Post on 24-Jul-2015
transcript
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
2. ASPECTE CLINICE ALE EDENTAŢIEI TERMINALE
Edentaţiile terminale date de pierderea ultimilor dinţi laterali, prezintă multiple
forme clinice:
- edentaţie terminală unimolară, bimolară, trimolară;
- edentaţie terminală întinsă prin lipsa molarilor şi a premolarilor;
- edentaţie terminală extinsă prin absenţa caninului, premolarilor şi a molarilor,
edentaţie uniterminală unimaxilară sau bimaxilară;
- edentaţie biterminală unimaxilară sau bimaxilară;
- edentaţie uniterminală superioară sau inferioară şi edentaţie biterminală
inferioară sau superioară;
- edentaţie terminală combinată cu edentaţie frontală şi/sau laterală.
Fig.2.1 Diferite tipuri de edentaţii terminale
La elaborarea proiectului protezei parţiale mobilizabilese impune analiza
completă şi complexă, pe baza examenului clinic, radiologic şi a modelului de studiu, a
substratului biologic al viitoarei proteze, reprezentat de câmpul protetic constituit din:
- suportul dento-parodontal: unitaţile restante dento-parodontale şi
- suportul muco-osos: fibromucoasa şi oasele maxilare.
Elementele câmpului protetic cu care proteza vine în contact şi care îi asigură
menţinerea, sprijinul şi stabilizarea în zonele protetice pozitive reprezentate de:
- dinţii restanţi, crestele alveolare, bolta palatină (cu excepţia unor zone
protetice negative ) şi tuberozităţi – la maxilar;
- dinţii restanţi, crestele alveolare şi tuberculii piriformi – la mandibulă[24].
Analiza morfo-patologie câmpului protetic în edentaţiile terminale se referă la:
- valoarea intrinsecă (starea odontală) şi extrinsecă (starea parodontală) a
dinţilor restanţi, morfologia, numărul şi repartiţia lor pe arcadă;
- aspectul crestelor alveolare;
4
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- valoarea protetică a bolţii palatine, tuberozităţilor maxilare, tuberculilor
mandibulari;
- caracteristicile fibromucoasei;
- modificările ocluzale[1].
2.1 Evaluarea dinţilor restanţi
Atât la maxilar cât şi la mandibulă, ultimii dinţi care limitează edentaţia sunt
luaţi ca dinţi-stâlpi principali, pe ei realizându-se menţinerea directă, sprijinul dento-
parodontal şi stabilizarea orizontală a protezei. În cazul edentaţiilor terminale vor fi
stabiliţi şi dinţii-stâlpi secundari pe care se aplică elementele contrabasculante şi care
sunt folosiţi totodată şi ca sprijin dento-parodontal secundar.
Edentaţia parţială biterminală, mai frecventă la mandibulă, se poate asocia cu:
- extruzii sau egresiuni accentuate ale dinţilor antagonişti, breşelor şi
resorbţiilor pronunţate la nivelul crestelor alveolare, modificările depinzând în mare
masură de vechimea edentaţiei şi de existenţa unei protezări anterioare adecvate;
- traumatism ocluzal al dinţilor frontali care sunt nevoiţi să preia forţele
masticatorii, astfel apărând modificări ale poziţiei, mobilitate, sau, dacă implantarea lor
este bună, abraziune patologică;
- micşorarea dimensiunii verticale de ocluzie însoţită de disfuncţie musculo-
articulară[22].
Edentaţia parţială uniterminală poate fi însoţită de:
- extruzii sau egresiuni, uneori foarte accentuate şi modificări resorbtive ale
crestei alveolare;
- disfuncţii ale articulaţiei temporo-mandibulare datorită activităţii funcţionale
unilaterale a mandibulei sau a unei parafuncţii determinate de un ghidaj mandibular
dereglat [22].
O restaurare protetică care să beneficieze de o bună stabilizare şi să nu acţioneze
iatrogen depinde de corecta evaluare a unor parametri caracteristici dinţilor restanţi:
- număr şi topografie;
- implantare;
- morfologia corono-radiculară;
5
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- rezistenţa ţesuturilor dentare;
- malpoziţiile secundare.
