
bacteriene în progresie geometrică, durata acesteia fiind determinată de specia bacteriană, mediul
de cultură, temperatura, pH-ul, consumul de oxigen etc.
Faza de încetinire a ritmului de creştere se caracterizează prin o diviziune celulară la
intervale mai mari de timp, din cauza acumulării în mediu a unor compuşi metabolici toxici şi
reducerii rezervei de substanţe nutritive.
Faza staţionară. Ca urmare a cauzelor menţionate mai sus, se stabileşte un echilibru
între multiplicarea şi moartea celulelor.
Faza de declin este stadiul în care numărul celulelor vii începe să devină mai mic decât
cel al celulelor moarte.
Faza de moarte logaritmică se caracterizează prin faptul că numărul celulelor vii se
reduce foarte rapid, devenind din ce în ce mai redus.
Faza finală de declin se caracterizează prin supravieţuirea unui număr foarte redus de
celule şi se închei cu “autosterilizarea” culturii.
In condiţii mai puţin favorabile de mediu unele bacterii pot să producă spori de rezistenţă,
în funcţie de aceasta, bacteriile fiind sporogene şi asporogene.
4.3.4. Transmiterea şi răspândirea bacteriilor fitopatogene
Transmiterea bacteriilor fitopatogene se poate realiza prin organe generative ale plantelor
(seminţe, fructe), organe vegetative (altoi, butaşi, bulbi, tuberculi), resturi de plante bolnave, sol
şi plante gazdă intermediare din flora spontană.
La plantele care se înmulţesc prin seminţe, aceasta constituie cea mai importantă cale de
transmitere a bacteriilor. Bacteriile transmise prin seminţe pot fi localizate în interiorul
(endogene) sau la exteriorul acestora (aderente), realizând infecţia odată cu germinarea
seminţelor. În general bacteriile localizate în interiorul seminţelor produc infecţii sistemice, iar
38
bolile poartă denumirea de traheobacterioze (ex. Corynebacterium michiganese). Majoritatea
bacteriilor se pot transmite prin mai multe din căile menţionate.
În timpul perioade de vegetaţie, bacteriile fitopatogene se răspândesc prin intermediul
unor factori fizici şi biotici.
Răspândirea prin curenţii de aer (anemochoră) este mai puţin importantă decât în cazul
ciupercilor şi se concretizează în răspândirea exudatelor uscate la distanţe apreciabile.
Răspândirea prin apă (hidrochoră) se poate realiza pe mai multe căi: prin picăturile de
ploaie sau de apă provenite de la irigarea prin aspersiune, prin apa de la suprafaţă şi din sol, care
diseminează celulele bacteriene la distanţe apreciabile.
Una din căile cele mai importante de răspândire o constituie cea zoochoră, insectele (ex.
albinele şi viespile pentru Erwinia amylovora), nematozii şi moluştele fiind principalii vectori
pentru bacteriile fitopatogene.
Un rol important în răspândirea bacteriilor fitopatogene îl are şi omul, mai ales prin
nerespectarea măsurilor de igienă culturală şi de carantină fitosanitară.
4.3.5. Patogeneza bolilor bacteriene la plante
Procesul de patogeneză cuprinde aceleaşi faze ca şi în cazul celorlalţi agenţi fitopatogeni:
contaminarea, infecţia, incubaţia şi manifestarea bolii. Pătrunderea bacteriilor fitopatogene în
ţesuturi se realizează pasiv, prin deschideri naturale (stomate, hidatode, lenticele, peri foliari) şi
prin deschideri artificiale (leziuni), cauzate de factori de mediu, animale, lucrări de întreţinere
sau răni cauzate de căderea frunzelor. După iniţierea procesului de infecţie, bacteriile încep să
crească şi să se multiplice, invadând spaţiile intercelulare. Infecţiile pot fi localizate (câteva
celule sau porţiuni mici de ţesut) sau sistemice (generalizate în întreaga plantă).
Perioada de incubaţie are o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de condiţiile
climatice şi de fenofazele plantelor gazdă, după care urmează faza de manifestare a bolii.
Principalele simptome prin care se manifestă bacteriozele plantelor sunt caracteristice speciilor
de bacterii care le produc şi sunt reprezentate prin: decolorare a frunzelor, hidroze pătări, arsuri
sau necroze, putregaiuri umede, hipertrofii, proliferări, ulceraţii, ofiliri, râie, etc.
4.3.6. Clasificarea bacteriilor fitopatogene
Problema încadrării sistematice a bacteriilor, în general şi a bacteriilor fitopatogene, în
special, a preocupat pe mulţi oameni de ştiinţă, în prezent fiind acceptată cea redată în tabelul 1.
39
Datorită ipotezelor diverse şi neconcordanţei dintre acestea, în multe lucrări de
specialitate, autorii se rezumă doar la prezentarea familiilor sau chiar numai a genurilor de
bacterii fitopatogene (J. Semal şi col., 1989).
Tabelul 1
Clasificarea bacteriilor fitopatogene ( după J. Semal şi colab. 1989)
Genul Reacţia gram
Culoarea coloniilor (pigmentul) Flageli Simptome
Pseudomonas negativă alb, pigment difuz, fluorescent
lophotriche ofiliri,necroze,
arsuriXanthomonas negativă galben atriche
monotrichelopotriche
necroze
Erwinia negativă alb peritriche putregai umedarsuri
Agrobacterium negativă alb atrche tumori,proliferări radiculare
Corynebacterium pozitivă galben - oranj,roz
atrichelopotriche
ofiliri,ulceraţii
Streptomyces pozitivă variabilă actinomicete pustule suberificate,
gale
4.4. Ciupercile fitopatogene
Bolile infecţioase ale plantelor, produse de către ciuperci, se numesc micoze. Numărul
acestora este deosebit de mare, afectează numerose culturi, putând duce, uneori, la
compromiterea totală a producţiei agricole (se cunosc până în prezent peste 100.000 specii, din
care la noi în ţară peste 8.700).
Împreună cu algele verzi, ciupercile fac parte din grupa plantelor inferioare (Tallophyta).
Spre deosebire de alge, ciupercile sunt lipsite de clorofilă, fiind obligate la un mod de nutriţie
heterotrof şi alcătuiesc o încrengătură aparte - Phyllum Mycophyta sau Fungi.
40
4.4.1. Morfologia ciupercilor
4.4.1.1. Aparatul vegetativ
Aparatul vegetativ al ciupercilor fitopatogene poartă în general denumirea de tal (derivă
de la Thallophyta). În funcţie de treapta de evoluţie filogenetică pe care se găsesc ciupercile
fitopatogene, aparatul vegetativ al acestora prezintă o alcătuire diferită, cel mai simplu fiind
gimnoplastul, iar cel mai evoluat talul masiv. În raport cu modul de alcătuire, acestea poartă
diverse denumiri: gimnoplast, plasmodiu, dermatoplast, sifonoplast, tal filamentos, tal masiv.
Gimnoplastul este format dintr-o masă de citoplasmă fără membrană şi un nucleu. Lipsa
membranei celulare determină ca acest aparat vegetativ să nu aibă o formă proprie. Dezvoltându-
se de regulă intracelular, gimnoplastul ia forma celulei parazitate şi se întâlneşte la ciupercile din
subincreng. Mastigomycotina, fam. Olpidiaceae.
Plasmodiul reprezintă un aparat vegetativ constituit dintr-o masă citoplasmatică
multinucleată fără membrană proprie şi se întâlneşte la ciupercile din subincreng.
Mastigomycotina, fam Plasmodiophoraceae.
Dermatoplastul este un aparat vegetativ format dintr-o celulă cu toate elementele ei
constitutive, prezenţa membranei imprimând dermatolpastului o formă specifică, proprie. Unii
dermatoplaşti au proprietatea de înmugurire, ceea ce determină formarea unor asociaţii de celule
unite, numite cenobii, care apar la suprafaţa mediilor lichide sub forma unor pelicule fine. Acest
tip de aparat vegetativ este caracteristic pentru ciupercile inferioare din subincreng.
Mastigomycotina şi Ascomycotina - fam. Saccharomycetaceae.
Sifonoplastul este aparatul vegetativ caracteristic pentru ciupercile din subincreng.
Mastigomycotina şi este alcătuit din numeroase filamente simple sau ramificate, neseptate, care
conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei. Ciupercile saprofite diferenţiază formaţiuni specializate
numite rizoizi, iar cele parazite haustori, prin care îşi extrag hrana de pe substratul pe care se
dezvoltă, respectiv din celulele parazitate. Sifonoplastul se dezvoltă de regulă în spaţiile
intercelulare ale ţesuturilor parazitate.
Talul filamentos se prezintă sub forma unor filamente septate, simple sau ramificate şi
este caracteristic ciupercilor din subincreng. Ascomycotina şi Basidiomycotina (ord. Uredinales
şi Ustilaginales). Sifonoplastul şi talul filamentos sunt denumite şi micelii, iar hifele care le
alcătuiesc se numesc hife miceliene. Se dezvoltă intercelular şi epifit (fam. Erysiphaceae).
Ciupercile care se dezvoltă epifit diferenţiază formaţiuni specializate numite apresori - prin care
se fixează de substratul parazitat şi haustori - prin care îşi extrag hrana din celulele parazitate.
Unele ciuperci al căror aparat vegetativ este talul filamentos, prezintă împletiri de hife
miceliene mai dense sau mai laxe, dând naştere unor ţesuturi false numite plectenchime, care au 41
variate diferenţieri structurale, în funcţie de rolul pe care-l îndeplinesc (plectenchime
meristematice, de protecţie, mecanice, de conducere, de rezervă, de absorbţie, etc.).
Talul masiv este cel mai evoluat tip de aparat vegetativ care se întâlneşte la ciupercile cu
carpofor din subincreng. Basidiomycotina. Este alcătuit, de asemenea, din împletiri de hife
miceliene, mai dense sau mai laxe - plectenchime, cu diferenţieri structurale, asemănătoare celor
menţionate la talul filamentos.
4.4.1.2. Înmulţirea ciupercilor
Înmulţirea ciupercilor fitopatogene se realizează pe trei căi: vegetativă, asexuată şi
sexuată.
Înmulţirea vegetativă se întâlneşte frecvent în natură şi constă în capacitatea pe care o
au anumite fragmente de miceliu de a reproduce ciuperca. Porţiuni din talul filamentos se
polarizează la fel ca butaşii de la plantele superioare şi pot regenera o nouă ciupercă. Pe acest
principiu se bazează efectuarea însămânţării pe medii de cultură a ciupercilor în laboratoare.
Unele ciuperci al căror aparat vegetativ este un tal filamentos se pot înmulţi vegetativ şi
prin celule sau grupuri de celule ce reprezintă modificări comparativ cu celulele obişnuite ale
talului. Astfel de celule se numesc artrospori şi aleurospori.
Artrosporii sunt spori formaţi prin septarea şi apoi fragmentarea simultană a hifelor
sporogene sau a conidioforilor, formând lanţuri simple sau ramificate (ex. Oidium lactis).
Aleurosporii sunt spori cu peretele îngroşat, formaţi terminal, lateral sau intercalar, prin
umflarea conidioforilor sau a unei hife, de care se separă prin 1-2 septe (ex. Aleurisma).
Dermatoplaştii ciupercilor din fam. Saccharomycetaceae înmuguresc, producând nişte
formaţiuni ovoide numite blastospori, iar unele ciuperci, prin formarea plectenchimelor
alcătuiesc scleroţi care se pot înmulţi (ex. Sclerotinia).
