Post on 06-Feb-2016
transcript
MODALITĂŢI DE ANTRENARE A DISPONIBILITĂŢILOR DE
COMUNICARE ALE VIITORILOR PSIHOLOGI CLINICIENI ŞI
PSIHOTERAPEUŢI
1. Manifestarea empatiei în psihoterapie
Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat Theodor Lipps (1906) care
introduce termenul de Einfűhlung (empatie) în psihologie.
C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în domeniul
psihoterapiei, consideră că “a fi empatic înseamnă a percepe cu acurateţe cadrul intern
de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i
aparţin “ca şi cum” ai fi cealaltă personă, dar fără a pierde condiţia de “ca şi cum”.
Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuia presupune un amplu proces
cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative.
C. Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţelegere empatică şi
anume:
Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu atât modificarea
personalităţii clientului va avea şanse să se producă;
Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de client,
cu atât terapia are şanse mai mari de reuşită; îl apreciază în totalitate, are
sentimente pozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără rezerve, nu
emite judecăţi de valoare;
Dacă terapeutul “ghiceşte” sentimentele şi reacţiile personale încercate de client
în fiecare clipă, dacă ştie să le perceapă “din interior”, aşa cum îi apar
clientului şi dacă reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia
va fi îndeplinită.
Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că „empatia este
mecansimul care face posibil ca un individ să preia unele atitudini în toate direcţiile, cu
privire la viaţa mintală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia ca un proces
al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conştientă sau neconştientă, cineva s-
ar contopi pe sine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtăşească
sentimentele şi atitudinile altuia.
Mai recent, M. H. Davis (1983) consideră că empatia este o combinaţie între
asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi activarea preluării experienţei de substituire
emoţională în stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpretare
multidimensională a fenomenului empatic, prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei
emoţionale.
În contextul actual, există numeroase programe de training cu privire la acest
fenomen psihic, fiind considerat drept o condiţie necesară optimizării relaţiilor
interpersonale. Cu alte cuvinte, empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi
supus unor antrenamente dirijate.
Empatia în relaţie cu alte variabile de personalitate
Relaţia empatie - simpatie
Într-un studiu privind relaţia dintre empatie şi preferinţele simpatetice ale
partenerilor de comunicare (S. Marcus, D. Stratilescu, R. Gherghinescu,1992) au fost
reliefate următoarele aspecte:
Subiecţii cu parteneri simpatici sunt semnificativ mai empatici decât subiecţii
cu parteneri consideraţi antipatici. Prin urmare, nivelul empatic depinde de
atitudinea simpatetică faţă de parteneri.
Subiecţii consideraţi simpatici de către parteneri sunt semnificativ mai
empatici decât subiecţii consideraţi antipatici de către parteneri. Aşadar,
partenerii care îi consideră pe subiecţi simpatici tind să arate faţă de aceştia o
anume transparenţă comportamentală, favorizându-le un nivel ridicat al
empatiei predictive.
Comportamentul empatic al subiecţilor din diada subiect simpatic-partener
simpatic este semnificativ mai evoluat decât comportamentul empatic al
subiecţilor din diada subiect antipatic-partener antipatic.
Empatia subiecţilor simpatici faţă de parteneri simpatici este mai mare decât
empatia subiecţilor simpatici faţă de parteneri antipatici. De asemenea,
empatia subiecţilor antipatici creşte faţă de parteneri simpatici decât faţă de
parteneri antipatici, dar fără a atinge valorile medii ale subiecţilor simpatici.
Relaţia empatie - orientare „helping”
S. Marcus, G. Neacşu, R. Gherghinescu, D. Săucan (1994) accentuează ideea
că empatia la cadrele didactice reprezintă o condiţie a declanşării orientării “helping”. În
studiul respectiv, nivelul orientării “helping” este compus din sumarea performanţelor la
indicatorul altruism şi la indicatorul receptiv cuprinse în Chestionarul de orientare
helping (D. Romer, C. Gruder, T. Lizzandro). Potrivit concepţiei autorilor chestionarului,
altruiştii sunt motivaţi să ajute pe alţii fără nici un fel de recompensă, iar receptivii sunt
cu atât mai motivaţi să-i ajute pe alţii cu cât posibilitatea de a primi o recompensă în
schimb este mai evidentă. Relaţia dintre empatie şi orientarea “helping” semnifică o
anumită condiţionare empatică a orientării spre ajutorare, independent de motivaţia
(intrinsecă sau extrinsecă) care stă la baza acestei orientări.
Relaţia empatie - cunoaştere interpersonală
Cercetările româneşti invocate au surprins funcţia instrumentală a empatiei în
înţelegerea şi evaluarea partenerului, precum şi rolul pe care îl ocupă transpunerea de
tip empatic în realizarea unor evaluări acurate şi a unor predicţii corecte cu privire la
ceilalţi şi la propria persoană. Prin utilizarea probei Dymond, se constată faptul că
subiecţii bun empatici dezvoltă o mai fină acurateţe evaluativă în raport cu subiecţii slab
empatici. Un nivel slab de empatie micşorează şansele unei evaluări acurate a
partenerului, intrând într-un relativ conflict cu opiniile celorlalţi despre aceeaşi persoană.
În privinţa relaţiei dintre empatie şi imaginea despre ceilalţi, subiecţii bun empatici
dezvoltă o evaluare cu privire la partener coincidentă cu autoevaluarea partenerului.
Referitor la empatie şi imaginea despre sine, subiectul bun empatic îşi poate regla mai
bine autoevaluarea, ajungând la un consens atribuţional între cum se vede pe sine şi
cum îl vede partenerul. Empatia se interpune eficient în procesul de înţelegere a
celuilalt, permiţând predicţii şi atribuiri acurate cu privire la parteneri şi la sine, în vreme
ce slaba empatie îl privează pe individ de informaţii suplimentare şi implicit de predicţii
corecte, favorizând eroarea de atribuire (S. Marcus, 1997).
2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii
Aceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă o importanţă deosebită în
contextul psihoterapiei actuale. Cele trei orientări psihoterapeutice majore (dinamică,
comportamentală şi experienţială) au lansat diverse puncte de vedere cu privire la
caracteristicile menţionate.
Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul că terapeutul trebuie să
manifeste un respect profund faţă de pacientul său. Neutralitatea şi obiectivitatea
analistului sunt forţe dominante în relaţie, mulţi autori considerând “căldura” terapeutului
drept trăsătură care interferează cu evoluţia transferului în psihanaliză. Ca regulă
generală, psihanaliza clasică nu încurajează spontaneitatea terapeutului, împărtăşirea
gândurilor şi sentimentelor sale ori alte expresii ale autenticităţii în relaţia cu pacientul
său. Mai recent, în psihoterapiile analitice de scurtă durată se pune un accent tot mai
mare pe interacţiunea terapeut-pacient, în detrimentul analizei propriu-zise, renunţându-
se la regula “de fier” a neutralităţii analistului.