2.1.1 Numărul şi topografia dinţilor restanţi
Mai multe unităţi dento-parodontale oferă situaţii favorabile de protezare, aşa
cum este cazul edentaţiilor uni- sau biterminale molare.
Eficienţa numărului dinţilor restanţi este condiţionată în mare măsură de
repartiţia acestora pe arcadă, deoarece dinţii grupaţi sunt mai rezistenţi la solicitările
protezei decât dinţii izolaţi [15].
Se impune tratamentul protetic atunci când lipsesc cel puţin toţi molarii, în lipsa
doar a molarilor de minte şi a celor secunzi pacienţii nu solicită tratament sau nu
acceptă soluţia de tratament prin protezare adjunctă.
2.1.2 Implantarea dinţilor restanţi
Examinarea parodontală, mai ales a dinţilor stâlpi, se impune cu necesitate,
deoarece afectarea parodontală este foarte frecventă în edentaţiile parţiale, iar aplicarea
unei proteze pe un teren parodontopatic netratat va produce agravarea afecţiunii
parodontale.
Mobilitatea patologică poate fi cauzată de:
- reducerea suportului parodontal ligamentar şi osos, gradul de mobilitate fiind
în funcţie de distribuţia şi severiatea distrucţiei, de mărimea rădăcinilorşi de raportul
coroană-rădacină;
- ocluzia traumatică, determinant care acţionează ca un factor de codistrucţie;
- extinderea inflamaţiei gingivale la suportul osos şi ligamentar;
- procese patologice ale osului alveolar însoţite de distrucţie tisulară[14].
2.1.3 Morfologia corono-radiculară
Forma şi înălţimea dinţilor stâlpi sunt aspecte care influenţează alegerea
mijloacelor de menţinere ale protezei sau impun acoperirea cu microproteze.
Dinţii fară convexităţi nu pot asigura menţinerea protezei cu ajutorul croşetelor,
fiind necesară crearea artificială a retentivităţilor dentare [20].
6
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
Dinţii scurţi sau abrazaţi nu permit aplicarea corectă a croşetelor sau a sistemelor
speciale de menţinere, iar dinţii care prezintă convexităţi exagerate necesită ajustare
coronară în cadrul tratamentului proprotetic[1].
2.1.4 Rezistenţa ţesuturilor dentare
Cariile întinse în suprafaţă şi profunzime, obturaţiile voluminoase, diferitele
pierderi de substanţă dentară scad rezistenţa mecanică a dinţilor-stâlpi, impunându-se
acoperirea cu microproteze sau refacere prin coroane de substituţie.
Dinţii cu carii mici corect tratate nu necesităintervenţie, dar frecvenţa mare a
cariilor orientează medicul pentru acoperirea cu microproteze a dinţilor-stâlpi, mai ales
dacă şi igiena bucală este defectuoasă[8].
Resturile radiculare, evaluate prin intermediul unui examen radiologic se vor
păstra atunci când prezintă interes pentru sprijinul şi menţinerea protezei, în condiţiile
unui tratamen endodontic corect [19].
Pe rădacinile recuperabile se vor apliva dispozitive radiculare simple sau
resturile radiculare vor fi prevăzute cu mecanisme speciale de stabilizare: capse, culise
supraradiculare, sisteme de bare şi călăreţi, sisteme magnetice [7].
Fig. 2.2 Dispozitive radiculare pe care s-au aplicat capse tip Gerber
2.1.5 Malpoziţiile secundare
Ca urmare a migrărilor orizontale şi vertivale punctele de contact proximale
dispar, astfel fiind favorizată apariţia parodontopatiilor marginale şi a cariilor.
Refacerea punctelor de contact este obligatorie pentru a se asigura distribuţia
echilibrată a forţelor orizontale pe un număr cât mai mare de dinţi[13].