Înmulţirea asexuată se realizează prin diferite tipuri de spori, care se formează în
funcţie de stadiile evolutive ale ciupercilor şi de condiţiile de mediu, jucând un rol important în
răspândirea ciupercilor, în special în realizarea infecţiilor secundare.
În funcţie de mobilitatea cestora, pot fi mobili şi imobili. Cei mobili se numesc zoospori,
sunt prevăzuţi cu 1-2 flageli, se formează în zoosporange şi după expulzare înoată în apă (ex.
Synchytrium, Oidium, Pythium, Plasmopara, Pytophtora, etc.). Sporii imobili se numesc
aplanospori, nu sunt prevăzuţi cu flageli, deci nu au capacitatea de a se deplasa în mediul apos
(ex. sporangiosporii la Mucor).
Sporii, în general, se pot forma în interiorul unor organe specializate sau la exterior, pe
nişte suporţi speciali. Prima categorie poartă numele de spori endogeni (endospori), iar a doua
42
spori exogeni (exospori). Ca spori endogeni menţionăm zoosporii (se formează în
zoosporange), sporangiosporii (în sporange) şi ascosporii (se formează în asce după realizarea
procesului de sexualitate). Sporii exogeni se formează pe filamente sau organe specializate care
apar la suprafaţa miceliului. În această categorie intră conidiile, care se formează pe conidiofori
(ex. Mastigomycotina, Ascomycotina şi Deuteromycotina) şi basidiosporii ciupercilor din
subincreng. Basidiomycotina, care se formează pe basidii, după realizarea procesului de
sexualitate.
În funcţie de modul de formare şi de caracterele specifice, sporii care asigură înmulţirea
asexuată poartă denumite denumiri, pentru fiecare clasă de ciuperci. Astfel, unele ciuperci din
subincreng. Mastigomycotina formează zoospori în zoosporange, care ia naştere prin
transformarea întregului aparat vegetativ într-un organ sporifer, fenomen denumit holocarpie.
La ciupercile din celelalte clase, aparatul vegetativ este transformat parţial într-un organ sporifer,
iar fenomenul este denumit eucarpie. Pe aceste organe se diferenţiază spori cu diferite denumiri.
Astfel, la subincreng. Zygomycotina întâlnim sporangiospori, care se formează în sporangi
susţinuţi de sporangiofori iar la unele ciuperci din Mastigomycotina intalnim conidii false şi
adevărate care se formează în zoosporange (gen Pythium).
Ciupercile din subincreng. Ascomycotina şi Deuteromycotina se înmulţesc asexuat prin
spori imobili, exogeni şi caduci, numiţi conidii, care se formează pe conidiofori.
Conidiile sunt foarte variate ca dimensiune, număr de celule, culoare şi formă, dar după
aspectul morfologic se împart în trei categorii: de tip hyphal (hifal), melanconial şi
sphaeropsidal. Conidiile de tip hifal se formează pe conidiofori aerieni, simpli sau ramificaţi,
care uneori pot alcătui mănunchiuri, în care la bază sunt uniţi, aceste formaţiuni numindu-se
coremii (ex. Isariopsis). În alte cazuri conidiile şi conidioforii se grupează formând nişte perniţe
mai mult sau mai puţin bombate, de diferite culori (ex. Fusarium, Monilinia, etc.) numite
sporodochii.
Conidiile de tip melanconial se formează pe nişte conidiofori foarte scurţi, în interiorul
unor lagăre dispuse la suprafaţa lagărului parazitat numite acervuli (ex. Colletotrichum).
Conidiile de tip sphaeropsidal mai poartă numele de picnoconidii sau picnospori şi se
formează în interiorul picnidiilor alcătuite din împletirea hifelor miceliene. Picnidiile sunt nişte
corpuşoare punctiforme, sferice sau ovale, prevăzute cu un por de deschidere, prin care sunt puşi
în libertate picnosporii (ex. Septoria). Picnosporii pot fi uni-, bi- sau pluricelulari.
La ciupercile din subincreng. Basidiomycotina înmulţirea asexuată se realizează tot prin
picnospori, asemănători ca mod de formare cu cei de la Ascomycotina.
43
Tipurile de conidii descrise la subincreng. Ascomycotina se regăsesc şi la ciupercile din
Deuteromycotina, care reprezintă formele conidiene ale majorităţilor ciupercilor din subincreng.
Ascomycotina. Fiecare formă conidiană are o denumire proprie, diferită de denumirea ştiinţifică
a formei perfecte (cu înmulţire sexuată).
Forma, dimensiunea şi culoarea conidiilor, respectiv a ascosporilor şi basidiosporilor
constituie criterii în clasificarea ciupercilor din subincreng. Ascomycotina şi Basidiomycotina,
respectiv subincreng. Deuteromycotina.
Înmulţirea sexuată cuprinde în principal procesele de fecundare şi reducere cromatică.
Prin efectuarea fecundaţiei (plasmogamie) ciupercile trec de la haplofază (n) la diplofază (2n),
iar prin reducţia cromatică aceste organisme vegetale revin de la diplofază la haplofază.
Procesul de fecundaţie constă în unirea a două celule care joacă rolul de gameţi, având
loc două etape succesive: plasmogamia (P) şi cariogamia (K) şi rezultând celula - ou (zeugit),
cu un nucleu diploid (2n). La ciuperci celula zeugit are rol şi de celulă gonotocont, întrucât în
aceasta se realizează şi reducerea cromatică (R).
Procesul de sexualitate poate avea loc prin copularea directă a gameţilor (gametogamie)
sau a gametangiilor, care sunt organe sexuate ce conţin gameţi (gametangiogamie). Dacă
gameţii sau gametangiile sunt identice din punct de vedere morfologic, fecundaţia poartă numele
de izogametogamie sau izogametangiogamie, iar dacă aceştia sunt diferiţi, fecundaţia se
numeşte heterogametogamie sau heterogametangiogamie. La ciupercile superioare înmulţirea
sexuată se realizează prin copularea a două celule vegetative somatice.
În continuare vom prezenta tipurile de înmulţire sexuate pe clase de ciuperci, precum şi
produsul rezultat în urma procesului de sexualitate:
Subincreng. Mastigomycotina :
gameţii sunt reprezentaţi de doi zoospori, fecundaţia este izogametogamie, iar produsul
de sexualitate este un zigozoospor, care se transformă într-un akinetosporange sau spor
de rezistenţă.
copulează două gametangii diferite (anteridie şi oogon), fecundaţia este
heterogametangiogamie (oogamie) iar produsul de fecundaţie se numeşte oospor.
Zigosporul şi oosporul reprezintă organele diploide ale ciupercilor din subincreng.
Mastigomycotina şi joacă rol de organe de rezistenţă
Subincreng. Zygomycotina :
copulează două gametangii identice, fecundaţia este o izogametangiogamie, iar produsul
de sexualitate se numeşte zigospor;
44
Subincreng. Ascomycotina :
ciupercile din familia Saccharomycetaceae (aparatul vegetativ - dermatoplast) prezintă
procesul de sexualitate sub formă de gametogamie;
copulează două gametangii diferite (anteridie şi oogon), fecundaţia este
heterogametangiogamie - ascogamie, iar rezultatul fecundaţiei este asca, în care se
formează ascosporii după reducţia cromatică;
copulează două celule vegetative, fecundaţia se numeşte somatogamie, iar rezultatul este
tot asca şi ascosporii.
Ascele se formează liber la suprafaţa substratului atacat sau în ascofructe, care pot fi formate
prin împletirea hifelor ascogene sau se formează în anumiţi loculi în ţesutul stromatic.
Ascofructele pot fi apotecii (pedunculate sau sesile) şi peritecii (de tip cleistocarp, ascolocular,
ascochimenial).
Apotecia este o fructificaţie larg deschisă, cu un strat fertil pe care se formează asce şi
ascospori. Poate să aibă formă de disc, farfurie (cele sesile) sau de cupă, pâlnie (cele
pedunculate). În interior este căptuşită cu un strat fertil, numit himeniu sau tecium, sub care se
găseşte un alt strat, care la interior poartă denumirea de hipotecium, iar lateral paratecium.
Periteciile sunt ascofructe complet închise (cleistotecii) sau prevăzute cu un por îngust
de deschidere.
Periteciile de tip cleistocarp prezintă un perete propriu, alcătuit din întreţeserea
filamentelor, formând un înveliş pâslos. Ascele şi ascosporii sunt puşi în libertate prin ruperea
peretelui.
Periteciile de tip ascolocular nu sunt prevăzute cu un perete propriu, ele se formează în
ascostromă, în spaţii numite loculi. Ascele se formează pe un strat fertil, la baza periteciei.
Printre asce se formează filamente sterile numite pseudoparafize.
Periteciile de tip ascohimenial au un perete propriu, numit peridie, care se formează
prin diviziunea unor celule, imediat după realizarea procesului sexual. Ascele se formează pe un
strat fertil de la baza periteciei, sau pe toată suprafaţa peretelui intern. Printre asce se formează
filamente sterile numite parafize.
Subincreng. Basidiomycotina
copulează doi picnospori sau două celule terminale ale unor filamente primare,
fecundaţia este o somatogamie, rezultatul se numeşte basidie, pe care se formează
basidiosporii.
45
Basidiile se formează în basidiofructe deschise sau închise, care se numesc carpofori. La
ciupercile din ordinul Ustilaginales şi Uredinales, basidiile se sclerifică şi poartă numele de
clamidospori, respectiv teleutospori, care au rol şi de organe de rezistenţă.
4.4.1.3. Organe de rezistenţă
În timpul perioadei de vegetaţie, când condiţiile climatice sunt favorabile, ciupercile
continuă să vegeteze şi să se înmulţească mai ales pe cale asexuată. În perioade nefavorabile ele
intră într-un stadiu de repaus vegetativ, formând diferite organe de rezistenţă. Pe lângă cele
menţionate ca rezultat al înmulţirii sexuate, se formează organe specializate ca: geme, rizomorfe,
strome şi scleroţi. În aceste organe, filamentele miceliene se deshidratează puternic, iar
citoplasma se îmbogăţeşte în substanţe de rezervă, ca: glicogen, proteine, substanţe grase etc.
Gemele apar ca urmare a modificării celulelor miceliului, filamentele miceliene
prezentând un aspect perlat.
Rizomorfele au aspectul unor cordoane de diferite dimensiuni, formate din împletirea
laxă a hifelor miceliene. Prin intermediul rizomorfelor ciupercile fitopatogene se răspândesc sau
rezistă în sol, dar mai ales pe rădăcinile plantelor parazitate (ex. Armilaria melea).
Stromele sunt nişte formaţiuni cu aspect cărbunos ce apar pe organele parazitate.
Formarea lor precede, de regulă, procesul de înmulţire sexuată a ciupercilor. Stromele se
formează datorită împletirii dense a filamentelor miceliene, acestes pierzându-şi individualitatea.
În interiorul acestora se găsesc loculi în care se formează picnidii cu picnospori sau peritecii cu
asce şi ascospori (ex. Polystigma rubrum).