În psihoterapiile de orientare strict comportamentală, psihoterapeutul abordează
pacientul într-o manieră autoritară. În calitate de expert, acesta îi stabileşte pacientului
programele de recuperare orientate în direcţia reducerii simptomelor. Distanţa
interpersonală fiind mare, autenticitatea terapeutului nu prezintă o problemă, iar căldura
este mascată de statutul său de expert. În contextul actual al psihoterapiei cognitiv-
comportamentale diminuează progresiv asimetria relaţiei terapeut-pacient, iar celor trei
caracteristici li se acordă atenţia cuvenită.
Psihoterapiile experienţiale înlătură neutralitatea, obiectivitatea şi masca
profesională a terapeutului. Psihoterapeutul îşi începe demersul abordând clientul aşa
cum este el în acel moment şi caută să-l ajute să-şi dezvolte disponibilităţile latente
autocurative. Preconcepţiile şi ipotezele cu privire la client sunt înlăturate, terapeutul
respectă în mod real individualitatea acestuia, situaţie care antrenează un nivel ridicat
de căldură şi autenticitate din partea terapeutului.
Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adoptă poziţii diferite cu privire la
manifestarea căldurii şi autenticităţii terapeutului. Ca regulă generală, respectul faţă de
pacient este prioritar, fiind stipulat, de altfel, în codul deontologic al psihoterapeutului.
De subliniat este ideea că manifestarea respectului, căldurii şi autenticităţii necesită în
primul rând un anumit nivel de maturizare psihologică a terapeutului. De aceea, unii
terapeuţi începători pot întâmpina dificultăţi în privinţa satisfacerii acestor dimensiuni ale
relaţiei terapeutice.
Respectul
Implică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează colaborarea activă dintre cei doi
protagonişti ai relaţiei. Respectul manifestat de terapeut faţă de pacient implică două
trăsături de bază şi anume: 1) dreptul pacientului de a gândi, a simţi şi acţiona în felul
său unic şi personal; 2) mesajul clar exprimat de terapeut că schimbarea este posibilă şi
că stă în puterea lui (a pacientului) să accelereze această schimbare.
J. M. Lewis (1978, apud R. Carkhuff, 1969) nota cu mult timp în urmă că
respectul este mai degrabă comunicat de terapeut prin gradul de atenţie şi tonalităţile
vocale adoptate în timpul discuţiei sale cu pacientul decât prin cuvintele exprimate. Cu
toate acestea, oferim spre exemplificare câteva expresii verbale care denotă lipsă de
respect, precum şi ideea că înţelegerea de către terapeut a problematicii pacientului
său este cu mult superioară acestuia din urmă: “Este posibil, dar problema de bază
constă în inabilitatea ta de a fi direct.”; “Foarte bine, dar ştim că anxietatea ta creşte în
această situaţie.”; “Ceea ce spui este interesant, dar nu cred că este relevant în
momentul de faţă.”
Următoarele expresii ar putea să denote o abordare colaborativă a pacientului:
“Înţeleg modul în care vezi lucrurile. Îţi mai vin în minte şi alte moduri de a privi această
situaţie?” ; “Mă întreb dacă vrei să iei în considerare şi această posibilitate?”; “Putem
privi situaţia ta din ambele perspective?”.
Căldura
Aspect controversat al procesului psihoterapeutic, această caracteristică se
referă la situaţia în care terapeutul ar trebui sau nu să comunice în mod direct “căldură”
în relaţia cu pacientul. Majoritatea specialiştilor consideră că terapeutul trebuie să fie
preocupat şi interesat în mod real de problematica pacientului, dar nu s-a ajuns la un
consens în privinţa comunicării de către terapeut a acestei caracteristici.
În anul 1973, H. H. Strupp a construit o scală bipolară în cinci puncte care se
referă la climatul terapeutic propriu-zis. În punctul de mijloc al acestei scalei se situează
neutralitatea, atitudinea terapeutului fiind obiectivă şi orientată spre sarcină. La una din
extremităţi se situează neutralitatea absolută care neagă orice urmă de bunătate şi
toleranţă, iar la cealaltă se situează căldura, atitudinea terapeutului fiind una de
acceptare şi înţelegere. În acest ultim caz, mesajul pe care terapeutul îl comunică
pacientului este de genul: ”Îmi place de tine!” Unii autori consideră că această afirmaţie
implică, de asemenea, dorinţa terapeutului de a fi la rândul său plăcut şi acceptat de
pacient. În aceşti termeni, căldura implică atât o atitudine pozitivă a terapeutului faţă de
pacient, cât şi o invitaţie a pacientului de a-şi accepta terapeutul. Această intruziune a
dorinţelor terapeutului în relaţie ar putea să aibă implicaţii negative asupra demersului
terapeutic.
Considerăm că o asemenea situaţie se constată doar atunci când terapeutul îşi
“foloseşte” pacientul drept sursă a satisfacerii propriilor sale nevoi şi curiozităţi. De
altfel, ca în orice relaţie interumană, atât pacientul, cât şi terapeutul sunt preocupaţi de
modul în care sunt priviţi unul de către celălalt. Sarcina terapeutului nu este aceea de a-
şi nega prezenţa şi satisfacerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat, cât cea de a fi
conştient de impactul acestora asupra relaţiei şi de modul în care pot interfera cu
scopurile prioritare ale terapiei.
Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa în locul celuilalt va atrage
după sine o atitudine de acceptare de către terapeut a pacientului său şi, în cele din
urmă, o “încălzire” a relaţiei.
Autenticitatea
În mod incontestabil, detaşarea terapeutului faţă de pacient îi permite acestuia să
evalueze în mod corect nivelul de funcţionare a Ego-ului pacientului, să sesizeze
schimbările apărute în derularea terapiei şi să aprecieze natura interacţiunii terapeut-
pacient. Din păcate, deprinderile de comunicare empatică nu sunt incluse în programele
de educaţie ale viitorilor terapeuţi, detaşarea apărând de cele mai multe ori drept
singurul mod prin care aceştia învaţă să se relaţioneze cu pacienţii lor. Masca
profesională, atitudinea distantă şi rece pot servi de multe ori drept un mijloc prin care
terapeutul se apără împotriva “deschiderii” sale în relaţie, caracteristică direct implicată
în procesul empatic. Prin această atitudine, terapeutul îl invită pe pacient să se
comporte în acelaşi mod, reducându-se progresiv posibilitatea producerii unor
“momente” empatice de-a lungul desfăşurării terapiei. Pentru a se complica şi mai mult
lucrurile, răspunsurile “reci” şi distante ale pacientului pot fi etichetate drept patologice
de către terapeut şi nu ca nişte răspunsuri fireşti la semnalele pe care pacientul le
primeşte din partea terapeutului său.
Problema autenticităţii terapeutului este viguros dezbătută în psihoterapie. În
acest sens, psihanaliza are reguli stricte. Dacă psihanalistul nu reacţionează la ceea ce
spune pacientul, se deschide calea dezvoltării transferului, iar rezolvarea nevrozei de
transfer este cea care va permite restructurarea personalităţii pacientului. Cu excepţia
orientării experienţiale, există puţine iniţiative cu privire la încurajarea exprimării
autenticităţii terapeutului în relaţie.
Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi considerând că autenticitatea se
implică în acest proces, această caracteristică a terapeutului ar trebui reevaluată.
Semnalăm pericolul manifestării spontaneităţii terapeutului doar în situaţia în care
răspunsurile acestuia au mai mult de-a face cu situaţii de viaţă care se situează în afara
contextului terapeutic. În rest, capacitatea terapeutului de a se comporta deschis şi
onest în relaţia sa cu pacientul ar putea reprezenta o premisă a stabilirii unei comunicări
de tip empatic între cei doi parteneri.
3. Manifestarea autodezvăluirii
Nici un alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de multe controverse printre
terapeuţi cum este manifestarea autodezvăluirii în relaţie. După R. R. Greenson (1972),
atât spontaneitatea terapeutului în oferirea de răspunsuri cu privire la situaţia reală a
pacientului, cât şi o clară cunoaştere a erorilor sale tehnice, constituie forme de
manifestare a autodezvăluirii („self-disclosure”). Adeseori, transparenţa pe care o
presupune autodezvăluirea a fost confundată cu autenticitatea. Este însă evident că un
terapeut poate să se comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi
exprima în mod direct şi explicit gândurile şi sentimentele.
După D. Ş. Săucan (1999), “autodezvăluirea este un tip de comunicare, o
transmitere de informaţii despre gândurile, sentimentele şi comportamentul unei
persoane”. Autodezvăluirea se referă la relevarea de informaţii care aparţin self-ului
nostru ascuns şi presupune cu necesitate prezenţa celuilalt, fiind vorba despre un act
interpersonal. Printre beneficiile autodezvăluirii se numără o mai bună cunoaştere de
sine. Prin urmare, putem câştiga o nouă şi mai profundă perspectivă despre noi înşine
prin autodezvăluirea în faţa unei alte persoane. De asemenea, dobândim o mai mare
eficienţă în comunicare, în sensul că înţelegem mai bine mesajele celorlaţi în măsura în
care aceştia ni se autodezvăluie. Nu în ultimul rând, prin autodezvăluire se obţine o mai
mare profunzime relaţională. Prin autodezvăluire, mărturisim celorlalţi că avem
încredere în ei, iar aceştia la rândul lor ni se autodezvăluie, luând naştere o relaţie
semnificativă şi onestă. Există situaţii în care putem să transmitem informaţie despre
noi înşine cu scopul de a încuraja pe celălalt să facă la fel.
Fireşte, cantitatea şi calitatea autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia
relaţională. De obicei, este considerată o greşeală împărtăşirea unei informaţii
consistente prea devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţie trebuind să se
realizeze în mod gradat. În afara unei moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea,
autodezvăluirea ar trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative
(D. Ş. Săucan, 1999). De asemenea, este mult mai constructiv ca autodezvăluirea să
fie focalizată pe prezentul relaţiei “aici şi acum” decât pe “acolo şi atunci”. Desigur,
poate fi relevant să fie adus în discuţie trecutul, dar numai dacă are vreo legătură cu
ceea ce se petrece în prezent.
Claritatea şi comprehensibilitatea în autodezvăluire sunt primordiale. Atunci când
ne “deschidem” în faţa partenerului nostru de relaţie, exprimarea gândurilor şi
sentimentelor trebuie să fie realizată într-o manieră cât mai explicită.
Întrebarea se pune nu dacă terapeutul ar trebui să se exprime pe el însuşi, cât în
ce condiţii şi cu ce pacienţi ar putea terapeutul să se autodezvăluie în relaţie.
Răspunsul la această întrebare ar putea include mai multe variabile şi anume: natura
obiectivelor psihoterapeutice, natura autodezvăluirii şi contextul în care autodezvăluirea
se poate manifesta.
Natura obiectivelor psihoterapeutice
Cu mult timp în urmă, M. F. Weiner (1977) a divizat psihoterapia în trei mari
categorii: represivă, ego-suportivă şi evocativă, considerând că terapia ego-suportivă
necesită autodezvăluire din partea terapeutului. Mecanismul de bază al acestui tip de
terapie este feedback-ul, pacienţii fiind încurajaţi să-şi asume responsabilitatea
propriilor lor gânduri şi sentimente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţia asupra
dezvoltării transferului. În contrast, terapia evocativă se bazează pe interpretare şi
implică o creştere a neutralităţii terapeutului. În terapia represivă, terapeutul este atât de
preocupat de dispariţia comportamentului simptomatic al pacientului încât feedback-
urile de natură interpersonală sunt complet ignorate.
Natura autodezvăluirii
În general, reputaţia profesională a terapeutului, modul de amenajare a
cabinetului, îmbracămintea, înfăţişarea terapeutului etc. pot furniza pacienţilor unele
informaţii cu privire la viaţa personală a terapeutului lor. De altfel, există anumite
informaţii generale pe care unii terapeuţi le furnizează pacienţilor, cum ar fi: vârsta,
statutul marital, calitatea de părinte sau alte date personale. Chiar şi la acest nivel
superficial de autodezvăluire există diverse opinii. J. M. Lewis (1978) aminteşte cazul a
doi psihanalişti care sunt întrebaţi de pacientul lor la primul interviu: “Dvs. aveţi copii?”.
Primul ar fi răpuns: “De ce mă întrebi?” şi a refuzat să-i dea vreun răspuns. Celălalt ar fi
spus: “Da, trei, … dar de ce mă întrebi?”. Primul terapeut şi-a apărat poziţia prin
indicarea faptului că nu vrea să grăbească stabilirea unui transfer timpuriu, în timp ce al
doilea şi-a exprimat atât dorinţa stabilirii unei relaţii “reale”, cât şi nelămurirea cu privire
la semnificaţia întrebării.
La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriile atitudini, opinii şi valori.
Unii autori susţin că pacienţii au dreptul de a cunoaşte încă de la începutul terapiei
“ideologia” terapeutului lor. Acest tip de autodezvăluire este dezaprobat de un număr
mare de terapeuţi care apreciază că informaţiile cerute de pacienţi trebuie urmate de
clarificarea motivelor pentru care aceştia formulează întrebările respective.
Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea de către terapeut a unor
experienţe personale. Acest tip de transparenţă este utilizat îndeosebi în terapia cu
adolescenţi sau cu tineri adulţi care nu au dobândit o experienţă de viaţă bogată. De
pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite temeri în legătură cu admiterea la facultate
poate constitui o informaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.
Un nivel mai adânc al autodezvăluirii se referă la împărtăşirea propriilor
sentimente ale terapeutului cu privire la natura interacţiunii stabilite cu pacientul său. În
acest sens, pacientul poate primi unele feedback-uri cu privire la impactul pe care îl are
asupra altor persoane. Acest tip de intervenţie poate fi util îndeosebi cu pacienţii ale
căror proiecţii asupra altor persoane joacă un rol determinant în dificultăţile actuale cu
care se confruntă.