7
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
Pentru aplicarea mijloacelor de menţinere, sprijin şi stabilizare(croşetele şi
sistemele speciale) dinţii-stâlpi necesită pregătiri specifice în cadrul tratamentului
proprotetic:
- Planurile de ghidare nu sunt necesare în rezolvarea unei edentaţii terminale,
faţa distală a dinţilor-stâlpi trebuind să prezinte o uşoară convexitate care să permită
bascularea prin înfundare a şeilor fără solicitarea dinţilor limitanţi, aşa cum s-ar
întâmpla dacă faţa distală ar avea contact pe o suprafaţă mare cu conectorul secundar
[12].
Atunci când faţa distală prezintă o convexitate exagerată aceasta se va reduce,
dar fără a se desfiinţa.
- Modelarea dinţilor-stâlpi presupune următoarele intervenţii:
- reducerea convexităţilor vestibulare şi orale exagerate în scopul plasării
cât mai puţin vizibile a braţului retentiv al croşetului, respectiv pentru realizarea
reciprocităţii, braţul opozant putând fi plasat în treimea mijlocie a feţei orale sau chiar
mai aproape de coletul dintelui;
- reducerea retentivităţilor datorate migrării orizontale a dinţilor-stâlpi;
- reducerea zonelor care interferă cu braţele croşetelor;
- ajustarea dinţilor laterali abrazaţi la care ecuatorul protetic se află în
apropierea feţei ocluzale;
- crearea retenţiei artificiale(şanţuri, cavităţi, obturaţii în exces) pe dinţii
care nu prezintă convexităţi favorabile pentru aplicarea braţelor retentive.
- Prepararea locaşelor pentru pintenii externi:
- pe feţele ocluzale ale molarilor şi premolarilor în fosetele marginale
distale sau meziale;
- pe hemiarcada integră locaşe interdentare pentru croşetele Bonwill;
- pe caninii superiori trepte pentru pinteni supracingulari;
- pe caninii inferiori, între canin şi incisivul lateral sau între toţi dinţii
frontali locaşe pentru pintenii incizali.
- Pregătirea dinţilor pentru pentru aplicarea sistemelor speciale: culise intra- şi
extracoronare, coroane telescopate, bare cu călăreţi, micromagneţi, sisteme articulate.
8
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
Fig 2.3 Pregătire proprotetică reprezentată de coroană semifizionomică la care a
fost fixată o matrice intracoronară iar interdentar s-a frezat un lăcaş pentru un
pinten intern cu rol antibasculant.
Fig. 2.4 Diferite sisteme speciale de menţinere.
- Acoperirea dinţilor-stâlpi cu microproteze se indică în următoarele situaţii:
- numeroase carii tratate şi netratate;
- igienă bucală defectuoasă;
- lipsa retentivităţilor naturale;
- pierderi mari de substanţă dentară după recontuararea coronară;
- dinţi mobili care vor fi solidarizaţi prin unirea între ele a
microprotezelor;
- rezistenţă mecanică redusă datorită cariilor profunde, obturaţiilor
voluminoase;
- abraziune marcată;
- utilizarea sistemelor speciale de menţinere.
- Solidarizarea dinţilor-stâlpi de unul sau doi dinţi vecini este recomandată în
cazurile următoare;
- dinţi cu mobilitate care se menţine şi după tratamentul parodontal şi de
echilibrare ocluzală;
9
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- modificarea raportului normal coroană-rădăcină;
- la mandibulă atunci când pintenul ocluzal se plasează în foseta distală a
dintelui limitant;
- procesul alveolar este deficient calitativ şi cantitativ;
- prezenţa unui număr redus de dinţi(frontali);
- dinţi izolaţi cu sau fără mobilitate;
- existenţa breşelor suplimentare[14].
În edentaţiile terminale cel mai frecvent sunt solidarizaţi premolarii între ei,
primul premolar de canin sau, prin punte, al doilea premolar de canin.
Solidarizarea poate fi realizată şi prin conectorii dentari ai protezei scheletate
concepută în acest sens.