Scleroţii sunt organe de rezistenţă care se formează prin împletirea foarte densă a hifelor
miceliene, au o culoare neagră şi diferite dimensiuni. De regulă, la suprafaţă sunt formaţi dintr-
un strat cortical dens, format din celule moarte cu membrana puternic îngroşată
(paraplectenchim), iar în interior filamentele sunt împletite mai lax, sunt formate din celule vii
(prosoplectenchim). Când condiţiile devin favorabile, paraplectenchimul crapă, iar
prosoplectenchimul reproduce o nouă ciupercă sau dă naştere la ascofructe.
46
5. PREVENIREA ŞI COMBATEREA BOLILOR
INFECŢIOASE ALE PLANTELOR
Cunoaşterea agenţilor fitopatogeni, a relaţiilor care se stabilesc între aceştia, plata gazdă
şi mediul înconjurător asigură alegerea şi aplicarea celor mai adecvate metode de prevenire şi
combatere a bolilor infecţioase.
Prin lupta integrată se urmăreşte îmbinarea tuturor măsurilor de combatere care se vor
aplica în producţie cu un efort cât mai redus în scopul realizării unor efecte multiple, adică să
realizeze combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, dar şi obţinerea unor culturi superioare
din punct de vedere agrofitotehnic.
In funcţie de momentul aplicării lor, măsurile de combatere pot fi preventive
(profilactice) şi curative (terapeutice). Metodele de combatere preventive se aplică în scopul de
a împiedica producerea infecţiei, deci ele se aplică în mod profilactic, iar cele curative se aplică
după producerea infecţiei şi sunt aplicate deci în scop terapeutic. Măsurile de prevenire şi
combatere a bolilor plantelor deţin rolul de bază deoarece este mult mai uşor să previi o boală
decât să o combaţi după ce a apărut.
In funcţie de natura, rolul şi modul de aplicare, măsurile de prevenire şi combatere, pot fi:
culturale: (agrofitotehnice), biologice, fizico-mecanice, chimice, de carantină fitosanitară etc.
Toate aceste măsuri se aplică integrate armonios, fără ca una dintre acestea să exceleze, ceea ce
se cheamă conceptul de luptă sau combatere integrată.
5.1. Protecţia integrată a culturilor împotriva bolilor
Folosirea excesivă a pesticidelor în agricultură a condus la înregistrarea unor efecte
secundare negative, cum ar fi: poluarea mediului, dezechilibrul agroecosistemelor, distrugerea
florei şi faunei utile, apariţia unor rase rezistente cu virulenţă şi agresivitate sporită, a favorizat
dezvoltarea unor specii până nu demult inofensive şi a determinat mărirea rezistenţei la doza de
pesticide a unor agenţi fitopatogeni.
Specialiştii în protecţia plantelor sunt conştienţi de fenomenele negative ce apar în urma
aplicării abuzive a pesticidelor şi chiar dacă acestea nu sunt catastrofale, totuşi au procedat la
reconsiderarea întregului sistem de combatere practicat. Astfel a apărut ideea protecţiei integrate
a culturilor, care are menirea să înlăture utilizarea exagerată a produselor fitofarmaceutice şi
totodată să înlăture efectele secundare ale acestora.
47
Combaterii integrate îi revine realizarea următoarelor obiective: protejarea mediului,
menţinerea populaţiilor dăunătoare sub pragul economic de dăunare, protejarea speciilor utile
(prădători – paraziţi şi hiperparaziţi), menţinerea echilibrului biologic în agroecosisteme.
In consfătuirile internaţionale ale experţilor în problema combaterii integrate s-a stabilit
că, pentru integrarea şi aplicarea judicioasă a metodelor de combatere este necesară folosirea
următoarelor elemente (LAZĂR şi colab., 1989):
Inventarul principalilor agenţi fitopatogeni, grupându-i pe baza importanţei lor
economice astfel:
Agenţi fitopatogeni principali – adică specii parazite care necesită combatere
permanentă, an de an şi în toată perioada de vegetaţie.
Agenţi patogeni ocazionali, care produc pagube în anumite zone, cu toate că apar în
masă an de an, ei trebuie urmăriţi, pentru a nu se transforma în urma unor activităţi
umane, în specii principale. De exemplu, Phytophthora cactorum, o ciupercă răspândită
în zona caldă, cu importanţă minoră în ţara noastră, în 1976 a fost depistată în judeţul
Vâlcea, într-o plantaţie de măr de peste 100 ha, producând pieirea rapidă a pomilor. Deci,
dintr-un agent patogen ocazional pentru noi, patogenul s-a transformat în specie cheie
pentru bazinul pomicol respectiv (GLODEANU, 1989).
Agenţi patogeni potenţiali – care deşi sunt prezenţi în culturi, nu prezintă importanţă
economică, dar în anumite condiţii pot deveni dăunători. La viţa de vie de exemplu,
agenţi patogeni potenţiali pot fi consideraţi: Capnodium salicinum, Septoria ampelina,
Rosellinia necatrix, Armillaria mellea etc.
Evidenţa frecvenţei agenţilor patogeni în culturi. Prin evidenţă se urmăreşte stabilirea
complexului speciilor de agenţi patogeni ce intră în componenţa unei agrobiocenoze. Se
realizează în fiecare unitate prin controlul fitosanitar periodic, folosind metode adecvate culturii
şi speciilor de agenţi fitopatogeni (vezi îndrumătorul de lucrări practice).
Evidenţa microflorei utile. Se depistează şi se determină speciile hiperparazite şi
antagoniste ale principalilor agenţi patogeni, prezente în zona respectivă, care ar putea fi folosite
în cadrul combaterii biologice. (In prezent acest elemente are o mai mare importanţă practică în
cazul combaterii dăunătorilor animali).
Aplicarea mijloacelor biologice de combatere. Metoda urmăreşte distrugerea
patogenilor sau micşorarea frecvenţei acestora cu ajutorul hiperparaziţilor sau antagoniştilor din
diferite categorii. In prezent este mai extinsă folosirea biopreparatelor produse din diferite grupe
de microorganisme, care acţionează ca antagoniste faţă de diferiţi agenţi fitopatogeni (ciuperci,
bacterii, virusuri).
48
Ameliorarea şi cultivarea de soiuri rezistente. Este una dintre cele mai importante
direcţii de prevenire a atacului agenţilor fitopatogeni. Cultivarea de soiuri sau varietăţi de plante
rezistente la speciile parazite din zonă este un component de bază al protecţiei integrate a
culturilor. In cazul unor boli, care practic nu pot fi combătute prin alte metode, soiurile rezistente
au o importanţă deosebită (ex. râia neagră a cartofului, produsă de Synchytrium endobioticum).
Aplicarea măsurilor culturale de combatere. In conceptul luptei integrate, aplicarea
corectă a măsurilor culturale au un rol important. Prin aceste măsuri, omul modifică condiţiile de
mediu în aşa fel, încât acestea să devină favorabile pentru culturile de plante şi defavorabile
pentru patogeni. Cele mai importante, din punctul de vedere al luptei integrate sunt: alegerea
terenului, lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor, rotaţia culturilor, epoca şi metoda
semănatului, lucrările de întreţinere şi de igienă a culturilor.
Aplicarea mijloacelor fizice şi mecanice de combatere. Aceste metode, chiar dacă în
comparaţie cu altele dau un randament mai scăzut în combaterea directă a patogenilor, pot fi
folosite ca element în cadrul protecţiei integrate. Au avantajul că nu poluează mediul ambiant şi
nici plantele sau părţile de plante comestibile.
Dintre factorii fizici, căldura se foloseşte frecvent în prevenirea patogenilor. Ca metodă
de combatere mecanică, poate fi considerată, de exemplu, adunarea şi distrugerea fructelor
mumifiate din livezi, plantaţii de arbuşti sau viţă de vie etc.
Prognoza apariţiei în masă a agenţilor fitopatogeni şi avertizarea tratamentelor
fitosanitare este considerată printre cele mai importante mijloace de raţionalizare a combaterii
chimice. Elaborarea prognozei şi folosirea ei în organizarea combaterii prin avertizarea
tratamentului, contribuie la stabilirea utilităţii intervenţiei chimice, la stabilirea momentului în
care acţiunea este cea mai eficace, contribuind astfel la sporirea eficienţei economice a
combaterii, precum şi la reducerea poluării inutile a mediului.
Aplicarea mijloacelor chimice de combatere. Elementul de bază, din cadrul combaterii
integrate a patogenilor, care conferă siguranţă în protejarea culturii, îl constituie tratamentele
chimice (BAICU, 1978). Important este însă, ca aplicarea acestora să nu fie abuzivă, ca
pesticidele să fie bine alese, ca tratamentele să fie alternate, să se folosească amestecuri, iar
executarea tratamentelor să fie cât mai corectă.
Măsurile de carantină fitosanitară constituie de asemenea un element important al
luptei integrate. Ele sunt menite să prevină introducerea în ţară a unor patogeni noi sau puţin
răspândiţi, precum şi prevenirea răspândirii unor patogeni din zonele infestate în alte zone.
Cunoscând toate aceste elemente se pot lua măsurile organizatorice necesare, planificând
în fiecare exploataţie agricolă acţiunile de combatere şi asigurând baza materială necesară.
49
5.2. Măsuri organizatorice de prevenire şi combatere a bolilor
In agricultură procesul de producţie este deosebit de complex în corelaţie şi
interdependenţă cu factori naturali, tehnici, economici şi sociali. Buna organizare a acţiunilor de
combatere completează în mare măsură efectul terapeutic al acţiunilor fitosanitare, precum şi
caracteristicile tehnice ale maşinilor cu care se execută tratamentele. Pentru organizarea
corespunzătoare a diferitelor acţiuni, măsurile organizatorice cu caracter fitosanitar, se impun a
fi cunoscute şi respectate.
Structura culturilor şi suprafeţelor cultivate. Pentru stabilirea acţiunilor de prevenire
şi combatere a bolilor, a necesarului de maşini şi materiale, a necesarului de forţă de
muncă etc., se porneşte de la cunoaşterea suprafeţelor planificate a fi cultivate cu diferite
plante, în fiecare exploataţie agricolă.
Arealul de răspândire a bolilor în zona de activitate. Prin sondaje ce se execută în
culturi, după un grafic şi metodologie diferenţiată pe boli şi culturi, se stabileşte frecvenţa
şi intensitatea atacului, se calculează gradul de atac şi gradul de pagubă. Pe baza
rezultatelor sondajelor se alcătuiesc hărţile de răspândire cu indicarea zonelor de infestare
slabă, mijlocie şi puternică şi tabele cu frecvenţa, intensitatea, gradul de atac şi gradul de
pagubă (F%, I%, G.a%) (V. FLORIAN, CARMEN PUIA, 1992).
Pragul economic (limita critică) a atacului. Tratamentele se aplică la un anumit prag de
dăunare. In cazul bolilor de carantină, însă, tratamentele se execută indiferent de
intensitatea atacului, deoarece se urmăreşte lichidarea focarelor.
Intocmirea planului de acţiuni fitosanitare. Acţiunile fitosanitare în agricultură ar fi de
neconceput fără o planificare prealabilă. Anual, la diferite nivele se elaborează planuri de
acţiuni fitosanitare. Aceste planuri cuprind: programe de aprovizionare tehnico-materiale,
programe calendaristice pentru principalele acţiuni; programul de dotare cu maşini
fitosanitare; programul privind asigurarea şi repartizarea forţei de muncă, planuri
financiare etc.