Contextul
Anumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de a se “dezvălui” în diverse
situaţii terapeutice. Un context special implică apariţia unui eveniment neobişnuit în
viaţa pacientului, cum ar fi o pierderea unei fiinţe dragi. În acest caz, unii terapeuţi
prezintă condoleanţe într-un mod simplu şi direct. Un alt context special poate implica
un eveniment semnificativ din viaţa terapeutului (cum ar fi o problemă de sănătate sau
un deces în familie). Chiar şi în aceste circumstanţe deosebite, există păreri divergente
ale terapeuţilor cu privire la oferirea din proprie iniţiativă a acestui tip de informaţii.
În final, sublinem ideea că autodezvăluirea nu trebuie să se manifeste fără ca
terapeutul să nu ia în considerare impactul cel mai probabil asupra pacientului său.
4. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică
Impactul terapeutului asupra relaţiei
Abilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asupra interacţiunii sale cu
pacientul necesită un efort constant de-a lungul desfăşurării şedinţelor de terapie. El are
sarcina de a monitoriza această interacţiune, chiar dacă este un participant activ în
relaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de a minimaliza “forţa” propriei lor personalităţi şi
dezvoltă un stil terapeutic de faţadă şi prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să
parcurgă ei înşişi o terapie intensivă (sau o cură analitică). Însuşirea deprinderilor de
empatie predictivă îi va determina să descopere faptul că un anumit gând sau sentiment
(anxietate legată de pacient, apariţia unui eveniment neprevăzut în viaţa lor personală
etc.) pot duce la o percepţie eronată a pacientului. În plus, căldura, respectul şi
autenticitatea facilitează procesul de conştientizare a impactului lor asupra acestei
interacţiuni.
Un accent deosebit se pune pe comportamentul nonverbal al celor doi parteneri
de relaţie. Aprecierea de către terapeut a impactului patternurilor sale de expresivitate
facială (sau a altor mişcări ale corpului) asupra pacientului său reprezintă un aspect
important. Prin urmare, este de datoria terapeutului să devină receptiv la modul în care
ar putea influenţa, într-o manieră inadecvată, interacţiunea sa cu pacientul.
În general, un terapeut dispune de trei surse constante de înţelegere a modului
în care poate deveni eficient în relaţia terapeutică:
1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal al pacientului şi notează
rezistenţele acestuia la schimbare;
2. ascultă “în şoaptă” propriile sale sentimente, gânduri, amintiri care îi apar de-a
lungul desfăşurării discuţiei cu pacientul;
3. meta-monitorizează procesul însuşi de interacţiune.
În acest sens, J. M. Lewis (1978) apreciază că putem avea în vedere
următoarele aspecte ale interacţiunii terapeut-pacient: cadenţa, profunzimea explorării
şi distanţa interpersonală.
Cadenţa
Cadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire ale celor doi interlocutori. O
cadenţă exploratorie este aceea în care afirmaţiile scurte ale terapeutului sunt urmate
de afirmaţii mai lungi ale pacientului:
Terapeut: . . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Terapeut: . . . . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Terapeut: . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Un alt pattern de cadenţă sugerează prezenţa unor rezistenţe considerabile la
explorare din partea pacientului:
Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . . . . .
Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . . . . . . . . .
Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . .
În fine, un al treilea pattern (mai greu de evaluat) se referă la situaţia în care
există o colaborare efectivă între terapeut şi pacient, dar se manifestă în acelaşi timp o
anumită rapiditate a secvenţelor de vorbire, precum şi apariţia unor rezistenţe din partea
celor doi parteneri de relaţie terapeutică:
Terapeut: . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . . . . . . .
Terapeut: . . . . . .
Pacient: . . . . . .
Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . .
Pacient: . . . . . . . . . . . . . . .
Profunzimea explorării
De-a lungul unei şedinţe de terapie, terapeutul trece prin trei tipuri diferite de
activitate mintală: o ascultare activă, o activitate analitică care implică detaşare şi o
activitate empatică bine structurată. De cele mai multe ori, opţiunea pentru una din cele
trei tipuri de activitate este luată în afara unei decizii conştiente. În alte situaţii, tranziţia
de la una la alta se realizează ca urmare a unei decizii conştiente determinate de
întrebări de genul: “Ce experimentează pacientul în momentul de faţă?”, “De ce mă simt
trist?”, “Există o mai mare distanţă între noi doi astăzi?”
Fireşte, estimarea adâncimii unei explorări este o sarcină dificilă şi complexă.
Terapeutul ar trebui să evalueze dacă discuţia tinde să acopere în mod superficial mai
multe arii de probleme sau se concentreză doar pe una singură. Un interviu fără
profunzime exprimă, în fapt, o temere, o nelinişte a terapeutului cu privire la o anumită
arie de discuţie sau la anumite sentimente care pot fi scoase la iveală şi care ar putea
să blocheze sau să frâneze cursul terapiei.
O mare parte a eforturilor terapeutului depuse de-a lungul şedinţelor de terapie
se referă la facilitarea activităţii de autoexplorare a pacientului său. În acest sens,
răspunsurile empatice ale terapeutului reprezintă un stimul puternic pentru majoritatea
pacienţilor în procesul autoexplorării. Simplele cereri ale terapeutului de genul:
“Continuă, te rog!” sau “Spune-mi mai mult despre…”, îi indică pacientului faptul că
gândurile şi sentimentele sale sunt relevante şi importante pentru terapeut.
Distanţa interpersonală
Din păcate, nu există indicatori obiectivi care să detecteze gradul de distanţă
interpersonală într-o relaţie. Practica terapeutică ne indică faptul că acele relaţii
caracterizate printr-un nivel bun de empatie emoţională a terapeutului relevă o
deschidere considerabilă a acestuia în relaţia sa cu pacientul. Din contră, activarea
deprinderilor de detaşare ale terapeutului impune o mai mare distanţă interpersonală
între cei doi protagonişti.
De cele mai multe ori, utilizarea unui limbaj abstract şi formal reprezintă un
indicator posibil al unei distanţe interpersonale în relaţia terapeutică. Din contră,
utilizarea unui limbaj concret, simplu şi specific duce la o mai mare apropiere între cei
doi. În acest sens, unele studii relevă faptul că utilizarea unui limbaj înalt intelectualizat
de către terapeut s-ar datora unei structuri anxioase şi obsesive a acestuia.
Distanţa interpersonală este generată de cele mai multe ori de neliniştile şi
anxietatăţile terapeutului şi pacientului cu privire la modul în care sunt percepuţi sau
acceptaţi unul de către celălalt. De-a lungul desfăşurării unui interviu, procesul de
deschidere interpersonală poate varia în funcţie de nevoia unuia dintre participanţi de a
fi acceptat, iar procesul de distanţare variază în funcţie de teama de deschidere în
relaţie a unuia dintre ei sau a celor doi.