2.2 Crestele alveolare
În cadrul suprafeţelor de sprijin protetic crestele alveolare sunt elementele care
asigură sprijinul muco-osos al şeilor şi contribuie la stabilizarea în sens orizontal a
protezei, precum şi la menţinere într-un oarecare grad prin adeziune.
Pentru aprecierea calităţii protetice a crestelor alveolare se vor studia
caracteristicile acestora referitoare la:
- înălţime;
- lăţime;
- forma pe secţiune-profil:
- pozitiv (retentiv);
- negativ (neretentiv);
- neutru (indiferent pentru stabilitatea protezei);
- orientarea:
- orizontală;
- ascendentă;
- descendentă;
- concavă;
- gradul de atrofie;
10
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- aspectul mucoasei:
- normal;
- patologic:
- hiperemie,
- eroziuni,
- hiperplazii;
- rezilienţa mucoasei;
- aspectul muchiei (zona de sprijin primară) şi versanţilor (zona de sprijin
secundară)
- eventuale exostaze, neregularităţi [10].
Crestele alveolare maxilare sunt grupate de LEJOYEUX în:
- clasa I: creste înalte, retentive, cu versante vestibulare şi orale extinse, paralele
între ele, fără exostaze;
- clasa a II-a: creste medii, cu versante vestibulare uşor oblice prin pierdere de
substanţă osoasă şi resorbţie centripetă;
- clasa a III-a: creste cu valoare protetică slabă, afectate prin resorbţie
accentuată, determinată în special de proteze necorespunzătoare;
- clasa a IV-a: creste cu valoare protetică negativă, denivelate, dispărute parţial
sau total prin purtarea unor proteze vechi cu suprafaţă mucozală redusă, incorecte.
Acelaşi autor clasifică crestele alveolare mandibulare astfel:
- clasa I: creste cu valoare protetică foarte bună, puţin resorbite, convexe,
limitate de versante vestibulare şi linguale extinse, nedureroase, fără exostoze sau torus
mandibular, cu liniile oblice interne şterse; aceste creste pot fi utilizate pentru
ameliorarea retenţiei protezei;
- clasa a II-a: creste cu valoare protetică medie, încă apte să contribuie la
stabilizarea şi menţinerea protezei;
- casa a III-a: creste cu valoare scăzută, cu resorbţie accentuată prin inactivitate
sau prin purtarea unor proteze incorecte, neechilibrate;
- clasa a IV-a: creste cu valoare protetică negativă, cu concavităţi în plan frontal
şi sagital, liniile oblice interne şi externe în apropierea muchiei crestei, gaura
mentonieră înclusă în suprafaţa de sprijin, corticala osoasă sensibilă la presiune.
11
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
În funcţie de propriile particularităţi crestele sunt mai mult sau mai puţin
capabile să suporte presiuni şi să contribuie la frânarea diferitelor deplasări ale protezei
[22].
2.3. Bolta palatină
Bolta palatină contribuie la sprijinul muco-osos al bazei protezei, atabilizare
orizontală atunci când este adâncă şi la menţinerea protezei prin adeziune, mai ales când
bolta este plată.
Valoarea protetică a bolţii palatine este variabilă, fiind influenţată de prezenţa,
mărimea şi forma torusului, de calitatea crestelor şi a tuberozităţilor maxilare:
- bolta întinsă, cu suprafaţa orizontală largă, fără torus palatin, cu sutura
intermaxilară insensibilă la presiuni reprezintă o bună bază de sprijin;
- boltă cu valoare medie, având sutura intermaxilară sensibilă la presiune;
- bolta ogivală are valoare slabă, cele două versante oblice neasigurând
stabilitatea protezei;
- bolta ogivală cu zone Schröder întinse, foarte depresibile, cu sutura
intermaxilară ascuţită, torus palatin accentuat nu permite o adeziune favorabilă [10].
2.4. Tuberozităţile maxilare
Tuberozităţile maxilare au rol, atunci când sunt retentive, în sprijinul muco-osos
al şeilor terminale, menţinerea şi stabilizarea orizontală a protezei.