Stabilirea suprafeţelor prognozate a se trata şi a numărului mediu de tratamente . In
funcţie de suprafeţele cultivate cu diferite plante, a intensităţii cu care se manifestă bolile
care prezintă importanţă economică în zona respectivă, se stabilesc suprafeţele ce vor fi
tratate, precum şi numărul de tratamente. Se ia în considerare şi importanţa economică a
diferitelor culturi, prioritate acordându-se culturilor semincere şi pepinierelor.
Stabilirea sortimentului şi a cantităţilor de fungicide necesare. Pe baza cunoaşterii
spectrului de acţiune a fungicidelor disponibile, se stabilesc cantităţile de fungicide
50
necesare, în funcţie de acţiunea specifică asupra agenţilor patogeni prognozaţi în zonă şi
de suprafeţele prevăzute a se trata.
Determinarea necesarului de forţă de muncă, maşini şi utilaje. Se face pornind de la
volumul de lucrări cuprinse în planurile calendaristice a acţiunilor de protecţia plantelor,
avându-se în vedere vârfurile de muncă (perioadele de solicitare maximă a maşinilor şi
forţei de muncă), în aşa fel ca ciclurile de tratamente să se încadreze în durata stabilită
prin avertizare. Vârfurile de muncă cele mai însemnate, în acţiunile fitosanitare, se
înregistrează în lunile mai şi iunie. In aceste perioade, pentru a efectua la timp
tratamentele se poate recurge la adoptarea schimburilor de noapte.
Organizarea judicioasă şi efectuarea la timp a tuturor lucrărilor agrofitotehnice
prevăzute în tehnologia de cultură a plantelor. De mare importanţă este alegerea
terenului potrivit cerinţelor plantelor cultivate, care, dezvoltându-se normal vor deveni
mai rezistente la atacul agenţilor patogeni. Prin respectarea perioadei optime de
semănat se pot preveni atacurile puternice ale unor boli. Recoltarea la timp a culturilor
previne pierderile de recoltă şi formarea samulastrei, care, atunci când apare, este gazdă
pentru diferiţi agenţi patogeni. Intârzierea recoltării favorizează, de asemenea, atacul unor
boli, ca fuzarioza porumbului (Fusarium spp.).
Controlul fitosanitar al culturilor şi al produselor agricole. Controlul fitosanitar al
culturilor se face în mod diferenţiat în funcţie de specie, de faza de vegetaţie, de
specificul bolilor, ţinând seama de factorii de mediu. Produsele agricole depozitate, în
mod special rădăcinoasele, fructele, tuberculiferele trebuie controlate din punct de vedere
fitosanitar, sistematic (săptămânal) pe toată perioada păstrării. Se va întocmi graficul
temperaturii şi umidităţii zilnice, pentru a putea interveni adecvat şi la timp. In baza
controalelor fitosanitare se întocmesc fişe privind starea fitosanitară a culturilor; grafice
privind dinamica bolilor; sinteze anuale referitoare la starea fitosanitară; harta
fitosanitară; din depozite se înlătură focarele cu boli infecţioase etc.
5.3. Măsurile de carantină fitosanitară
Agenţii fitopatogeni nu sunt răspândiţi uniform pe glob, fiecare ocupând un areal al său
specific, de obicei fiind izolaţi geografic de la un continent la altul. Prin schimbul de produse
agricole, de material săditor şi semincer, omul a fost cel care a contribuit în mod conţient la
răspândirea multor agenţi fitopatogeni. Pentru a limita răspândirea unor boli foarte păgubitoare
în cadrul ţării sau de la o ţară la alta, s-au elaborat măsuri de carantină internă şi externă.
51
Carantina fitosanitară internă are drept scop împiedicarea răspândirii şi localizarea
unor agenţi fitopatogeni care provoacă pierderi mari de producţie şi reducerea focarelor lor de
infecţie. Controlul fitosanitar al culturilor se efectuează în diferite faze fenologice ale plantei
gazdă, corelat cu biologia parazitului şi modul în care factorii de mediu favorizează dezvoltarea
acestuia. Controlul fitosanitar trebuie să acorde o atenţie deosebită culturilor semincere, celor din
sere, pepiniere, silozuri, depozite pentru materiale vegetale destinate înmulţirii.
Carantina fitosanitară externă abordează măsuri şi normative menite să împiedice
introducerea în ţară a unor patogeni periculoşi, odată cu importul de produse agricole, care nu au
fost semnalaţi pe teritoriul ţării noastre.
Carantina fitosanitară externă îşi realizează atribuţiile prin intermediul inspectoratelor
vamale de carantină fitosanitară, unde sunt controlate toate produsele agricole care intră şi ies din
ţară, pentru a nu conţine unui dintre agenţii fitopatogeni de carantină internă şi externă.
Activitatea organizatorică a carantinei fitosanitare din ţara noastră este coordonată de
Laboratorul Central de Carantină Fitosanitară, care are ăn subordine inspectoratele teritoriale de
carantină fitosanitară şi inspectoratele de carantină vamală.
In cadrul schimbului de produse agricole, fiecare ţară ţi alcătuieşte o listă de agenţi
fitopatogeni de carantină internă şi externă şi veghează ca aceştia să nu pătrundă pe teritoriul său.
Lista agenţilor patogeni variază de la un an la altul sau de la o perioadă la alta, în funcţie de
dinamica trarnzitării produselor agricole şi a condiţiilor de mediul.
5.4. Cultivarea de soiuri rezistente la boli
Introducerea în cultură a soiurilor rezistente la atacul diverşilor agenţi fitopatogeni
reprezintă una din cele mai puţin costisitoare metode de combatere şi în acelaşi timp nepoluantă.
Problema obţinerii de soiuri rezistente la boli şi dăunători este o problemă actuală,
modernă, bazată pe mecanisme fizico-mecanice, biochimice, genetice ale plantei de cultură
privită ca plantă gazdă.
5.5. Măsuri de igienă culturală fitosanitară
Rolul acestor măsuri este de a înlătura sau reduce focarele de infecţie în scopul asigurării
unei eficienţe maxime a metodelor de combatere care urmează a fi aplicate.
Igiena fitosanitară are un rol determinant pentru culturile forţate din sere, răsadniţe sau
pentru culturile perene (arbori şi arbuşti), prercum şi pentru produsele agricole depozitate.
Principalele măsuri de igienă culturală sau fitosanitară sunt:
52
dezinfecţia uneltelor, mâinilor, echipamentului de lucru al muncitorilor, deoarece un
număr mare de viroze, bacterioze, micoze se transmit prin intermediul acestora în timpul
lucrărilor efectuate în cultură;
adunarea şi distrugerea prin ardere sau prin arături adânci a plantelor şi resturilor de
plante atacate, a fructelor căzute sau rămase pe pom, în scopul reducerii rezervelor
biologice ale paraziţilor;
distrugerea plantelor din flora spontană care pot constitui plante gazdă intermediare
pentru unii patogeni;
curăţirea pomilor de ramurile atacate, de muşchi şi licheni pentru a spori vigoarea
plantelor;
irigarea sau stropirea plantelor cu apă în care nu au ajuns sporii unor agenţi fitopatogeni
periculoşi;
sortarea răsadului astfel încât să fie plantate numai plante sănătoase şi viguroase;
folosirea de altoi proveniţi de la pomii marcaţi din vreme ca fiind sănătoşi;
sortarea în timpul depozitării legumelor şi fructelor şi îndepărtarea celor atacate etc.
5.6. Măsuri agrofitotehnice de prevenire şi combatere a bolilor
Măsurile agrofitotehnice sau culturale de prevenire şi combatere vizează crearea unor
condiţii optime de creştere şi dezvoltare a plantelor, pornind de la realitatea că gradul de atac al
paraziţilor este mult mai redus în cazul plantelor viguros dezvoltate. In acelaşi timp, aceste
condiţii optime creşterii plantelor devin defavorabile dezvoltării agentului patogen.
Alegerea terenului de cultură propice plantei cultivate. Metoda este specifică culturii
plantelor perene ca pomi, viţă de vie, arbuşti, care se înfiinţează pentru o perioadă de mai mulţi
ani şi vizează alegerea terenului cu condiţiile cele mai optime de dezvoltare a plantelor, care
asigură o rezistenţă sporită la boli. Se va evita alegerea terenurilor grele, reci, în care bălteşte apa
etc.
Drenarea terenului. Mulţi agenţi fitopatogeni sunt favorizaţi în dezvoltarea lor de
excesul de umiditate, cum ar fi ciuperca Synchytrium endobioticum sau Plasmopara viticola.
Pentru a diminua infecţiile primare ale acestor paraziţi se impune înlăturarea excesului de apă
prin drenare.
Arătura de vară şi de toamnă se aplică după încheierea unei culturi. Prin intermediul
lor se îngroapă resturile de plante atacate pentru a diminua sursa de infecţie a paraziţilor.
Uneori arăturile sunt precedate de discuiri, prin care se mărunţesc resturile de plante atacate
pentru a grăbi descompunerea lor în sol.
53
Distrugerea samulastrei. Tot prin intermediul arăturilor se încorporează în sol
samulastra care pentru unele specii parazite reprezintă o etapă în ciclul evolutiv. Astfel,
samulastra de grâu realizează trecerea infecţiei cu făinare pe culturile de toamnă, unde parazitul
iernează până primăvara, când ciuperca reia ciclul infecţios. Distrugerea samulastrei prin arături
întrerupe ciclul de viaţă al ciupercii.
Rotaţia culturilor (asolamentul) menţine fertilitatea solului, dar în acelaşi timp
împiedică acumularea tot mai mare în sol de la un an la altul a unor agenţi infecţioşi.
Durata asolamentului este impusă de biologia agenţilor patogeni. Unii agenţi fitopatogeni
ca Erysiphe graminis sau specii ale genului Puccinia îşi păstrează în sol capacitatea infecţioasă
un an, pe când ciuperca Synchytrium endobioticum rezistă în sol chiar opt ani.
Aplicarea raţională a îngrăşămintelor. Alături de rolul lor nutritiv, îngrăşămintele
produc modificări biochimice şi fiziologice în ţesuturile plantelor care modifică raportul gazdă-
parazit în favoarea plantei gazdă. Fertilizarea raţională a culturilor cu îngrăşăminte pe bază de
azot, fosfor şi potasiu impune plantei de cultură vigurozitate şi deci şi rezistenţă mai mare la boli.
Aplicate unilateral şi excesiv, îngrăşămintele cu azot micşorează rezistenţa la boli
deoarece lungesc perioada de vegetaţie în detrimentul maturării, pereţii celulelor sunt mai
subţiri, iar sucul celular este mai diluat. Ingrăşămintele potasice şi fosfatice măresc rezistenţa
plantelor la boli prin îngroşarea cuticulei şi grăbirea maturării plantelor.
Relaţia gazdă-parazit este influenţată şi de aprovizionarea solului cu microelemente ca:
B, Cu, Mn, Mo. Zn, Fe, care prin carenţă sau excesul lor pot provoca boli fiziologice care
favorizează instalarea unor agenţi fitopatogeni.
Cultivarea de soiuri rezistente şi tolerante la boli este cea mai importantă şi economică
metodă de combatere care devine o metodă foarte utilă în cazul speciilor cultivate pe suprafeţe
mari (grâul, porumbul) la care aplicarea de tratamente chimice ar deveni costisitoare.
Boli ca ruginile cerealelor, virozele cartofului, făinarea grâului, mana florii soarelui etc.,
pot fi combătute cu succes prin cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi.