Subliniem faptul că limbajul utilizat de terapeut reprezintă un element important
care influenţează procesul de autoexplorare a pacientului. Unii autori fac referire la
această caracteristică atunci când discută despre concreteţe. Astfel, la un nivel înalt de
concreteţe, terapeutul dă dovadă de acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient
acolo unde “este” el cu adevărat, iar limbajul său este conectat la experienţa actuală a
pacientului său. În acest sens, contribuţii valoroase sunt aduse în psihologia
contemporană de „programarea neurolingvistică” (N.L.P.).
Alte moduri prin care terapeutul poate monitoriza procesul interacţiunii
terapeutice sunt: concentrarea pe dialogul terapeut-pacient, echilibrul de forţe în relaţia
terapeutică, negocierea în legătură cu identificarea problemelor pacientului şi cu găsirea
celei mai bune soluţii terapeutice, încurajarea autonomiei, estimarea dimensiunii
afective a interacţiunii.
Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient
Reprezintă un alt mod prin care terapeutul poate monitoriza procesul interacţiunii
sale cu pacientul. În acest sens, revine în sarcina terapeutului responsabilitatea de a
direcţiona terapia (în anumite momente) pe situaţia actuală, pe “aici şi acum”, precum şi
pe progresul relaţiei terapeutice propriu-zise. În mod tradiţional, pacientul era ţinta
observaţiei. De data aceasta, ţinta o reprezintă însăşi relaţia terapeutică.
În mod firesc, explorarea împreună cu pacientul a ceea ce se petrece “între noi
chiar acum” poate genera nelinişti şi anxietăţi unui terapeut începător. Orice temă pe
care o aduce pacientul în discuţie poate reflecta ceva din realitatea relaţiei terapeut-
pacient. (De pildă: „Vorbindu-mi despre teama pe care o ai faţă de tatăl tău, mă întreb
dacă nu cumva ai sentimente asemănătoare în legătură cu mine?”).
Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică
Echilibrul de forţe în relaţie este un alt aspect de care terapeutul trebuie să ţină
cont în derularea psihoterapiei. Acest echilibru de forţe se poate realiza prin
manifestarea respectului terapeutului faţă de opiniile pacientului cu privire la
semnificaţia anumitor evenimente. Întrebările directe şi repetitive ale terapeutului,
maniera autoritară în care acestea sunt formulate, comportamentul terapeutului ca şi
cum ar şti dinainte încotro se îndreaptă terapia, toate acestea ridică semne serioase de
întrebare cu privire la abilitatea terapeutului de a împărţi puterea în relaţie.
Negocierea în legătură cu găsirea celei mai bune soluţii terapeutice
În contextul psihoterapeutic actual, activitatea de negociere capătă o importanţă
deosebită. Într-un studiu realizat cu mai mulţi ani în urmă de W. E. Henry, J. H. Sims, S.
L. Spray (1971) se arată că mulţi terapeuţi provin din familii cu pattern-uri disfuncţionale
de comunicare, în sensul că unul dintre părinţi adoptă un rol dominant şi autoritar în
familie. Dacă chiar aşa stau lucrurile, înseamnă că mulţi terapeuţi nu au învăţat că
negocierea reprezintă un aspect esenţial în procesul terapeutic. Pot să apară unele
situaţii contradictorii în care nu se mai ştie unde “este” terapeutul şi încotro se
“îndreaptă”. Adeseori, acest fenomen este considerat un semn de rezistenţă a
pacientului la terapie şi nicidecum nu este pus pe seama stilului interacţional defectuos
al terapeutului.
Încurajarea autonomiei pacientului
Psihoterapeutul trebuie să-i permită pacientului să se manifeste în mod autonom
în relaţie şi să-l încurajeze să-şi exprime în mod clar şi deschis propriile gânduri şi
sentimente. Întotdeauna, terapeutul trebuie să manifeste respect faţă de modul în care
pacientul său simte şi gândeşte. Atunci când alege să-i împărtăşească pacientului
propriile sale opinii cu privire la o temă de discuţie cu care cei doi nu sunt în acord,
acest fapt se realizează fără nici un fel de ambiguitate. Ca terapeut, poţi opta între a-i
împărtăşi pacientului ceea ce gândeşti în legătură cu o situaţie sau a nu te exprima în
nici un fel, dar lipsa de claritate nu are nici o indicaţie terapeutică.
Estimarea dimensiunii afective a interacţiunii
Exprimarea sentimentelor în timpul desfăşurării şedinţei de terapie sau evitarea
manifestării acestora capătă o semnificaţie profundă. Revine în sarcina terapeutului să
monitorizeze gradul în care este încurajată exprimarea şi explorarea sentimentelor,
precum şi nivelul empatic pe care se situează atât el, cât şi partenerul său de relaţie. Un
indicator util ar fi acela dacă există cel puţin un moment în fiecare şedinţă în care
terapeutul se simte cu adevărat “mişcat” de ceea ce îi spune pacientul şi simte că este
într-adevăr “cu” pacientul său.
5. Scale de empatie, căldură şi autenticitate (Truax şi Carkhuff)
Truax şi Carkhuff (1967) au adoptat o orientare predominant didactică în
domeniul psihoterapiei centrate pe client. În opinia acestor autori, relaţia psihoterapeut-
client reprezintă esenţa practicii terapeutice. Cu toate acestea, sunt întâmpinate mari
dificultăţi în privinţa specificării a ceea ce înseamnă de fapt această relaţie. Din moment
ce nu ştim cu exactitate ce aspect al relaţiei, ce fel de relaţie, ce valoare simbolică, ce
grad de intensitate al acesteia constituie elementele esenţiale ale tratamentului, relaţia
terapeutică ne apare mai degrabă ca fiind un concept neclar. O întrebare pertinentă ar fi
aceea dacă putem să identificăm anumite componenete ale relaţiei psihoterapeutice.
Scala de empatie acurată
Terapeutul empatic este mai degrabă un participant activ decât un ascultător
pasiv în terapie. Acest proces activ conduce la identificarea rapidă de către terapeut, a
erorilor în percepţia şi în înţelegerea a ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat. Din
punctul de vedere al experienţialiştilor, empatia înseamnă să fii atent la sentimentele
exprimate şi la cele neexprimate de interlocutor. Dar, mai ales, înseamnă a confirma
primirea mesajului, reformulându-l oral interlocutorului, pentru ca el să confirme faptul
că a fost înţeles corect. Orice interpretare hazardată trebuie evitată, iar pacientul se va
simţi “uşurat”, arătându-i-se că mesajul său a fost bine recepţionat de către terapeut.
O greşeală comună multor clinicieni, în încercarea lor de a fi empatici, este de a
pune întrebări de genul: ”Ce simţi în legătură cu evenimentul X?”, “Cum te face să te
simţi evenimentul Y?”. Astfel de întrebări indică un nivel scăzut de empatie şi o
inabilitate a terapeutului în a surpride conţinutul afirmaţiilor clientului său.