În funcţie de retentivitate se disting tuberozităţi:
- favorabile, cu versante paralele;
- cu relief acceptabil;
- fără relief, inapte pentru stabilizare;
- cu retentivitae exagerată, voluminoase, impunând modelare chirurgicală [23].
2.5. Tuberculii piriformi
12
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
Tuberculii piriformi asigură sprijinul muco-osos al şeilor terminale, mai ales
atunci când rezilienţa mucoasei la acest nivel este minimă, astfel contribuind la frânarea
distalizării şi a tendinţei de înfundare prin basculare a şeilor, iar atunci când sunt oblici
asigură şi stabilizarea în sens mezio-distal a protezei [4].
Calităţile protetice ale tuberculilor piriformi îi diferenţează în:
- tuberculi fermi, aderenţi la planul profund, convecşi , acoperiţi de mucoasă
sănătoasă, favorabili pentru menţinerea şi stabilizarea protezei;
- tuberculi mai puţin convecşi, mai mobili, mai depresibili, dar care pot fi
utilizaţi;
- tuberculi cu valoare foarte scăzută prin ligament pterigomandibular cu inserţie
nefavorabilă, ţesut submucos deficitar sau cu deformări în urma purtării prelungite a
unei proteze incorecte [16].
2.6. Caracteristicile fibromucoasei
În edentaţiile terminale fibromucoasa câmpului protetic se caracterizează prin
prezenţa diverselor particularităţi:
- aderentă, subţire, sensibilă la presiune;
- aderentă, de grosime medie, insensibilă la presiune;
- laxă, comprimabilă şi deplasabilă, astfel favorizând înfundarea şeilor şi
deplasarea lor în sens orizontal [22].
Grosimea şi elasticitatea fibromucoasei determină gradul său de rezilienţă şi
comportarea diferită în sprijinul protezelor:
- fibromucoasa sănătoasă, cu grosime medie, depresibilă, amortizează şocurile
care rezultă în timpul masticaţiei şi reduce tendinţele de deplasare a protezelor;
- fibromucoasa subţire, puţin elastică, inaptă să suporte presiuni influenţează
nefavorabil valoarea funcţională a protezei;
- fibromucoasa groasă, cu un grad mare de comprimabilitate favorizează
deplasările protezei şi atrofia crestelor alveolare;
- fibromucoasa inflamată, supusă presiunilor nu-şi poate îndeplini funcţiile de
troficitate şi biomecanică;
13
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- fibromucoasa hipertrofiată, mobilă, necesită îndepărtarea chirurgicală pentru a
nu periclita stabilitatea protezei [10].
Analiza elementelor suportului muco-osos ale câmpului protetic poate evidenţia
uneori condiţii nefavorabile pentru stabilitatea protezei, ceea ce indică necesitatea unor
pregătiri proprotetice:
- intervenţii chirurgicale asupra mucoasei
- frenectomii, frenotomii, frenoplastii,
- suprimarea crestelor balante, hiperplaziilor epitelio-conjunctive,
- înlăturarea bridelor laterale inserate aproape de muchia crestei,
- plastii ale şanţurilor vestibulare şi linguale în cazul atrofiilor mari ale
crestelor alveolare la mandibulă;
- intervenţii chirurgicale asupra substratului osos:
- regularizarea crestelor alveolare neregulate, cu proeminenţe accentuate,
acoperite de mucoasă subţire, aderentă, dureroasă la presiune;
- corectarea hiperostozelor tuberozitare;
- rezecţia torusurilor palatine, torusurilor mandibulare cu volum excesiv;
- reconstituiri plastice în atrofii marcate ale crestelor [11].
2.7. Analiza ocluziei
Examelul funcţional al contactelor dento-dentare prezintă mare importanţă în
cadrul analizei aparatului dento-maxilar, deoarece foarte frecvent edentaţia parţială este
însoţită de tulburări funcţionale şi leziuni dentare, musculare, ale articulaţiei temporo-
mandibulare, toate încadrate în sindromul disfuncţional cranio- mandibular.