Folosirea de seminţe şi material sănătos. Multe boli se transmit prin seminţe, tuberculi,
butaşi, stoloni, bulbi, altoi, portaltoi etc. culturile din care provin aceste elemente de înmulţire
trebuie să prezinte o stare de sănătate certă. In acest mod materialul semincer şi de plantat va
intra în cultură complet sănătos.
Adâncimea de semănat şi plantat este corelată cu biologia agenţilor fitopatogeni, dar şi
cu prezenţa sau absenţa agentului fitopatogen în sol. Astfel, în zonele unde se manifestă frecvent
mana cartofului, tuberculii trebuie să fie plantaţi la adâncimi mai mari de 10 cm, pentru ca până
54
la această adâncime conidiile (zoosporii) ciupercii Phytophtora infestans pătrund în sol şi
infectează tuberculii nou formaţi.
In cazul mălurii comune a grâului semănatul la adâncimi mai mici, de 5-7 cm, împiedică
germinarea clamidosporilor prin gradul mare de aerisire şi lumina difuză din sol, însă
favorizează atacul de mălură pitică.
Densitatea plantelor. respectarea densităţii optime de semănat creează spaţiul trofic
necesar dezvoltării plantelor şi le conferă astfel o rezistenţă mai mare de boli. In acelaşi timp
plantele beneficiază de o bună circulaţie a aerului pentru menţinerea unei umidităţi optime care
să nu favorizeze atacul agenţilor fitopatogeni.
Perioada de semănat sau de plantat trebuie să fie întotdeauna cea optimă pentru a
permite o bună pornire în vegetaţie a plantelor şi o vigurozitate sporită.
Intreţinerea culturilor. Aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere a culturilor conform
unei agrotehnici raţionale, diferenţiate, asigură plantei de cultură o rezistenţă sporită la boală.
Lucrări ca plivitul, copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor de cultură contribuie la buna
dezvoltare a plantei dar şi la reducerea atacului.
Recoltarea la timp a culturilor poate contribui la stagnarea bolii, dar în acelaşi timp şi
la reducerea pagubelor. Aşa de exemplu, într-o toamnă ploioasă când sunt condiţii propice
avansării putregaiului cenuşiu produs de ciuperca Botryotinia fukeliana, singura măsură de
diminuare a pagubelor o reprezintă recoltarea cu câteva zile mai devreme.
Irigarea culturilor. Rolul irigaţiilor în obţinerea unor producţii intensive şi
superintensive este bine cunoscut. Evoluţia bolilor în culturile irigate este în general diferită
deoarece majoritatea agenţilor patogeni sunt favorizaţi de umiditatea ridicată. Aceasta impune
raţionalizarea regimului de irigaţie, în concordanţă cu fenofazele sensibilităţii plantelor la atacul
patogenilor, dar mai ales să se creeze şi să se cultive, în regim irigat, soiuri rezistente la boli.
5.7. Metode şi mijloace fizico-mecanice utilizate în combaterea bolilor infecţioase
Măsurile de combatere fizico-mecanice deţin pondere scăzută deoarece sunt reduse ca
număr, dar deosebit de importante în combaterea unor boli ale culturilor protejate şi pentru
obţinerea de material săditor liber de viroze. In perspectiva luptei integrate aceste metode îşi vor
extinde utilitatea, fiind economice şi nepoluante.
Acest mod de combatere a bolilor plantelor se realizează prin intermediul unor factori
fizici, cum ar fi căldura, lumina solară, radiaţiile şi electricitatea sau prin folosirea unor simpli
factori mecanici.
55
Tratamente termice (termoterapia) aplicate la seminţe şi material săditor. Căldura
reprezintă astăzi principalul mijloc fizic de combatere a bolilor care se transmit prin sol în sere şi
răsadniţe, de dezinfectare a seminţelor sau de obţinere a materialului săditor liber de viroze.
Alături de temperaturile ridicate şi cele scăzute contribuie la prevenirea şi combaterea
bolilor plantelor horticole. Păstrarea fructelor şi legumelor în depozite special amenajate, unde se
pot asigura temperaturi situate în apropierea temperaturii minime de dezvoltare a paraziţilor (de
obicei 1-30 C) poate împiedica în mod substanţial putrezirea acestora.
Unele boli care se transmit prin sămânţă nu pot fi combătute pe cale chimică deoarece
agentul patogen se găseşte localizat în tegumentul seminţelor sau în interiorul acestora.
Termoterapia se bazează pe termosensibilitatea agentului fitopatogen, corelată cu cea a
embrionului seminţei. Temperatura de inactivare a agentului fitopatogen din sămânţă trebuie să
nu acţioneze asupra energiei şi facultăţii germinative a acesteia.
Tratamentul seminţelor prin căldură se poate realiza prin apă caldă sau aburi calzi
(termohidroterapia) sau cu ajutorul aerului cald (termoterapie).
Folosirea apei calde se utilizează nu numai în combaterea agenţilor patogeni localizaţi în
sămânţă, dar şi în bulbi, tuberculi, tuberobulbi.
Tuberculii de cartofi suspecţi de a fi infectaţi de Phytophtora infestans sau Erwinia
atroseptica se tratează prin submersia lor în apă caldă la temperatura de 45-480 C timp de 4 ore.
Folosirea aerului cald la tratarea seminţelor se face cu multă precauţie pentru că
embrionii acestora suportă mai bine o temperatură ridicată sub formă umedă, în stare de vapori.
S-au obţinut însă bune rezultate în combaterea cu aer cald a unor viroze la stolonii de
căpşuni în scopul obţinerii de material săditor liber de viroze (termoterapie). In mod excepţional,
I. BOBEŞ. (1960) a obţinut rezultate promiţătoare în dezinfectarea seminţelor de grâu şi orz
infectate cu tăciune zburător. Metoda este de perspectivă pentru că nu mai impune uscarea
seminţelor după tratare şi elimină instalarea pe acestea a microflorei saprofite.
Dezinfecţia termică a solului. Mulţi agenţi fitopatogeni îşi reiau ciclul biologic prin
surse de infecţie păstrate în sol, cum este cazul multor boli specifice culturilor forţate.
In această situaţie se impune dezinfectarea solului care se realizează utilizând vapori de
apă fierbinte sau cu ajutorul electricităţii.
Dezinfecţia solului cu vapori de apă. Dezinfectarea termică a solului s-a extins odată cu
mărirea suprafeţelor de sere şi solarii unde se montează conducte perforate prin care trec vaporii
de apă supraîncălziţi. Pe conductele perforate se depune solul afânat care se acoperă cu prelate
sau folii de polietilenă fixate la margine cu greutăţi (pietre, cărămizi, baloţi, saci cu nisip).
56
Vaporii de apă eliberaţi sub presiune prin orificiile conductei trebuie să pătrundă în solul care le
acoperă şi în timp de 2 ore să atingă temperatura de 80-900 C pentru a realiza sterilizarea solului.
Dezinfecţia solului cu apă fiartă reprezintă o metodă fizică de combatere folosită atunci
când este necesară sterilizarea unei suprafeţe mai mici de sol, cum ar fi cea din răsadniţe.
Metoda este avantajoasă şi sigură. Se folosesc 30-40 l de apă fiartă pentru un metru pătrat
de sol săpat în prealabil la adâncimea de 20-30 cm. Apa se deversează treptat pe măsură ce solul
o absoarbe şi se acoperă suprafaţa tratată cu prelate sau folii de polietilenă timp de două ore.
Dezinfecţia solului cu ajutorul electricităţii. Metoda de dezinfectare a solului constă în
aşezarea solului umectat în lăzi în care se introduc electrozi, care alimentaţi electric, ridică
temperatura solului până la 700 C. timp de jumătate de oră se poate realiza sterilizarea solului în
mod uniform datorită posibilităţii de a regla temperatura pe toată perioada sterilizării.
Curenţii electromagnetici sunt şi ei folosiţi în combaterea unor boli ale plantelor de
cultură, cum ar fi decuscutarea. Seminţele plantelor de cultură infectate cu cele de Cuscuta sp.
sunt umectate cu pilitură de fier care aderă uşor la rugozităţile seminţei acestei antofite parazite.
Trecând prin faţa unor electromagneţi, cele două tipuri de seminţe, cele de cuscută vor fi atrase
de forţa electromagnetică odată cu pilitura de fier.
Acţiunea luminii (helioterapia). Unele boli care se transmit prin sămânţă se pot
combate cu succes prin expunerea la soare a seminţelor. Aşa de exemplu arsura bacteriană a
fasolei produsă de Xanthomonas phaseoli se combate prin expunerea la soare timp de 20-30 ore
a seminţelor infectate. De asemenea, tuberculii de cartof destinaţi plantării dacă sunt expuşi în
prealabil la soare au o rezistenţă mai mare al putregaiul uscat şi umed.
Acţiunea radiaţiilor (radioterapia) se bazează pe folosirea diverselor surse de radiaţii
în combaterea bolilor plantelor.
Tratarea tumorilor canceroase de pe puieţii de pomi fructiferi atacaţi de Agrobacterium
radiobacter p.v. tumefaciens cu raze X a dus la inhibarea şi distrugerea acestora fără a fi
stânjenită creşterea plantelor.
Razele Röntgen în doză de 300 r aplicate seminţelor de orz infectate cu ciuperca Ustilago
nuda au determinat scăderea frecvenţei atacului (I. BOBEŞ, 1963).
In mod experimental s-a constat că razele beta, gamma, ultravioletele, infraroşii au
eficacitate în combaterea bolilor plantelor, ceea ce oferă radioterapiei şansa de a fi aplicată mult
mai multă în practică.
57
5.8. Mijloace şi metode biologice de combatere a bolilor (bioterapia)
Combaterea biologică urmăreşte distrugerea agenţilor patogeni sau micşorarea frecvenţei
acestora cu ajutorul duşmanilor lor proprii. Ideea combaterii biologice s-a născut din observaţia
că în biocenozele naturale dăunătorii animali sau vegetali rareori se înmulţesc în aşa măsură ca în
agrobiocenozele artificiale. Acest fapt poate fi explicat prin existenţa unor paraziţi ai paraziţilor,
care împiedică înmulţirea exagerată a speciilor patogene, deci echilibrul biocenotic este reglat de
lanţul trofic. In agrobiocenoze, adică în culturile de plante înfiinţate de om în cadrul practicii
agricole, echilibrul natural al biocenozei se modifică şi se creează posibilitatea înmulţirii
exagerate a patogenilor şi dăunătorilor.
Majoritatea metodelor de combatere biologică a agenţilor fitopatogeni este în prezent
încă în faza experimentală faţă de metodele biologice folosite în combaterea dăunătorilor
animali, care au o extindere mult mai mare în practica protecţiei plantelor.
In viitor însă, în cadrul combaterii integrate a agenţilor fitopatogeni, aceste metode urmează
să ocupe un loc mai important datorită avantajelor mari pe care le prezintă: lipsa de toxicitate
faţă de animale şi oameni, fitotoxicitatea redusă şi caracterul lor nepoluant.
Combaterea biologică se poate realiza prin bacteriofagie, hiperparazitism, prin
antagonismul dintre microorganisme şi prin distrugerea agenţilor fitopatogeni de către insecte.