La un nivel înalt de terapie, terapeutul are în vedere sentimentele actuale ale
clientului său. Mai mult, se situează dincolo de acestea, încercând să exprime ceea ce
clientul său întrucâtva nu poate exprima.
Nivelul 1
Psihoterapeutul nu percepe nimic în mod acurat (precis), arătându-se plictisit sau
dezinteresat de ceea ce îi comunică clientul său. Un nivel redus de empatie se
manifestă şi atunci când terapeutul oferă excesiv de multe sfaturi. Prin urmare,
terapeutul nu comunică faptul că este conştient de sentimentele şi experienţele actuale
ale clientului său.
Nivelul 2
Psihoterapeutul dă dovadă de un oarecare grad de acurateţe în răspunsurile
sale, acurateţe referitoare doar la sentimentele cele mai evidente ale clientului său.
Dacă o emoţie nu este clar definită, terapeutul tinde să o ignore complet. Terapeutul
poate percepe în mod corect sentimentele actuale şi evidente ale clientului său, dar
înţelege greşit multe din ceea ce clientul său încearcă să-i spună. Mai mult, prin
răspunsurile sale, terapeutul poate bloca sau canaliza greşit discuţia. Nivelul al doilea
se distinge de următorul prin faptul că terapeutul ignoră sentimentele clientului, mai
degrabă decât să dovedească o inabilitate în a le înţelege.
Nivelul 3
Psihoterapeutul răspunde adeseori cu acurateţe celor mai multe din sentimentele
evidente ale clientului său. De asemenea, constată prezenţa sentimentelor ascunse ale
acestuia, dar nu descifrează natura şi semnificaţia pe care le-o conferă clientul său.
Nivelul 4
Psihoterapeutul răspunde în mod frecvent, cu acurateţe, celor mai multe din
sentimentele evidente ale clientului său şi, uneori, le recunoaşte pe cele mai puţin
evidente. În acest proces de explorare, terapeutul poate interpreta greşit unele
sentimente prezente ale clientului său, dar le poate anticipa pe unele care nu sunt
actuale. Deşi manifestă dorinţă şi efort în a înţelege problematica clientului, acurateţea
acestora este redusă. Acest nivel se distinge de cel anterior prin faptul că
psihoterapeutul înţelege uneori sentimentele mai puţin evidente ale clientului său.
Nivelul 5
Psihoterapeutul răspunde, în mod acurat, tuturor sentimentelor uşor detectabile
ale clientului său. De asemenea, dovedeşte o înţelegere a multor experienţe şi
sentimente mai puţin evidente ale clientului, dar tinde să fie, într-o oarecare măsură,
mai puţin exact în perceperea acestora. Prin natura sa exploratorie, acestă lipsă de
înţelegere este imediat comunicată clientului său, fără a se deteriora însă relaţia
terapeutică. Acest nivel reprezintă punctul de mijloc al continuum-ului empatiei acurate.
Nivelul 6
Psihoterapeutul recunoaşte cele mai mute din sentimentele prezente ale
clientului său, inclusiv pe cele care sunt mai puţin evidente. Deşi înţelege conţinutul lor,
uneori tinde să judece greşit intensitatea acestor sentimente ascunse, astfel încât
răspunsurile sale nu sunt întotdeauna “acordate” la starea sufletească reală a clientului
său. Adeseori, terapeutul este incapabil să comunice înţelegerea acestor sentimente
mai puţin evidente. În contrast cu nivelul 7, terapeutul nu aduce elemente noi şi nu
încurajează o explorare mai adâncă a acestora.
Nivelul 7
Psihoterapeutul răspunde în mod acurat celor mai multe din sentimentele
prezente ale clientului său şi apreciază în mod corect intensitatea celor mai multe din
emoţiile de bază ale acestuia. Prin urmare, se situează întrucâtva dincolo de ceea ce
conştientizează clientul său. Nivelul 7 se diferenţiază de cel anterior prin faptul că
psihoterapeutul iniţiază discuţii referitoare la un material semnificativ şi de mare
încărcătură emoţională din istoria clientului său.
Nivelul 8
Psihoterapeutul interpretează, în mod acurat, toate sentimentele prezente de
care clientul său este conştient. De asemenea, descoperă sentimentele adânci de care
acesta nu este tocmai conştient şi le conferă o semnificaţie corectă. Prin metoda
încercării şi erorii, terapeutul investighează noi arii personale încă neexplorate ale
clientului, existând fisuri minore în acurateţea înţelegerii acestora. Cu sensibilitate şi
acurateţe, terapeutul se “mişcă” în interiorul sentimentelor şi experienţelor pe care
clientul doar lasă să le înţeleagă, oferind explicaţii şi aducând completări capacităţii de
înţelegere a clientului său.
Deşi terapeutul face unele gereşeli în perceperea cadrului intern de referinţă a
clientului, aceste greşeli nu subminează relaţia dintre cei doi, datorită caracterului lor
pur exploratoriu. Atent la propriile sale greşeli şi modificându-şi rapid răspunsurile în
timpul discuţiei, terapeutul indică tocmai ceea ce clientul intenţionează să găsească în
propriile sale explorări.
Nivelul 9
La acest nivel, psihoterapeutul răspunde cu precizie oricărei categorii de
sentimente ale clientului, la intensitate lor exactă. Mai mult, recunoaşte fiecare “nuanţă”
emoţională şi îi comunică înţelegerea oricărui sentiment adânc, “acordându-se” la
conţinutul emoţional al discursului partenerului său din orice moment. De asemenea,
conştientizează fiecare sentiment al acestuia, reflectându-l prin vocea şi cuvintele sale.
Psihoterapeutul manifestă precizie atât în înţelegere, cât şi în comunicarea acestei
înţelegeri, exprimând-o fără nici o ezitare.
Pentru exemplificare, vom oferi trei fragmente de interviu desprinse din cazuistica
lui J. Fischer (1978) şi care sunt menite să ilustreze nivelul de empatie pe care se
situează psihoterapeutul în dialogul cu pacientul său.
Nivel scăzut de empatie (fragment de interviu)
Pacienta: …Şi după ce soţul meu a venit târziu acasă, mi-a reproşat că nu mai
gătesc aşa bine cum găteam înainte.
Terapeutul: Şi ce ai făcut după aceea?
Pacienta: Nu-mi amintesc prea bine, cred că i-am dat un telefon prietenei mele.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi fost o ocazie bună să-i spui soţului tău cum de simţi?
Pacienta: În nici un caz!
Terapeutul: În condiţiile date, cum puteţi să mai staţi împreună?
Pacienta: Oricum, nu mă mai aştept la nimic bun din partea lui.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi mai sănătos dacă aţi găsi o soluţie ca să vă
înţelegeţi mai bine?
Pacienta: Nimic nu merge şi oricum nu vreau să-l mai văd niciodată!
Terapeutul:Dar ce poţi să-mi spui despre ce faci în rest, despre serviciul tău, de
pildă?
Pacienta: Nu-mi pasă… acolo lucrurile merg ceva mai bine decât acasă!