Rapoartele intermaxilare se vor analiza pe modelele de studiu montate în
ocludator sau articulator pentru observarea următoarelor aspecte:
- În plan sagital:
- forma planului de ocluzie,
- gradul de supraocluzie frontală;
- În plan vertical:
14
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- rapoartele dintre dinţii restanţi, dintre creste sau dintre creste şi dinţi,
- migrările dinţilor restanţi,
- spaţiul interocluzal;
- În plan orizontal:
- migrările laterale,
- rapoartele dintre dinţi şi creste sau dintre creste în regiune laterală [15].
Pe lângă examinarea rapoartelor ocluzale în intercuspidare maximă şi relaţie
centrică, analiza milcărilor de propulsie şi de lateralitate se va aprecia dimensiunea
verticală de ocluzie.
Micşorarea dimensiunii verticale de ocluzie se instalează în cazul perderii
stopurilor ocluzale şi în abraziunea generalizată.
Pentru stabilirea acestui parametru în caz de abraziune se recurge la aplicarea
unei gutiere ocluzale din acrilat termobolimerizabil cu grosimea de 1-1,5 mm, care are
şi scopul de ştergere a stereotipului masticator abraziv (frecător, după COSTA ), astfel
încât noua restaurare protetică să nu mai fie supusă solicitărilor orizontale care au
produs uzura smalţului şi dentinei [7].
În cadrul tratamentului preprotetic se va recurge la echilibrare ocluzală prin
depistarea şi înlăturarea contactelor premature şi a interferenţelor, precum şi la
corectarea planului de ocluzie prin:
- remodelări cuspidiene;
- amputări coronare parţiale sau totale urmate de devitalizări, gingivectomie sau
alveoplastie şi acoperirea dinţilor cu microproteze care să asigure rapoartele ocluzale
funcţionale;
- înlăturarea microprotezelor şi punţilor necorespunzătoare;
- extracţia unor dinţi migraţi vertical exagerat, urmată de intervenţii modelatoare
asupra osului;
- extracţia dinţilor înclinaţi peste 300 [11].
Zonele negative ale câmpului protetic sunt reprezentate de zonele care trebuie
evitate de elementele protezei sau despovărate de presiuni:
- la maxilar:
15
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- parodonţiul marginal trebuie ocolit de proteză la o distanţă de 5 mm;
dacă proteza trebuie să treacă peste parodonţiul marginal şi papila interdentară se
impune o despovărare prin foliere de 0,2 mm;
- papila incisivă va fi ocolită sau despovărată prin foliere de 0,2-0,3 mm;
- rugile palatine sunt foarte sensibile la presiunile date de proteză; în
situaţia cân conectorul ajunge în această zonă el trebuie să se termine în depresiunea
dintre două rugi. Acoperirea rugilor palatine de baza protezei impune despovărarea prin
foliere de 0,2-0,3 mm;
- rafeul median, când se prezintă sub forma unei creste ascuţite sensibile la
palpare trebuie despovăra prin foliere de 0,3-0,4 mm; dacă există rafeu median, zona
palatină respectivă devine zonă protetică pozitivă;
- torusul palatin, când este de mărime mică sau medie, va fi despovăra de
presiuni prin foliere de 0,5-1 mm; torusul palatin mare va fi ocolit de conectorul
principal sau se va indepărta chirurgical;
- zonele grăsoase Schröder, situate posterior paramedian au o mare
rezilienţă, deci conectorul principal nu va ajunge până în această yonă;
- bridele laterale, inserţiile musculare şi ligamentare vor fi ocolite de
proteză.
- La mandibulă:
- parodonţiul marginal va fi protejat la fel ca la maxilar;
- frenul limbii şi inserţia planşeului bucal în zona linguală centrală
condiţionează alegerea conectorului principal;
- mucoasa procesului alveolar în zona linguală în dreptul conectorului
principal va fi despovărată de presiuni prin foliere a cărei grosime depinde de sprijinul
protezei, rezilienţa mucoasei crestelor terminale, înclinarea sau retentivitatea anatomică
a procesului alveolar, astfel folierea variind între 0,3 şi 2 mm;
- linia milohioidiană, bridele laterale, inserţiile musculare şi ligamentare vor
fi menajate prin corecta adaptare a lingurii individuale şi amprentare funcţională;
- torusul mandibular, când este mic sau mijlociu, se protejează prin foliere
de 0,5-1 mm, iar atunci când este foarte mare va fi îndepărtat chirurgical.