5.8.1. Bacteriofagia. Unele virusuri au capacitatea de a parazita celulele unor bacterii
fitopatogene pe care le distrug prin liză sau lizogeneză. Datorită însuşirii acestor virusuri de a se
multiplica pe baza nucleoproteinelor furnizate de celula bacteriană parazită a plantei de cultură,
aceasta va fi dezechilibrată metabolic în mod ireversibil şi astfel se produce liza acesteia în
favoarea plantei de cultură (ciclul litic).
Distrugerea de către bacteriofag a bacteriei fitopatogene se poate realiza şi după ce
bacteria parcurge câteva generaţii în planta gazdă alături de bacteriofag (ciclul lizogen).
Fenomenul de bacteriofagie este bine cunoscut în cazul bacteriilor: Agrobacterium
radiobacter pv. tumefaciens, Xanthomonas phaseoli, Bacterium translucens, Corynebacterium
flaccumfaciens. Unii bacteriofagi pot avea acţiune litică asupra mai multor bacterii fitopatogene.
Prin stropirea plantelor de tutun cu bacteriofagul bacteriei Pseudomonas tabaci s-a redus
atacul cu 50%, ca şi în cazul combaterii arsurii bacteriene a fasolei, produsă de Xanthomonas
phaseoli (LAZĂR şi colab., 1989).
Tratamentul cu suspensie de bacteriofagi este greoi, datorită faptului că exudatul
bacterian care înconjoară celula împiedică pătrunderea fagului. Bacteriofagii se administrează
plantelor sub formă de suspensii în care se cufundă seminţele, rădăcinile răsadurilor şi cu
ajutorul cărora se stropesc plantele.
58
5.8.2. Hiperparazitismul. Cel mai firesc mod de combatere biologică a paraziţilor fitopatogeni
este infectarea acestora cu paraziţii lor proprii, adică, cu hiperparaziţi.
Dintre numeroasele specii de ciuperci hiperparazite pe specii de ciuperci fitopatogene,
cele mai comune sunt:
- Cicinnobolus cesatti de Bary care parazitează hifele şi conidioforii slăbiţi sau
îmbătrâniţi ale multor specii de ciuperci din fam. Erysiphaceae. Astfel, spre toamnă, adesea se
observă că hifele de Podosphaera leucotricha de pe frunzele de măr devin cenuşii întrucât în
interiorul lor se găsesc filamentele fine şi picnidiile hiperparazitului menţionat.
- Darluca filum (Biv.) Cast. se localizează pe uredopustulele şi teleutopustulele
numeroaselor specii de rugini, reducând numărul de spori în pustule şi capacitatea de germinare
a sporilor formaţi. Astfel, s-a constatat prezenţa acestei specii în pustulele ciupercilor Puccinia
maydis şi Puccinia recondita.
- Tuberculina maximă Rostes. parazitează picnidiile şi ecidiile de Cronartium ribicola,
iar specia Tuberculina persicina (Ditm) Sacc., ecidiile ruginii părului – Gymnosporangium
sabinae şi a multor altor specii de rugini.
Numeroase specii de ciuperci care trăiesc în sol, parazitează ciuperci fitopatogene care de
asemenea se află în sol. Astfel, hifele de Rhizoctonia pot fi atacate de ciuperci din genul
Trichoderma şi Penicillium, iar scleroţii de Sclerotinia sclerotiorum de către Cornyothirium
minitans.
Antofitele parazite pe plantele de cultură au de asemenea hiperparaziţi. Exemplu, speciile
de Cuscuta pot fi parazitate de ciuperci din genul Alternaria, iar speciile de Crobanche de
ciuperci din genul Fusarium.
Există şi bacterii care atacă unele ciuperci fitopatogene. Astfel, Xanthomonas uredovorus
parazitează uredopustulele ciupercii Puccinia graminis var. tritici.
In scopul combaterii agenţilor fitopatogeni cu ajutorul hiperparaziţilor, aceştia sunt
înmulţiţi pe mediu artificial, stropind apoi plantele de cultură cu suspensie de spori obţinuţi în
culturile artificiale.
5.8.3. Antagonismul dintre microorganisme
Fenomenul de antagonism în cadrul populaţiilor de microorganisme constă în faptul că,
în anumite relaţii, acestea se influenţează reciproc, în sens negativ, rezultatul fiind inhibarea sau
distrugerea unuia sau altuia. Sunt cunoscute relaţii antagoniste între populaţiile a două specii de
ciuperci, a două specii de bacterii sau între o populaţie de ciuperci şi una de bacterie. Cele mai
multe fenomene microbiologice antagoniste au fost sesizate în sol sau pe diferite substraturi
vegetale, ca seminţe şi rădăcini.
59
Mecanismul antagonismului microbian se bazează pe mai mulţi factori, printre care este
importantă concurenţa populaţiilor privind spaţiul, hrana, lumina, principalul factor fiind însă
acţiunea unor substanţe metabolice toxice secretate de microorganismele antagoniste. Unele
specii de ciuperci, cu acţiune antagonistă faţă de specii patogene, pot avea o activitate complexă,
acţionând şi ca antagonist şi ca hiperparazit.
Folosirea antagonismului microbian în combaterea biologică ar fi foarte avantajoasă,
întrucât prin aceasta s-ar evita poluarea mediului cu substanţe chimice.
Cel mai larg spectru de acţiune antagonistă îl prezintă ciuperca Trichoderma viridae pers.
et Fr., în cazul căreia literatura menţionează că peste 80 de ciuperci fitopatogene sunt inhibate în
activitatea lor. Faţă de ciuperca Rhizoctonia solani, manifestă antagonism unele specii din genul
Penicillium şi Aspergillus. Faţă de Fusarium roseum s-a dovedit antagonist specia de bacterie
Bacillus subtilis şi ciuperca Chaetomium glonosum etc.
Microorganismele antagoniste pot fi aplicate prin diferite metode ca: tratarea seminţelor
prin cufundarea acestora în suspensie de spori sau de bacterii sau prin pudrarea seminţelor cu
sporii ciupercii; tratarea plantelor prin cufundarea rădăcinilor în suspensia microorganismului
antagonist; inocularea solului, prin stropirea acestuia cu suspensia microorganismului antagonist
sau înmulţirea antagonistului pe materii organice ca turbă, paie şi apoi încorporarea acestuia în
sol.
5.8.4. Antibioticele sau fungicidele biologice sunt substanţe produse de microorganisme care în
concentraţii foarte mici distrug sau inhibă dezvoltarea altor microorganisme. Aplicate la plante,
antibioticele sunt absorbite de plantă, sunt translocate în toate organele acesteia, persistând timp
mai îndelungat decât în organismul animal (9-10 zile, uneori chiar 40 de zile). Se comportă deci
la fel ca şi fungicidele sistemice.
Folosirea antibioticelor în combaterea bolilor plantelor este avantajoasă datorită faptului
că sunt nepoluante şi se pot aplica în doze foarte mici. Dintre antibioticele folosite în protecţia
plantelor, cele mai comune sunt: penicilina, streptomicina etc. Unele dintre acestea acţionează nu
numai împotriva bacteriilor sau ciupercilor fitopatogene, dar şi împotriva virusurilor.
In combaterea bolilor plantelor aceste produse sunt aplicate sub formă de soluţii, în
concentraţii mici (5-100 mg/litru), prin stropirea plantelor, tratamentele la sol sau la sămânţă.
Astfel, combaterea bolilor plantelor prin antibiotice aparţine mai mult metodelor de combatere
chimică, decât combaterii biologice.
60
5.8.5. Distrugerea agenţilor fitopatogeni de către insecte
Unele insecte, cum sunt dipterele şi larvele lor, preferă ca hrană sporii unor ciuperci care
produc tăciuni, rugini etc. De asemenea, s-a constatat că gărgăriţele au afinitate pentru tulpinile
de cuscută.
5.9. Măsuri chimice de combatre a bolilor infecţioase ale plantelor
(chimioterapia)
In cadrul măsurilor de combatere integrată, chimioterapia joacă un rol deosebit de
important, în unele cazuri, asigurarea sănătăţii culturilor fiind imposibilă fără această categorie
de măsuri. Este foarte important însă să recunoaştem că măsurile chimice nu constituie, în
contextul luptei integrate, ultima posibilitate de combatere, cum se consideră uneori. In cele mai
multe cazuri, ele au un rol preventiv, aşa cum este cazul tratamentelor chimice la sămânţă.
Aplicarea tratamentelor trebuie efectuată ţinând cont de biologia organismului parazit, de
fenofaza de dezvoltare a platei gazdă, acestea în strânsă corelaţie cu factorii pedoclimatici care,
în majoritatea cazurilor, influenţează patogenitatea parazitului, respectiv sensibilitatea sau
rezistenţa plantei gazdă.
Pentru a clasificarea fungicidelor s-au abordat mai multe criterii (Marshall şi Gilet, 1997):
după stadiul de dezvoltare a agentului fitopatogen asupra căruia acţionează: preventive
şi curative:
după locul de acţiune: locosistemice sau de contact şi sistemice;
după modul de aplicare: foliare, pentru tratarea seminţelor, pentru tratarea solului;
după modul de acţiune asupra agenţilor fitopatogeni: fungicide (propriu-zise) şi
fungistatice;
din punct de vedere chimic: substanţe naturale, anorganice, organice de sinteză.
Fungicidele preventive reprezintă majoritatea substanţelor anorganice şi organice care
acţionează asupra sporilor ciupercilor, prevenind astfel răspândirea şi infectarea plantelor.
Intrucât aceste produse nu acţionează asupra miceliului ciupercii, planta infectată nu poate fi
vindecată prin tratamentul cu aceste produse.
Fungicidele curative acţionează atât asupra sporilor cât şi a meceliului ciupercilor,
asigurând vindecarea plantelor infectate.
Fungicidele locosistemice (de contact) sunt substanţe ce acţionează la locul de contact
între miceliu şi fungicid şi sunt mai eficace în cazul ciupercilor ce îşi dezvoltă miceliul la
suprafaţa organelor plantei sau între epidermă şi cuticulă.
61
Fungicidele sistemice sunt reprezentate de acele substanţe a căror acţiune se manifestă
asupra agentului fitopatogen în orice parte a plantei, acestea pătrunzând în organismul platei şi
fiind transportate de sevă în toată planta. Ele prezintă avantajul că în urma unor reacţii chimice
cu metaboliţi ai plantei, rezultă compuşi stabili, cu acţiune endogenă preventivă şi curativă.
5.9.1.Clasificarea fungicidelor după conţinutul în substanţă activă
Din punctul de vedere al substanţei active conţinute, produsele fitofarmaceutice utilizate
în prevenirea şi combaterea agenţilor fitopatogeni care produc boli infecţioase la plantele de
cultură şi cele din for a spontană, ţinând cont de “codexul produselor fitosanitare omologate
pentru a fi utilizate în România (1999)”, se clasifică astfel: anorganice; organometalice;
ditiocarbamaţi şi derivaţi ai tiuranului; derivaţi ai acidului carbamic şi benzimidazoli; chinone;
derivaţi ai benzenului şi fenolului; dicarboximide; amine şi amide; diazine şi hetrocicli diverşi;
triazoli şi imidazoli; diverse; amestecuri; antibiotice; produse biologice.
Fungicide anorganice – sunt reprezentate, în general de fungicide pe bază de sulf şi
cupru, având efecte preventive şi curative, acţionând ca substanţe de contact.