Nivel moderat de empatie (fragment de interviu)
Pacientul: Uneori mă simt atât de abătut şi deprimat încât îmi vine tare greu să
mă pun din nou în funcţiune.
Terapeutul: Înţeleg că te simţi ca şi cum nu mai şti cum s-o iei din loc şi ce să
faci...
Pacientul: Chiar aşa! Pur şi simplu nu ştiu cum să lupt cu mine însumi în acele
momente. Oare ce-aş putea face…?
Nivel înalt de empatie (fragment de interviu)
Pacientul: M-am săturat de atâta bătaie de cap cu colegii mei de birou! Mă simt
atât de înşelat în aşteptările mele şi nu ştiu ce se va întâmpla mai târziu…Oare meritam
aşa ceva din partea lor?
Terapeutul: Într-adevăr, te simţi teribil de dezamăgit datorită atitudinii lor! Dar eşti
dezamăgit şi faţă de tine însuţi pentru că nu le-ai arătat ce ai simţit în acel moment şi nu
te-ai comportat ca atare.
Scala de căldură nonposesivă
Adaptare după conceptul de “acceptare pozitivă necondiţionată” avansat de C.
Rogers, căldura „nonposesivă” se referă la comunicarea de către psihoterapeut a
respectului şi interesului faţă de clientul său. Din această perspectivă, clientul este privit
ca o individualitate şi acceptat ca o persoană cu multiple potenţialităţi latente. Eforturile
terapeutului sunt îndreptate în direcţia aprecierii corecte a semnificaţiei gândurilor,
sentimentelor şi comportamentelor clientului.
Apare întrebarea referitoare la modul în care se poate realiza un climat afectiv
favorabil pe parcusul derulării terapiei. Din perspectiva rogersiană, dacă terapeutul se
simte în largul său, dacă este capabil să se angajeze fără teamă într-un schimb afectiv
profund şi în acelaşi timp “aseptic”, atunci există motive să se creadă că va atinge nota
justă.
La un nivel redus de căldură „nonposesivă”, psihoterapeutul fie manifestă o
bunăvoinţă exagerată (înalt condiţionată), fie îşi evaluează partenerul, dezaprobând
unele din gândurile, sentimentele şi comportamentele acestuia. La un nivel înalt,
psihoterapeutul îi acceptă pe deplin experienţa, comunicând grija şi respectul pe care
le poartă faţă de clientul său.
Nivelul 1
Psihoterapeutul oferă numeroase sfaturi sau manifestă o atitudine negativă faţă
de client. Îi spune ceea ce este “cel mai bine pentru el”, aprobându-i sau dezaprobându-
i comportamentul. Evaluările şi judecăţile terapeutului sunt centrate pe propriul său eu.
Nivelul 2
Psihoterapeutul răspunde în mod mecanic clientului său, ignorându-i
sentimentele şi manifestând o lipsă de preocupare şi de interes faţă de acesta. Tocmai
când se aşteaptă un răspuns oferit cu “căldură”, terapeutul dă dovadă de o pasivitate
completă. Situaţia se datorează lipsei de acceptare totală necondiţionată a clientului
său.
Nivelul 3
Psihoterapeutul nu manifestă o acceptare pozitivă deplină faţă de client. De
asemenea, se poate manifesta ca fiind el însuşi responsabil pentru unele din acţiunile
clientului său, comunicându-i gânduri de genul: “Nu e bine să acţionezi imoral!”, “E
important pentru mine ca tu să-ţi continui serviciul!”
Nivelul 4
Psihoterapeutul comunică în mod clar un interes adânc şi o grijă profundă pentru
starea de bine a clientului său, manifestând o bunăvoinţă nonevaluativă şi
necondiţionată faţă de acesta. Deşi există urme de condiţionalitate în mai multe arii
personale ale clientului său (îndeosebi în ariile intime şi mai greu sondabile), terapeutul
îi oferă acestuia posibilitatea de a fi el însuşi şi de a se accepta pe sine. De asemenea,
îi comunică ideea că poate acţiona oricum doreşte, dar şi faptul că este totuşi important
pentru el ca partenerul său să se comporte cu mai multă maturitate, să nu regreseze în
terapie ori să-l accepte şi să-l placă pe el, în calitate de terapeut.
Nivelul 5
La acest nivel, psihoterapeutul comunică o căldură umană în afara oricărei
restricţii. Există un profund respect pentru valoarea clientului ca persoană şi pentru
drepturile sale ca individ liber. Clientul este lăsat să fie el însuşi, chiar dacă este în
defensivă, chiar dacă îi displace terapeutul său sau chiar dacă îl rejectează/ respinge
de-a lungul desfăşurării terapiei. Această grijă autentică se separă net de orice evaluare
a gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor clientului său. Mai mult, psihoterapeutul
este dispus să împărtăşească, în mod egal, atât bucuriile şi aspiraţiile clientului său, cât
şi căderile, dezamăgirile şi eşecurile sale.
Nivel scăzut de căldură (fragment de interviu)
Pacientul: Nu pot să mai aştept până când termin şcoala, mă simt atât de întors
pe dos! Vreau să renunţ la şcoală şi să mă apuc de lucru. Ştiu deja câteva locuri de
unde aş putea începe...
Terapeutul: Care-i problema, nu-ţi place şcoala?
Nivel înalt de căldură (fragment de interviu)
Pacientul:“Cred că am fost condamnt la spitalizare pentru tot restul vieţii mele.
Singura imagine pe care o întrezăresc pentru viitorul meu este o dezamăgire totală şi
orice…
Terapeutul (întrerupându-l): Spui că nu mai ai nici o speranţă, nu-i aşa?
Pacientul: Într-adevăr! Cred că nimeni nu a avut cu adevărat grijă de mine, nici
măcar eu însumi nu mi-am purtat de grijă. Uneori îmi treceau prin cap tot felul de
gânduri legate de moarte, aşa de deprimat mă simţeam…
Terapeutul: Ai spus că de-a lungul timpului nimeni nu te-a ajutat… (Pacientul:
Aşa este!)… spune-mi, ce s-a întâmpat cu tine?