Zone protetice negative sunt considerate şi:
16
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- proemineţele osoase dureroase la presiuni digitale; acestea se vor îndepărta
chirurgical, rareori vor fi despovărate prin foliere;
- mucoasa procesului alveolar, parodonţiul marginal şi zona dentară
subecuatorială din dreptul conectorilor secundari ai braţelor retentive ale croşetelor
divizate;
- papila interdentară şi mucoasa procesului alveolar în dreptul conectorilor
secundari interdentari vor fi despovărate prin foliere de 0,1 mm;
- unele zone muco-osoase vestibulare retentive care interferă cu marginile şeilor
se vor deretentiviza prin foliere;
- mucoasa procesului alveolar, parodonţiul marginal în dreptul conectorului de
întărire al pintenului distal la croşetele cu patru braţe (inelare) şi zona dentară până la
unirea acestui conector secundar cu braţul opozant se vor despovăra cu folie de
0,2 - 0,3 mm [12].
Evaluarea în ansamblu a tuturor elementelor câmpului protetic va sta la baza
stabilirii măsurilor de terapie preprotetică în vederea ameliorării condiţiilor bio-mecano-
funcţionale ale viitoarei proteze prin:
- tratamentu cariilor simple şi complicate;
- intervenţii chirurgicale ajutătoare în terapia endodontică;
- intervenţii chirurgicale dento-gingivo-osoase;
- tratament parodontal;
- tratamen odontal conservativ;
- echilibrare ocluzală [24].
Pentru un efect parodontal-profilactic al scheletului protezei mobilizabile
EISMANN şi SANDIG, citaţi de COCA I. [7], recomandă pentru:
1. Croşetele turnate:
- distanţa croşet-parodonţiu marginal să fie de 1-2 mm;
- limitarea numărului croşetelor pentru a evita complexitatea protezei;
- sunt de preferat croşetele Ney 1 sau Ackers, croşetele divizate Roach şi toate
croşetele care întretaie parodonţiul marginal trebuie evitate;
17
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
Fig. 2.5 Croşet Bonwill pe premolar şi molar
- renunţarea la croşetele Bonwill;
- evitarea contactelor ocluzale ale pintenilor ocluzali cu antagoniştii.
Fig. 2.5 Pintenii ocluzali trtebuie să evite contactele cu antagoniştii.
2. Conectorii secundari:
- să fie scurţi, rigizi şi să protejeze papilele dentare;
- să nu fie plasaţi interdentar, deoarece solicită pierdere mare de substanţă
dentară şi favorizează acumularea plăcii microbiene.
Fig. 2.6 Conectorii secundari trebuie astfel confecţionaţi încât să nu lezeze deloc
parodonţiul marginal şi papila interdentară.
3. Conectorii principali:
18
Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale
2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale
- trebuie plasaţi cât mai departe de parodonţiul marginal: 6 mm la maxilar şi 4
mm la mandibulă;
- dimensiunile acestora trebuie să le asigure rigiditatea şi să nu deranjeze
mobilitatea limbii;
- plasarea în zone mai puţin funcţionale;
- cu cât este mai redus numărul elementelor de stabilizare, cu atât este mai
extinsă zona de aplicare a conectorului maxilar.
4. Şeile protezei:
- se vor sprijini de cele mai multe ori pe dinţii restanţi;
- extinderea lor trebuie să fie corelată cu tipul de sprijin:
- dento-parodontal: baza protezei este redusă;
- mixt: baza extinsă la maximum, acoperind tuberozităţilemaxilare sau
tuberculii piriformi;
- trecerea de la şei spre conectorul principal se va realiza prin unghiuri rotunjite,
nefavorizând acumularea de resturi alimentare.
19