- Sulful şi compuşii săi este recomandat pentru combaterea agenţilor fitopatogeni care produc
făinări la diferite plante de cultură, dintre acestea cel mai frecvent utilizate şi omologate în
România sunt: Fluidosoufre, Kumulus DF, Kumulus S, Microthion special, Polisulfură de
calciu, Sulfomat PU, Sulfomat P, Thiovit etc.*
- Cuprul şi compuşii săi, cuprinde preparate recomandate pentru combaterea manelor,
diferitelor pătări şi a bacteriozelor. Cele mai reprezentative produse sunt: Zeama bordeleză,
Bouille Bordelaise, Champion 50 WP, Funguran OH 50 WP, Kocide 101, Oxicid 50 PU,
Superchamp FL, Turdacupral 50 PU etc.
Organometalice sunt recomandate pentru combaterea unor mane şi pătări (alternarioză,
cercosporiză) şi sunt reprezentate de Brestan 60 şi Brestanid 50.
Ditiocarbamaţi şi derivaţi ai tiuranului sunt reprezentaţi de diverse produse
recomandate pentru combaterea majorităţii bolilor produse de diverse bacterii şi ciuperci,
începând cu cele din subincreng. Mastigomycotina până la cele din grupa Fungi imperfecti.
Enumerăm câteva dintre cele mai mult utilizate: Dithane M-45, Mancozeb 800, Polyram DF,
Tiuram 75 PU, Vandozeb, Ziram 90 WP etc.
Derivaţi ai acidului carbamic şi benzimidazoli. Această grupă cuprinde diverse
fungicide recomandate pentru combaterea unor ciuperci de sol, făinări, complex de boli foliare la
* Notă: Modul şi momentul de aplicare, precum şi dozele sau concentraţiile recomandate sunt prevăzute în “Codexul produselor de uz fitosanitar pentru a fi utilizate în România”, 1999 şi Revista Protecţia Plantelor nr. 41-42/2001.
62
cereale, putregaiuri, ofiliri şi unele pătări: Bavistin DG, Bavistin FL, Benlate 50 WP, Benomyl
50 WP, Carbendazim, Derosal 50 PU, Topsin 70 PU, Metoben 70 PU, Previcur 607 SL,
Proplant 72,2 SL etc.
Chinone. Sunt preferate utilizate în special pentru combaterea unor boli periculoase în
pomicultură, ca rapănul la măr şi păr sau pătarea roşie a frunzelor de prun. Principalul fungicid
este Delan, cu conţinut diferit de substanţă activă (ditianon).
Derivaţi ai benzenului şi fenolului. Fungicidele din această grupă au spectru larg de
combatere (mane, pătări, făinări, rapăn, putregai cenuşiu, monilioze, fuzarioze etc.). Dintre cele
mai des utilizate menţionăm: Bravo, Karathane, Mycoguard.
Dicarboximidele cuprind substanţe cu acţiune principală sau secundară împotriva unor
diverse boli ca: putregaiuri de sol, mane, diferite pătări, putregaiuri cenuşii, monilioze etc.
Formularea acestora cuprinde substanţă activă în diferite concentraţii. Reprezentaţii cei mai
importanţi sunt: Captan, Folpan, Captadin, Merpan, Ronilan, Rovral, Sumilex.
Amine, amide sunt reprezentate de fungicide cu efect asupra manelor (Apron, Curzate,
Galben), bolilor ce se transmit prin sămânţă la cereale (Panoctine), ruginilor (Plantvax), făinări
şi diferite pătări (Saprol) etc.
Diazine şi heterocicli diverşi cuprind în general produse pentru combaterea făinărilor:
Afugan, Bion, Fademorf, Rubigan etc.
Triazoli şi imidazoli. Este o grupă cu numeroase produse cu spectru larg de acţiune,
combătând concomitent mai multe boli (făinare, complex de boli foliare, boli ce se transmit prin
sămânţă, rugini, monilioze, putregaiuri, diferite pătări). Cele mai reprezentative sunt Anvil,
Baycor, Bayleton, Bayfidan, Bumper, Caramba, Divident, Folicur, Granit, Impact, Mirage,
Orius, Punch, Raxil, Score, Sportak, Sumi-D, Systhane, Tilt, Topas, Vectra etc.
Diverse. In această categorie se încadrează fungicide cu diverse substanţe active, care
acţionează asupra numeroase boli produse de bacterii şi ciuperci din majoritatea claselor:
Alfonat, Aliette, Altima, Befran, Chorus, Euparen, Maxim, Stroby etc.
Amestecuri. Pentru o combatere mai eficientă a unor boli şi pentru a se evita apariţia
fenomenului de rezistenţă la fungicide, firmele producătoare au făcut combinaţii de substanţe
active care dau bune rezultate: Acrobat, Alert, Aliette C, Alegro, Altocombi, Baytan
Universal, Brio, Bumper Super, Caroben, Curzate Manox, Divident Star, Konker, Labilite,
Mikal, Mirage F, Patafol, Ridomil MZ, Ridomil Gold, Sisthane C,Tango, Vincit F, Vitavax
200 FF.
Antibiotice. Se utilizează pentru combaterea unor bacterioze, diferite pătări, făinări,
rizoctonioze (ex. Kasumin 2 WP, Kasumin 2L, Validacin).
63
Produse biologice. Ca şi antibioticele, produsele biologice se utilizează pe scară mai
restrânsă, cele omologate în România fiind Trichodex şi Trichosemin.
5.9.2. Metode de aplicare a tratamentelor cu pesticide
Tratamentele chimice necesare combaterii agenţilor fitopatogeni se aplică plantelor de
cultură în diverse faze de vegetaţie, în repaus vegetativ, seminţelor, fructelor, solului, spaţiilor de
depozitare.
Modul de aplicare a tratamentelor chimice este determinat de modul de condiţionare a
produsului fitofarmaceutic şi de cantitatea de substanţă activă care trebuie să fie administrată pe
unitatea de suprafaţă.
Produsele fitofarmaceutice pot fi administrate ca simple substanţe solubile, pulberi
muiabile, concentrate emulsionabile, pulberi pentru prăfuit.
Substanţele solubile sunt de obicei substanţe organice care se solubilizează cu uşurinţă
în apă, cum ar fi sulfatul de cupru.
Pulberile muiabile sau umectabile formează o suspensie fină în apă. Aceste soluţii se
pregătesc în cantităţi mici pentru a nu sedimenta în vasele de depozitare sau în aparatele de
stropit, diminuându-şi astfel concentraţia.
Emulsiile sau concentratele emulsionabile rezultă din amestecul prealabil al substanţei
active cu o substanţă emulsionabilă, după care amestecul se poate dispersa în apă.
Pulberile pentru prăfuit sunt constituite din particule fine de substanţă activă solidă,
capabile să adere pe organele vegetale tratate sau să fie prăfuite pe sol.
Independent de modul de condiţionare a pesticidului, acestea trebuie să ajungă pe
unitatea de suprafaţă în cantitate optimă necesară combaterii, ceea ce reprezintă doza de aplicare
a produsului.
Tratarea plantelor de cultură se face prin prăfuirea sau stropirea lor.
Prăfuirea (pudrarea) trebuie să acopere întreaga plantă cu un praf fin al fungicidului.
Prezintă avantajul că exclude cantitatea de apă necesară solubilizării fungicidelor, evită erorile de
dozare, se pretează la folosirea mai mare a aparatelor de zbor în combatere. Eficacitatea
tratamentelor chimice prin prăfuiri este mai scăzută decât a celor aplicate prin stropiri.
Stropirea (pulverizarea) vizează tratarea organelor aeriene ale plantelor în timpul
vegetaţiei sau în repaus vegetativ, folosind aparate portabile, carosabile, motopulverizatoare,
avioane şi elicoptere.
Stropirile prezintă avantajele eficacităţii mai mar a tratamentelor decât în cazul prăfuirilor
şi consumului mai mic de substanţă activă.
64
In acelaşi timp, stropirile sunt dezavantajoase prin consumul mare de apă pentru
solubilizarea fungicidului, iar aparatura destinată stropirilor este costisitoare.
Respectarea dozei optime de aplicare a produselor fitofarmaceutice la rândul său impune
cantitatea de apă sau alt lichid în care să se dilueze substanţa activă. Aceasta depinde de
capacitatea de pulverizare a aparaturii de stropit folosită, adică de fineţea picăturilor care ajung
pe planta tratată. In funcţie de acest element se folosesc astăzi mai multe norme de aplicare a
dozei optime de combatere.
- Volum normal (VN), folosit la stropiri cu maşini dotate cu motor de joasă presiune
care asigură picături de soluţie cu un diametru de 400-500 ц. In funcţie de cultura tratată şi vârsta
acesteia, se folosesc 800-1200 l/ha.
- Volumul mediu (VM). Este realizat de maşini de stropit cu pompe de presiune
medie. Diametrul picăturilor pulverizate este de 300 ц. Cantitatea de soluţie folosită este de 600-
900 l/ha.
- Volum redus şi ultraredus (VR şi VUR). Tratamentele se fac de obicei cu avioane
sau elicoptere care sunt dotate cu pompe de presiune mare şi duze fine care asigură reducerea
substanţială a cantităţii de lichid la hectar şi a costului de producţie a hectarului tratat.
Mărimea picăturilor pulverizate ajunge la 75-150 ц, astfel că se pot administra cantităţi
de soluţie de ordinul a zeci de litri pe un hectar. Folosind astfel 2-3 l de substanţă activă pentru
un hectar, se pot trata zilnic cu un singur avion 1000-1200 hectare.
Tratamentele cu doze de VR şi VUR asigură intervenţia la momentul oportun în
combatere şi încadrarea corespunzătoare în perioadele de avertizare; se aplică în perioadele când
pământul este ud şi nu permite tratarea mecanizată, pentru a nu tasa terenul.
Tratamentele chimice sunt de obicei energoconsumatoare, de aceea amestecul mai multor
pesticide prezintă avantajul că se poate realiza cu un singur tratament combaterea simultană a
mai multor boli, dăunători şi buruieni.
Amestecarea de fungicide, insecticide şi erbicide este complexă deoarece se pot produce
reacţii chimice nedorite care pot diminua eficacitatea lor sau chiar să inactiveze acţiunea
antiparazitară.
Cercetările în domeniul fitofarmaciei aduc în fiecare an noutăţi în legătură cu
compatibilitatea pesticidelor.
5.9.3. Factorii care influenţează eficacitatea tratamentelor chimice
Eficacitatea şi eficienţa tratamentelor chimice este influenţată în mod substanţial de
respectarea sau nerespectarea unor factori de natură tehnică, tehnologică, climatică etc.
65
Factorii climatici şi tehnologici:
- tratamentul nu se aplică înainte de ploaie, care spală soluţia înainte ca fungicidul să
pătrundă în plantă sau să adere la organele sale atacate;
- încadrarea în perioada de avertizare;
- concentraţia soluţiei şi doza de fungicid trebuie să fie cele recomandate, pentru a
asigura eficacitatea maximă a tratamentului;
- tehnica aplicării corecte a tratamentelor contribuie în mare măsură la sporirea
eficacităţii acestora;
- viteza de deplasare a maşinilor de stropit asigură repartizarea uniformă a produsului
chimic pe întreaga plantă şi pe toate plantele din cultură. Viteza de deplasare nu trebuie să
depăşească 4 km/oră în livezile intensive şi 2 km/oră în livezile clasice;
- duzele folosite la stropit influenţează repartiţia uniformă a soluţiei pe plante, mai ales
în cazul culturilor de arbori şi arbuşti este legată strict de alegerea corectă a duzelor şi reglarea
unghiului lor de pulverizare. Duzele se reglează astfel ca 2/3 din soluţie să ajungă în jumătatea
inferioară a pomului şi 1/3 în jumătatea superioară. In timpul înfloritului pomilor, din contră,
cea mai mare parte din soluţie trebuie să ajungă în partea superioară. In timpul înfloritului
pomilor, din contră, cea mai mare parte din soluţie trebuie să ajungă în partea superioară a
pomului.