Pacientul: Mă urăsc pentru că nu pot…, simt că nu merit să aibă grijă cineva de
mine. Mă urăsc pentru acest lucru, aşa că… simt că nimeni nu mi-a purtat de grijă şi nu
văd nici un motiv pentru care să fiu ajutat…
Terapeutul: Cred că mi-ai mai dat câtava indicii. Eram mirat de ce i-ai îndepărtat
pe ceilalţi de tine. Tu nu ai lăsat pe nimeni să-ţi poarte de grijă şi nu ai permite
oamenilor ... (Afirmaţiile terapeutului sunt rapid întrerupte de pacientul său)
Pacientul: Aşa este, am închis uşa oricăruia dintre ei. Am închis-o pentru că nu
doream să mă sâcâie nimeni. Nu meritam decât să fiu lăsat în pace şi să să mă pierd
treptat în dezamăgirea mea…
Scala de autenticitate
Adaptare după conceptul de „congruenţă” al lui C. Rogers, autenticitatea se
referă la caracteristica terapeutului de “a fi total el însuşi”, de “a fi real”. În orice
moment, terapeutul este reprezentat de răspunsul pe care îl oferă clientului său. Pentru
ca relaţia să fie terapeutică, trebuie ca experienţa imediată a terapeutului să fie corect
reprezentată sau simbolizată în conştiinţa sa. Cu alte cuvinte, este necesar ca
sentimentele şi atitudinile pe care le încearcă faţă de client să fie total disponibile
conştiinţei. De pildă, relaţia terapeutică suferă dacă sentimentele de consideraţie
pozitivă necondiţionată sau înţelegerea empatică pe care o manifestă faţă de client sunt
doar aparente, în realitate el trăind o stare de teamă sau jenă. Acest lucru
demonstrează că terapeutul nu realizează acordul intern necesar eficacităţii terapeutice.
Dacă la un nivel scăzut de autenticitate terapeutul prezintă o “faţadă”, o “mască”
profesională, la un nivel înalt, terapeutul este cu adevărat el însuşi, răspunsurile sale
autentice deschizând noi arii de investigaţie atât pentru client, cât şi pentru terapeut.
Scala de autenticitate „încurajatoare” (“facilitative genuineness”), cum a fost denumită
de autorii ei (Truax şi Carkhuff), face o distincţie între răspunsurile autentice care au un
conţinut negativ şi un efect destructiv asupra clientului şi răspunsurile care sunt utilizate
în mod constructiv, menite să-i permită clientului o mai profundă înţelegere şi
autoexplorare.
Nivelul 1
În mod evident, afirmaţiile psihoterapeutului sunt fără legătură cu ceea ce simte
în momentul respectiv, singurele răspunsuri autentice ale sale având consecinţe
negative şi destructive asupra clientului. Apar contradicţii izbitoare în afirmaţiile
terapeutului, iar conţinutul acestora nu se acordă cu tonul vocii şi cu expresiile faciale
adoptate.
Nivelul 2
Răspunsurile psihoterapeutului sunt adecvate mai ales din punct de vedere
profesional decât personal, acestea fiind concordante cu ceea ce ”ar trebui” să
răspundă în situaţia respectivă. Prin urmare, răspunsurile terapeutului sunt “bune” din
punct de vedere terapeutic, dar nu exprimă ceea ce simte sau gândeşte în mod real.
Nivelul 3
Nu se manifestă contradicţii între ceea ce simte şi ceea ce spune
psihoterapeutul, dar nici nu există indicii care să ateste un răspuns autentic din partea
acestuia. Deşi pare să ofere răspunsuri adecvate şi sincere, acestea nu reflectă o
participare reală şi activă în relaţia cu partenerul său de relaţie. Terapeutul nu face
nimic mai mult decât să asculte şi să urmărească ceea ce spune şi ceea ce simte
clientul său, dar adoptă, în mod implicit, fie o atitudine defensivă, fie un aer de
profesionalism.
Nivelul 4
Comportamentul nonverbal al psihoterapeutului indică un răspuns autentic
(pozitiv sau negativ) şi cu efecte nondestructive asupra clientului. Afirmaţiile terapeutului
sunt congruente cu sentimentele sale, chiar dacă este întrucâtva ezitant în ceea ce
afirmă. În mod autentic, terapeutul spune ceea ce gândeşte.
Nivelul 5
Psihoterapeutul este în mod nestingherit şi cu adevărat el însuşi în relaţie.
Manifestă spontaneitate în interacţiunea cu clientul său şi deschidere atât faţă de
experienţele agreabile, cât şi faţă de cele dezagreabile pe care cei doi parteneri le
trăiesc de-a lungul relaţiei. Răspunsurile autentice ale terapeutului sunt utilizate într-o
manieră constructivă, deschizându-se noi arii de investigaţie atât pentru terapeut, cât şi
pentru client.
Nivel scăzut de autenticitate (fragment de interviu)
Pacientul: “Pot să-ţi pun o întrebare?”
Terapeutul: “Desigur!”
Pacientul: “Crezi că prietena mea mă va privi altfel ştiind că am fost internat într-
un spital de psihiatrie?”
Terapeutul: “Oh, nu, poate dacă nu ar avea nici cea mai vagă cunoştinţă în acest
domeniu”.
Pacientul: “Dar crezi că mă va mai putea considera un… om normal?”
Terapeutul: “Fireşte! Totul depinde însă de felul cum te vei comporta de-acum
încolo şi de cum vei şti să lupţi cu fricile tale”.
Nivel înalt de autenticitate (fragment de interviu)
Pacientul: “Sunt atât de emoţionat că am găsit un terapeut ca tine! Simt că mă
înţelegi atât de bine! Sunt din nou plin de speranţă şi nu am mai simţit aşa ceva de mult
timp.”
Terapeutul: “Ei bine, sunt încântat să aud că vorbeşti în felul acesta şi bucuros
să-ţi fiu de folos! Cu toate acestea, cred că mai avem încă de lucrat împreună.”
Numeroşi autori (Carkhuff şi Berenson, 1977; Fischer, 1978; Truax şi Mitchell,
1988) sunt de părere că este necesar un “nivel facilitator minimal” pentru a se putea
stabili o comunicare reală şi eficientă între psihoterapeut şi pacient. Acest prag ar
corespunde nivelurilor 4 şi 5 din Scala de Empatie, precum şi nivelului 3 din Scalele de
Căldură şi Autenticitate. Dacă sub treptele menţionate, comunicarea terapeutului se
dovedeşte a fi substractivă, negativă în privinţa acceptării clientului şi inautentică, peste
aceste niveluri, comunicarea sporeşte, este pozitivă în privinţa acceptării clientului şi
autentică. Considerăm că noţiunea de “nivel facilitator minimal” oferă numeroase
avantaje conceptuale şi experimentale în ceea ce priveşte distingerea nivelului înalt şi
scăzut la cele trei condiţii de bază (empatie, căldură şi autenticitate), specifice relaţiei
psihoterapeutice din terapiile experienţiale.
Prin aplicarea scalelor menţionate, într-un studiu al lui Truax şi Mitchell (1988) se
arată că un grad înalt de empatie, căldură şi autenticitate manifestate de psihoterapeut
influenţează în proporţie de 66% (p<0,5) eficienţa rezultatelor psihoterapiei. Acelaşi
studiu indică faptul că la 9 ani după terminarea tratamentului, pacienţii al căror terapeut
înregistrează scoruri înalte la cele trei condiţii prezentate, nu s-au mai internat într-un
spital de psihiatrie (spre deosebire de lotul martor şi lotul de pacienţi al căror terapeuţi
înregistrează scoruri scăzute). Mai mult, pacienţii spitalizaţi îşi deteriorează starea
psihică (comparativ cu lotul martor), în prezenţa unui terapeut care înregistrează un
scor scăzut de empatie, căldură şi autenticitate.