- presiunea de pulverizare. Alegerea corectă a duzelor de pulverizare nu satisface
condiţiile unui bun tratament chimic dacă presiunea de pulverizare nu este optimă şi constantă,
aceasta fiind de 6-10 atmosfere. Lipsa corelaţiei dintre presiunea de pulverizare şi diametrul
duzei duce la neacoperirea cu soluţie a vârfului, bazei sau părţii opuse a pomului tratat.
- respectarea compatibilităţii produselor folosite – în cazul combaterii simultane a mai
multor boli şi dăunători.
5.9.4. Toxicitatea produselor chimice folosite în combaterea bolilor plantelor
Folosirea produselor chimice în combaterea bolilor şi dăunătorilor din culturile agricole
are, pe lângă efectul pozitiv asupra recoltei şi unele implicaţii negative asupra celor care vin în
contact cu aceste substanţe, precum şi asupra consumatorilor produselor agricole şi asupra
mediului ambiant. Din acest motiv, în timpul utilizării pesticidelor, trebuie luate cele mai stricte
măsuri pentru prevenirea intoxicării oamenilor şi animalelor, prevenirea poluării produselor
agricole, atmosferei, solului, apelor şi vegetaţiei.
66
Noţiunea de toxicitate se referă la acţiunea nocivă a pesticidelor asupra omului şi
animalelor. Gradul de toxicitate diferă în funcţie de baza chimică, conţinutul în substanţă activă
şi forma de condiţionare a produsului respectiv.
Toxicitatea acută a pesticidelor se stabileşte prin teste pe şobolani şi se notează cu DL50.
Prin DL50 se înţelege doza minimă de substanţă activă, exprimată în mg/kg greutate
corporală, care, administrată pe cale orală la şobolani albi, masculi şi femele, ţinuţi în prealabil la
un post de 24 ore, provoacă moartea a 50% din lotul de animale în cursul perioadei de
observaţie de 14 zile.
In conformitate cu Legea nr. 5/1982, pe baza DL50, pesticidele se clasifică în patru grupe
de toxicitate:
Grupa I – produse extrem de toxice. Cuprinde toate produsele cu DL50 până la 50
mg/kg corp. de asemenea în grupa I intră toate produsele care pot produce intoxicaţii mortale la
om, indiferent de DL50. Produsele din grupa I trebuie să poarte pe ambalaj etichetă scrisă cu
culoare roşie.
Grupa II – produse puternic toxice. Cuprinde produsele cu DL50 cuprinse între 50 şi 200
mg/kg corp. Eticheta pe ambalaj este scrisă cu culoare verde.
Grupa III – produse moderat toxice. In această grupă intră produsele care au DL50 = 200-
1000 mg/kg corp. Poartă eticheta scrisă cu albastru.
Grupa IV – produse cu toxicitate redusă. Cuprinde produsele cu DL50 peste 1000 mg/kg
corp. Sunt etichetate cu culoare neagră.
Incadrarea în grupele de toxicitate a produselor care conţin mai multe substanţe nocive se
face ţinând seama de substanţe cu DL50 cel mai mic.
In cazul când un produs conţine sub 25% ş.a., el poate fi trecut în grupa de toxicitate
următoare, exceptând produsele cu DL50 sub 30 mg/kg corp.
Tot timpul, începând de la fabricaţie şi până la utilizare, produsele trebuie să poarte pe
ambalaj eticheta originală. Produsele din grupele I, II şi III au sub etichetă semnul “cap de mort”
şi “două oase încrucişate”. Produsele inflamabile, în plus, vor purta ca semn distinctiv, o flacără
roşie.
Majoritatea fungicidelor, larg folosite în combaterea bolilor la plante, se încadrează în
grupa a IV-a de toxicitate.
Persoanelor particulare li se pot distribui numai pesticide din grupele III şi IV de
toxicitate. Tratamentele cu produse din grupele I şi II de toxicitate, atât în unităţile de stat, cât şi
în gospodăriile individuale, se execută numai de către echipe specializate, aparţinând societăţilor
autorizate să utilizeze produse din aceste grupe.
67
La tratamentele efectuate cu aeronave se utilizează numai pesticide din grupele II, III şi
IV de toxicitate.
Pe lângă toxicitatea acută, pesticidele prezintă şi o toxicitate cronică, ca rezultat al însumării în
timp a efectelor unor doze mici, repetate. Pentru a preveni acest fenomen se stabilesc “Limite
maxime admisibile” (LMA) de reziduuri în produsele agroalimentare.
5.10. Prognoza şi avertizarea în combaterea bolilor plantelor
Pornind de la ideea că bolile plantelor spre deosebire de cele ale animalelor şi omului se
combat în cea mai mare parte pe cale preventivă şi nu curativă, măsurile de combatere ale
acestor boli nu pot fi concepute fără cunoaşterea biologiei patogenului, a dinamicii apariţiei şi
dezvoltării sale. Cunoaşterea şi folosirea acestor elemente în scopul combaterii reprezintă
prognoza apariţiei şi dezvoltării acestuia în concordanţă cu factorii de mediu, dar şi avertizarea
combaterii într-o anumită zonă şi într-un anumit timp.
In literatura de specialitate şi în practica protecţiei plantelor sunt acceptate pentru acţiunile
de prognoză şi avertizare, următoarele definiţii:
Prognoza este operaţiunea prin care se stabileşte apariţia în masă a unui anumit agent
patogen dăunător, într-o perioadă viitoare, pe un anumit teritoriu.
Avertizarea este operaţiunea de stabilire şi comunicare către unităţile agricole a
momentului sau perioadei de aplicare a tratamentului pentru combaterea unor anumite boli sau
dăunători.
Prognoza şi avertizarea sunt două operaţiuni distincte, care sunt însă în strânsă legătură
între ele, în sensul că, avertizarea se bazează pe prognoză.
In funcţie de perioada la care se referă, prognoza poate fi de scurtă şi de lungă durată.
Prognoza de scurtă durată este elaborată pentru o perioadă de câteva zile sau câteva
săptămâni. Stabileşte data calendaristică a apariţiei în masă a unui anumit agent patogen pe un
teritoriu limitat şi ajută la stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentelor chimice. Pe
baza prognozei de scrută durată se efectuează avertizarea tratamentelor chimice.
Prognoza de lungă durată stabileşte gradul de infestare şi de infecţie cu diferiţi agenţi
fitopatogeni, pe o perioadă mai îndelungată, de câteva luni sau chiar pentru perioada de vegetaţie
următoare. Elaborarea acestei prognoze se bazează pe cunoaşterea rezervelor biologice ale
agenţilor patogeni, a particularităţilor lor biologice şi a dinamicii factorilor de mediu.
Prognoza de lungă durată se referă de obicei la stabilirea normelor de protecţie a
plantelor pe teritorii mari, iar din punct de vedere organizatoric jalonează aprovizionarea
unităţilor agricole cu pesticidele strict necesare viitorului combaterii.
68
In funcţie de teritoriul la care se referă prognoza, aceasta poate fi o prognoză a unei zone
geografice (locală), prognoză la nivelul unei ţări (naţională).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. BAICU, T – 1982, Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor şi limitarea poluării cu
pesticide, Ed. Ceres Bucureşti.
2. BAICU, T. SĂVESCU, A., - 1978, Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor plantelor
agricole, Ed. Ceres Bucureşti.
3. BAICU, T. SĂVESCU, A., - 1986, Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor
pe culturi, Ed. Ceres Bucureşti.
4. BAICU, T., ŞESAN TATIANA – 1996, Fitopatologia agricolă. Ed. Ceres Bucureşti.
5. BOBEŞ, I. – 1974, Atlas de fitopatologie vegetală, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
6. BOBEŞ, I. – 1983, Atlas de fitopatologie şi protecţia agroecosistemelor. Ed. Ceres Bucureşti.
7. CALDVELL, R.M. – 1968, Breeding for general and for specific plant diseases resistance,
Science, 128, 714-715.
8. CEAPOIU, N, NEGULESCU, FLOARE – 1983, Genetica şi ameliorarea rezistenţei la boli a
plantelor, Ed. Academiei, Bucureşti.
9. CORBAZ, R., - 1989, Principes de phytopathologie, Presses Polyth. Et Univ. Romandes.
10. DAVIDESCU, D., DAVIDESCU, VELICICA – 1978, Agenda agrochimică, Ed. Ceres
Bucureşti.
11. FLORIAN, V. – 1994, Fitopatologie generală, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
12. FLORIAN, V., CARMEN BOARIU – 1992, Lucrări practice de fitopatologie, Tipo
Agronomia, Cluj-Napoca.
13. IACOB VIORICA, PUIU I. – 1998, Fitopatologie agricolă, Agro-Print, Iaşi.
14. KLINKOWSCHI, M., - 19. Pflanziche Virolgie, Berlin.
15. LAZAR, AL şi colab. - Protecţia plantelor cultivate, Ed. Ceres Bucureşti.
16. LAZĂR AL. Şi colab. – 1989, Fitopatologie, Tipo Agronomia, Iaşi.
17. LEFTER GH. – 1983, Agenda fitosanitară, Ed. Ceres Bucureşti.
18. PARLEVLIET J.E. – 1977, Evidence of differential interaction in the polygenic Hordeum –
Puccinia hordei relation.
19. POP, I.V. – 1986, Virusurile plantelor şi combaterea lor, Ed. Ceres, Bucureşti.
69
20. POPESCU GH , - 1993. Fitopatologie, Editura Tehnică, Bucureşti.
21. RAPILLY, F. – 1991, L’epidémiologie en patologie végétale, France, Service des Editions,
Paris.
22. RĂDULESCU, E., DOCEA, E. – 1967, Fitopatologie, E.D.P., Bucureşti.
23. RĂDULESCU, E. şi colab. – 1967, Tratat de fitopatologie agricolă, Ed. Academiei,
Bucureşti.
24. RĂDULESCU, E., NEGRU A., DOCEA, E. – 1973, Septoriozele din România, Ed. Ceres,
Bucureşti.
25. SĂVULESCU OLGA – 1967, Patologie vegetală, E.D.P. Bucureşti.
26. SEMAL, J. – 1989, Traité de Phathologie Végétale. Presses agronomiques de Gembloux.
27. SESAN, TATIANA – 1986 – Ciuperci cu importanţă practică în combaterea biologică a
micozelor plantelor de cultură, Red. Prop. Agr., Bucureşti.
28. SEVERIN, V. şi colab. – 1985, Bacteriozele plantelor cultivate, Ed. Ceres, Bucureşti.
29. WATSON I.A. – 1970, Changes in virulence and population shifts in plant pathogens, Ann.
Rev. Phytopathol., 8, 209-227.
30. x x x - 1999, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România,
Bucureşti.
48. x x x – 2007, Rev. Protecţia Plantelor, nr. 41-42, Cluj-Napoca.
70